UBICUITATE ELECTORALĂ

Candidata din partea PNL la Primăria sectorului 3, Theodora Bertzi a descoperit soluţia miraculoasă pentru o expunere mediatică de excepţie, foarte utilă în orice campanie electorală: ubicuitatea! Aseară, domnia sa participa simultan la două talk-show-uri transmise... în direct, cea realizată de Gabriela Vrânceanu-Firea la Antena 3 şi “Cauză şi efect” de pe N 24, fără să fie vorba despre un duplex. Pentru a nu exista niciun dubiu în privinţa supranaturalei performanţe, până şi vestimentaţia sa era identică, un taior alb pe sub care se zărea din când în când o bustieră neagră, iar cel puţin pe imaginea de la N 24 stătea scris limpede, în dreapta sus, cu litere albe într-un chenar roşu, cuvântul “direct”!

Folosind, şi – de ce nu? – extinzând acest model în “complicitate” cu cât mai multe televiziuni, un candidat nu are cum să piardă alegerile, odată rezolvată şi problema bătăliei cu ratingurile posturilor teoretic concurente pe aceleaşi intervale orare.

“CALCULELELE” INSOMAR

Conform unui sondaj de opinie realizat telefonic de INSOMAR, şi făcut public în emisiunea Realitatea zilei, al cărei moderator, Răzvan Dumitrescu, promitea solemn în urmă cu puţin timp că nu va mai face public niciun sondaj de opinie, Sorin Oprescu conduce în cursa pentru Primăria Capitalei cu 39%.

Asemenea lui Horaţiu Mălăele, care într-o cunoscută scenetă făcea tot felul de “calculele”, mă întreb şi eu: 39 ce? Sau, mai precis, 39% din ce? Din cei 52% dintre repondenţi decişi să meargă la vot (şi din care vor ajunge, efectiv, fix... o parte), din cei 52% +17% care se declarau aproape siguri că se vor duce, sau din toţi cei intervievaţi, inclusiv cei 9% hotărâţi să stea acasă şi 20% aproape siguri că vor sta?

Pe de altă parte, e adevărat, indiferent din “ce” este acest 39%, tot din acelaşi “ce” Vasile Blaga are doar 24%, Ludovic Orban 12%, iar Cristian Diaconescu 11%, aşa că, una peste alta, sondajul poate fi luat în seamă.

MI-AU DESCHIS OCHII!

Comemorarea referendumului în urma căruia anul trecut, pe 19 mai, Traian Băsescu a fost din păcate reconfirmat în funcţia de Preşedinte s-a făcut ieri printr-o zi a porţilor deschise la Palatul Cotroceni. Comentând subiectul, într-o dispută pe cât de caraghioasă pe atât de absurdă, jurnalistul Emil Hurezeanu susţinea că toţi cei vreo 20.000 de vizitatori sunt simpatizanţi ai domnului Băsescu, în timp ce confratele său Cornel Nistorescu supralicita, convins că erau de-a dreptul membri PD-L, aduşi în mod organizat!

Cum personal nu mă aflu în niciuna dintre categoriile pomenite de dânşii, acesta este probabil motivul real pentru care, deşi mi-aş fi dorit, n-am reuşit să ajung acolo. Iniţial crezusem că am fost doar ocupat cu altceva...

SCENARIU CU BLAT

Întrebaţi despre întâlnirea lor de taină, de pe la sfârşitul lunii martie, Cristian Diaconescu şi Vasile Blaga s-au străduit să-i minimalizeze importanţa, explicând că ea a avut loc înainte ca oricare dintre ei să fi devenit candidat la Primăria Capitalei din partea respectivelor partide, PSD şi PD-L. Pe undeva însă, tocmai acest element este cel mai bizar, dacă ne gândim că la vremea aceea favoriţii erau încă Marian Vanghelie şi Sorin Oprescu pe de-o parte, şi Liviu Negoiţă pe de alta, pentru ca la scurt timp să asistăm la dubla surpriză de a-i vedea lansaţi în competiţie fix pe cei doi protagonişti ai întâlnirii!

Ţinând cont şi de oarecum sibilinicele acuzaţii de blat ale lui Traian Băsescu, poate că n-ar fi chiar de mirare ca, în cazul în care în turul doi ar ajunge Sorin Oprescu şi unul dintre candidaţii PSD sau PD-L, partidul rămas pe dinafară să-l susţină pe reprezentantul celuilalt, în detrimentul “independentului”, nu neapărat dintr-o solidaritate de clasă politică, ci pentru că un proaspăt ales primar, cu o structură solidă şi un număr de consilieri municipali în spate, are ceva de oferit fostului rival, cum ar fi o funcţie de viceprimar şi chiar o majoritate în Consiliu (preambul pentru alegerile generale din toamnă?), lucruri de care lupul singuratic Sorin Oprescu nu ar dispune. Plus că acesta din urmă este susţinut de aripa din PSD cea mai ostilă liberal-democraţilor şi mai “nereformată” în viziunea lor, iar de partea cealaltă, oamenii lui Geoană, prinşi rău la înghesuială în cazul victoriei lui Oprescu, l-ar putea prefera şi ei pe Blaga.

MAI BINE TELEVIZAT DECÂT INDIGNAT

La moartea Monicăi Lovinescu, Răzvan Dumitrescu a realizat o ediţie omagială a emisiunii Realitatea Zilei, unde printre invitaţi s-a numărat şi Gabriel Liiceanu. Fatalitatea a făcut însă ca în acelaşi timp să se judece recursul lui Sorin Oprescu la contestaţia candidaturii sale pentru Primăria Capitalei, astfel încât la un moment dat emisiunea a fost întreruptă cu o transmisiune în direct, spre neţărmurita indignare a domnului Liiceanu, tulburat din jelania sa de înaltă ţinută intelectuală cu un subiect atât de meschin. Desigur, nefiind la TVR Cultural, ci la un post de ştiri şi comercial, ar fi fost oricum oprit mai devreme sau mai târziu de un calup publicitar alcătuit poate din lucruri cel puţin la fel de mundane, precum nişte reclame la prezervative sau tampoane, lucru de care domnia sa ar fi trebuit să fie conştient de la bun început.

Cert este că, deşi nu a plecat instantaneu din platou, cum părea tentat, a declarat că nu se va mai duce vreodată la televiziunea cu pricina. Şi nici că s-a mai dus... până ieri, nici trei săptămâni mai târziu, când n-a putut rezista ispitei de a-şi prezenta versiunea actualizată a “Apelului către lichele”! Apropo de interesele personale versus principii...

PREMISE ANTAGONICE, ACEEAŞI “CONCLUZIE”!

În majoritatea talk-show-urilor de pe la noi, analiştii (în special cei economici) pornesc de la o concluzie, pe care se străduiesc apoi să o demonstreze cu orice preţ. Invariabil, această concluzie este: autorităţile, în frunte cu Guvernul, sunt incompetente şi ne mint.

În urmă cu câteva zile, se discuta despre prognozele privind creşterea salariilor în 2008, făcute, pe de-o parte, de Comisia Europeană, iar pe de alta, de Institutul Naţional de Statistică. În timp ce prima estima o creştere de 10%, celălalt se dovedea mult mai “generos”, vorbind despre 15%. Bineînţeles că cifra corectă se prezuma a fi cea de la Bruxelles, autorităţile autohtone având tot interesul să o umfle pe a lor, deoarece fiind campanie electorală etc., Guvernul vrea să pară mai capabil decât este. Logic.

Numai că, după câteva minute, experţii în economie din studio, uitându-se mai atent pe hârţoage, au observat că de fapt Institutul Naţional de Statistică susţinea că vom avea o creştere reală de doar 7% şi nu de 15 (care includea şi rata inflaţiei), aşadar o prognoză chiar mai pesimistă decât cea a europenilor. Noua concluzie? Aceeaşi: Guvernul tot minte, având, de astă dată, interesul să raporteze valori mai mici ale salariilor, pentru a da – din cauza lipsei de fonduri – şi pensii diminuate, ştiut fiind că acestea din urmă sunt corelate cu primele. Evident, la fel de logic!

ERATĂ LA UN INTERVIU

Ieşirea lui Traian Băsescu de duminică, din cârciumă (în) direct la Realitatea TV, a reprezentat de fapt o recunoaştere a gafelor făcute cu câteva zile mai devreme în interviul pentru Radio România Actualităţi.

În primul rând, cum presa interpretase spusele domniei sale despre blaturi ca fiind un atac la adresa candidatului PD-L, Vasile Blaga, cu care n-ar avea tocmai o relaţie cordială, a încercat să spulbere suspiciunile, afişându-se amical în public cu acesta. Apoi, fiindcă tot atunci declarase că ar vota un tânăr, iar lumea se dusese cu gândul la Cozmin Guşă sau Aurelian Pavelescu, fix pe cei doi a căşunat cu mai multă îndârjire, ca să fie limpede că nu la ei s-a referit (i-a scăpat însă Codrin Ştefănescu!).

Preşedintele pare a fi în mare derută dacă a început să aibă nevoie de câte o erată după fiecare interviu.

ROMÂNII, CÂINII ŞI O SPANIOLOAICĂ PROASTĂ

Proprietara magazinului din Spania care a afişat la intrare un panou prin care se interzicea accesul câinilor şi al românilor şi-a justificat gestul declarând că în ultima vreme i s-au furat bunuri în valoare de 3000 de euro, fără să priceapă însă cum s-a acţionat.

Deduc de aici că or fi românii hoţi, dar cel puţin sunt mult mai dibaci decât doamna cu pricina, care de altfel nu e prea sigură de inteligenţa sa nici măcar în raporturile cu câinii, aflaţi – iată – şi ei pe lista de suspecţi!

ŞPAGA BUNĂ ŞI ŞPAGA REA

Am auzit multă lume spunând – în legătură cu ceea ce i se întâmplă zilele acestea lui Gigi Becali – că DNA nu are de fapt de ce să-l acuze, câtă vreme patronul Stelei ar fi încercat să dea bani unei formaţii pentru a-şi face practic datoria, obţinând un rezultat bun, şi nu pentru a ceda meciul. Numai că, din câte ştiu, tot la capitolul şpagă, mită sau foloase necuvenite se încadrează şi oferirea unor stimulente materiale unui chirurg pentru a face o operaţie sau unui funcţionar dintr-o primărie pentru a acorda o autorizaţie de construcţie; adică tot pentru a-şi face datoria, dar mai conştiincios sau cu mai multă promptitudine.

