ALTE VREMURI

E un lucru îmbucurător că pentru Summitul NATO Bucureştiul arată ceva mai bine ca de obicei, dar e într-adevăr trist că de obicei arată mai rău decât pentru Summitul NATO. Totuşi, această transformare subită, marcată, printre altele, de dispariţia câinilor vagabonzi şi apariţia răsadurilor de flori a fost remarcată de presă pe un ton exagerat de critic, încât la un moment dat aveam impresia că reproşurile la adresa autorităţilor se referă mai degrabă la faptul că au făcut acum un pic de curăţenie, decât că nu o fac şi în mod obişnuit, fără să fie stimulate de vreun eveniment de importanţă planetară. Chestie de accent.

Şi tot la capitolul reproşuri cu orice preţ, l-am auzit chiar şi pe europarlamentarul PSD Adrian Severin declarându-se agasat de măsurile drastice de siguranţă luate de Guvern. Domnia sa povestea cum, în urmă cu unsprezece ani, când a participat la Summitul de la Madrid, atmosfera era mai destinsă. Ce a omis să adauge e că pe vremea aceea, pe de-o parte, Alianţa avea jumătate din numărul actual de membri şi parteneri, iar pe de alta, încă nu intervenise tragedia de la 11 septembrie 2001, care a schimbat complet viziunea despre ceea ce înseamnă asigurarea securităţii participanţilor la o asemenea manifestare.

ORA STINGERII LA REALITATEA TV

Realitatea TV a realizat sâmbătă, de la ora 20, o ediţie specială dedicată acţiunii “Ora Pământului”, prin care edilii şi cetăţenii din marile oraşe ale lumii au fost chemaţi să stingă luminile pentru a reduce consumul de energie vinovat de încălzirea globală. Informat astfel la timp, m-am grăbit să răspund şi eu apelului, stingând inclusiv televizorul!

De altfel, presupun că pentru a-şi atinge scopul şi a contribui la salvarea planetei, emisiunea a fost deosebit de plicticoasă, cu un rating cât mai apropiat de zero. În caz contrar, am avea de-a face mai curând cu o sabotare a nobilei iniţiative!

TERORIŞTII STADIOANELOR

Cu toate că, aşa cum am mai spus, în opinia mea arbitrul Alexandru Deaconu a făcut bine când a întrerupt meciul Rapid-Steaua, decizia Comisiei de Disciplină a FRF de a atribui victoria la masa verde steliştilor nu mi se pare la fel de inspirată. Recunosc deschis, nu ştiu exact ce prevede regulamentul, însă de vreme ce a fost nevoie de aproape 9 ore pentru deliberări, presupun că se putea ajunge şi la altă soluţie, cea adoptată nefiind una care să se ia automat în asemenea situaţii; altminteri, se putea decide în cinci minute.

Cel mai corect cred că ar fi fost ca meciul să se reia – pe un alt stadion şi fără spectatori – din minutul şi de la scorul la care a fost întrerupt. Indiferent de ceea ce se petrece în tribune, nu e normal ca rezultatul unei partide să fie stabilit în altă parte decât pe terenul de joc. Pedepsele adiţionale pentru clubul organizator pot fi de altă natură – amenzi, suspendarea terenului, interzicerea accesului suporterilor etc.

Fără îndoială, era nevoie de un precedent. Cel creat acum însă este exagerat şi periculos. Dacă întreruperea i-a vizat, de bine de rău, (şi) pe huliganii direct răspunzători (care s-au văzut puşi în situaţia de a nu mai putea asista la deznodământul derby-ului) înfrângerea unei formaţii la masa verde poate atrage în viitor consecinţe mai grave. Îmi şi imaginez comandouri de microbişti antrenându-se – precum teroriştii pe câmpurile secrete de instrucţie – la aruncarea cu bricheta, moneda sau telefonul mobil, în scopul de “a-şi purta, efectiv, echipa către victorie” atunci când pe teren jocul ia o turnură nefavorabilă pentru ea.

CINE-A PUS PĂDUREA-N DRUM...

De vreo 18-19 ani ne plângem, pe bună dreptate, că din cauza retrocedărilor şi a defrişărilor făcute alandala, România are din ce în ce mai puţine păduri, ajungând sub media europeană. Şi tot cam de-atunci, şi tot pe bună dreptate, ne mai plângem şi că n-avem autostrăzi nici măcar la nivelul mediei africane.

În aceste condiţii, nu ştiu cum se face, dar traseele mai tuturor autostrăzilor şi drumurilor naţionale abia începute sau aflate încă în interminabila fază de “studiu de fezabilitate” intersectează câte o pădurice – de obicei declarată monument al naturii! – scăpată, în mod miraculos, de sobele românilor sau de cartierele rezidenţiale. După scandalul Drumului 66 A, croit fix prin mijlocul Parcului Naţional Retezat, povestea se repetă acum cu două tronsoane de autostradă, împotmolite, unul prin Voluntari, celălalt pe la Moara Vlăsiei, în Pădurea Surlari. Curat ghinion!

ORDINUL “HAI STEAUA”

Pe lângă o armată întreagă de fotbalişti, antrenori şi... bucătari ai echipei naţionale, Traian Băsescu l-a decorat ieri, cu Ordinul “Meritul Sportiv” Clasa a III-a, şi pe arbitrul Alexandru Deaconu, precizând însă că îi conferă distincţia nu ca urmare a recunoaşterii aptitudinilor sale profesionale (pe care le-a şi criticat!), ci datorită curajului de care a dat dovadă când a pus capăt prematur partidei Rapid-Steaua, după ce o brichetă bine ţintită a atentat la integritatea sa corporală.

Şi eu sunt de părere că domnul Deaconu a procedat bine, episodul de joia trecută trebuind să constituie un avertisment pentru toţi “suporterii” năbădăioşi şi cluburile care-i tolerează. Mă gândesc totuşi că dacă preşedintele voia să răsplătească vitejia sa pe câmpul de joc – transformat adesea într-unul de luptă – mai nimerit ar fi fost să-l înnobileze nu cu o distincţie sportivă, ci cu una ostăşească, precum “Virtutea Militară” sau, date fiind circumstanţele, să instituie Ordinul “Hai Steaua României” în grad de Cavaler al fluierului.

MICI MANIPULĂRI

Urmărind la Realitatea TV imaginile cu schimbul de replici dintre Traian Băsescu şi Călin Popescu Tăriceanu de la Craiova, am rămas cu impresia că preşedintele a fost, ca de obicei, capul răutăţilor, pornind hodoronc-tronc, în prezenţa oficialilor americani de la Ford, un nou atac împotriva premierului. Ulterior, văzând materialele pe aceeaşi temă de la Antena 3 şi TVR 1, m-am lămurit că lucrurile stăteau taman pe dos, premierul fiind de această dată cel care a deschis ostilităţile. Dovadă că n-am fost singurul indus în eroare e faptul că şi un cunoscut analist, Pavel Lucescu, s-a luminat abia câteva zile mai târziu, ca invitat la o emisiune în direct a postului naţional, semn că domnia sa se informează numai de la televiziunea care aparţine aceluiaşi trust din care face parte şi ziarul unde lucrează, Cotidianul.

Sincer, n-am reuşit să înţeleg rostul unei asemenea montaj manipulator, făcut în sens invers faţă de cronologia faptelor, însă nu este prima dată când se petrece aşa ceva. Doar cu câteva zile mai devreme, la decernarea Premiilor VIP, reieşea că Traian Băsescu l-a înţepat pe Ludovic Orban, referindu-se din senin la aptitudinile muzicale ale acestuia. Partea în care liberalul se producea într-adevăr în faţa sălii apărea ca ulterioară intervenţiei preşedintelui! Ciudată abordare. Să fie oare o încercare jalnică de a sugera că lumea (politică) se învârte doar în jurul lui... Zeus?!

"A AVUT ACOPERIRE REGULAMENTARĂ". ŞI ZILE.

Ascultându-i pe unii dintre fanii şi oficialii clubului Rapid vorbind despre cele întâmplate la meciul cu Steaua, s-ar zice că principala vină a arbitrului Alexandru Deaconu e că a avut capul suficient de mare încât să pareze cu el prima salvă de brichete, dar prea mic pentru cea de-a doua, care l-a ratat! Chiar şi fostul grevist al foamei, comentatorul-viteză Ilie Dobre, se arăta revoltat că, în condiţiile în care cavalerul fluierului n-a fost răpus mortal, şi-a permis să pună capăt meciului.

Din câte am înţeles, conform regulamentului, numai arbitrul este în măsură să aprecieze dacă după un asemenea traumatism mai e sau nu apt, din punct de vedere fizic şi psihic, să conducă partida. Cum o grămadă de psihologi amatori au opinat că domnul Deaconu părea ciudat de vioi şi lucid în timp ce se îndrepta spre vestiare, îmi dau şi eu cu presupusul, sugerând că tocmai faptul de a fi fluierat prematur sfârşitul meciului poate fi o dovadă că pe moment, temporar, nu se mai afla în deplinătatea facultăţilor mintale. Astfel încât, din orice unghi am privi problema, şi de la oricare tribună, “a avut deplină acoperire regulamentară”. Pe viitor însă, arbitrii noştri ar cam trebui să-şi acopere şi propriile capete!

PRIMARUL CARE NU VA FI

Desemnarea lui Marian Vanghelie drept candidat PSD la Primăria Capitalei nu poate fi decât o veste excelentă pentru adversarii săi, oricare dintre ei având de-acum motive întemeiate să spere că va ajunge în turul doi, alături probabil de reprezentantul PD-L. Partea proastă e că în aceste condiţii s-ar putea să nici nu mai existe un tur doi!

Cel mai favorizat este fără îndoială Ludovic Orban. Dacă Sorin Oprescu îi putea face pe alegătorii de dreapta, dar care nu simpatizează cu partidul prezidenţial, să-şi calce pe inimă şi să voteze un social-democrat mai cu papion, Marian Vanghelie îi va determina să se îndrepte către oricine altcineva, liberalul fiind prima opţiune. În plus, dacă domnul Orban va accede în turul doi, chiar şi cu un scor mult sub cel al contracandidatului democrat, şansele sale de răsturna situaţia, şi cu sprijinul alegătorilor de stânga, sunt foarte mari. Din aversiune faţă de PD-L, votanţii lui Vanghelie din primul tur îl vor prefera pe Orban unui Blaga, Negoiţă sau Videanu, în timp ce reciproca nu este valabilă. Adică şi dacă domnul Vanghelie s-ar califica în finală, nu ar avea nicio şansă.

Ca bucureştean get-beget, îmi place să cred că această nefericită nominalizare a social-democraţilor nu le va aduce nici măcar 15% din voturi. Singurul element care mă face să ezit în a pune chiar şi un pariu în acest sens este amintirea altui primar general cu un profil... intelectual nu foarte diferit de cel al lui Marian Vanghelie: Viorel Lis!

CÂTE O JUMĂTATE DE ADEVĂR DE CĂCIULA

După părerea mea, în noul conflict dintre actualul preşedinte şi trustul Intact adevărul se află pe undeva pe la mijloc. Faptul că în timpul mandatului său de primar general Traian Băsescu a repartizat o locuinţă Elenei Băsescu este fără îndoială o ştire, singura întrebare fiind dacă una demnă de o publicaţie serioasă – în cazul când ar fi fost vorba despre fiica domniei sale – sau mai adecvată unui tabloid, în caz contrar. Din punct de vedere deontologic, Jurnalul Naţional ar fi trebuit mai întâi să-şi ducă până la capăt investigaţia jurnalistică şi abia apoi să facă publice rezultatele, eventual chiar şi dacă s-ar fi dovedit că Elena Băsescu... nu e Elena Băsescu – desigur cu precizarea respectivă, şi poate la o rubrică de divertisment.

Pe de altă parte, în principiu, Antena 3 nu a greşit cu nimic. Preluând – ca atâtea alte posturi de televiziune – o informaţie din presa scrisă, a dezvoltat-o, realizând un fel de anchetă proprie în direct, cu respectarea regulilor profesionale, prin oferirea dreptului la replică celor care puteau aduce lămuriri; aşa s-a şi demonstrat confuzia. Dar cum Antena 3 şi Jurnalul Naţional aparţin aceluiaşi “mogul”, lucrurile nu sunt tocmai cuşer, întregul episod căpătând într-adevăr aspectul unei mici conspiraţii, pe care însă ambele părţi beligerante au amplificat-o în funcţie de propriile interese: obţinerea de rating, respectiv de capital electoral prin victimizare şi decredibilizarea adversarului.