Într-unul din campionatele trecute, acelaşi Gigi Becali era suspectat că a dat bani unei echipe care întâlnea o contracandidată a Stelei la titlu. Întâmplarea făcea însă că aceeaşi echipă, câteva etape mai târziu, urma să joace şi cu Steaua, nefiind deci deloc sigur că în preţul tranzacţiei iniţiale – socotită de unii drept legitimă! – nu intra şi obligativitatea cedării punctelor din partida directă. Iată de ce astfel de practici ar trebui interzise cu desăvârşire, şi nu doar de regulamentele interne ale FRF.

UN “BLAT” LOGIC

Atitudinea mai puţin combativă a celor patru principali candidaţi la Primăria Capitalei – care l-a făcut pe Traian Băsescu să evoce ideea de “blat” – ar putea avea o explicaţie cât se poate de logică, putând servi oricăruia dintre ei drept strategie de campanie. Cum profilurile lor personale sunt oarecum asemănătoare, iar bucureştenii par destul de derutaţi, prinşi între tendinţa tradiţională de “a vota cu dreapta” şi realitatea crudă că acestă dreaptă a condus oraşul în ultimii ani cu rezultate deloc fericite, fiecare este procupat mai degrabă să nu-şi ostilizeze potenţialii alegători ai celorlalţi contracandidaţi, prin atacuri virulente, sperând că graţie unei campanii pozitive, “bazată pe proiecte” etc., îi poate convinge să treacă de partea lui, dimpreună cu o parte cât mai consistentă din electoratul încă nehotărât.

Eu însumi mă surprind uneori spunându-mi, de pildă, că domnul Diaconescu n-ar fi o soluţie tocmai rea, deşi până la înscrierea sa în cursă nici prin gând nu mi-a trecut că aş putea vota vreodată un candidat de stânga. E însă suficient să-l aud vorbind despre “nenorocirile aduse în ţară de puterea de dreapta”, pentru a-mi aduce brusc aminte că la urma urmelor e un pesedist cu acte în regulă, şi a-l tăia de pe lista cu opţiuni, oricât de simpatic mi-ar fi altminteri.

SST!

Ultima ieşire la rampă a lui Traian Băsescu a stârnit, ca de obicei, un val de replici din partea tuturor adversarilor săi, vizaţi sau nu în mod direct de declaraţiile de la Radio România Actualităţi. E de neînţeles cum, după trei ani şi mai bine de când joacă această piesă, şeful statului se bucură de acelaşi succes, reuşind să-i prindă în capcană pe limbuţii noştri politicieni, mereu gata să turuie împotriva lui pe orice post dispus să le acorde câteva minute de emisie, când singura replică adecvată şi cu adevărat eficientă pentru a-l reduce în cele din urmă la tăcere ar fi aceasta:

AGENTUL DE CIRCULAŢIE... ÎNTRE BIROURI

Am auzit la radio o ştire conform cărei ieri, deoarece bucureştenii s-au întors din vacanţa de Paşte şi 1 Mai, Poliţia Rutieră a scos în stradă nu ştiu câte echipaje în plus pentru dirijarea traficului (că doar de-aia e “rutieră”). Astăzi în schimb, deşi bucureştenii n-au intrat în nicio altă vacanţă, numărul poliţiştilor a revenit la... normal, lucru de care m-am putut convinge pe pielea mea; aceeaşi intersecţie, nesemaforizată, în care ieri se circula cât de cât bine cu ajutorul unui agent, acum era blocată, agentul lipsind cu desăvârşire.

Întrebarea pe care mi-o pun este ce sarcină de serviciu o fi primit azi respectivul poliţist? Probabil că plimbă nişte hârtii de la un birou la altul!

DEZAMĂGIREA (LUI) DIACONESCU

La auzul sentinţei definitive prin care Justiţia îi îngăduia lui Sorin Oprescu să candideze pentru Primăria Capitalei, Cristian Diaconescu, aflat în transmisiune directă în cadrul unei emisiuni televizate, numai că nu a izbucnit în lacrimi de ciudă, ameninţând chiar că va propune partidului să-şi ia jucăriile electorale şi să renunţe la propria-i candidatură.

Aşadar, conştient că Oprescu îi va sufla o bună parte din voturi – ceea ce înseamnă, logic, şi că putea strânge destule semnături pentru a se înscrie în cursă! – domnul Diaconescu a mizat mult pe chiţibuşurile formale care să-l scape de un adversar periculos. Urât din partea sa!

PAŞTE FERICIT!

ŞACALII TINERI

Invalidarea candidaturii lui Sorin Oprescu la Primăria Capitalei de către judecătorii BEM îi asigură fostului pesedist o foarte bună temă de campanie electorală – desigur, în cazul în care contestaţia domniei sale va avea succes şi se va putea înscrie până la urmă în cursă. O adevărată mană cerească, având în vedere că deocamdată nu l-am auzit emanând ca proiecte de prezumtiv viitor primar decât banalităţi de genul “voi face din Bucureşti o adevărată capitală europeană”. De altfel, singurii competitori cu un discurs coerent, care să demonstreze că ştiu la ce se înhamă sunt, după părerea mea, Vasile Blaga şi Ludovic Orban. Toţi ceilalţi, inclusiv Cristian Diaconescu, vorbesc asemenea oricărui cetăţean de pe stradă, care şi-ar dori să fie bine în loc să fie rău, fără a propune însă şi metode concrete pentru îndeplinirea acestui nobil deziderat. E adevărat totuşi că, în mod oficial, campania electorală încă nu a început.

Am mai remarcat însă ceva. După ce, din cauza agitaţiei de pe scena politică, ne-am temut că vom avea parte de cea mai murdară campanie din ultimii ani, apariţia unor candidaţi precum Blaga, Orban, Oprescu sau Diaconescu promitea să producă o surpriză plăcută din acest punct de vedere. Din păcate, singurii care se arată decişi să folosească un limbaj violent şi atacuri sub centură la adresa adversarilor, ca surogat de proiecte adevărate, sunt tocmai politicienii din tânăra generaţie, “lupii tineri” (cu alură mai degrabă de şacali) gen Cozmin Guşă, Codrin Ştefănescu sau Aurelian Pavelescu, în care nu ştiu de ce dar multă lume îşi pune în continuare nădejdea că vor “asana” clasa politică românească!

GUVERN PNL, FĂRĂ PNL

Aproape un sfert din portofoliile ministeriale care le revin liberalilor în guvernul PNL-UDMR sunt ocupate în prezent de tehnocraţi. Singurul lor merit în chestia asta este că s-au arătat suficient de convingători încât să-i facă să le stea alături pe nişte oameni neimplicaţi politic, şi a căror probitate profesională n-a putut fi contestată – cel puţin din start – nici de adversarii lor cei mai înverşunaţi, în frunte cu Traian Băsescu.

În schimb, pe lângă faptul că şi-au arătat limitele în ceea ce priveşte resursele umane de care dispun, peneliştii riscă să fie făcuţi răspunzători de toate gafele unui astfel de tehnocrat, fără a putea însă beneficia de eventualele lui realizări; în primul caz vor fi arătaţi cu degetul pentru că au girat politic un incompetent, în timp ce în al doilea, lumea va sublinia tocmai neapartenenţa la PNL, ca fiind condiţia necesară şi aproape suficientă pentru un ministru destoinic.

ETERNUL DEMISIONAR

După ce la alegerile europarlamentare din noiembrie 2007 PIN nu a reuşit nici să se apropie de pragul electoral, preşedintele Cozmin Guşă “şi-a asumat responsabilitatea eşecului”, dându-şi demisia de onoare, doar pentru a fi reales cu mare entuziasm la foarte scurt timp. Mă întreb dacă în cazul în care lucrurile se vor repeta şi la alegerile locale, partidul obţinând un scor nesemnificativ, iar închipuitul reformator al clasei politice autohtone ratând fotoliul de primar general, domnia sa se va grăbi iarăşi să demisioneze pentru a putea fi reales în timp util ca să-şi conducă formaţiunea spre o nouă înfrângere şi la alegerile generale, după care să demisioneze şi să fie reales în vederea europarlamentarelor de anul viitor, urmate de încă o demisie şi o realegere pentru a candida la Preşedinţia României etc.

Adăugând la toate acestea şi demisiile din PSD şi PD, domnul Guşă ar putea avea măcar satisfacţia de a intra în Cartea Recordurilor drept cel mai... demisionat politician român în viaţă.

PERSEVERENŢĂ DIABOLICĂ

Dincolo de foloasele pe care PSD speră să le scoată din noua înţelegere cu PC, scena politică nu trage decât ponosul ca, în ciuda “reformării clasei politice” pe care ar fi trebuit să o aducă miraculosul vot uninominal, un partid de nici 3% să se mai târâie încă o legislatură prin Parlamentul României, în loc să dispară pe cale naturală.

Diabolica perseverenţă în greşeală a social-democraţilor riscă să le demonstreze o dată în plus că pe cine nu laşi să moară nu te lasă să... guvernezi.

O ŢARĂ DE POVEŞTI

După ce s-a declarat îngrijorat de preţurile vehiculate pe piaţa imobiliară, guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, a ajuns la strania concluzie că singurii care pot furniza date reale despre tranzacţii sunt notarii publici. Poate s-or mai fi schimbat lucrurile între timp, dar eu unul trăiam cu convingerea că tocmai la notariate sumele declarate n-au nicio legătură cu realitatea, fiind mult mai mici, pentru a se fenta comisioanele şi taxele.

Ca şi cum n-ar fi destul că românii, deşi au, pe hârtie, printre cele mai mici salarii din Europa, sunt campioni la achiziţiile de autoturisme noi, inclusiv de lux, şi asigură profituri fabuloase supermarketurilor şi companiilor care prin ţările de origine nu strălucesc, se va constata acum cu naivă satisfacţie că îşi pot cumpăra, oficial, şi cele mai ieftine case şi terenuri, un apartament de 100.000 de euro părând că a ajuns peste noapte numai la vreo 30.000!

Îmi amintesc cum, după ce BNR a început să anunţe cursurile monedei naţionale în raport cu euro şi dolarul, mult timp s-a străduit să explice că nu este vorba de fapt despre un curs “oficial” al leului, ci doar despre nu ştiu ce medie, stabilită aşa, orientativ, cam de florile mărului. Bineînţeles că nimeni n-a dat... doi bani pe asemenea abureli, şi valorile comunicate de BNR sunt şi astăzi folosite de toată lumea în tranzacţii şi pentru fixarea preţurilor. Am impresia că ceva similar se urmăreşte şi acum: stabilirea unui soi de mercurial – complet nerealist – în domeniul imobiliar, care va sfârşi totuşi prin a influenţa decisiv piaţa.

DIN NOU ÎMPREUNĂ?