SOARELE VERDE

Interviul sau declaraţia sau mai curând băgatul în seamă ca musca-n lapte al preşedintelui Curţii Constituţionale, Ioan Vida, în legătură cu soarta miniştrilor anchetaţi de DNA, a demonstrat o dată pentru totdeauna ce personaje demne de Walt Disney sunt chemate să (nu) soluţioneze conflictele dintre instituţiile statului. Dincolo de gest în sine – cel puţin stupid, dacă nu şi ilegal – teoria dumnealui este de-a dreptul absurdă. Invocând faptul că deciziile CCR nu pot acţiona retroactiv, domnul Vida a încercat să ne explice că rezoluţia conform căreia articolul 109 alin. (2) din Constituţie este interpretat în sensul că pentru începerea urmăririi penale a demnitarilor e necesar şi avizul camerei parlamentare din care fac parte nu se aplică şi actualului lot Năstase-Şereş-Păcuraru-Mitrea (care a cauzat conflictul constituţional), ci de-abia de la următorul! Cum ar veni, ce s-a întâmplat până acum e curat neconstituţional, da’ umflaţi-i!

Asta e ca şi cum o echipă de megasavanţi ar stabili că soarele este de fapt verde, opinia publică s-ar împărţi în tabere adverse, unii susţinând că n-are cum, e galben, cel mult portocaliu, şi poate, din când în când, pe la apus, roşu, iar alţii dând dreptate, din slugărnicie, specialiştilor, după care şeful echipei iese pentru a lămuri lucrurile, declarând că da, soarele e într-adevăr verde, aşa cum s-a demonstrat, dar... începând de săptămâna viitoare, după ce se publică rezultatele studiului. Asta deşi nu s-a petrecut nimic spectaculos în ultima mie de ani.

Înspăimântător este că în România, când apare o idee oricât de aberantă, în orice domeniu, se găsesc instantaneu câţiva experţi în materie (de obicei de la PD-L!) care s-o sprijine din răsputeri şi să aibă impresia că‑i şi dovedesc valabilitatea.

BINE CĂ NU E MAI RĂU!

Văzând nebunia declanşată pe la televiziuni şi în ziare de atacul lui Traian Băsescu împotriva presei, mă întreb dacă domnia sa şi consilierii aferenţi au anticipat-o cu precizie şi, prin urmare, dacă din punctul lor de vedere lucrurile se desfăşoară, cel puţin până acum, conform planului, oricare ar fi acesta – probabil obţinerea, într-un final, de nou capital electoral.

Cert este că se găsesc destui, inclusiv jurnalişti, care să-i dea dreptate. Dar chiar şi printre ceilalţi răzbate obsesiv ideea că, la urma urmelor, “pe vremea lui Băsescu” mass-media se bucură de mult mai multă libertate decât “pe vremea lui Năstase”. Ceea ce, în opinia mea, este un mod de a compara merele cu perele. Oricât de jucător ar fi domnul preşedinte, încă nu a ajuns prim-ministru, neavând aşadar nici “pârghiile” corespunzătoare, începând cu mult hulita publicitate guvernamentală de care se folosea fără scrupule fostul premier pentru a pune o mare botniţă căţeluşului de pază al democraţiei. La rigoare, s-ar putea spune, eventual, că presa “de pe vremea” lui Tăriceanu (1, 2...) este altfel decât aceea de pe vremea lui Năstase.

Faptul că în România Preşedintele nu prea are, în general, pârghii, se dovedeşte a fi unul dintre puţinele lucruri bune ale Constituţiei. La cum s-au desfăşurat ostilităţile pe scena politică în ultimii trei ani şi jumătate, numai cineva din cale-afară de... naiv nu-şi dă seama că, dacă ar fi putut, Traian Băsescu ar fi dizolvat până acum Parlamentul celor “322” de suficiente ori încât, în urma rundelor succesive de alegeri anticipate, să fie dominat copios de un singur partid (PD), ar fi demis exact atâţia premieri cât să găsească unul după chipul şi asemănarea Lui, iar presa ar fi ajuns să semene nu cu aceea de pe vremea lui Năstase, ci mai curând cu aceea de pe vremea lui Ceauşescu. Spre satisfacţia multora!

FĂRĂ DISCERNĂMÂNT

Apariţia televizată a lui Traian Băsescu de vineri mi-a amintit de personajul unui film, Max, un tânăr foarte vânjos, însă retardat mintal. Adus de câţiva prieteni să rezolve disputa violentă cu o gaşcă rivală, curând s-a dovedit că voinicul avea un mare cusur: nu era în stare să facă distincţie între aliaţi şi inamici, zdrobindu-i deopotrivă pe toţi cei care-i ieşeau în cale!

În încercarea de a se arăta echidistant ca un adevărat Preşedinte, domnul Băsescu s-a răţoit şi el la mai toată mass-media, amestecând trustul lui Vântu cu cel al lui “Felix”, TVR-ul cu ProTV-ul, analişti cu moderatori, talk-show-uri politice cu emisiuni de divertisment. Mă cuprinde şi mila când mă gândesc ce trebuie să fi fost în sufletele celor de la Realitatea TV sau Cotidianul, care după trei ani de osanale, pupături încurajatoare şi luptă îndârjită întru triumful binelui, fără altă răsplată decât vreo două-trei funcţii de consilier prezidenţial şi ambasador, s-au văzut deodată băgaţi în aceeaşi oală cu anteniştii de teapa “tonomatului cu ieuro... Ciu-ta-cu” şi ceilalţi cavaleri ai pixului fluorescent, atraşi de partea întunecată a Forţei portocalii.


P.S. Surprinzătoare totuşi omisiunea şefului statului şi/sau al familiei Băsescu în privinţa altor elemente duşmănoase, precum “Cârcotaşii” de la Prima TV, “Divertis” sau chiar “Naşul” de la B1, care din când în când mai cade şi el în păcat, invitând politicieni dubioşi, cu puncte de vedere diferite de cele oficiale. Sunt de aşteptat proteste vehemente din partea posturilor astfel discriminate.

CONDIŢIA ARTISTULUI COSTEL

Triumful lui Costel Busuioc pe meleaguri străine a stârnit în ţară o vâlvă nemaintâlnită de la cel oarecum similar al gemenelor de la Cheeky Girls. Cu singura mare diferenţă că primul chiar are talent.

Iată însă că după ce lumea a tot deplâns faptul că în România valorile nu sunt niciodată recunoscute – bietul Costel nedepăşind acasă statutul de cioban sau spălător de vagoane, în timp ce abia ajuns în Spania a şi reuşit să se afirme ca artist – constatăm că dracul nu era nici pe departe aşa de negru. Din nenumăratele interviuri şi reportaje avându-l drept subiect am aflat că până să facă pasul către tărâmul făgăduinţei, i s-a propus totuşi un angajament în corul Operei din Timişoara, cu perspectiva de a avansa ca solist, directorul de origine română al Operei din Viena, Ioan Holender i-a oferit o bursă în străinătate, a realizat câteva înregistrări la TVR Cultural, s-a produs la una dintre emisiunile cu cea mai mare audienţă de la Televiziunea Naţională, “Surprize, Surprize”, şi a avut ocazia unui contract cu casa de discuri Electrecord! Chiar şi mitul lipsei de studii muzicale s-a prăbuşit, de vreme ce a urmat timp de trei ani cursuri de canto clasic la Şcoala Populară de Artă!

La urma urmelor, nici în Spania nu l-a băgat nimeni cu forţa pe la vreun Conservator, în ciuda celor doar opt clase absolvite, ci a câştigat un simplu concurs pentru amatori, cum avem şi pe-aici destule, doar premiul fiind mai consistent – contractul cu Sony, un fel de Electrecord la puterea a paişpea.

E adevărat, condiţia artistului din România, la fel ca şi aceea a instalatorului, a zugravului sau a medicului nu pot fi deocamdată comparate cu cele din ţările dezvoltate, dar iată că nici aici talentul lui Costel Busuioc nu a trecut neobservat, aşa cum se lamentau unii. Acum sper ca toţi conaţionalii noştri din Spania care l-au votat cu frenezie chiar şi când a mai luat-o pe lângă partitură – cum el însuşi a recunoscut – să dea năvală să-i cumpere şi CD-urile editate de Sony sau să intre la concertele organizate, pentru a asigura succesul financiar al noului său contract. Asta ca nu cumva Costel să ajungă la concluzia că şi în Spania este mai rentabil să lucrezi în construcţii decât să fii artist!

SOMALEZII

În urmă cu ceva vreme, Senatul a votat, la iniţiativa PSD, scăderea la 5% a TVA-ului pentru alimentele de bază. Pe lângă faptul că, dacă măsura se va şi aplica vreodată, este puţin probabil ca respectivele produse să se ieftinească – producătorii, importatorii şi comercianţii având mai degrabă grijă să-şi sporească propriile profituri cu procentul corespunzător – i-am văzut pe câţiva social-democraţi argumentând că veniturile statului nu vor avea de suferit, deoarece vor fi acoperite prin creşterea proporţională a consumului.

Cu toate că şi eu sunt adeptul teorei conform căreia taxele mai mici aduc de fapt mai mulţi bani la buget datorită creşterii bazei de impozitare, singurul sector în care ea nu prea are cum să funcţioneze este tocmai acela al alimentelor de strictă necesitate. Desigur, dacă am fi în Somalia unde, spre exemplu, raţia de pâine este, probabil, de una pe săptămână la cinci oameni, ne-am putea aştepta ca o scădere semnificativă de preţ să ducă la ridicarea spectaculoasă a nivelului de trai, fiecare cetăţean putându-şi permite o jumătate de chiflă din două în două zile. La noi însă, oricât de subnutriţi s-ar presupune că suntem, nu cred că după aplicarea TVA-ului redus oamenii vor începe brusc să consume câte patru pâini, două kilograme de carne, o sticlă de ulei, trei litri de lapte şi o pungă de zahăr pe zi!

N-O REZOLVA NICI PARLAMENTUL!

În “conflictul juridic de natură constituţională” apărut între Preşedinte şi Guvern în cazul Norica Nicolai, Curtea Constituţională i-a dat dreptate primului, socotind că, potrivit articolului 85 alin. (2) din Legea Fundamentală, şeful statului are o seamă de atribuţii de verificare şi eventual respingere (o singură dată!) a candidaţilor la funcţia de ministru, astfel încât să nu semneze “ca notarul” propunerea premierului.

La vremea aceea s-a vorbit mult despre faptul că domnul Tăriceanu ar putea ocoli cenzura prezidenţială, cerând Parlamentului s-o învestească pe Norica Nicolai în urma unei modificări a structurii Cabinetului, conform alineatului (3) din acelaşi articol 85. Numai că, citindu-l cu atenţie, constatăm că surprizele n-ar fi fost deloc excluse, decizia Curţii fiind cu bătaie chiar mai lungă decât pare la prima vedere. Se stipulează acolo că “Dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compoziţia politică a Guvernului, Preşedintele României va putea exercita atribuţia prevăzută la alineatul (2) (sublinierea mea) numai pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea primului‑ministru.” Textul este cât se poate de limpede: Preşedintele are şi în acest caz exact aceleaşi prerogative – lărgite cu generozitate de CCR – de la alineatul precedent! Nu reiese de nicăieri că în urma “aprobării Parlamentului” se transformă totuşi într-un simplu notar. Fie rolul său ar fi trebuit să fie de la bun început unul pur formal, fie nu e astfel nici după ce se pronunţă Legislativul!

Am convingerea că, jucător cum îl ştim, Traian Băsescu n-ar fi ezitat să-şi folosească dreptul de veto (ne)acordat (?) de Curtea Constituţională. Lucru de ţinut minte pentru viitor.

UNA CALDĂ (MICĂ), UNA RECE (MARE)

Ieri, Curtea Constituţională s-a pronunţat în legătură cu procedura care trebuie aplicată pentru începerea urmăririi penale a foştilor şi actualilor miniştri. Deşi motivarea deciziei încă nu a fost publicată, se pare că interpretarea dată de CCR articolului 109 alin. (2) din Constituţie coincide cu aceea la care m-am gândit şi eu, lucru care aproape că mă face să mă simt jenat şi să mă îndoiesc de propria-mi judecată!

De vreme ce din când în când cei nouă membri ai Curţii demonstrează că pot lua şi hotărâri de bun-simţ, înseamnă că fie se ghidează într-adevăr după principiul “una caldă, alta rece”, încercând să pară imparţiali, chiar şi în dispreţul logicii, fie fac nişte jocuri politice mai subtile, de obicei decizia “caldă” (cum ar veni, în contradicţie cu aşteptările partizanilor lui Traian Băsescu) şi raţională (deşi nu întotdeauna) referindu-se la un aspect oarecum minor, iar cea “rece” la unul esenţial.

“TRADARE SĂ FIE, DAR S-O ŞTIM ŞI NOI”

Din postura mea de simplu alegător, la înfiinţarea Alianţei DA am împărtăşit scepticismul unor lideri PNL care, amintindu-şi foarte bine ce se întâmplase în guvernarea CDR-PD, dintre 1997 şi 2000, nu aveau mare încredere în Traian Băsescu & Co. Deşi înţelegeam raţiunile constituirii ei, de fiecare dată adăugam în discuţiile cu prietenii: “ok, numai să nu încerce Băsescu să le facă liberalilor ce le-a făcut ţărăniştilor”. Am votat totuşi pe linie cu Alianţa, dar lucrurile au decurs exact aşa cum mă temeam.

Cu toate acestea, nici o clipă nu m-am gândit că o alternativă ar fi apropierea PNL de PSD. Nici atunci şi nici acum, cu atât mai mult cu cât, după un scurt intermezzo de timidă “reformare”, PSD-ul de astăzi seamănă din ce în ce mai bine cu cel din urmă cu 4-5 ani. Ca bătrân taliban antifesenist ce sunt, chiar dacă nu descopăr diferenţe cu adevărat semnificative între atitudinile celor două formaţiuni moştenitoare ale partidului aproape unic din 1990, comparaţia este totuşi, în continuare, în defavoarea social-democraţilor, măcar din punct de vedere al doctrinei îmbrăţişate la nivel declarativ.

Prin urmare, nu pot fi decât profund dezamăgit de discursul unor liberali din aripa “dură”, în frunte cu Crin Antonescu, care nu numai că nu exclud o alianţă post-electorală cu PSD, dar o socotesc preferabilă uneia cu PD-L. Tot ce sper este să se decidă în timp util, ca să ştiu şi eu să stau liniştit acasă la alegeri.

NIMIC DESPRE PENSII

De câteva zile, în mass-media se duce o campanie furibundă împotriva supermarketurilor care, prin perceperea unei sumedenii de taxe fanteziste şi prin practici aflate la limita legalităţii, dacă nu chiar dincolo de ea, determină scumpirea artificială a produselor. Aşadar, spre surprinderea multora, în România preţurile cresc şi din alte motive, nu doar pentru că...

"CEL MAI NEUTRU" GUVERN

Dorinţa liderului PSD, Mircea Geoană, ca Guvernul Tăriceanu să fie înlocuit de unul “de serviciu”, care să pregătească alegerile în condiţii neutre, nu cred că se justifică. Pe lângă faptul că actualul executiv a căpătat deja experienţă după două referendumuri şi o rundă de europarlamentare, este probabil singurul din istoria ţării care a reuşit performanţa de a organiza nişte alegeri – cele din 25 noiembrie – în urma cărora reprezentanţii tuturor partidelor să se declare pe deplin mulţumiţi de rezultate: PD practic le-a câştigat, PSD a ieşit cu mult mai bine decât stătea prin sondaje, UDMR a depăşit pragul electoral, PLD a scos cât nici nu visa, iar PNL a obţinut, de unul singur, cel mai bun scor de la reînfiinţare! Nici măcar formaţiunile rămase sub prag n-au avut prea multe de comentat.

Prin urmare, cel puţin din acest punct de vedere, un guvern “mai neutru” decât actualul e greu de găsit.

SĂRACI, DA' CHELTUITORI!

Zilele trecute, vorbind despre cota unică de impozitare introdusă de Alianţa DA şi susţinută în continuare cu tărie de actualul guvern liberal, un pesedist de frunte, specialist în economie, o socotea drept cauza principală a tuturor relelor din ultimii ani. În viziunea domniei sale, aplicarea ei a dus, pe de-o parte, la diminuarea dramatică a veniturilor bugetare, iar pe de alta, concomitent la scăderea puterii de cumpărare şi deci a nivelului de trai al majorităţii cetăţenilor, dar şi la... creşterea consumului, care, făcându-se pe bază de importuri, a adâncit deficitul extern al ţării! Cum ar veni, nici statul nu mai are destui bani, iar noi – ciudat lucru – deşi suntem cu toţii mai săraci, cumpărăm mai mult!

Ce aş fi eu curios să aflu este dacă PSD intenţionează să reformeze din temelii sistemul de taxe şi impozite – desigur, în sensul creşterii lor semnificative – astfel încât să echilibreze balanţa comercială a României, prin stăvilirea consumului. Adică nouă să ne scadă veniturile ca să nu mai avem ce cheltui prosteşte pe produsele altora, iar statul să prospere, având eventual şi resurse pentru a mai acorda ici şi colo câte un ajutor social celor aflaţi în pericol să moară de foame... tocmai ca urmare a transpunerii în fapt a filosofiei economice social‑democrate.


P.S. Nu ştiu cum se face, dar cele mai consistente majorări de pensii au fost posibile doar în timpul unei guvernări de dreapta, adeptă a cotei unice!

ECONOMIE CU ORICE PREŢ

Unul dintre cele mai stupide argumente în favoarea cuplării alegerilor parlamentare cu cele locale este economia care s-ar face la Buget. Pe lângă faptul că anumite cheltuieli, precum acelea cu tipărirea buletinelor de vot – inevitabil diferite pentru primari şi consilieri locali, respectiv senatori şi deputaţi – oricum n-ar putea fi reduse, iar altele chiar ar creşte (de pildă, presupun că trebuie suplimentat numărul de urne, în timp ce dacă scrutinele s-ar desfăşura separat, acestea ar putea fi “refolosite”) mi se pare absurd să ajungem să ne mâncăm de sub unghie tocmai într-o perioadă când, de bine de rău, situaţia economică a României este mai înfloritoare decât în oricare dintre precedenţii ani electorali. Adicătelea s-au putut organiza runde distincte inclusiv pe vremea când ţara se afla în pragul falimentului, ameninţată cu intrarea în incapacitate de plată, şi devenim deodată chibzuiţi după ani şi ani de creştere economică!

Din păcate, aceleaşi argumente, după părerea mea populiste şi demagogice, se aduc şi în favoarea unor reforme instituţionale majore, cum ar fi bunăoară trecerea la un sistem parlamentar unicameral, care ar presupune reducerea drastică a numărului de aleşi şi, în consecinţă, a cheltuielilor cu salariile şi întreţinerea lor! Mergând pe această linie, întrebare care se pune (una cam înspăimântătoare, dacă stăm să ne gândim) este: bine-bine, economie să fie, dar unde ne oprim?!

UN ARMISTIŢIU... CU BĂTAIE LUNGĂ

Cu condiţia să nu tulbere apele în PNL, din cauza modului nu tocmai democratic în care s-a făcut, fără consultarea structurilor de conducere ale partidului, desemnarea de către premierul Tăriceanu a unui ministru al Justiţiei (şi) pe placul lui Traian Băsescu mi se pare o mişcare abilă. Uitându-mă la neaşteptata armonie afişată la ceremonia de învestire în funcţie a domnului Predoiu, de la Palatul Cotroceni, m-am gândit că dacă sondajele de opinie s-ar socoti pe intervale orare, precum ratingurile televiziunilor, preţ de câteva minute PNL a urcat la peste 15%, iar PD-L probabil spre 40%, totul în detrimentul PSD.

Ce vreau să spun este că, în perspectiva alegerilor, liberalii – al căror electorat, inclusiv cel pierdut vremelnic în favoarea grupării Stolojan, este, la urma urmelor, unul care a votat cu Traian Băsescu în 2004 – ar face poate bine s-o lase mai moale în războiul cu actualul preşedinte. Au şi aşa destule probleme, fără să-i caute pricină cu lumânarea, cum par tentaţi în ultima vreme, tocmai când – culmea! – chiar acesta, sfătuit probabil de niscai consilieri înţelepţi, s-a mai potolit.

În contextul în care la PSD vechea gardă, în frunte cu Năstase, Mitrea şi Iliescu dă semne clare de regrupare, am putea asista, din punct de vedere al stării de spirit a electoratului şi al eventualei reveniri a social-democraţilor la procente... alarmante, la o reeditare a situaţiei de acum patru ani. Personal rămân la părerea că varianta unei viitoare alianţe de guvernare PD(L)-PNL, în jurul unor valori comune, precum cota unică, de pildă, tot mai contestată de pesedişti, nu este deloc de neglijat.

Nu încape îndoială că Traian Băsescu va desemna un premier democrat-liberal, cu atât mai mult cu cât există mari şanse ca formaţiunea prezidenţială să obţină cel mai bun scor la alegeri. În aceste condiţii, PNL, chiar şi cu numai 8-10% din voturi, şi fără a se debarasa în mod explicit de “inamicul” Tăriceanu, care va rămâne însă în plan secund, neavând de ce să-şi dorească o poziţie în Executiv inferioară celei actuale, de prim-ministru, ar fi soluţia cea mai la îndemână, validând într-un fel şi opţiunea doctrinară de centru-dreapta a PD-L.

SURPRIZĂ... SURPRIZĂ!... SURPRIZĂ!!... SURPRIZĂ!!!

Pe pagina de prezentare a cinematografului Cityplex din Piaţa Eroii Revoluţiei stă scris, printre altele: “suntem o echipă tânără şi creativă, dornică să inoveze şi să vă surprindă”. Nu ştiu cum e cu tinereţea, însă dinspre partea surprizelor pot să confirm: se ţin lanţ!

Prima oară am fost acolo la câteva zile după inaugurare. Pe la jumătatea filmului a venit şi surpriza: proiecţia s-a oprit, iar în sală s-au aprins luminile. Lucrurile au reintrat în ceea ce prin plicticoasele cinematografe de cartier s-ar numi normal, după vreo zece minute. La a doua mea vizită, o săptămână mai târziu, surpriza a constat numai în faptul că scenariul s-a repetat aproape identic, aşa încât, cinstit vorbind, n-ar mai fi trebuit să mă ia pe nepregătite.

Se prea poate să fiu eu un tip cam conservator, însă recunosc că nu mă dau în vânt după asemenea demonstraţii de creativitate şi inventivitate din partea tinerei echipe conduse – trebuie spus – de fostul manager de real insucces al TVR, Tudor Giurgiu. Totuşi, activitatea fiindu-le abia la început, m-am arătat destul de îngăduitor, propunându-mi doar să nu mai calc pe-acolo o vreme, până ce le trece entuziasmul iniţial.

Am revenit după vreo trei luni, mânat parcă de un demon lăuntric. Oferta se diversificase. Fiind vorba despre un film oarecum muzical, personalul se orientase perfect, mutând accentul pe coloana sonoră: în locul celei originale, se repeta la nesfârşit un pasaj redat subturat, într-un mod cavernos, din generic. De data asta, o surpriză de proporţii au avut şi cei de-acolo, pentru că după ce am făcut un scandal monstru, le-am cerut înapoi banii pe bilet. N-a fost uşor, dar i-am şi obţinut, jurându-mi totodată să fie cel din urmă film pe care (nu) îl văd acolo.

Din păcate, anumite împrejurări m-au obligat sâmbăta trecută să-mi încalc promisiunea. Mărturisesc că deşi eram întrucâtva resemnat, undeva în adâncul sufletului mai nădăjduiam totuşi să fiu surprins din nou, singurul lucru cu adevărat neaşteptat fiind să nu se întâmple nimic rău. Cum reclamele au decurs absolut impecabil, chiar începusem să mă relaxez, când... Iluziile mi-au fost brusc spulberate, de la primul cadru al filmului: imaginea era secţionată pe orizontală, în două fragmente inegale, subtitrarea devenind supratitrare. Evident că nimeni nu s-a grăbit să remedieze problema (nici careva din ceilalţi trei spectatori să o raporteze măcar), aşa că tot mie mi-a revenit sarcina de a lua atitudine. Nu cred că mai e cazul să detaliez ce fel de atitudine...

Aşadar, patru din patru – punctaj maxim. Presupun că merit şi un premiu. Acum, nu ştiu dacă am fost eu unicul beneficiar al tuturor surprizelor puse în joc de la inaugurare şi până în zilele noastre – ceea ce m-ar face să cred într-o conspiraţie... multiplexală îndreptată împotriva mea şi, pe cale de consecinţă, să dau în mania persecuţiei – sau asemenea episoade au o frecvenţă suficient de mare încât faptul că am fost integralist să nu presupună decât o coincidenţă relativ tolerabilă din perspectiva integrităţii mele psihice.

“ACUM ÎNCEP SĂ SE VADĂ EFECTELE MAJORĂRII PENSIILOR!”

De când cu măsura... social-democrată a liberalilor de creştere a pensiilor, aproape că nu există talk-show fără ca vreun mare analist să atragă atenţia că “Guvernul nu are bani de pensii” şi mai ales să concluzioneze sentenţios, în legătură cu orice lucru rău din economie: “acum încep să se vadă efectele majorării pensiilor!”.

Au crescut preţurile şi inflaţia – “acum încep să se vadă efectele majorării pensiilor!”. S-a devalorizat leul – “acum încep să se vadă efectele majorării pensiilor!”. Scade creşterea economică – “acum încep să se vadă efectele majorării pensiilor!”. Creşte consumul şi implicit deficitul comercial – “acum încep să se vadă efectele majorării pensiilor!”. Merg prost (ca dintotdeauna) lucrurile în învăţământ – “acum încep să se vadă efectele majorării pensiilor!”; în Justiţie (idem) – “acum încep să se vadă efectele majorării pensiilor!”. Nu se mai găsesc medicamente compensate – “acum încep să se vadă efectele majorării pensiilor!”. Fac grevă ceferiştii, profesorii, funcţionarii etc. – “acum încep să se vadă efectele majorării pensiilor!”. S-a blocat vreun contract pentru autostrăzi – “acum încep să se vadă efectele majorării pensiilor!”. Orice legat de taxa auto – “acum încep să se vadă efectele majorării pensiilor!”... Şi lista poate continua.