Constat – cu oarecare satisfacţie – că relativa armonie dintre Traian Băsescu şi Călin Popescu-Tăriceanu, manifestată în special la numirea noului ministru de Externe, începe să-i facă şi pe unii analişti cunoscuţi să nu mai respingă cu atâta îndârjire posibilitatea ca în viitor să asistăm la o “împăcare” a PD-L cu PNL, întru refacerea Alianţei DA (ipoteză despre care personal am scris în numeroase rânduri). Asta cu atât mai mult cu cât şi pe partea cealaltă a eşichierului, PSD a căzut din nou la pace cu PC, parafând o alianţă chiar mai strânsă, din punct de vedere tehnic, decât aceea din 2004.

După părerea mea, între timp a apărut încă un element care ar putea grăbi o asemenea reconciliere, şi anume candidatura lui Cristian Diaconescu la Primăria Capitalei. Mai ales în cazul în care Sorin Oprescu ar renunţa în cele din urmă să intre şi el în cursă, domnul Diaconescu reprezintă o mare ameninţare pentru favoritul Vasile Blaga, fiind fără îndoială capabil ca în turul doi să răstoarne situaţia şi să câştige, atrăgând voturile electoratului liberal, care-l percepe mai degrabă ca pe un pseudopesedist, cu un profil moral şi intelectual mai potrivit pentru PNL. Pe de altă parte însă, acelaşi electorat liberal nu cred că ar rămâne insensibil dacă de la “centru” s-ar da semnul unei noi apropieri între PD-L şi PNL. Iar cum pedeliştii pot fi bănuiţi de orice, dar nu de lipsă de pragmatism, n-ar fi deloc exclus să-şi facă şi ei astfel de calcule, şi să întindă, chiar de la alegerile locale, o mână şi... un protocol de colaborare foştilor parteneri, a căror situaţie nu este atât de fericită încât să-şi permită să le refuze.

OPERAŢIA FATALĂ

Între varianta ideală – Sorin Oprescu –, cea catastrofală – Marian Vanghelie – şi una doar foarte proastă – Miron Mitrea –, PSD a ales-o pe cea de... mijloc, desemnându-l drept candidat pentru Primăria Capitalei pe Cristian Diaconescu, o personalitate care, în ciuda unei mici probleme de notorietate, compensată de faptul că electoratul bucureştean este unul cu un grad de informare peste media la nivel naţional, ar fi putut atrage voturi şi din afara bazinului electoral tradiţional de stânga, mai ales odată ajuns în turul doi.

Din nefericire pentru social-democraţi, şi spre marea satisfacţie a unor outsideri precum Ludovic Orban sau Cozmin Guşă, intrarea în cursă, ca independent, a lui Sorin Oprescu îi readuce în situaţia în care ar fi fost dacă s-ar fi încăpăţânat să-l menţină drept candidat pe Marian Vanghelie: cu şansa a treia sau chiar a patra. Cu toate că doctorul Oprescu va avea ocazia să înţeleagă pe propria-i piele veridicitatea principiului conform căruia mai degrabă se vinde un produs de slabă calitate într-un ambalaj (re)cunoscut decât invers, domnia sa probabil că îl va văduvi pe Cristian Diaconescu de exact atâtea voturi câte i-ar trebui ca să intre în turul doi.

CA-N VREMURILE BUNE

Graţie unei conlucrări ca-n vremurile bune între Traian Băsescu şi premierul Tăriceanu, ieri a fost numit un nou ministru de Externe, în persoana “tehnocratului” Lazăr Comănescu, care tocmai se pregătea să devină consilier prezidenţial. Întrebaţi la ieşirea din şedinţa Biroului Politic dacă au abordat această chestiune, liderii liberali s-au întrecut în a nega, semn că fie au învăţat să păstreze un secret minţind presa cu nonşalanţă, fie decizia s-a luat într‑adevăr fără consultarea lor. Iată că după ce o serie de fruntaşi ai PD‑L şi chiar Traian Băsescu însuşi au invocat de-a lungul timpului posibilitatea ca pe viitor partidul prezidenţial să intre într-o coaliţie cu “un PNL fără Călin Popescu Tăriceanu”, se pare că asistăm mai degrabă la (re)începutul unei frumoase colaborări a forţelor portocalii cu... “un Călin Popescu Tăriceanu fără PNL”.

Cum episodul nu este singular, adăugându-se numirilor lui Cătălin Predoiu la Justiţie şi Dacian Cioloş la Agricultură, mă gândesc că în ritmul acesta în curând vom avea un Guvern care, cu mici retuşuri, poate rămâne liniştit în funcţie chiar şi dacă alegerile din toamnă vor fi câştigate de PD-L!

DEMISIA CA GAFĂ

Judecând după reacţiile apărute în mass-media, se poate spune că demisia lui Adrian Cioroianu a fost ultima şi cea mai mare dintre gafele acestuia în calitate de ministru de Externe. Venită prea târziu pentru a mai fi socotită drept una “de onoare”, ea a declanşat un val de critici mai dure ca niciodată, în special din partea celor care şi-aşa i-au cerut-o încă dinainte de a fi numit în funcţie. De trei zile televiziunile difuzează întruna filmuleţe cu năzbâtiile sale, ziarele s-au umplut de editoriale şi comentarii furibunde care-l fac în fel şi chip, ceea ce cu siguranţă nu s-ar fi întâmplat dacă nefericitul liberal s-ar fi încăpăţânat să mai reziste cele câteva luni până la finalul mandatului.

La urma urmelor, cum necum, greul trecuse, inclusiv Summitul NATO, socotit a fi totuşi un succes, în pofida prestaţiei sale în nota... obişnuită. Cât priveşte “cazul Crulic”, supăraţii oricum cer de-a dreptul demisia întregului Guvern. Poate că dacă domnul Cioroianu, în loc să se retragă, ar fi anunţat un set de “măsuri radicale” şi “sancţiuni exemplare”, iniţiind o “reformă profundă” (cerută de multă lume) la nivelul ministerului şi al ambasadelor noastre de pretutindeni, ar fi avut ocazia să lase măcar impresia că încearcă să-şi mai spele din păcate. Aşa însă, demisia nu a făcut decât să mute atenţia, altfel nu tocmai distributivă, a presei şi a opiniei publice, de la bătălia electorală pentru Primăria Capitalei, către întreaga sa activitate din ultimul an.

CRONICI... PARANORMALE

Citind cronica filmului “Ultimele dorinţe” (“The Bucket List”), scrisă de Romulus Căplescu în Adevărul, am putut identifica momentul exact în care autorul, presat probabil de nevoi stringente, a fost obligat să părăsească pentru un timp sala de proiecţie. Povestind cu lux de amănunte intriga (după un mai vechi obicei prost al cronicarilor noştri), domnia sa considera a fi “una dintre slăbiciunile scenariului” faptul că cele două personaje principale se întâlnesc într-o rezervă dublă a spitalului condus chiar de unul din ele, deşi “ditamai magnatul îşi putea permite un întreg apartament în propriul spital”.

La prima vedere, observaţia pare justificată, însă un dialog între respectivul proprietar şi asistentul său personal explică limpede motivul acestei situaţii: cum spitalul tocmai se afla în vizorul unei comisii de anchetă, managerul nu-şi putea îngădui să facă excepţie de la regula pe care o impusese el însuşi, de a interzice rezervele individuale pentru a reduce cheltuielile. Foarte logic, cu condiţia să nu ratezi secvenţa.

Asta îmi aminteşte că în urmă cu ceva vreme m-a frapat o serie de cronici pe marginea altui film, “Elizabeth: Epoca de Aur”. Vreo patru sau cinci autori de la publicaţii diferite, dar pe care personal i-am suspectat că au urmărit şi apoi au bârfit pelicula împreună, erau indignaţi deoarece, chipurile, eroina arăta ca o puştoaică de nici 20 de ani, deşi conform adevărului istoric ar fi trebuit să aibă peste 50. Nu numai că nu era deloc aşa, şi că mai ales în scenele când se afla în intimitatea propriului dormitor, nedichisită pentru ochii supuşilor şi curtenilor, regina arăta suficient de rău şi chiar îşi manifesta disperarea de a fi îmbătrânit, dar însăşi actriţa care o interpreta, Cate Blanchett, are aproape 40 de ani, încât şi să fi vrut tot nu putea părea o adolescentă. Întotdeauna însă “profesioniştii” văd altceva.

BUCUREŞTIUL ALTORA

După toate aparenţele, Bucureştiul va fi condus şi de-acum înainte, la fel ca în ultimii foarte mulţi ani, de un primar general originar din provincie, situaţie pe care, ca om născut şi crescut aici nu pot decât s-o deplâng. Pe de altă parte, sunt nevoit să admit că aceia care consideră că în lupta electorală un candidat bucureştean get-beget ar putea avea un oarecare avantaj se înşală. Ţin minte că imediat după Revoluţie o persoană avizată invoca un studiu conform căruia doar 40% dintre locuitorii Capitalei erau “autentici”, restul fiind veniţi (şi rămaşi) din toate colţurile ţării în diferite momente ale existenţei lor. Ceva mă face să cred că acum lucrurile stau chiar şi mai rău. Probabil că un raport de 30 la 70 ar fi mai aproape de realitate.

Prin urmare, nu doar că un candidat n-ar putea miza din acest punct de vedere decât pe un electorat cam subţirel, dar tare mă tem că ar fi privit de către “veneticii” majoritari mai degrabă cu un soi de dispreţ. Prietenii ştiu de ce.

PEDELIŞTI SUB ACOPERIRE

Printre cei care au luat cuvântul ieri la lansarea câmpenească a pedelistului Vasile Blaga în cursa pentru Primăria Capitalei s-a numărat şi domnul Sorin Ioniţă, invitat cvasipermanent al mai tuturor emisiunilor cu tematică socială, politică şi economică (!) de la Realitatea TV, în calitate de analist... independent şi membru de frunte al Societăţii (chipurile civile) Academice Române. Indiferent de conţinutul discursului, gestul în sine este suficient de grăitor; una e să ai anumite simpatii politice, păstrându-ţi totuşi, dacă nu obiectivitatea, măcar independenţa formală, şi cu totul alta să te implici activ într-o campanie electorală. Cum s-ar spune, în sfârşit s-a demascat!

Ca de altfel şi Silviu Prigoană, alt personaj supermediatizat de aceeaşi Realitatea TV, despre care aflăm acum – după ce în ultima vreme ne-a fost livrat drept prezumtiv candidat independent şi comentator neînregimentat politic – că este pedelist cu acte în regulă. De luat aminte!