Nici eu nu sunt un fan al măsurii. Ascultând însă toate aceste declaraţii ai crede că întregul buget de stat pe anul acesta şi pe următorii douăzeci ar trebui să fie cheltuit numai şi numai pentru ducerea ei la îndeplinire.

UNUL, DAR “BUN”

Cu ocazia bilanţului de activitate pe anul 2007 al DNA, prezentat ieri de Daniel Morar, s-a readus în discuţie chestiunea cercetării foştilor şi actualilor miniştri, care ar fi întârziată, printre altele, de interpretările diferite date articolului 109 alin. (2) din Constituţie, conform căruia “numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului...”. Astfel, în timp ce procurorii susţin că avizul Preşedintelui ar fi suficient, o serie de jurişti, în frunte cu avocaţii împricinaţilor sunt de părere că prezenţa conjuncţiei “şi” din articol (în loc de un “sau” cu caracter opţional) impune ca în cazul miniştrilor care au şi calitatea de senator sau deputat să fie consultat şi Parlamentul, respectiv camera căreia îi aparţine fiecare. Între noi fie vorba, o interpretare foarte “riguroasă” ar duce la concluzia aberantă că trebuie cerute concomitent avize din partea tuturor celor trei instituţii enumerate în Constituţie, nefiind deloc limpede ce se întâmplă dacă în final ele nu concordă!

Mie mi se pare că de fapt lucrurile sunt mult mai simple. Pentru fiecare ministru trebuie cerut un singur aviz, de la camera din care face parte, respectiv de la Preşedinţie, atunci când acuzatul nu este şi parlamentar. Am convingerea că acesta este sensul corect al alineatului cu pricina – unul oricum discutabil, câtă vreme conferă demnitarilor o protecţie suplimentară în faţa legilor. Altminteri, este la fel de nefiresc şi să fie consultate mai multe instituţii, dar şi să se lase la cheremul DNA-ului căreia dintre ele să-i adreseze cererea de avizare a urmăririi penale.

MELODIA POTRIVITĂ... LA CONCURSUL NEPOTRIVIT

În ultimii ani, Selecţia Naţională a Eurovisionului se desfăşoară, aproape invariabil, după acelaşi tipic: numai melodii slabe, cu excepţia uneia singure care, fie cu sprijinul decisiv şi uneori – de ce să nu recunoaştem? – de-a dreptul forţat al juriului, fie cu acela al publicului, câştigă. Chiar şi anul trecut, Todomondo a fost cam tot ce se putea face.

Acum în schimb, doar prima parte a tradiţiei s-a respectat, în sensul că au fost tot numai melodii slabe, tot cu excepţia uneia singure (Biondo), care însă a pierdut, ceea ce, în paranteză fie spus, mi-a amintit de prima noastră participare, când o piesă devenită între timp şlagăr – “Say Something” a lui Laurenţiu Cazan – a fost învinsă de una îngrozitoare interpretată de Dida Drăgan.

Acuzaţiile de plagiat aduse lui Andrei Tudor, compozitorul cântecului cu care Nico şi Vlad Miriţă ne vor reprezenta la Belgrad, s-ar putea să fie excesive, neexistând probabil o intenţie expresă de furt. Nici măcar faptul în sine că “Pe o margine de lume” seamănă într-adevăr izbitor cu o mai veche melodie spaniolă nu este atât de deranjant pe cât e acela că pur şi simplu seamănă cu o bucată mediocră.

După toată tevatura, în loc să ne alegem cu o piesă cu care eu cred că am fi putut chiar câştiga la Eurovision (ajutaţi şi de “fraţii” suedezi, norvegieni, finlandezi etc.), am irosit una numai bună pentru un loc fruntaş la Festivalul Mamaia 2008.

PREMIILE OSCAR 2008

***

Nominalizări şi laureaţi

***

(CA) LA TEATRU

Convingerea mea intimă este că renovarea sălii George Constantin (Studio) a Teatrului Nottara, departe de a necesita mari investiţii, a adus la bugetul instituţiei un oarece profit. Confortabilele fotolii de odinioară au fost vândute pentru a se achiziţiona în schimb un număr încă şi mai mic de scaune din plastic, foarte asemănătoare celor din staţiile de metrou, dar mai incomode, pe care înţepeneşti de îndată ce te aşezi.

Acesta este probabil şi motivul pentru care accesul în sală se face cu cel mult cinci minute înainte de ridicarea cortinei. Cu precizarea că nici cortină nu mai există, cum nu mai există nici scenă, actorii evoluând la sol, puţin sub nivelul tuturor rândurilor, cu excepţia primului. Subliniez: puţin. Fiindcă nu e vorba nicidecum despre un amfiteatru. Diferenţa dintre rânduri este numai de vreo două degete, aşa încât dacă ai neşansa ca în faţa ta să stea un om de peste un metru şaizeci, normal proporţionat, tu neavând decât unu optzeci (regrete sincere pentru şi mai nefericitul din spate), piesa se transformă inevitabil într-una de teatru radiofonic.

Desigur că întârzierea cu care se pătrunde în incintă – justificabilă poate în cazul unor reprezentaţii cu “viziuni regizorale” deosebite, în care actorii sunt deja pe scenă la intrarea spectatorilor, fie atârnând de undeva, fie zăcând, pe jumătate despuiaţi, în ipostaze sugestive – creează alte neplăceri, cum ar fi cozile de la singura cabină de toaletă, ori de la minuscula garderobă. Colac peste pupăză, scaunele au şi o numerotare bizară, continuă de la 1 la câte există, cea mai derutată de chestia asta fiind plasatoarea, parcă una proaspăt angajată de fiecare dată!

Păcat de toate aceste inconveniente – parte din ele uşor remediabile, cu puţină bunăvoinţă – pentru că, la drept vorbind, aici am văzut unele dintre cele mai reuşite spectacole bucureştene din ultimul timp.

RĂU CU RĂU, DAR IMPOSIBIL FĂRĂ RĂU

Practic toate partidele româneşti continuă să înfiereze cu mânie patriotardă poziţia adoptată de UDMR faţă de independenţa Kosovo. Inclusiv liberalul Ludovic Orban, prezumtiv candidat la Primăria Capitalei, dacă tot e creditat în sondajele de opinie cu cote similare celor obţinute de PRM la alegerile europarlamentare, s-a gândit că i-ar prinde bine, din punct de vedere electoral, să împrumute câte ceva şi din discursul liderilor acestuia, cerând, dimpreună cu opoziţia mai unită ca niciodată, scoaterea maghiarilor de la guvernare.

Pentru a demonstra că toate acestea nu sunt doar simple exerciţii de imagine în perspectiva apropiatelor alegeri, eu le-aş sugera să treacă la măsuri şi mai drastice! Domnul Orban, de pildă, şi-ar putea înainta demisia de onoare din Guvern, ocupându-se liniştit de campania pentru Primărie, în timp ce PSD şi PD-L ar trebui să-şi treacă în statute prevederi exprese care să excludă orice fel de colaborare cu UDMR până când nu-şi revizuieşte atitudinea, sau, cine ştie, România nu-şi schimbă ea însăşi, de voie, de nevoie, poziţia oficială faţă de Kosovo.

Problema lor însă e alta. Dincolo de beneficiile în plan extern pe care le aduce prezenţa maghiarilor în structurile de conducere ale ţării, la cum arată situaţia politică internă, indiferent de rezultatul alegerilor parlamentare, UDMR nu prea poate fi lăsat în afara viitoarei coaliţii de guvernare. Oricât de optimişti ar fi democrat-liberalii, e greu de crezut că vor obţine peste 50% din voturi, aşa încât unica lor şansă de a conduce “singuri”, aşa cum visează, este să se alieze de fapt cu mult hulita formaţiune. De partea cealaltă, nici monstruoasa coaliţie PNL-PSD, propusă chiar de unii lideri social-democraţi, nu ar asigura o majoritate, maghiarii fiind şi în acest caz indispensabili. În concluzie, declaraţiile belicoase la adresa UDMR nu sunt decât tot atâtea dovezi de ipocrizie.

NOŢIUNEA TIMPULUI

Se pare că Traian Băsescu are o slăbiciune pentru duratele extreme. Sau îi lipseşte noţiunea timpului. După ce n-a demisionat în doar 5 minute – şi probabil că n-o va face... niciodată – dar e încă în grafic în a nu o numi “niciodată” pe Norica Nicolai la Ministerul Justiţiei, zilele trecute s-a jurat că România nu va recunoaşte, cum altfel decât “niciodată”, independenţa provinciei Kosovo.

Când vine vorba despre asemenea angajamente, un interval de zece ani poate fi socotit destul de lung, o sută de ani – lunguţ, o mie – mare, iar zece mii – enorm. “Niciodată” înseamnă şi mai mult!

Ca şi cum n-ar fi de-ajuns că în stilul ăsta riscăm să rămânem şi în Irak de unii singuri, fără sprijinul aliaţilor americani, care presupun că se vor retrage într-un moment oarecare al istoriei lor, dacă ar fi să luăm în serios declaraţia lui Traian Băsescu, România ar trebui să refuze recunoaşterea independenţei Kosovo probabil încă muuultă, foaaarte multă vreme după ce o vor accepta chiar Rusia şi Serbia. Ceea ce mi se pare un pic exagerat!

UITAREA E DE AUR

Poziţia UDMR-ului în chestiunea Kosovo a stârnit un asemenea val de indignare printre ultranaţionaliştii autohtoni, încât ai putea crede că maghiarii s-au pronunţat pentru independenţa Ţinutului Secuiesc şi nu a celui kosovar, pe care, ne place sau nu, au recunoscut-o deja majoritatea prietenilor noştri din UE şi NATO! După ce în urmă cu nici un an peremiştii şi udemeriştii se înţelegeau ca fraţii întru alungarea de la guvernare a Partidului Democrat şi suspendarea lui Traian Băsescu, acum sunt readuse pe tapet toate păcatele originare şi cele adunate pe parcurs ale UDMR, liberalii fiind şi ei amestecaţi în ciorbă, ca formaţiune ce girează, de alaltăieri, de la patru fără un sfert, prezenţa “trădătorilor” la conducerea ţării.

Evident că o asemenea atitudine nu poate duce la nimic bun. Ieri, de pildă, Gheorghe Funar şi Adrian Păunescu invocau – ca dovadă peremptorie a intenţiilor necurate ale maghiarilor – Statutul minorităţilor, un proiect pe care de 10-12 ani UDMR se preface că-l pune drept condiţie a participării la diferitele coaliţii de guvernământ, iar partidele româneşti se prefac şi ele că-l acceptă şi timp de patru ani, cât durează mandatul, îl fac uitat prin Parlament. Iată însă că, din când în când, se găsesc nişte “adevăraţi patrioţi” care să ne amintească de el şi, lucru mai grav, să le reamintească poate şi maghiarilor şi, stârnindu-i, să le dea cine ştie ce idei!

MICI ASEMĂNĂRI ŞI ENORME DIFERENŢE

Pentru a ne abate atenţia de la gâlceava politică internă de zi cu zi, comunitatea internaţională a pus la cale o ditamai diversiunea: independenţa provinciei Kosovo. În sfârşit, avem o problemă cu adevărat importantă de dezbătut.

România se află într-o situaţie ingrată. Poziţia noastră, deşi corectă în principiu, pare la fel de “subiectivă” ca şi aceea a Rusiei, partea cea mai proastă fiind că, pentru a o explica, mass-media străină a început din nou să vorbească, după ureche şi la grămadă, despre asemănările dintre problemele din Transilvania şi cele din Kosovo, Ţara Bascilor, Vojvodina, Transnistria, Osetia de Sud, Abhazia ş.a.m.d. Or, cu riscul de a părea cinic, trebuie să remarc faptul că cel puţin maghiarii de pe la noi au ratat “şansa istorică” a albanezilor din Serbia de a fi epuraţi etnic şi martirizaţi de vreun Miloşevici autohton. Iar acum e deja prea târziu: suntem cu toţii bine mersi în UE!

Cum şi analiştii şi politicienii dâmboviţeni s-au grăbit să tragă aiurea tot felul de semnale de alarmă – încât ascultându-i aproape că mă simt obligat să intru în panică – abia aştept o nouă ieşire la rampă a tandemului Băsescu-Tăriceanu, pe teme interne şi cât mai meschine, pentru a ne distrage la rândul lor atenţia, până când nebunia kosovară se va mai potoli.

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ, UN POLITICIAN ŞI O ZIARISTĂ

A trecut mai bine de o săptămână de când Curtea Constituţională s-a pronunţat în cazul Noricăi Nicolai şi încă nu a apărut motivarea deciziei. Mă întreb dacă e posibil ca redactarea ei să fie adaptată în funcţie de comentariile exprimate între timp în mass-media sau de îndoielile lui Traian Băsescu în privinţa oportunităţii mutării lui Teodor Meleşcanu de la Ministerul Apărării la Justiţie? De pildă, să conţină, ca din întâmplare, şi un paragraf referitor la prerogativele Preşedintelui în revocarea unui ministru!