CU VITEZA MELCULUI DEZORIENTAT

Conform unor studii, dacă în anul 2000 viteza medie de deplasare cu autovehiculele prin Bucureşti era de 15 km/oră, ea a scăzut în 2006 la sub 10 km/oră, pentru a ajunge anul trecut la circa... 2 km/oră. Adică de vreo două-trei ori mai mică decât cea a unui pieton!

În ritmul acesta, după ce vom trece cât de curând prin faza în care n-o să mai putem scoate maşina din parcare – asta fiind reprezentarea concretă a unei viteze de 0 km/oră – ne vom confrunta chiar cu viteze negative, ceea ce înseamnă, de pildă, că un bucureştean care se încăpăţânează totuşi să plece cu autoturismul propriu de la Obor spre Gara de Nord se va trezi pe la Piaţa Sudului! Mai ales fiindcă, se ştie, întotdeauna sensul “celălalt” e mai liber.

N-om fi inventat noi, românii, apa caldă sau gaura de la covrig, însă cu siguranţă vom (re)descoperi mersul pe jos.

SĂ SE MICŞOREZE PENSIILE!

Unul dintre argumentele celor care privesc cu scepticism majorarea pensiilor este acela că măsura – fiind principala cauză a creşterii inflaţiei în ultimele luni (?) – a dus de fapt la scăderea nivelului de trai al “beneficiarilor”. După ce domnul Vosganian a fost acuzat că se pretinde inventatorul unui soi de perpetuum mobile economic, deoarece susţinea că, datorită veniturilor mai mari, pensionarii vor contribui decisiv la creşterea consumului şi implicit la alimentarea bugetului, în special prin TVA, cu sumele necesare... măririi pensiilor, specialiştii par la rândul lor descoperitorii unui perpetuum mobile de sens contrar: (iniţial) mărirea pensiilor sporeşte într-adevăr consumul, dar alimentează astfel inflaţia, ducând în cele din urmă la scăderea puterii de cumpărare. Complicat.

În orice caz, dacă dreptatea se află de partea experţilor în economie, soluţia ieşirii din impas şi a asigurării prosperităţii noastre, a tuturor, dar mai ales a pensionarilor înşişi, nu poate fi, logic, decât una singură: pensiile să fie cât mai drastic... micşorate!

RÂNJETE. DE SATISFACŢIE (?)

Deciziile luate ieri la Summitul de la Bucureşti îmi amintesc, prin ambiguitate, de cele ale Curţii noastre Constituţionale. Cu formulări de genul “salutăm aspiraţia cutărei ţări de a adera la NATO” (!) şi multe amânări ale chestiunilor delicate pentru următoarele reuniuni, în funcţie de felul în care este citit textul final mai toată lumea se declară mulţumită. Cel puţin pe moment.

De pildă, spre marea satisfacţie a lui Putin – considerat de majoritatea analiştilor drept adevăratul “învingător” al acestui summit (?!) –, Ucraina nu a căpătat până la urmă râvnitul Membership Action Plan, statutul premergător aderării. În schimb, spre propria ei satisfacţie, a obţinut promisiunea că va intra cu siguranţă în NATO... cândva, ceea ce unora li se pare chiar mai mult! La câte dovezi de rafinament diplomatic am văzut zilele astea, mă gândesc că şi dacă Ucraina ar fi fost invitată să intre imediat în Alianţă, Rusiei nu i-ar fi rămas decât să se arate pe deplin mulţumită că totuşi nu i s-a acordat MAP!

BĂIEŢI BUNI

După ce de ani de zile Ucraina ne şicanează, ba cu Canalul Bîstroe care ne lasă peştii din Deltă pe uscat, ba cu Insula Şerpilor pe care mai are puţin şi o transformă în staţiune de lux, iată că în sfârşit e pe cale să-şi primească binemeritata pedeapsă: intrarea în anticamera NATO! Iar unul dintre principalii ei susţinători pentru chestia asta este chiar România, care speră astfel, cu duioasă naivitate, să-şi aducă fraţii de peste Republica Moldova pe drumul cel bun.

Aşadar, dacă acum 10-11 ani, pentru a obţine statutul la care aspiră cu mari şanse de reuşită ucrainenii astăzi, noi a trebuit să le căutăm în coarne, să-i mângâiem pe creştet şi să-i pupăm pe frunte, ca vechi şi buni vecini şi prieteni ce ne sunt, ei n-au avut de făcut decât să ne tragă două după ceafă. Că tocmai de hăt, de la Washington, pare cam acelaşi lucru.

ALTE VREMURI

E un lucru îmbucurător că pentru Summitul NATO Bucureştiul arată ceva mai bine ca de obicei, dar e într-adevăr trist că de obicei arată mai rău decât pentru Summitul NATO. Totuşi, această transformare subită, marcată, printre altele, de dispariţia câinilor vagabonzi şi apariţia răsadurilor de flori a fost remarcată de presă pe un ton exagerat de critic, încât la un moment dat aveam impresia că reproşurile la adresa autorităţilor se referă mai degrabă la faptul că au făcut acum un pic de curăţenie, decât că nu o fac şi în mod obişnuit, fără să fie stimulate de vreun eveniment de importanţă planetară. Chestie de accent.

Şi tot la capitolul reproşuri cu orice preţ, l-am auzit chiar şi pe europarlamentarul PSD Adrian Severin declarându-se agasat de măsurile drastice de siguranţă luate de Guvern. Domnia sa povestea cum, în urmă cu unsprezece ani, când a participat la Summitul de la Madrid, atmosfera era mai destinsă. Ce a omis să adauge e că pe vremea aceea, pe de-o parte, Alianţa avea jumătate din numărul actual de membri şi parteneri, iar pe de alta, încă nu intervenise tragedia de la 11 septembrie 2001, care a schimbat complet viziunea despre ceea ce înseamnă asigurarea securităţii participanţilor la o asemenea manifestare.

ORA STINGERII LA REALITATEA TV

Realitatea TV a realizat sâmbătă, de la ora 20, o ediţie specială dedicată acţiunii “Ora Pământului”, prin care edilii şi cetăţenii din marile oraşe ale lumii au fost chemaţi să stingă luminile pentru a reduce consumul de energie vinovat de încălzirea globală. Informat astfel la timp, m-am grăbit să răspund şi eu apelului, stingând inclusiv televizorul!

De altfel, presupun că pentru a-şi atinge scopul şi a contribui la salvarea planetei, emisiunea a fost deosebit de plicticoasă, cu un rating cât mai apropiat de zero. În caz contrar, am avea de-a face mai curând cu o sabotare a nobilei iniţiative!

TERORIŞTII STADIOANELOR

Cu toate că, aşa cum am mai spus, în opinia mea arbitrul Alexandru Deaconu a făcut bine când a întrerupt meciul Rapid-Steaua, decizia Comisiei de Disciplină a FRF de a atribui victoria la masa verde steliştilor nu mi se pare la fel de inspirată. Recunosc deschis, nu ştiu exact ce prevede regulamentul, însă de vreme ce a fost nevoie de aproape 9 ore pentru deliberări, presupun că se putea ajunge şi la altă soluţie, cea adoptată nefiind una care să se ia automat în asemenea situaţii; altminteri, se putea decide în cinci minute.

Cel mai corect cred că ar fi fost ca meciul să se reia – pe un alt stadion şi fără spectatori – din minutul şi de la scorul la care a fost întrerupt. Indiferent de ceea ce se petrece în tribune, nu e normal ca rezultatul unei partide să fie stabilit în altă parte decât pe terenul de joc. Pedepsele adiţionale pentru clubul organizator pot fi de altă natură – amenzi, suspendarea terenului, interzicerea accesului suporterilor etc.

Fără îndoială, era nevoie de un precedent. Cel creat acum însă este exagerat şi periculos. Dacă întreruperea i-a vizat, de bine de rău, (şi) pe huliganii direct răspunzători (care s-au văzut puşi în situaţia de a nu mai putea asista la deznodământul derby-ului) înfrângerea unei formaţii la masa verde poate atrage în viitor consecinţe mai grave. Îmi şi imaginez comandouri de microbişti antrenându-se – precum teroriştii pe câmpurile secrete de instrucţie – la aruncarea cu bricheta, moneda sau telefonul mobil, în scopul de “a-şi purta, efectiv, echipa către victorie” atunci când pe teren jocul ia o turnură nefavorabilă pentru ea.

CINE-A PUS PĂDUREA-N DRUM...

De vreo 18-19 ani ne plângem, pe bună dreptate, că din cauza retrocedărilor şi a defrişărilor făcute alandala, România are din ce în ce mai puţine păduri, ajungând sub media europeană. Şi tot cam de-atunci, şi tot pe bună dreptate, ne mai plângem şi că n-avem autostrăzi nici măcar la nivelul mediei africane.

În aceste condiţii, nu ştiu cum se face, dar traseele mai tuturor autostrăzilor şi drumurilor naţionale abia începute sau aflate încă în interminabila fază de “studiu de fezabilitate” intersectează câte o pădurice – de obicei declarată monument al naturii! – scăpată, în mod miraculos, de sobele românilor sau de cartierele rezidenţiale. După scandalul Drumului 66 A, croit fix prin mijlocul Parcului Naţional Retezat, povestea se repetă acum cu două tronsoane de autostradă, împotmolite, unul prin Voluntari, celălalt pe la Moara Vlăsiei, în Pădurea Surlari. Curat ghinion!

ORDINUL “HAI STEAUA”

Pe lângă o armată întreagă de fotbalişti, antrenori şi... bucătari ai echipei naţionale, Traian Băsescu l-a decorat ieri, cu Ordinul “Meritul Sportiv” Clasa a III-a, şi pe arbitrul Alexandru Deaconu, precizând însă că îi conferă distincţia nu ca urmare a recunoaşterii aptitudinilor sale profesionale (pe care le-a şi criticat!), ci datorită curajului de care a dat dovadă când a pus capăt prematur partidei Rapid-Steaua, după ce o brichetă bine ţintită a atentat la integritatea sa corporală.

Şi eu sunt de părere că domnul Deaconu a procedat bine, episodul de joia trecută trebuind să constituie un avertisment pentru toţi “suporterii” năbădăioşi şi cluburile care-i tolerează. Mă gândesc totuşi că dacă preşedintele voia să răsplătească vitejia sa pe câmpul de joc – transformat adesea într-unul de luptă – mai nimerit ar fi fost să-l înnobileze nu cu o distincţie sportivă, ci cu una ostăşească, precum “Virtutea Militară” sau, date fiind circumstanţele, să instituie Ordinul “Hai Steaua României” în grad de Cavaler al fluierului.

MICI MANIPULĂRI

Urmărind la Realitatea TV imaginile cu schimbul de replici dintre Traian Băsescu şi Călin Popescu Tăriceanu de la Craiova, am rămas cu impresia că preşedintele a fost, ca de obicei, capul răutăţilor, pornind hodoronc-tronc, în prezenţa oficialilor americani de la Ford, un nou atac împotriva premierului. Ulterior, văzând materialele pe aceeaşi temă de la Antena 3 şi TVR 1, m-am lămurit că lucrurile stăteau taman pe dos, premierul fiind de această dată cel care a deschis ostilităţile. Dovadă că n-am fost singurul indus în eroare e faptul că şi un cunoscut analist, Pavel Lucescu, s-a luminat abia câteva zile mai târziu, ca invitat la o emisiune în direct a postului naţional, semn că domnia sa se informează numai de la televiziunea care aparţine aceluiaşi trust din care face parte şi ziarul unde lucrează, Cotidianul.

Sincer, n-am reuşit să înţeleg rostul unei asemenea montaj manipulator, făcut în sens invers faţă de cronologia faptelor, însă nu este prima dată când se petrece aşa ceva. Doar cu câteva zile mai devreme, la decernarea Premiilor VIP, reieşea că Traian Băsescu l-a înţepat pe Ludovic Orban, referindu-se din senin la aptitudinile muzicale ale acestuia. Partea în care liberalul se producea într-adevăr în faţa sălii apărea ca ulterioară intervenţiei preşedintelui! Ciudată abordare. Să fie oare o încercare jalnică de a sugera că lumea (politică) se învârte doar în jurul lui... Zeus?!

"A AVUT ACOPERIRE REGULAMENTARĂ". ŞI ZILE.

Ascultându-i pe unii dintre fanii şi oficialii clubului Rapid vorbind despre cele întâmplate la meciul cu Steaua, s-ar zice că principala vină a arbitrului Alexandru Deaconu e că a avut capul suficient de mare încât să pareze cu el prima salvă de brichete, dar prea mic pentru cea de-a doua, care l-a ratat! Chiar şi fostul grevist al foamei, comentatorul-viteză Ilie Dobre, se arăta revoltat că, în condiţiile în care cavalerul fluierului n-a fost răpus mortal, şi-a permis să pună capăt meciului.

Din câte am înţeles, conform regulamentului, numai arbitrul este în măsură să aprecieze dacă după un asemenea traumatism mai e sau nu apt, din punct de vedere fizic şi psihic, să conducă partida. Cum o grămadă de psihologi amatori au opinat că domnul Deaconu părea ciudat de vioi şi lucid în timp ce se îndrepta spre vestiare, îmi dau şi eu cu presupusul, sugerând că tocmai faptul de a fi fluierat prematur sfârşitul meciului poate fi o dovadă că pe moment, temporar, nu se mai afla în deplinătatea facultăţilor mintale. Astfel încât, din orice unghi am privi problema, şi de la oricare tribună, “a avut deplină acoperire regulamentară”. Pe viitor însă, arbitrii noştri ar cam trebui să-şi acopere şi propriile capete!

PRIMARUL CARE NU VA FI

Desemnarea lui Marian Vanghelie drept candidat PSD la Primăria Capitalei nu poate fi decât o veste excelentă pentru adversarii săi, oricare dintre ei având de-acum motive întemeiate să spere că va ajunge în turul doi, alături probabil de reprezentantul PD-L. Partea proastă e că în aceste condiţii s-ar putea să nici nu mai existe un tur doi!

Cel mai favorizat este fără îndoială Ludovic Orban. Dacă Sorin Oprescu îi putea face pe alegătorii de dreapta, dar care nu simpatizează cu partidul prezidenţial, să-şi calce pe inimă şi să voteze un social-democrat mai cu papion, Marian Vanghelie îi va determina să se îndrepte către oricine altcineva, liberalul fiind prima opţiune. În plus, dacă domnul Orban va accede în turul doi, chiar şi cu un scor mult sub cel al contracandidatului democrat, şansele sale de răsturna situaţia, şi cu sprijinul alegătorilor de stânga, sunt foarte mari. Din aversiune faţă de PD-L, votanţii lui Vanghelie din primul tur îl vor prefera pe Orban unui Blaga, Negoiţă sau Videanu, în timp ce reciproca nu este valabilă. Adică şi dacă domnul Vanghelie s-ar califica în finală, nu ar avea nicio şansă.

Ca bucureştean get-beget, îmi place să cred că această nefericită nominalizare a social-democraţilor nu le va aduce nici măcar 15% din voturi. Singurul element care mă face să ezit în a pune chiar şi un pariu în acest sens este amintirea altui primar general cu un profil... intelectual nu foarte diferit de cel al lui Marian Vanghelie: Viorel Lis!

CÂTE O JUMĂTATE DE ADEVĂR DE CĂCIULA

După părerea mea, în noul conflict dintre actualul preşedinte şi trustul Intact adevărul se află pe undeva pe la mijloc. Faptul că în timpul mandatului său de primar general Traian Băsescu a repartizat o locuinţă Elenei Băsescu este fără îndoială o ştire, singura întrebare fiind dacă una demnă de o publicaţie serioasă – în cazul când ar fi fost vorba despre fiica domniei sale – sau mai adecvată unui tabloid, în caz contrar. Din punct de vedere deontologic, Jurnalul Naţional ar fi trebuit mai întâi să-şi ducă până la capăt investigaţia jurnalistică şi abia apoi să facă publice rezultatele, eventual chiar şi dacă s-ar fi dovedit că Elena Băsescu... nu e Elena Băsescu – desigur cu precizarea respectivă, şi poate la o rubrică de divertisment.

Pe de altă parte, în principiu, Antena 3 nu a greşit cu nimic. Preluând – ca atâtea alte posturi de televiziune – o informaţie din presa scrisă, a dezvoltat-o, realizând un fel de anchetă proprie în direct, cu respectarea regulilor profesionale, prin oferirea dreptului la replică celor care puteau aduce lămuriri; aşa s-a şi demonstrat confuzia. Dar cum Antena 3 şi Jurnalul Naţional aparţin aceluiaşi “mogul”, lucrurile nu sunt tocmai cuşer, întregul episod căpătând într-adevăr aspectul unei mici conspiraţii, pe care însă ambele părţi beligerante au amplificat-o în funcţie de propriile interese: obţinerea de rating, respectiv de capital electoral prin victimizare şi decredibilizarea adversarului.

SOARELE VERDE

Interviul sau declaraţia sau mai curând băgatul în seamă ca musca-n lapte al preşedintelui Curţii Constituţionale, Ioan Vida, în legătură cu soarta miniştrilor anchetaţi de DNA, a demonstrat o dată pentru totdeauna ce personaje demne de Walt Disney sunt chemate să (nu) soluţioneze conflictele dintre instituţiile statului. Dincolo de gest în sine – cel puţin stupid, dacă nu şi ilegal – teoria dumnealui este de-a dreptul absurdă. Invocând faptul că deciziile CCR nu pot acţiona retroactiv, domnul Vida a încercat să ne explice că rezoluţia conform căreia articolul 109 alin. (2) din Constituţie este interpretat în sensul că pentru începerea urmăririi penale a demnitarilor e necesar şi avizul camerei parlamentare din care fac parte nu se aplică şi actualului lot Năstase-Şereş-Păcuraru-Mitrea (care a cauzat conflictul constituţional), ci de-abia de la următorul! Cum ar veni, ce s-a întâmplat până acum e curat neconstituţional, da’ umflaţi-i!

Asta e ca şi cum o echipă de megasavanţi ar stabili că soarele este de fapt verde, opinia publică s-ar împărţi în tabere adverse, unii susţinând că n-are cum, e galben, cel mult portocaliu, şi poate, din când în când, pe la apus, roşu, iar alţii dând dreptate, din slugărnicie, specialiştilor, după care şeful echipei iese pentru a lămuri lucrurile, declarând că da, soarele e într-adevăr verde, aşa cum s-a demonstrat, dar... începând de săptămâna viitoare, după ce se publică rezultatele studiului. Asta deşi nu s-a petrecut nimic spectaculos în ultima mie de ani.

Înspăimântător este că în România, când apare o idee oricât de aberantă, în orice domeniu, se găsesc instantaneu câţiva experţi în materie (de obicei de la PD-L!) care s-o sprijine din răsputeri şi să aibă impresia că‑i şi dovedesc valabilitatea.

BINE CĂ NU E MAI RĂU!

Văzând nebunia declanşată pe la televiziuni şi în ziare de atacul lui Traian Băsescu împotriva presei, mă întreb dacă domnia sa şi consilierii aferenţi au anticipat-o cu precizie şi, prin urmare, dacă din punctul lor de vedere lucrurile se desfăşoară, cel puţin până acum, conform planului, oricare ar fi acesta – probabil obţinerea, într-un final, de nou capital electoral.

Cert este că se găsesc destui, inclusiv jurnalişti, care să-i dea dreptate. Dar chiar şi printre ceilalţi răzbate obsesiv ideea că, la urma urmelor, “pe vremea lui Băsescu” mass-media se bucură de mult mai multă libertate decât “pe vremea lui Năstase”. Ceea ce, în opinia mea, este un mod de a compara merele cu perele. Oricât de jucător ar fi domnul preşedinte, încă nu a ajuns prim-ministru, neavând aşadar nici “pârghiile” corespunzătoare, începând cu mult hulita publicitate guvernamentală de care se folosea fără scrupule fostul premier pentru a pune o mare botniţă căţeluşului de pază al democraţiei. La rigoare, s-ar putea spune, eventual, că presa “de pe vremea” lui Tăriceanu (1, 2...) este altfel decât aceea de pe vremea lui Năstase.

Faptul că în România Preşedintele nu prea are, în general, pârghii, se dovedeşte a fi unul dintre puţinele lucruri bune ale Constituţiei. La cum s-au desfăşurat ostilităţile pe scena politică în ultimii trei ani şi jumătate, numai cineva din cale-afară de... naiv nu-şi dă seama că, dacă ar fi putut, Traian Băsescu ar fi dizolvat până acum Parlamentul celor “322” de suficiente ori încât, în urma rundelor succesive de alegeri anticipate, să fie dominat copios de un singur partid (PD), ar fi demis exact atâţia premieri cât să găsească unul după chipul şi asemănarea Lui, iar presa ar fi ajuns să semene nu cu aceea de pe vremea lui Năstase, ci mai curând cu aceea de pe vremea lui Ceauşescu. Spre satisfacţia multora!