În urmă cu vreo două zile, l-am văzut pe Victor Ponta foarte revoltat că liberalii, de câte ori apar pe la televizor, nu fac altceva decât să vorbească despre cât de bine o duc cetăţenii României de când la guvernare se află PNL. Teoria domniei sale era în aparenţă fără cusur, şi anume că oamenii ştiu şi ei singuri cum o duc, aşa că nu e cazul să le-o spună alţii. Mergând însă pe acelaşi raţionament, sper să nu-l mai aud nici pe domnul Ponta spunând întruna... cât de rău o duc aceiaşi cetăţeni de când la guvernare nu se mai află PSD!


Aseară, una dintre campioanele luptei împotriva taxei auto, ziarista Corina Dragotescu se răţoia la clasa politică acuzând-o că... fură iniţiativele societăţii civile şi le transformă în legi cu care apoi se laudă pentru a câştiga capital electoral! Aluzia era la PC şi PSD care intenţionează să promoveze un act normativ menit să elimine taxa amintită, deşi singurul merit în această chestiune l-ar avea Realitatea TV, prin campania furibundă purtată în ultimele săptămâni. Probabil că pentru a o satisface pe doamna Dragotescu şi a nu fi acuzat de populism sau plagiat, nici Guvernul n-ar trebui să renunţe la taxă, cel puţin până când dumneaei nu elaborează, votează şi promulgă, de una singură, o lege corespunzătoare.

REVENIREA NEGUSTORULUI CINSTIT

De câte ori îl văd pe Adrian Năstase într-un talk-show, îmi iert – cel puţin pe durata emisiunii – greşeala de a-l fi votat pe Traian Băsescu la alegerile prezidenţiale din 2004. Nu că într-o coşmarescă situaţie similară aş mai proceda la fel; pur şi simplu aş aplica tactica de la momentul confruntării finale dintre Ion Iliescu şi Vadim Tudor – statul acasă.

Din punctul de vedere al unui alegător care n-a votat (şi foarte probabil nici n-o va face) vreodată cu PSD, vestea bună a “reformării” acestui partid la ultimele sale congrese prin trecerea pe linie moartă a vechii gărzi implica, la drept vorbind, şi o componentă uşor perfidă: dincolo de gândul că, în cazul unei eventuale, deşi nedorite, victorii la viitoarele alegeri, guvernarea ar fi intrat măcar pe mâna unor oameni mai de soi, era evident că îndepărtarea domnilor Năstase, Iliescu, Mitrea etc. va duce la pierderea unui însemnat segment electoral – simpatizanţii fideli ai acestora, neimpresionaţi nici măcar de problemele lor cu Justiţia – fără a avea de unde să câştige un altul în loc.

Privită în oglindă, “restauraţia” al cărei semnal puternic a fost dat ieri prin recuperarea şi plasarea fiilor risipitori, la apelul bocancilor, în diverse funcţii inventate peste noapte este o dublă veste proastă: PSD chiar se întăreşte şi, din nefericire, cu personaje de care speram că am scăpat definitiv din peisajul politic.

Şi mai trist este faptul că această mişcare are până la urmă o justificare perfect raţională. Dacă la momentul când Adrian Năstase îşi începea periplul pe la DNA instituţia avea o oarecare credibilitate, de când a devenit limpede că ea e folosită ca un instrument politic împotriva adversarilor lui Traian Băsescu, fostul premier a căpătat o aură de victimă prigonită dimpreună cu (exagerat de) numeroşii săi tovarăşi de suferinţă din toate partidele, cu excepţia PD-L-ului. Mulţi îşi vor spune că dacă ar fi fost într-adevăr ceva în neregulă cu termopanele domniei sale, trei ani ajungeau cu vârf şi îndesat pentru pronunţarea unei sentinţe. Aşa însă, pare doar un biet negustor cinstit, persecutat de Traian Băsescu.

AMEŢIT DE CIFRE

Conform datelor Institutului Naţional de Statistică, inflaţia pe luna ianuarie 2008 a fost de 0,86%, iar cea anuală, pentru intervalul ianuarie 2007-ianuarie 2008, de 7,26%. Luna trecută, pâinea s-a scumpit cu 0,42%, legumele cu 1,98%, fructele cu 1,75%, carnea cu 0,34%, iar laptele cu 1,77%; în medie, preţul alimentelor a crescut cu 0,8%.

Ieri, imediat după apariţia comunicatului, în studioul de ştiri de la Realitatea TV am revăzut un superspecialist dându-se de ceasul morţii şi turuind cu disperare-n glas despre nenorocirea care s-a abătut asupra economiei româneşti. Aşa o fi, numai că respectivul este fix acelaşi care, cel puţin de pe la începutul anului, de când criza economică a devenit un subiect la modă, pentru a demonstra că toate măririle de salarii şi pensii promovate de Guvern au fost deja înghiţite de inflaţie, ne prezintă zi de zi grafice şi tabele din care ar reieşi că preţul fiecăruia dintre produsele alimentare de bază a crescut subit cu procente pornind de pe la minimum 15-20% şi ajungând până pe la 50%! Măruntele diferenţe dintre cifrele oficiale şi cele proprii nu l-au descumpănit câtuşi de puţin: situaţia e la fel de dramatică!

În plus, cum inflaţia pe luna trecută are o valoare mai puţin spectaculoasă şi oarecum sub aşteptările pesimiştilor de serviciu, nu s-a referit decât la cea anualizată, cu toate că de obicei analiştii procedează invers. Ideea era că aceasta s-a dublat faţă de acum un an (lucru îngrijorător, ce-i drept), existând riscul ca sindicatele să-şi sporească proporţional pretenţiile, pe principiul “dacă inflaţia s-a dublat, să se dubleze şi salariile”!

Acum, eu, ca biet telespectator de rând, se prea poate să nu fi înţeles mare lucru din toată analiza domniei sale, însă cred că am înţeles destul de bine altceva, şi anume că primul care n-a înţeles chiar nimic a fost însuşi prezentatorul ştirilor, aflat şi el în studio. Cu un aer de înmormântare, acesta a conchis că şansele de a ne încadra în ţinta de inflaţie pe 2008 asumată de BNR (5,9%) sunt practic nule, de vreme ce doar pe o singură lună creşterea a fost de... 7,26%!

PUŢINI, DA’ INTERŞANJABILI

Dintre toate soluţiile surprinzătoare proaste pentru rezolvarea crizei de la Ministerul Justiţiei, liberalii au reuşit ieri să o aleagă pe cea mai proastă: mutarea lui Teodor Meleşcanu de la Apărare – cu numai două luni înaintea summitului NATO – şi înlocuirea sa cu Radu Stroe. Sincer vorbind, chiar şi cei care-i acuză de iresponsabilitate pot fi cu greu contrazişi!

Indiferent cât de sofisticat o fi fost calculul politic ce a dus la această mişcare, am mari îndoieli că măcar în ochii propriului electorat PNL a ieşit cu bine din situaţia dificilă în care a fost pus, încă o dată, de Traian Băsescu. Dimpotrivă, cred că Preşedintele îşi freacă mâinile, întru totul satisfăcut de consecinţe. Prin trambalarea aceloraşi personaje (oricât de onorabile) de pe un post pe altul, partidul s-a dovedit a fi lipsit de resursele necesare pentru prea larga pălărie a guvernării. Domnul Stroe, de pildă, după ce anul trecut se retrăgea cu mare demnitate şi tam-tam din Cabinet fiindcă eşuase în tentativa de a obţine o funcţie de conducere internă la Congres, revine acum, ca scos din cutie, numai bun pentru o poziţie guvernamentală încă şi mai importantă decât precedenta! În ceea ce-l priveşte pe omul-orchestră Meleşcanu, cârcotaşii ar putea pune accentul mai curând pe schimbarea sa de la Ministerul Apărării decât pe titularizarea la Justiţie, văzând-o drept o încercare de muşamalizare a scandalului incipient legat de trimiterea trupelor româneşti în Ciad.

Din toată această brambureală, Traian Băsescu nu poate trage decât o singură concluzie: strategia sa de distrugere a imaginii PNL funcţionează perfect, aşa încât trebuie continuată!

CONDAMNAŢI LA LOCUL DE MUNCĂ

Liberalii par hotărâţi să tranşeze astăzi situaţia de la Ministerul Justiţiei, deşi atâta vreme cât Curtea Constituţională încă nu şi-a motivat decizia de joia trecută, surprizele nu sunt excluse. Mai ştii? Am putea afla, de pildă, că până la urmă preşedintele poate refuza propunerea de ministru iniţială doar în anumite condiţii pe care în cazul Noricăi Nicolai să nu le fi respectat!

Oricum, printre variantele de “rezolvare” a situaţiei se numără şi retragerea de la guvernare, evocată de Crin Antonescu. Personal, îl înţeleg. Dacă aş fi fost silit să înghit la locul de muncă, din partea şefului... unui alt departament (!), un sfert din mizeriile servite PNL-ului de către Traian Băsescu, mi-aş fi luat de mult tălpăşiţa. Numai că eu nu sunt şi probabil nici n-aş putea fi vreodată politician.

În actualul context, pe cât de bine le-ar prinde liberalilor, din punct de vedere electoral, căderea guvernului – în urma unei moţiuni de cenzură, să spunem – pe atât de proastă este ideea demisiei lui. Plecarea din proprie iniţiativă ar fi văzută de toată lumea ca un gest de laşitate şi o recunoaştere a înfrângerii în faţa lui Traian Băsescu.

Avantajele alegerilor anticipate ar fi “scurtarea” anului electoral înainte de a fi compromis în plan economic prin măsuri populiste (la care, din fericire, domnul Tăriceanu s-a angajat totuşi să nu recurgă, dar rămâne să ne şi convingă) şi – doar teoretic – prinderea pe picior greşit a PD-L-ului, înainte de a se fi reorganizat complet.

Pe de altă parte, deşi n-am nici cea mai mică simpatie faţă de PSD, recunosc faptul că, de dragul echilibrării scenei politice, mi-aş dori ca social-democraţii, la adăpostul opoziţiei şi pe fondul nesfârşitelor scandaluri din sânul puterii, să aibă timp pentru a mai recupera puţin din ecartul care îi desparte încă de democraţi. O diferenţă de numai câteva procente între cele două formaţiuni ar fi ideală, inclusiv pentru PNL. Aşa cum am mai scris, rămân la părerea mea, oarecum singulară din câte observ, că după alegeri cea mai probabilă coaliţie de guvernare va fi una tot de dreapta, PD(L)-PNL-UDMR, în care însă e de dorit ca primii să nu aibă o pondere sufocantă.

Liberalii sunt, aşadar, “condamnaţi” să rămână la guvernare, mizând pe un comportament responsabil, concretizat prin refuzul de a mai acorda tot felul de pomeni electorale şi prin menţinerea unei creşteri economice semnificative.


ULTIMA ORĂ: Cum Mircea Geoană tocmai a declarat ferm că PSD nu va vota nicio restructrare a Guvernului propusă de premierul Tăriceanu, poate că exact asta ar trebui să facă PNL. Ar fi un bun prilej de ieşire forţată de la guvernare, cauzată de “alianţa” PSD-PD(L). Există însă riscul ca social-democraţii – care am convingerea că au cerut demisia Cabinetului doar de ochii lumii – să se răzgândească din mers, cum au mai făcut-o şi, dimpotrivă, să dea iarăşi apă la moară celor care se încăpăţânează să vadă o “coaliţie netransparentă” între PSD şi PNL.

E LIMPEDE!

Decizia de ieri a Curţii Constituţionale este cât se poate de limpede: gata cu Norica Nicolai la Ministerul Justiţiei; premierul trebuie să nominalizeze “altă persoană”. Pentru oricine are măcar o brumă de bun-simţ, o fărâmă de creier şi nu suferă de schizofrenie, la fel de limpede este că ea se bate cap în cap cu precedenta pe aceeaşi temă, dată în privinţa lui Adrian Cioroianu. Iar pentru mine personal mai este limpede şi că e una stupidă.

Deciziile Curţii se contrazic nu doar între ele, ci şi fiecare cu propria-i motivare. În acelaşi caz Cioroianu, de pildă, după ce se scrie negru pe alb că preşedintele “nu are un drept de veto” în numirea unui ministru, se explică pe multe pagini cum îl poate de fapt exercita. E ca şi cum un judecător, argumentându-şi verdictul de “vinovat” într-un caz de crimă, spune că ucigaşul este paralitic din naştere, imobilizat la pat, iar la ora asasinatului se afla, în comă, într-un spital din altă ţară.

Acum, eu nu ştiu sigur dacă hotărârile Curţii, când nu declară vreo lege ca neconstituţională, se aplică retroactiv, sau premierul o poate lua de la capăt cu nominalizările la Justiţie, eventual propunându-i preşedintelui, pentru început, o persoană şi mai controversată decât Norica Nicolai, care ar putea fi a doua opţiune, dacă prima nu se acceptă. Oricum, le-aş sugera liberalilor ca de-aici înainte să procedeze în felul următor: când mai au de înlocuit câte un ministru, după ce se adună ei prin forurile de conducere ale partidului, să iasă declarând că au votat doi candidaţi, primul fiind Dinu Patriciu, Tudor Chiuariu, Relu Fenechiu sau alt bun prieten al lui Traian Băsescu; pe locul secund s-a situat domnul sau doamna Cutare, în fapt persoana pe care o vor cu adevărat numită. După ce şeful statului va respinge, firesc, propunerea iniţială, următoarea va fi, ca în “Naşul”, cea “pe care n-o poate refuza”, conform deciziei Curţii.

Sau, şi mai bine, invers: anunţă din start că varianta de rezervă este o persoană absolut de neacceptat pentru domnul Băsescu, astfel încât acesta, ştiind ce-l aşteaptă, să o prefere pe prima!

ÎN SFÂRŞIT, PREŞEDINTELE TACE. CÂND AR TREBUI SĂ VORBEASCĂ!

În tot acest balamuc iscat în jurul CNSAS, Guvernul are toate şansele să cadă la mijloc. Dacă n-ar fi intervenit nicicum, lumea s-ar fi întrebat, pe bună dreptate, de ce n-o face. În schimb, după emiterea Ordonanţei de ieri, deja au apărut tot soiul de înţelepţi nemulţumiţi de conţinutul ei şi care acuză Executivul că încearcă să pună beţe-n roate deconspirării Securităţii prin diferite tertipuri, mergând de la implicarea Justiţiei în acest proces şi până la suprimarea sintagmei “ca poliţie politică”, menită, după părerea lor, să complice lucrurile şi să atragă, mai devreme sau mai târziu, o nouă decizie de neconstituţionalitate. Ascultându-i, rămâi cu impresia că Guvernul ar fi trebuit să scoată peste noapte un act normativ chiar mai tăios decât legea anulată practic de Curtea Constituţională, şi că el şi nu aceasta din urmă stă la originea întregului scandal!

Surprinzător, dintr-un motiv sau altul, Traian Băsescu întârzie să ia o poziţie oficială. Aparent, s-ar putea crede că e o dovadă de normalitate, la urma urmelor Preşedintele neavând de ce să se amestece în orice fleac. Numai că, pe de-o parte, de-a lungul mandatului domnia sa ne-a obişnuit, dimpotrivă, să o facă, indiferent dacă avea sau nu atribuţii în domeniu (şi dacă avea, să şi le depăşească), iar pe de alta, culmea, de data aceasta chiar are, de vreme ce Constituţia îi conferă rolul de “a veghea la buna funcţionare a autorităţilor publice” şi de a exercita “funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate”. Or, acum nu doar că o instituţie publică nu funcţionează cum trebuie, dar e la un pas de desfiinţare!

BLESTEMUL ÎNVINGĂTORULUI

Spre fala propriilor familii şi a celorlalţi opt colegi, judecătorii Curţii Constituţionale au ocazia să iasă din nou la rampă, scoţând ţara din impas şi vârând-o, eventual, în altul. Dacă am înţeles eu bine, astăzi se tranşează (sau nu) conflictul dintre Guvern şi Preşedinţie în cazul Norica Nicolai. Din punctul meu de vedere, singura decizie de bun-simţ ar fi statuarea definitivă a principiului că prim-ministrul are dreptul să-şi stabilească echipa guvernamentală, cenzurat, în condiţiile prevăzute de Constituţie, numai şi numai de către Parlament. După ce că biata noastră ţărişoară e, din cauza câtorva accidente succesive ale istoriei, republică, chiar nu mi-aş dori s-o văd transformată şi-ntr-una prezidenţială!

Aşa judecând eu lucrurile, există mari şanse să fiu o dată-n plus contrazis. Însă şi dacă, prin absurd, hotărârea CC va fi totuşi în sensul firesc, nu m-aş simţi obligat să “o salut”, aşa cum n-am de ce să laud un om care e în stare să respire, putându-mi păstra şi pe mai departe rezervele faţă de întreaga activitate a înaltei instituţii. Asta ca să n-avem vorbe!

Dar altceva voiam să spun. Mă gândesc în ce situaţie ingrată se va afla beneficiarul deciziei de astăzi, indiferent cine va fi el, preşedintele sau premierul. Pe fondul proaspătului scandal legat de CNSAS, adversarii “învingătorului” (în special cei din societatea civilă şi presă) vor găsi un excelent prilej pentru a-l acuza că este favorizat în mod suspect de o Curte Constituţională tot mai vehement contestată, şi a-l face responsabil, cel puţin din punct de vedere moral, de toate deciziile aberante ale acesteia, pe principiul “prietenul duşmanului meu nu poate fi decât tot un ticălos”, al cărui corolar, în situaţia dată, este: “dacă o instituţie a luat o decizie vădit proastă, şi următoarea va fi la fel”!

LEGEA PERFECTĂ

După ce Curtea Constituţională a ieşit biruitoare din nimicitorul blitzkrieg declanşat peste noapte, în an electoral, împotriva CNSAS, o mulţime de politicieni şi jurnalişti viteji se arată, “confirmând”, pe sistemul “v-am spus eu, iar dacă nu v-am spus, vă repet”, cât de proastă era legea în baza căreia cei mai naivi dintre noi nădăjduiam că odată şi-odată securiştii vor fi scoşi la iveală.

Principalul reproş adus CNSAS-ului este algoritmul politic ce stă la baza organizării sale. Moralişti de talia lui Cristian Tudor Popescu sunt de părere că, pentru a fi credibilă, o astfel de instituţie ar trebui nu doar depolitizată complet, dar şi curăţată de elemente partizane, victime notorii ale represiunii comuniste, precum, bunăoară, Ticu Dumitrescu! Ca şi cum completul de judecată de la Nürnberg (exemplu adus în discuţie chiar de domnul Popescu) ar fi fost alcătuit numai din păstori elveţieni, la care ar fi bine să apelăm şi noi, în lipsa unor români cu adevărat neutri în perioada de tristă amintire.

Desigur, când vine vorba despre soluţii, toată lumea este de acord că ele trebuie găsite, însă nimeni nu avansează vreuna concretă. Nu ştiu cum se face, dar, deşi practic toate instituţiile noastre “independente”, începând cu Televiziunea Română şi terminând cu însăşi Curtea Constituţională sunt formate din oameni propuşi, după diferite formule, de clasa politică, nodul în papură e găsit doar la CNSAS. Din nefericire, o metodă mai bună încă nu s-a descoperit. Inclusiv societatea civilă este clar împărţită pe simpatii politice, iar suspicioşi din fire cum suntem noi românii, n-am nicio îndoială că şi dacă s-ar hotărî ca membrii CNSAS să fie selectaţi la întâmplare, din cartea de telefoane, tot s-ar găsi cineva care să-l conteste vehement pe cel care pune degetul pe pagini!

Optimiştii incurabili încă speră că din tot acest scandal va ieşi o lege a deconspirării Securităţii mai bună. Din păcate, eu am constatat de-a lungul timpului altceva: de fiecare dată când cineva propune îmbunătăţirea unei legi, “perfecţionarea” ei, adevăratul său scop e de a o îngropa definitiv!

PĂCATUL ORIGINAR

Întâmplător sau nu, personal am avut mari rezerve faţă de mai toate deciziile importante din ultima vreme ale Curţii Constituţionale – începând cu avizul dat în privinţa suspendării Preşedintelui şi terminând cu cea legată de CNSAS – care, în opinia mea, au oscilat între sfidarea bunului simţ şi lipsa de claritate (ca în cazul Cioroianu, de pildă). Din acest punct de vedere, într-o situaţie cu adevărat ingrată se află cei care anul trecut invocau cu satisfacţie în susţinerea lui Traian Băsescu avizul sus-menţionat, iar acum cer nici mai mult nici mai puţin decât revocarea irevocabililor judecători ai Curţii!

Cât priveşte CNSAS-ul, se dovedeşte o dată în plus cât de nefast este păcatul originar din legea sa de organizare – sintagma “Securitatea ca poliţie politică”. Dacă s-ar fi sancţionat, cum era normal, simpla colaborare cu Securitatea – ca orice o fi fost ea – nu ne-am mai fi confruntat cu avalanşa de contestaţii ale celor care, deşi s-a demonstrat mai presus de orice dubiu că au semnat un angajament, ori au dat note informative, încearcă să ne convingă că au făcut-o din spirit civic şi patriotic, conlucrând numai cu segmentul ei... “sănătos”. Fără această distincţie indusă chiar de lege, nici doamna Muscă, nici Dan Voiculescu, nici ceilalţi n-ar mai fi avut niciun pretext pentru o acţiune în Justiţie!

În altă ordine de idei, eu nu prea înţeleg cum pot fi anulate în totalitate, retroactiv, efectele unei legi din 1999, declarată într-adevăr neconstituţională, însă în raport cu o Constituţie adoptată abia în 2003! Măcar vreo 4 ani – din păcate nu tocmai prolifici în deconspirări, ce-i drept – s-ar presupune că a funcţionat... legal. Poate ne lămureşte doamna Lidia Bărbulescu, şefa CSM...

MÂNA LUI PÎRVULESCU?!

Implicaţiile deciziei de ieri a Curţii Constituţionale referitoare la CNSAS pot fi comentate în fel şi chip. Deocamdată constat numai că au fost declarate drept neconstituţionale două articole ale unei Ordonanţe a Guvernului Tăriceanu din anul 2006, de pe vremea când Alianţa DA încă funcţiona. Până acum, ori de câte ori a fost anulat în acest fel vreun act normativ emis de Cabinetul Tăriceanu II, democraţii au sărit ca arşi, susţinând că astfel se demonstrează fără putinţă de tăgadă modul “ilegal şi imoral” în care guvernează liberalii de când au rămas singuri în fruntea bucatelor. Presupun că, în stilul bine cunoscut, Emil Boc nu va întârzia nici acum să apară într-o conferinţă de presă extraordinară, pentru a explica naţiunii cum PD a fost încă de atunci împotriva celor două prevederi vizate, s-a opus din răsputeri prin forurile de conducere ale Alianţei, în Parlament, pe holuri etc., dar n-a avut încotro.

De asemenea, aştept cu nerăbdare ca Traian Băsescu să ne explice care este rolul lui Cristian Pîrvulescu în toată această poveste. Când au fost declarate neconstituţionale câteva articole din Legea votului uninominal asumat de Guvern, Preşedintele s-a prins din prima clipă că avem de-a face cu un complot bine pus la punct, liderul Pro Democraţiei şi liberalii elaborând dinadins o lege imperfectă ca să împiedice schimbarea actualului sistem de vot pe liste. Cum de data aceasta miza pare şi mai importantă, respectiv obstrucţionarea uneia dintre marile iniţiative ale domniei sale(?!), deconspirarea Securităţii – pentru care Gabriel Liiceanu, Horia Patapievici & Co. îl iubesc necondiţionat – e imposibil de crezut că Tăriceanu însuşi şi acoliţii săi, domnul şi... doamna Pîrvulescu, ar putea fi străini de noua maşinaţiune!

NU NOI SUNTEM PROŞTII!

Că Varujan Vosganian, picat oarecum ca musca-n lapte în toată această poveste cu taxa auto – instituită înainte de a deveni domnia sa ministru – încearcă să scoată pe undeva cămaşa, poate fi un lucru de înţeles. Ce n-am să suport însă niciodată este ca un politician, indiferent din ce partid, să ne ia pe toţi de proşti.

Cu o seninătate dezarmantă, domnul Vosganian ne explică, la fiecare apariţie în public din ultimele zile, cât de firească este răsucirea cu 180 de grade a “filosofiei” taxei, de vreme ce ea a fost inventată în 2006, pe când încă nu intraserăm în Uniunea Europeană, iar acum, de când am intrat, trebuie adaptată regulilor de acolo. Ce omite cu bună ştiinţă să spună domnia sa este că taxa urma oricum să fie aplicată de la 1 ianuarie 2007, adică DUPĂ aderare, scopul ei declarat fiind tocmai acela de a împiedica aducerea unui număr exagerat de maşini vechi în ţară, odată cu liberalizarea importurilor din vest!

Prin urmare, din două una: ori Guvernul era atât de incompetent încât nu ştia reglementările din UE, ori le ştia, dar a preferat să facă pe niznaiul ca să încaseze, practic ilegal, o grămadă de bani, înainte de a se declanşa împotriva României destul de greoaiele mecanisme de sancţionare.

VERDICT: NEMOTIVAT!

Din când în când, apar prin presă articole despre (in)activitatea parlamentarilor români, accentul punându-se bineînţeles pe aspectele negative, cum ar fi bunăoară absenteismul sau numărul scăzut de iniţiative legislative al multora dintre ei. Ideea este lăudabilă, numai că, luaţi de val, uneori jurnaliştii înşişi cad în ridicol.