FĂRĂ DISCERNĂMÂNT

Apariţia televizată a lui Traian Băsescu de vineri mi-a amintit de personajul unui film, Max, un tânăr foarte vânjos, însă retardat mintal. Adus de câţiva prieteni să rezolve disputa violentă cu o gaşcă rivală, curând s-a dovedit că voinicul avea un mare cusur: nu era în stare să facă distincţie între aliaţi şi inamici, zdrobindu-i deopotrivă pe toţi cei care-i ieşeau în cale!

În încercarea de a se arăta echidistant ca un adevărat Preşedinte, domnul Băsescu s-a răţoit şi el la mai toată mass-media, amestecând trustul lui Vântu cu cel al lui “Felix”, TVR-ul cu ProTV-ul, analişti cu moderatori, talk-show-uri politice cu emisiuni de divertisment. Mă cuprinde şi mila când mă gândesc ce trebuie să fi fost în sufletele celor de la Realitatea TV sau Cotidianul, care după trei ani de osanale, pupături încurajatoare şi luptă îndârjită întru triumful binelui, fără altă răsplată decât vreo două-trei funcţii de consilier prezidenţial şi ambasador, s-au văzut deodată băgaţi în aceeaşi oală cu anteniştii de teapa “tonomatului cu ieuro... Ciu-ta-cu” şi ceilalţi cavaleri ai pixului fluorescent, atraşi de partea întunecată a Forţei portocalii.


P.S. Surprinzătoare totuşi omisiunea şefului statului şi/sau al familiei Băsescu în privinţa altor elemente duşmănoase, precum “Cârcotaşii” de la Prima TV, “Divertis” sau chiar “Naşul” de la B1, care din când în când mai cade şi el în păcat, invitând politicieni dubioşi, cu puncte de vedere diferite de cele oficiale. Sunt de aşteptat proteste vehemente din partea posturilor astfel discriminate.

CONDIŢIA ARTISTULUI COSTEL

Triumful lui Costel Busuioc pe meleaguri străine a stârnit în ţară o vâlvă nemaintâlnită de la cel oarecum similar al gemenelor de la Cheeky Girls. Cu singura mare diferenţă că primul chiar are talent.

Iată însă că după ce lumea a tot deplâns faptul că în România valorile nu sunt niciodată recunoscute – bietul Costel nedepăşind acasă statutul de cioban sau spălător de vagoane, în timp ce abia ajuns în Spania a şi reuşit să se afirme ca artist – constatăm că dracul nu era nici pe departe aşa de negru. Din nenumăratele interviuri şi reportaje avându-l drept subiect am aflat că până să facă pasul către tărâmul făgăduinţei, i s-a propus totuşi un angajament în corul Operei din Timişoara, cu perspectiva de a avansa ca solist, directorul de origine română al Operei din Viena, Ioan Holender i-a oferit o bursă în străinătate, a realizat câteva înregistrări la TVR Cultural, s-a produs la una dintre emisiunile cu cea mai mare audienţă de la Televiziunea Naţională, “Surprize, Surprize”, şi a avut ocazia unui contract cu casa de discuri Electrecord! Chiar şi mitul lipsei de studii muzicale s-a prăbuşit, de vreme ce a urmat timp de trei ani cursuri de canto clasic la Şcoala Populară de Artă!

La urma urmelor, nici în Spania nu l-a băgat nimeni cu forţa pe la vreun Conservator, în ciuda celor doar opt clase absolvite, ci a câştigat un simplu concurs pentru amatori, cum avem şi pe-aici destule, doar premiul fiind mai consistent – contractul cu Sony, un fel de Electrecord la puterea a paişpea.

E adevărat, condiţia artistului din România, la fel ca şi aceea a instalatorului, a zugravului sau a medicului nu pot fi deocamdată comparate cu cele din ţările dezvoltate, dar iată că nici aici talentul lui Costel Busuioc nu a trecut neobservat, aşa cum se lamentau unii. Acum sper ca toţi conaţionalii noştri din Spania care l-au votat cu frenezie chiar şi când a mai luat-o pe lângă partitură – cum el însuşi a recunoscut – să dea năvală să-i cumpere şi CD-urile editate de Sony sau să intre la concertele organizate, pentru a asigura succesul financiar al noului său contract. Asta ca nu cumva Costel să ajungă la concluzia că şi în Spania este mai rentabil să lucrezi în construcţii decât să fii artist!

SOMALEZII

În urmă cu ceva vreme, Senatul a votat, la iniţiativa PSD, scăderea la 5% a TVA-ului pentru alimentele de bază. Pe lângă faptul că, dacă măsura se va şi aplica vreodată, este puţin probabil ca respectivele produse să se ieftinească – producătorii, importatorii şi comercianţii având mai degrabă grijă să-şi sporească propriile profituri cu procentul corespunzător – i-am văzut pe câţiva social-democraţi argumentând că veniturile statului nu vor avea de suferit, deoarece vor fi acoperite prin creşterea proporţională a consumului.

Cu toate că şi eu sunt adeptul teorei conform căreia taxele mai mici aduc de fapt mai mulţi bani la buget datorită creşterii bazei de impozitare, singurul sector în care ea nu prea are cum să funcţioneze este tocmai acela al alimentelor de strictă necesitate. Desigur, dacă am fi în Somalia unde, spre exemplu, raţia de pâine este, probabil, de una pe săptămână la cinci oameni, ne-am putea aştepta ca o scădere semnificativă de preţ să ducă la ridicarea spectaculoasă a nivelului de trai, fiecare cetăţean putându-şi permite o jumătate de chiflă din două în două zile. La noi însă, oricât de subnutriţi s-ar presupune că suntem, nu cred că după aplicarea TVA-ului redus oamenii vor începe brusc să consume câte patru pâini, două kilograme de carne, o sticlă de ulei, trei litri de lapte şi o pungă de zahăr pe zi!

N-O REZOLVA NICI PARLAMENTUL!

În “conflictul juridic de natură constituţională” apărut între Preşedinte şi Guvern în cazul Norica Nicolai, Curtea Constituţională i-a dat dreptate primului, socotind că, potrivit articolului 85 alin. (2) din Legea Fundamentală, şeful statului are o seamă de atribuţii de verificare şi eventual respingere (o singură dată!) a candidaţilor la funcţia de ministru, astfel încât să nu semneze “ca notarul” propunerea premierului.

La vremea aceea s-a vorbit mult despre faptul că domnul Tăriceanu ar putea ocoli cenzura prezidenţială, cerând Parlamentului s-o învestească pe Norica Nicolai în urma unei modificări a structurii Cabinetului, conform alineatului (3) din acelaşi articol 85. Numai că, citindu-l cu atenţie, constatăm că surprizele n-ar fi fost deloc excluse, decizia Curţii fiind cu bătaie chiar mai lungă decât pare la prima vedere. Se stipulează acolo că “Dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compoziţia politică a Guvernului, Preşedintele României va putea exercita atribuţia prevăzută la alineatul (2) (sublinierea mea) numai pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea primului‑ministru.” Textul este cât se poate de limpede: Preşedintele are şi în acest caz exact aceleaşi prerogative – lărgite cu generozitate de CCR – de la alineatul precedent! Nu reiese de nicăieri că în urma “aprobării Parlamentului” se transformă totuşi într-un simplu notar. Fie rolul său ar fi trebuit să fie de la bun început unul pur formal, fie nu e astfel nici după ce se pronunţă Legislativul!

Am convingerea că, jucător cum îl ştim, Traian Băsescu n-ar fi ezitat să-şi folosească dreptul de veto (ne)acordat (?) de Curtea Constituţională. Lucru de ţinut minte pentru viitor.

UNA CALDĂ (MICĂ), UNA RECE (MARE)

Ieri, Curtea Constituţională s-a pronunţat în legătură cu procedura care trebuie aplicată pentru începerea urmăririi penale a foştilor şi actualilor miniştri. Deşi motivarea deciziei încă nu a fost publicată, se pare că interpretarea dată de CCR articolului 109 alin. (2) din Constituţie coincide cu aceea la care m-am gândit şi eu, lucru care aproape că mă face să mă simt jenat şi să mă îndoiesc de propria-mi judecată!

De vreme ce din când în când cei nouă membri ai Curţii demonstrează că pot lua şi hotărâri de bun-simţ, înseamnă că fie se ghidează într-adevăr după principiul “una caldă, alta rece”, încercând să pară imparţiali, chiar şi în dispreţul logicii, fie fac nişte jocuri politice mai subtile, de obicei decizia “caldă” (cum ar veni, în contradicţie cu aşteptările partizanilor lui Traian Băsescu) şi raţională (deşi nu întotdeauna) referindu-se la un aspect oarecum minor, iar cea “rece” la unul esenţial.

“TRADARE SĂ FIE, DAR S-O ŞTIM ŞI NOI”

Din postura mea de simplu alegător, la înfiinţarea Alianţei DA am împărtăşit scepticismul unor lideri PNL care, amintindu-şi foarte bine ce se întâmplase în guvernarea CDR-PD, dintre 1997 şi 2000, nu aveau mare încredere în Traian Băsescu & Co. Deşi înţelegeam raţiunile constituirii ei, de fiecare dată adăugam în discuţiile cu prietenii: “ok, numai să nu încerce Băsescu să le facă liberalilor ce le-a făcut ţărăniştilor”. Am votat totuşi pe linie cu Alianţa, dar lucrurile au decurs exact aşa cum mă temeam.

Cu toate acestea, nici o clipă nu m-am gândit că o alternativă ar fi apropierea PNL de PSD. Nici atunci şi nici acum, cu atât mai mult cu cât, după un scurt intermezzo de timidă “reformare”, PSD-ul de astăzi seamănă din ce în ce mai bine cu cel din urmă cu 4-5 ani. Ca bătrân taliban antifesenist ce sunt, chiar dacă nu descopăr diferenţe cu adevărat semnificative între atitudinile celor două formaţiuni moştenitoare ale partidului aproape unic din 1990, comparaţia este totuşi, în continuare, în defavoarea social-democraţilor, măcar din punct de vedere al doctrinei îmbrăţişate la nivel declarativ.

Prin urmare, nu pot fi decât profund dezamăgit de discursul unor liberali din aripa “dură”, în frunte cu Crin Antonescu, care nu numai că nu exclud o alianţă post-electorală cu PSD, dar o socotesc preferabilă uneia cu PD-L. Tot ce sper este să se decidă în timp util, ca să ştiu şi eu să stau liniştit acasă la alegeri.

NIMIC DESPRE PENSII

De câteva zile, în mass-media se duce o campanie furibundă împotriva supermarketurilor care, prin perceperea unei sumedenii de taxe fanteziste şi prin practici aflate la limita legalităţii, dacă nu chiar dincolo de ea, determină scumpirea artificială a produselor. Aşadar, spre surprinderea multora, în România preţurile cresc şi din alte motive, nu doar pentru că...

"CEL MAI NEUTRU" GUVERN

Dorinţa liderului PSD, Mircea Geoană, ca Guvernul Tăriceanu să fie înlocuit de unul “de serviciu”, care să pregătească alegerile în condiţii neutre, nu cred că se justifică. Pe lângă faptul că actualul executiv a căpătat deja experienţă după două referendumuri şi o rundă de europarlamentare, este probabil singurul din istoria ţării care a reuşit performanţa de a organiza nişte alegeri – cele din 25 noiembrie – în urma cărora reprezentanţii tuturor partidelor să se declare pe deplin mulţumiţi de rezultate: PD practic le-a câştigat, PSD a ieşit cu mult mai bine decât stătea prin sondaje, UDMR a depăşit pragul electoral, PLD a scos cât nici nu visa, iar PNL a obţinut, de unul singur, cel mai bun scor de la reînfiinţare! Nici măcar formaţiunile rămase sub prag n-au avut prea multe de comentat.

Prin urmare, cel puţin din acest punct de vedere, un guvern “mai neutru” decât actualul e greu de găsit.

SĂRACI, DA' CHELTUITORI!

Zilele trecute, vorbind despre cota unică de impozitare introdusă de Alianţa DA şi susţinută în continuare cu tărie de actualul guvern liberal, un pesedist de frunte, specialist în economie, o socotea drept cauza principală a tuturor relelor din ultimii ani. În viziunea domniei sale, aplicarea ei a dus, pe de-o parte, la diminuarea dramatică a veniturilor bugetare, iar pe de alta, concomitent la scăderea puterii de cumpărare şi deci a nivelului de trai al majorităţii cetăţenilor, dar şi la... creşterea consumului, care, făcându-se pe bază de importuri, a adâncit deficitul extern al ţării! Cum ar veni, nici statul nu mai are destui bani, iar noi – ciudat lucru – deşi suntem cu toţii mai săraci, cumpărăm mai mult!

Ce aş fi eu curios să aflu este dacă PSD intenţionează să reformeze din temelii sistemul de taxe şi impozite – desigur, în sensul creşterii lor semnificative – astfel încât să echilibreze balanţa comercială a României, prin stăvilirea consumului. Adică nouă să ne scadă veniturile ca să nu mai avem ce cheltui prosteşte pe produsele altora, iar statul să prospere, având eventual şi resurse pentru a mai acorda ici şi colo câte un ajutor social celor aflaţi în pericol să moară de foame... tocmai ca urmare a transpunerii în fapt a filosofiei economice social‑democrate.


P.S. Nu ştiu cum se face, dar cele mai consistente majorări de pensii au fost posibile doar în timpul unei guvernări de dreapta, adeptă a cotei unice!

ECONOMIE CU ORICE PREŢ

Unul dintre cele mai stupide argumente în favoarea cuplării alegerilor parlamentare cu cele locale este economia care s-ar face la Buget. Pe lângă faptul că anumite cheltuieli, precum acelea cu tipărirea buletinelor de vot – inevitabil diferite pentru primari şi consilieri locali, respectiv senatori şi deputaţi – oricum n-ar putea fi reduse, iar altele chiar ar creşte (de pildă, presupun că trebuie suplimentat numărul de urne, în timp ce dacă scrutinele s-ar desfăşura separat, acestea ar putea fi “refolosite”) mi se pare absurd să ajungem să ne mâncăm de sub unghie tocmai într-o perioadă când, de bine de rău, situaţia economică a României este mai înfloritoare decât în oricare dintre precedenţii ani electorali. Adicătelea s-au putut organiza runde distincte inclusiv pe vremea când ţara se afla în pragul falimentului, ameninţată cu intrarea în incapacitate de plată, şi devenim deodată chibzuiţi după ani şi ani de creştere economică!

Din păcate, aceleaşi argumente, după părerea mea populiste şi demagogice, se aduc şi în favoarea unor reforme instituţionale majore, cum ar fi bunăoară trecerea la un sistem parlamentar unicameral, care ar presupune reducerea drastică a numărului de aleşi şi, în consecinţă, a cheltuielilor cu salariile şi întreţinerea lor! Mergând pe această linie, întrebare care se pune (una cam înspăimântătoare, dacă stăm să ne gândim) este: bine-bine, economie să fie, dar unde ne oprim?!

UN ARMISTIŢIU... CU BĂTAIE LUNGĂ

Cu condiţia să nu tulbere apele în PNL, din cauza modului nu tocmai democratic în care s-a făcut, fără consultarea structurilor de conducere ale partidului, desemnarea de către premierul Tăriceanu a unui ministru al Justiţiei (şi) pe placul lui Traian Băsescu mi se pare o mişcare abilă. Uitându-mă la neaşteptata armonie afişată la ceremonia de învestire în funcţie a domnului Predoiu, de la Palatul Cotroceni, m-am gândit că dacă sondajele de opinie s-ar socoti pe intervale orare, precum ratingurile televiziunilor, preţ de câteva minute PNL a urcat la peste 15%, iar PD-L probabil spre 40%, totul în detrimentul PSD.

Ce vreau să spun este că, în perspectiva alegerilor, liberalii – al căror electorat, inclusiv cel pierdut vremelnic în favoarea grupării Stolojan, este, la urma urmelor, unul care a votat cu Traian Băsescu în 2004 – ar face poate bine s-o lase mai moale în războiul cu actualul preşedinte. Au şi aşa destule probleme, fără să-i caute pricină cu lumânarea, cum par tentaţi în ultima vreme, tocmai când – culmea! – chiar acesta, sfătuit probabil de niscai consilieri înţelepţi, s-a mai potolit.

În contextul în care la PSD vechea gardă, în frunte cu Năstase, Mitrea şi Iliescu dă semne clare de regrupare, am putea asista, din punct de vedere al stării de spirit a electoratului şi al eventualei reveniri a social-democraţilor la procente... alarmante, la o reeditare a situaţiei de acum patru ani. Personal rămân la părerea că varianta unei viitoare alianţe de guvernare PD(L)-PNL, în jurul unor valori comune, precum cota unică, de pildă, tot mai contestată de pesedişti, nu este deloc de neglijat.

Nu încape îndoială că Traian Băsescu va desemna un premier democrat-liberal, cu atât mai mult cu cât există mari şanse ca formaţiunea prezidenţială să obţină cel mai bun scor la alegeri. În aceste condiţii, PNL, chiar şi cu numai 8-10% din voturi, şi fără a se debarasa în mod explicit de “inamicul” Tăriceanu, care va rămâne însă în plan secund, neavând de ce să-şi dorească o poziţie în Executiv inferioară celei actuale, de prim-ministru, ar fi soluţia cea mai la îndemână, validând într-un fel şi opţiunea doctrinară de centru-dreapta a PD-L.

SURPRIZĂ... SURPRIZĂ!... SURPRIZĂ!!... SURPRIZĂ!!!

Pe pagina de prezentare a cinematografului Cityplex din Piaţa Eroii Revoluţiei stă scris, printre altele: “suntem o echipă tânără şi creativă, dornică să inoveze şi să vă surprindă”. Nu ştiu cum e cu tinereţea, însă dinspre partea surprizelor pot să confirm: se ţin lanţ!

Prima oară am fost acolo la câteva zile după inaugurare. Pe la jumătatea filmului a venit şi surpriza: proiecţia s-a oprit, iar în sală s-au aprins luminile. Lucrurile au reintrat în ceea ce prin plicticoasele cinematografe de cartier s-ar numi normal, după vreo zece minute. La a doua mea vizită, o săptămână mai târziu, surpriza a constat numai în faptul că scenariul s-a repetat aproape identic, aşa încât, cinstit vorbind, n-ar mai fi trebuit să mă ia pe nepregătite.

Se prea poate să fiu eu un tip cam conservator, însă recunosc că nu mă dau în vânt după asemenea demonstraţii de creativitate şi inventivitate din partea tinerei echipe conduse – trebuie spus – de fostul manager de real insucces al TVR, Tudor Giurgiu. Totuşi, activitatea fiindu-le abia la început, m-am arătat destul de îngăduitor, propunându-mi doar să nu mai calc pe-acolo o vreme, până ce le trece entuziasmul iniţial.

Am revenit după vreo trei luni, mânat parcă de un demon lăuntric. Oferta se diversificase. Fiind vorba despre un film oarecum muzical, personalul se orientase perfect, mutând accentul pe coloana sonoră: în locul celei originale, se repeta la nesfârşit un pasaj redat subturat, într-un mod cavernos, din generic. De data asta, o surpriză de proporţii au avut şi cei de-acolo, pentru că după ce am făcut un scandal monstru, le-am cerut înapoi banii pe bilet. N-a fost uşor, dar i-am şi obţinut, jurându-mi totodată să fie cel din urmă film pe care (nu) îl văd acolo.

Din păcate, anumite împrejurări m-au obligat sâmbăta trecută să-mi încalc promisiunea. Mărturisesc că deşi eram întrucâtva resemnat, undeva în adâncul sufletului mai nădăjduiam totuşi să fiu surprins din nou, singurul lucru cu adevărat neaşteptat fiind să nu se întâmple nimic rău. Cum reclamele au decurs absolut impecabil, chiar începusem să mă relaxez, când... Iluziile mi-au fost brusc spulberate, de la primul cadru al filmului: imaginea era secţionată pe orizontală, în două fragmente inegale, subtitrarea devenind supratitrare. Evident că nimeni nu s-a grăbit să remedieze problema (nici careva din ceilalţi trei spectatori să o raporteze măcar), aşa că tot mie mi-a revenit sarcina de a lua atitudine. Nu cred că mai e cazul să detaliez ce fel de atitudine...

Aşadar, patru din patru – punctaj maxim. Presupun că merit şi un premiu. Acum, nu ştiu dacă am fost eu unicul beneficiar al tuturor surprizelor puse în joc de la inaugurare şi până în zilele noastre – ceea ce m-ar face să cred într-o conspiraţie... multiplexală îndreptată împotriva mea şi, pe cale de consecinţă, să dau în mania persecuţiei – sau asemenea episoade au o frecvenţă suficient de mare încât faptul că am fost integralist să nu presupună decât o coincidenţă relativ tolerabilă din perspectiva integrităţii mele psihice.

“ACUM ÎNCEP SĂ SE VADĂ EFECTELE MAJORĂRII PENSIILOR!”