În urmă cu vreo două săptămâni de pildă, la Realitatea TV, după ce minute în şir câţiva comentatori i-au beştelit de zor pe aleşii fără nicio luare de cuvânt în plen anul trecut, moderatoarea s-a gândit să le ofere, deontologic, dreptul la replică celor incriminaţi, contactându-i telefonic. Fix ca-n bancul cu satul în care clopotele bisericii n-au fost trase din o mie de motive, dar mai ales pentru că biserica n-avea clopote, s-a dovedit că toţi fuseseră în 2007 delegaţi ca euro-observatori la Bruxelles!

Ieri, pe acelaşi post, printre cei mai mari chiulangii de la lucrările Parlamentului au fost identificaţi... miniştrii, în frunte cu premierul Tăriceanu! Mânioşi din cale-afară, jurnaliştii prezenţi în studio au tăbărât apoi pe parlamentarii care, deşi nu prea sunt de găsit la locul de muncă şi în plus reprezintă şi formaţiuni minuscule, de 1-2%, vin toată ziua la talk-show-urile diferitelor televiziuni. Auzindu-i cum îşi puneau întrebări retorice, de genul “cu ce drept apar aceşti oameni lipsiţi de legitimitate pe micile ecrane?”, ai fi crezut că domni precum Cozmin Guşă sau Aurelian Pavelescu nu sunt invitaţi, din cine ştie ce motive, chiar de aceia care îi făceau cu ou şi cu oţet, ci forţează intrarea în emisiuni înarmaţi până în dinţi.


P.S. Trebuie să spun totuşi că dezamăgitoare pentru mine a fost prestaţia liberalului Crin Antonescu – aflat în vârful ierarhiei chiulangiilor – care, în încercarea de a se justifica, n-a reuşit să producă decât nişte platitudini neconvingătoare şi multe pauze pentru a-şi drege, stânjenit, glasul.

INTERESUL PERSONAL GENERAL

Dincolo de contextul internaţional, specialiştii pun devalorizarea leului, prăbuşirea bursei, creşterea inflaţiei şi toate celelalte semne rele din economia românească pe seama măsurilor populiste, cu caracter electoral, luate de actualul guvern, cum ar fi mărirea pensiilor şi a salariilor, sau alocarea unor fonduri sporite către clientela politică de la nivel local. Din păcate, mă văd nevoit să le dau dreptate şi, cum anul electoral este abia la început, situaţia ar putea chiar să se agraveze, socotind după modul deja tradiţional în care acţionează guvernele noastre pe final de mandat, în încercarea disperată de a mai atrage nişte voturi în plus la apropiatele alegeri.

Numai că, spre deosebire de alte momente similare, acum la putere se află PNL, un partid perceput ca fiind constituit în special din afacerişti (precum Dinu Patriciu, de pildă, nu-i aşa?), întreprinzători, mari jucători la bursă etc., adică tocmai din oamenii cei mai afectaţi de o criză economică. Care criză însă, prin inerentele creşteri de preţuri cauzate, îl loveşte şi pe cetăţeanul obişnuit. Iată de ce, aparent paradoxal, pentru a îndrepta lucrurile, spre binele tuturor, liberalii n-ar trebui decât să înceapă, în sfârşit, să-şi urmărească “interesele personale”, în detrimentul celor pur electorale, “de partid”!

GAFEURII

De parcă n-ar fi fost suficiente greşelile făcute în actul de guvernare, de la o vreme liberalii se întrec în tot felul de alte gafe, încât încep să mă întreb dacă nu cumva au intrat în anul morţii electorale. După nenumăratele stângăcii al ministrului de Externe Cioroianu şi episodul cu accidentul lui Ludovic Orban, gestionat cât se poate de prost, chiar dacă dracul s-a dovedit a nu fi atât de negru pe cât au încercat să-l zugrăvească adversarii lor, au urmat două ieşiri ale Noricăi Nicolai, complet nepotrivite pentru un viitor ministru al Justiţiei: declaraţia conform căreia “Profesorul” din stenogramele convorbirilor lui Omar Hayssam ar fi Traian Băsescu, şi aceea în care îşi arăta neîncrederea în capacitatea autorităţilor de a-i găsi pe vinovaţii pentru ameninţările ce i-au fost adresate.

Dar poate cea mai jalnică prestaţie a avut-o Eugen Nicolăescu, care s-a trezit deodată la vârsta copilăriei, pe când juca în curtea grădiniţei “telefonul fără fir”. După ce afirmaţiile sale că Traian Băsescu i-ar fi vorbit într-un limbaj “incalificabil” lui Teodor Meleşcanu au fost contrazise chiar de către acesta din urmă, domnul Nicolăescu s-a dezvinovăţit în cel mai gogomănesc mod cu putinţă, izbutind să mai târască în scandal încă doi colegi, Paul Păcuraru şi premierul Tăriceanu, primul reproducând chipurile o convorbire povestită, tot din auzite, de celălalt! Aşadar, în loc să suspectăm de minciună un liberal din doi – fie Meleşcanu, fie Nicolăescu – avem acum patru prezumtivi Pinocchio. Asta da lovitură (sub centură)... în imagine!

MARILE ERORI... DE JUDECATĂ

Aseară, la Realitatea TV, sub genericul “Marile erori ale guvernului liberal”, Robert Turcescu şi cei doi invitaţi ai săi, unul din PD-L, iar celălalt, firesc, tot din PD-L, au făcut o amplă analiză a ultimilor (cam prea mulţi) ani. Pe lângă criticile, în mare parte justificate, la adresa bizarei taxe auto – unde Guvernul Tăriceanu poate fi acuzat de orice, de la incompetenţă pură la apărarea unor interese individuale – şi a generozităţii nesăbuite în acordarea de pensii şi salarii, cei doi politicieni ne-au explicat, de pildă, adevărata cauză pentru care preţurile la energie au luat-o razna.

Astfel, în conformitate cu primul, nu s-au făcut privatizări în sectorul energetic, lucru inadmisibil câtă vreme vorbim despre un guvern care se pretinde liberal. Aşa o fi, numai că, în opinia celuilalt, nenorocirea este alta şi anume că, în acelaşi sector energetic, s-a înlocuit monopolul de stat cu cel, mult mai dăunător, al unor companii străine. Prin urmare, actualul guvern ar fi simultan vinovat pentru că n-a făcut deloc privatizări şi pentru că le-a făcut prost (?!)

Însă în cea mai mare parte a timpului, cei trei s-au arătat, la unison, revoltaţi de modul în care s-a făcut privatizarea Petrom şi cum s-a negociat autostrada Bechtel, ajungând la mai vechea concluzie că, din păcate, din cauza contractelor meşteşugit întocmite în favoarea investitorilor străini, nu prea se mai poate îndrepta nimic. Singurul amănunt (probabil nesemnificativ în viziunea lor, dat fiind subiectul şi mai ales... scopul emisiunii) pe care au omis să-l menţioneze e că nici primul caz, nici celălalt nu are vreo legătură cu guvernarea liberală!

ÎNCĂ O ŞTIRE SE SENZAŢIE!

Urmărit cu detaşare, redactorul şef adjunct al Evenimentului Zilei, Grigore Cartianu, poate fi chiar foarte, foarte amuzant! Dovedind o deosebită perspicacitate, dumnealui a decelat în declaraţia lui Călin Popescu Tăriceanu de ieri, în legătură cu data alegerilor locale – care se pare că vor fi totuşi organizate la termen, prin mai-iunie – o “înţepătură” la adresa oficiosului cotrocenist, care zilele trecute “dezvăluise”, bineînţeles “pe surse”, intenţiile PNL, în complicitate cu PSD, de a le amâna până la toamnă, pentru a le suprapune celor parlamentare.

Fără a fi câtuşi de puţin jenat de această dezminţire, domnul Cartianu a extras în schimb din declaraţia amintită încă o ştire de senzaţie, şi anume că liberalii au de fapt un alt gând ascuns: amânarea parlamentarelor până în martie 2009. Dovada? Tăriceanu n-a suflat o vorbă despre acest subiect!

Evident că pentru fiecare dintre cele două mişcări date, la momente diferite, ca sigure, şi care unui ignorant i-ar putea părea chiar antagonice, domnul Cartianu avea o mulţime de argumente fără cusur!

ATUNCI ŞI ACUM

Ideea în sine ca Preşedintele, sau oricine altcineva din sfera politică, să dea un aviz în privinţa urmăririi penale a demnitarilor mi se pare una extrem de nefericită. Iar hotărârea Curţii Constituţionale de a desfiinţa, practic, Comisia specială de pe lângă Administraţia Prezidenţială nu a îndreptat nicidecum lucrurile.

Fără a-l acuza exclusiv pe Traian Băsescu de situaţia actuală, nu pot totuşi să nu observ că dacă în vremea odioasei semidictaturi de tristă amintire iliesco-pesediste, un ministru ajuns să fie “judecat” la Cotroceni avea cel puţin dreptul la apărare, putându-se prezenta acolo în persoană, cu propria versiune despre faptele imputate şi chiar însoţit de avocaţi, în jumătatea de regim democratic Băsescu (cealaltă jumătate fiind acaparată – nu-i aşa? – de corupţii liberali) acest drept, până la urmă fundamental într-o democraţie, indiferent de “instanţă”, a dispărut cu desăvârşire. Preşedintele se bazează în luarea deciziei numai pe nişte dosare mai mult sau mai puţin complete şi pe opinia evident partizană a acuzatorilor.

Adăugând la asta şi faptul că în mandatul domnului Diaconescu la Ministerul Justiţiei se ajunsese, de bine de rău, ca în numirea procurorilor să fie implicat mai degrabă CSM-ul decât ministrul de resort – prevedere abrogată de Monica Macovei! – fără a fi vreun nostalgic, încep să mă întreb şi eu despre ce vorbim când spunem că după 2004 s-au făcut mari progrese în privinţa libertăţilor individuale şi a independenţei Justiţiei?!

O MOTIVAŢIE CARE NU CONVINGE PE NIMENI

Chiar dacă, mai ales în prima fază, ministrul interimar al Justiţiei, Teodor Meleşcanu a fost îndreptăţit din punct de vedere legal să refuze, returneze ş.a.m.d. documentele privitoare la cei opt (foşti) miniştri aflaţi în atenţia DNA, lucrurile au mers cam departe. Câtă vreme Traian Băsescu susţine că dosarele – “cauzelor” sau nu, dar complete – au fost trimise la minister, ele ar trebui să-şi continue parcursul către instanţele abilitate, chiar cu riscul ca în viitor să se demonstreze că domnul Meleşcanu avea dreptate şi să fie atacate din pricina nerespectării procedurilor. Asta e! Dacă Preşedintele garantează că totul e în regulă, el va fi cel puţin complice la un eventual eşec al procurorilor.

Din păcate pentru ei, (şi) în acest scandal liberalii sunt prinşi între ciocan şi nicovală, oricum ar da-o domnul Meleşcanu riscând să iasă şifonaţi, mai devreme sau mai târziu. În orice caz, motivaţia domniei sale pentru aceste tergiversări, conform căreia se prăpădeşte de grijă ca nu cumva miniştrii acuzaţi – cu tot cu propriii colegi de partid! – să scape basma curată în urma unor vicii procedurale nu convinge pe nimeni. Iar din punct de vedere politic este catastrofală.

NAIVITATE

Iată că după atâta amar de vreme de când Traian Băsescu se răfuieşte non-stop cu liberalii, încă mai există analişti – chiar dintre cei foarte critici la adresa preşedintelui – suficient de candizi încât să susţină că lucrul cel mai nimerit pe care aceştia din urmă îl pot face pentru a ieşi cu fruntea sus din criză este o remaniere de substanţă a Guvernului, prin care să scape dintr-un foc şi de miniştrii cu performanţe slabe, cum ar fi Adrian Cioroianu, Cristian Adomniţei sau Cristian David, şi de cei luaţi în colimator de DNA, precum Paul Păcuraru, şi să rezolve în plus şi cazul Noricăi Nicolai.

Desigur, într-o ţară normală, cu un preşedinte pe măsură, ar fi o soluţie perfect raţională. Dar să nu înţelegi că, în actualul context, după o asemenea mişcare, în timp ce toată lumea ar răsufla uşurată, sperând la un final de mandat mai liniştit, Traian Băsescu ar lua-o de la capăt căutând nod în papură noilor miniştri, sau celor mai vechi, gen Varujan Vosganian sau Eugen Nicolăescu, deja vehiculaţi ca figurând pe o listă neagră de rezervă, e ca şi când, după ce vezi cu ochii tăi cum zece oameni la rând nu supravieţuiesc unei căderi de la etajul zece, te-ai hotărî să sari şi tu de acolo în speranţa că, împotriva evidenţei, din cine ştie ce motive misterioase, a unsprezecea oară lucrurile s-ar întâmpla altfel şi ai scăpa nevătămat. Pentru mine, cam asta este definiţia naivităţii absolute.

SOLUŢIA-CAPCANĂ

Soluţia sugerată de Traian Băsescu şi preluată cu mult entuziasm de susţinătorii săi pentru ieşirea din actualul impas legat de Ministerul Justiţiei – aceea ca Guvernul să o valideze în Parlament pe Norica Nicolai – nu este altceva decât o capcană întinsă liberalilor. Teoretic, ea s-ar putea realiza într-adevăr, cu condiţia ca premierul să propună o restructurare a Cabinetului, încadrându-se astfel în prevederile articolului 85, alin. (3), din Constituţie.

Presupunând însă că acolo lucrurile ar merge şnur, iar preşedintele s-ar vedea, nu-i aşa?, nevoit apoi să semneze “ca notarul” numirea în funcţie a doamnei Nicolai, domnia sa va specula fără îndoială această situaţie pentru a striga ca din gură de şarpe că a fost o dată în plus înfrânt de monstruoasa coaliţie netransparentă PNL-PSD a celor 322 de parlamentari ticăloşiţi care iarăşi nu l-au lăsat să reformeze clasa politică.

Iată de ce pentru liberali ar fi mult mai bine să se ajungă la Curtea Constituţională. Cel mai rău lucru care li se poate întâmpla este ca aceasta să-i dea câştig de cauză lui Traian Băsescu, obligându-i să propună un alt candidat, eventual pe cineva din afara partidului, aşa cum, după părerea mea, ar fi trebuit să facă de la bun început. În orice caz, o “înfrângere” cinstită la Curtea Constituţională cred că este de preferat unei victorii à la Pirus în Parlament.

DE LA PREŞEDINTELE-JUCĂTOR LA... MINISTRUL ECHIDISTANT

Cu toate că nicio lege, începând cu Constituţia, nu prevede aşa ceva, în mintea multora a încolţit utopica idee – enunţată inclusiv de Traian Băsescu – că ministrul Justiţiei trebuie să fie un om imaculat în plan profesional şi echidistant din punct de vedere politic! Nu spun că n-ar fi bine, dar şi mai bine ar fi ca toţi oamenii de pe pământ să fie mereu tineri, frumoşi, sănătoşi, bogaţi şi cinstiţi.

Ieri, de pildă, după apariţia publică a Noricăi Nicolai în care – într-un mod cam neinspirat, într-adevăr – s-a referit la Traian Băsescu identificându-l drept “Profesorul” din stenogramele convorbirilor lui Omar Hayssam, câţiva comentatori au sărit ca arşi spunând că, şi dacă n-ar fi avut atâtea bube-n cap mai vechi, doamna Nicolai s-a descalificat definitiv pentru accederea în funcţie, fiindcă a demonstrat că este părtinitoare. E dreptul lor, numai că tare mi-ar fi plăcut să-i văd la fel de revoltaţi în nenumăratele ocazii când Preşedintele – în ciuda prevederilor exprese, de data asta, din Constituţie – s-a arătat oricum numai echidistant politic nu, şi să catalogheze drept descalificant măcar episodul când domnia sa, din cea mai înaltă poziţie în stat şi-a permis să-l numească “tânăr mafiot” pe un ministru al Justiţiei în funcţie!

În fond, până una-alta, doamna Nicolai nici nu este ministru, ci doar un politician dintr-un partid aflat în conflict cu Traian Băsescu.

UN COMUNICAT PERFID

Nu ştiu dacă Traian Băsescu a reuşit deja să-şi atingă unul dintre obiectivele urmărite prin acţiunile din ultimele zile, acela de a băga zâzanie în PNL, dar cu siguranţă e pe cale să inducă această impresie în opinia publică, ceea ce până la urmă e cam acelaşi lucru. Şi nu mă refer atât la faptul în sine că premierul Tăriceanu a trebuit să numească un interimar la Ministerul Justiţiei – gest altminteri normal, însă uşor de interpretat ca o cedare şi chiar un prim pas spre renunţarea la Norica Nicolai – cât la perfidul comunicat de presă emis aseară de preşedinţie, din care ar reieşi că această mişcare s-a făcut “în urma unei consultări telefonice cu şeful statului”. Adicătelea, după ce acum 3-4 zile domnul Tăriceanu se ascundea prin săli de gimnastică şi supermarketuri, respingând apelurile când citea “Cotroceni” sau, mai ştii?, “Băse”, pe ecranul mobilului, a simţit acum brusc o nevoie irezistibilă să sune chiar el pentru a cere voie să-l desemneze ca interimar pe Teodor Meleşcanu, de altfel singurul oarecum calificat pentru post, datorită studiilor juridice.

Indiferent ce i-or fi auzit urechile domnului Tăriceanu despre Norica Nicolai sau, de ce nu?, chiar despre el însuşi, sâmbătă, la întâlnirea de taină cu preşedintele, nu-i va veni uşor să-i convingă pe durii partidului de oportunitatea schimbării candidatului pentru Justiţie, în caz că într-adevăr i-ar trece aşa ceva prin minte. Iar dacă va fi să fie, eu sper să nu-i vină mai uşor nici măcar să rămână în fruntea PNL.

Pe de altă parte, comunicatul amintit ar putea fi interpretat şi într-o cheie complet diferită, ca pregătind terenul pentru o cedare, mai de voie, mai de nevoie, din partea preşedintelui. Sugerând că primul care a lăsat-o mai moale cu ambâţul a fost totuşi premierul, Traian Băsescu ar avea o scuză să pretindă că, datorită reluării dialogului firesc între instituţii, a socotit de cuviinţă să-l lase până la urmă pe şeful guvernului să şi-o asume în totalitate pe doamna Nicolai, dacă ţine morţiş. Ar fi o ieşire din impas cât de cât onorabilă pentru toată lumea.

NIMIC DE FĂCUT

Încep şi eu să cred că prin încăpăţânarea cu care refuză să o numească pe Norica Nicolai în fruntea Ministerului Justiţiei, Traian Băsescu urmăreşte o nouă suspendare din funcţie de către Parlament. Deja domnia sa exprimă un “veto” care i-a fost interzis în mod explicit de Curtea Constituţională, şi tare mă tem că aşa se va întâmpla chiar şi în cazul când, în urma unei noi sesizări a premierului Tăriceanu, Curtea va da, cum ar fi normal, încă o decizie în acelaşi sens.

În fond, dacă preşedintele nu vrea cu niciun chip să semneze, ce (i) se poate întâmpla? Păi... mai nimic. Cum spuneam, în cel mai... rău caz, poate fi din nou suspendat. Însă chiar şi dacă, de această dată, Curtea Constituţională ar da un aviz favorabil, socotind că Băsescu a încălcat într-adevăr Legea fundamentală, e greu de crezut că la referendum populaţia ar avea o opinie mult diferită faţă de aceea din 19 mai. Poate doar scorul ar fi ceva mai strâns. În schimb, beneficii cu nemiluita pentru preşedinte şi pentru PD-L, cu atât mai mari cu cât alegerile bat la uşă.

Este însă evident pentru toată lumea, în frunte cu Traian Băsescu însuşi, că nu se va ajunge până acolo. Adversarii săi, oricât de naivi, nu pot face de două ori la rând aceeaşi greşeală tactică. Prin urmare, cel care cedează va trebui să fie, într-un târziu, premierul Tăriceanu, dacă vrea să aibă, de bine de rău, un ministru al Justiţiei. Situaţie în care, desigur, tot Băsescu va ieşi triumfător în ochii alegătorilor ca fiind ăl mai tare din parcare.

Cât despre grija preşedintelui faţă de efectele acestei crize asupra Justiţiei, a ţării etc... Să fim serioşi! E limpede că i se fâlfâie.

PREŞEDINTELE BUN LA TOATE

Este adevărat! Citind cu atenţie motivarea deciziei pe care Curtea Constituţională a dat-o în cazul Cioroianu, reiese că atribuţiile preşedintelui în numirea unui ministru au fost asimilate, practic, celor pe care le are Parlamentul în situaţia când “prin propunerea de remaniere se schimbă şi structura sau compoziţia politică a Guvernului”, conform articolului 85 din Constituţie. Asta pentru a nu exista o discriminare pozitivă în cazul miniştrilor înlocuiţi la bucată, care ar scăpa de “examen”. Rezoluţia este totuşi bizară din cel puţin două motive.

Mai întâi, comisiile de specialitate din Parlament dau un aviz, negativ sau favorabil, în urma unor audieri ale candidatului. Or, din câte am băgat eu de seamă, preşedintele nu audiază pe nimeni! (Scotocitul prin aşa-zisele mape profesionale nu e chiar acelaşi lucru.)

În al doilea rând, aceleaşi comisii, după cum le spune şi numele sunt... de specialitate. Conform deciziei CC, s-ar deduce că preşedintele este şi el un fel de comisie şi încă... de orice specialitate. El ar fi la fel de competent să dea verdicte despre un posibil ministru de Finanţe, al Agriculturii, al Mediului, al Muncii, de Externe, al Justiţiei ş.a.m.d. Cum ar veni, trebuie să fie un soi de mega-Ceauşescu, priceput la toate. Ceea ce mi se pare uşor exagerat.

UN FEL DE EDIŢIE SPECIALĂ

Traian Băsescu tocmai a scos la iveală ceea ce domnia sa consideră a fi dovezile în sprijinul refuzului de a accepta nominalizarea Noricăi Nicolai pentru portofoliul Justiţiei. Fără să comentez prea mult implicaţiile acestor dezvăluiri, trebuie remarcat totuşi că de vreme ce doamna Nicolai nu s-a ales, din varii motive, cu vreo condamnare penală, practic condiţiile de legalitate pentru învestirea sa în funcţie sunt în continuare îndeplinite. Rămân desigur, de discutat, criteriile morale.

Pe de altă parte, paradoxal, încăpăţânarea premierului Tăriceanu de a nu sta de vorbă cu şeful statului se dovedeşte a-i fi de mare folos, chiar dacă unii vor merge cu supoziţiile până la a-l bănui poate de o complicitate cu acesta, menită să-l scape de un personaj faţă de care nu părea să nutrească o deosebită simpatie. Ipoteză greu de crezut şi imposibil de demonstrat.

Cert este că abia dacă ar fi acceptat invitaţia preşedintelui, domnul Tăriceanu s-ar fi aflat într-o situaţie fără ieşire. Pus la curent, între patru ochi, cu informaţiile, n-ar fi avut de ales decât între două soluţii proaste pentru domnia sa: ori se făcea că plouă, riscând ca, odată cu iminenta lansare publică, de la Cotroceni, a respectivelor informaţii, să încaseze toate scatoalcele pentru protejarea unui personaj, iată, cu mari probleme de imagine, ori ar fi trebuit să o lase pe doamna Nicolai din braţe, intrând în conflict cu o parte a propriului partid, care l-ar fi acuzat că abia a aşteptat un pretext pentru a se debarasa de ea. Aşa, cel puţin are scuza că a susţinut-o până la capăt, fie din ignoranţă, fie din loialitate faţă de partid, Norica Nicolai rămânând să se descurce de-acum singură cu acuzaţiile care i se aduc.

O ŢARĂ CUM ALTA (DIN FERICIRE) NU-I!

Fascinant cum, după ce în primele zile de la desemnarea de către PNL a Noricăi Nicolai pentru funcţia de ministru al Justiţiei, marea majoritate a jurnaliştilor şi chiar a reprezentanţilor celorlalte partide, inclusiv din opoziţie, foloseau dacă nu cuvinte de-a dreptul elogioase la adresa domniei sale, cel puţin un ton de o neutralitate binevoitoare, subliniind faptul că este o adevărată profesionistă, un politician experimentat şi în orice caz o soluţie mult mai bună decât Tudor Chiuariu, în locul căruia ar fi trebuit să fie preferată de la bun început, a fost suficient ca Traian Băsescu să se pună un picuţ de-a băţul pentru ca toată lumea să o privească dintr-o dată cu alţi ochi. Deşi din primele momente penibilul episod cu nepoata – singurul la care s-a referit deschis şi preşedintele – fusese evocat, însă mai degrabă ca un element anecdotic şi prea puţin semnificativ, acum doamna Nicolai este suspectată de toate relele din lume, aceleaşi personaje care îi acordau de bine de rău credit fiind convinse că reţinerile lui Traian Băsescu e musai să se bazeze pe informaţii mai mult sau mai puţin secrete care ar demonstra că senatoarea liberală e orice, de la fostă colaboratoare a Securităţii la mare afaceristă asociată cu cei mai huliţi “mafioţi” ai ţării, gen Tender şi Patriciu. Uluitor cât de uşor se poate face praf reputaţia, atâta câtă este, unui politician autohton!

Însă cel puţin la fel de fascinant e un alt fenomen specific pitoreştii noastre societăţi şi anume că, în câteva săptămâni, toate acestea vor fi uitate cu desăvârşire. “Cazul Orban” este exemplul cel mai recent.