De când cu măsura... social-democrată a liberalilor de creştere a pensiilor, aproape că nu există talk-show fără ca vreun mare analist să atragă atenţia că “Guvernul nu are bani de pensii” şi mai ales să concluzioneze sentenţios, în legătură cu orice lucru rău din economie: “acum încep să se vadă efectele majorării pensiilor!”.

Au crescut preţurile şi inflaţia – “acum încep să se vadă efectele majorării pensiilor!”. S-a devalorizat leul – “acum încep să se vadă efectele majorării pensiilor!”. Scade creşterea economică – “acum încep să se vadă efectele majorării pensiilor!”. Creşte consumul şi implicit deficitul comercial – “acum încep să se vadă efectele majorării pensiilor!”. Merg prost (ca dintotdeauna) lucrurile în învăţământ – “acum încep să se vadă efectele majorării pensiilor!”; în Justiţie (idem) – “acum încep să se vadă efectele majorării pensiilor!”. Nu se mai găsesc medicamente compensate – “acum încep să se vadă efectele majorării pensiilor!”. Fac grevă ceferiştii, profesorii, funcţionarii etc. – “acum încep să se vadă efectele majorării pensiilor!”. S-a blocat vreun contract pentru autostrăzi – “acum încep să se vadă efectele majorării pensiilor!”. Orice legat de taxa auto – “acum încep să se vadă efectele majorării pensiilor!”... Şi lista poate continua.

Nici eu nu sunt un fan al măsurii. Ascultând însă toate aceste declaraţii ai crede că întregul buget de stat pe anul acesta şi pe următorii douăzeci ar trebui să fie cheltuit numai şi numai pentru ducerea ei la îndeplinire.

UNUL, DAR “BUN”

Cu ocazia bilanţului de activitate pe anul 2007 al DNA, prezentat ieri de Daniel Morar, s-a readus în discuţie chestiunea cercetării foştilor şi actualilor miniştri, care ar fi întârziată, printre altele, de interpretările diferite date articolului 109 alin. (2) din Constituţie, conform căruia “numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului...”. Astfel, în timp ce procurorii susţin că avizul Preşedintelui ar fi suficient, o serie de jurişti, în frunte cu avocaţii împricinaţilor sunt de părere că prezenţa conjuncţiei “şi” din articol (în loc de un “sau” cu caracter opţional) impune ca în cazul miniştrilor care au şi calitatea de senator sau deputat să fie consultat şi Parlamentul, respectiv camera căreia îi aparţine fiecare. Între noi fie vorba, o interpretare foarte “riguroasă” ar duce la concluzia aberantă că trebuie cerute concomitent avize din partea tuturor celor trei instituţii enumerate în Constituţie, nefiind deloc limpede ce se întâmplă dacă în final ele nu concordă!

Mie mi se pare că de fapt lucrurile sunt mult mai simple. Pentru fiecare ministru trebuie cerut un singur aviz, de la camera din care face parte, respectiv de la Preşedinţie, atunci când acuzatul nu este şi parlamentar. Am convingerea că acesta este sensul corect al alineatului cu pricina – unul oricum discutabil, câtă vreme conferă demnitarilor o protecţie suplimentară în faţa legilor. Altminteri, este la fel de nefiresc şi să fie consultate mai multe instituţii, dar şi să se lase la cheremul DNA-ului căreia dintre ele să-i adreseze cererea de avizare a urmăririi penale.

MELODIA POTRIVITĂ... LA CONCURSUL NEPOTRIVIT

În ultimii ani, Selecţia Naţională a Eurovisionului se desfăşoară, aproape invariabil, după acelaşi tipic: numai melodii slabe, cu excepţia uneia singure care, fie cu sprijinul decisiv şi uneori – de ce să nu recunoaştem? – de-a dreptul forţat al juriului, fie cu acela al publicului, câştigă. Chiar şi anul trecut, Todomondo a fost cam tot ce se putea face.

Acum în schimb, doar prima parte a tradiţiei s-a respectat, în sensul că au fost tot numai melodii slabe, tot cu excepţia uneia singure (Biondo), care însă a pierdut, ceea ce, în paranteză fie spus, mi-a amintit de prima noastră participare, când o piesă devenită între timp şlagăr – “Say Something” a lui Laurenţiu Cazan – a fost învinsă de una îngrozitoare interpretată de Dida Drăgan.

Acuzaţiile de plagiat aduse lui Andrei Tudor, compozitorul cântecului cu care Nico şi Vlad Miriţă ne vor reprezenta la Belgrad, s-ar putea să fie excesive, neexistând probabil o intenţie expresă de furt. Nici măcar faptul în sine că “Pe o margine de lume” seamănă într-adevăr izbitor cu o mai veche melodie spaniolă nu este atât de deranjant pe cât e acela că pur şi simplu seamănă cu o bucată mediocră.

După toată tevatura, în loc să ne alegem cu o piesă cu care eu cred că am fi putut chiar câştiga la Eurovision (ajutaţi şi de “fraţii” suedezi, norvegieni, finlandezi etc.), am irosit una numai bună pentru un loc fruntaş la Festivalul Mamaia 2008.

PREMIILE OSCAR 2008

***

Nominalizări şi laureaţi

***

(CA) LA TEATRU

Convingerea mea intimă este că renovarea sălii George Constantin (Studio) a Teatrului Nottara, departe de a necesita mari investiţii, a adus la bugetul instituţiei un oarece profit. Confortabilele fotolii de odinioară au fost vândute pentru a se achiziţiona în schimb un număr încă şi mai mic de scaune din plastic, foarte asemănătoare celor din staţiile de metrou, dar mai incomode, pe care înţepeneşti de îndată ce te aşezi.

Acesta este probabil şi motivul pentru care accesul în sală se face cu cel mult cinci minute înainte de ridicarea cortinei. Cu precizarea că nici cortină nu mai există, cum nu mai există nici scenă, actorii evoluând la sol, puţin sub nivelul tuturor rândurilor, cu excepţia primului. Subliniez: puţin. Fiindcă nu e vorba nicidecum despre un amfiteatru. Diferenţa dintre rânduri este numai de vreo două degete, aşa încât dacă ai neşansa ca în faţa ta să stea un om de peste un metru şaizeci, normal proporţionat, tu neavând decât unu optzeci (regrete sincere pentru şi mai nefericitul din spate), piesa se transformă inevitabil într-una de teatru radiofonic.

Desigur că întârzierea cu care se pătrunde în incintă – justificabilă poate în cazul unor reprezentaţii cu “viziuni regizorale” deosebite, în care actorii sunt deja pe scenă la intrarea spectatorilor, fie atârnând de undeva, fie zăcând, pe jumătate despuiaţi, în ipostaze sugestive – creează alte neplăceri, cum ar fi cozile de la singura cabină de toaletă, ori de la minuscula garderobă. Colac peste pupăză, scaunele au şi o numerotare bizară, continuă de la 1 la câte există, cea mai derutată de chestia asta fiind plasatoarea, parcă una proaspăt angajată de fiecare dată!

Păcat de toate aceste inconveniente – parte din ele uşor remediabile, cu puţină bunăvoinţă – pentru că, la drept vorbind, aici am văzut unele dintre cele mai reuşite spectacole bucureştene din ultimul timp.

RĂU CU RĂU, DAR IMPOSIBIL FĂRĂ RĂU

Practic toate partidele româneşti continuă să înfiereze cu mânie patriotardă poziţia adoptată de UDMR faţă de independenţa Kosovo. Inclusiv liberalul Ludovic Orban, prezumtiv candidat la Primăria Capitalei, dacă tot e creditat în sondajele de opinie cu cote similare celor obţinute de PRM la alegerile europarlamentare, s-a gândit că i-ar prinde bine, din punct de vedere electoral, să împrumute câte ceva şi din discursul liderilor acestuia, cerând, dimpreună cu opoziţia mai unită ca niciodată, scoaterea maghiarilor de la guvernare.

Pentru a demonstra că toate acestea nu sunt doar simple exerciţii de imagine în perspectiva apropiatelor alegeri, eu le-aş sugera să treacă la măsuri şi mai drastice! Domnul Orban, de pildă, şi-ar putea înainta demisia de onoare din Guvern, ocupându-se liniştit de campania pentru Primărie, în timp ce PSD şi PD-L ar trebui să-şi treacă în statute prevederi exprese care să excludă orice fel de colaborare cu UDMR până când nu-şi revizuieşte atitudinea, sau, cine ştie, România nu-şi schimbă ea însăşi, de voie, de nevoie, poziţia oficială faţă de Kosovo.

Problema lor însă e alta. Dincolo de beneficiile în plan extern pe care le aduce prezenţa maghiarilor în structurile de conducere ale ţării, la cum arată situaţia politică internă, indiferent de rezultatul alegerilor parlamentare, UDMR nu prea poate fi lăsat în afara viitoarei coaliţii de guvernare. Oricât de optimişti ar fi democrat-liberalii, e greu de crezut că vor obţine peste 50% din voturi, aşa încât unica lor şansă de a conduce “singuri”, aşa cum visează, este să se alieze de fapt cu mult hulita formaţiune. De partea cealaltă, nici monstruoasa coaliţie PNL-PSD, propusă chiar de unii lideri social-democraţi, nu ar asigura o majoritate, maghiarii fiind şi în acest caz indispensabili. În concluzie, declaraţiile belicoase la adresa UDMR nu sunt decât tot atâtea dovezi de ipocrizie.

NOŢIUNEA TIMPULUI

Se pare că Traian Băsescu are o slăbiciune pentru duratele extreme. Sau îi lipseşte noţiunea timpului. După ce n-a demisionat în doar 5 minute – şi probabil că n-o va face... niciodată – dar e încă în grafic în a nu o numi “niciodată” pe Norica Nicolai la Ministerul Justiţiei, zilele trecute s-a jurat că România nu va recunoaşte, cum altfel decât “niciodată”, independenţa provinciei Kosovo.

Când vine vorba despre asemenea angajamente, un interval de zece ani poate fi socotit destul de lung, o sută de ani – lunguţ, o mie – mare, iar zece mii – enorm. “Niciodată” înseamnă şi mai mult!

Ca şi cum n-ar fi de-ajuns că în stilul ăsta riscăm să rămânem şi în Irak de unii singuri, fără sprijinul aliaţilor americani, care presupun că se vor retrage într-un moment oarecare al istoriei lor, dacă ar fi să luăm în serios declaraţia lui Traian Băsescu, România ar trebui să refuze recunoaşterea independenţei Kosovo probabil încă muuultă, foaaarte multă vreme după ce o vor accepta chiar Rusia şi Serbia. Ceea ce mi se pare un pic exagerat!

UITAREA E DE AUR

Poziţia UDMR-ului în chestiunea Kosovo a stârnit un asemenea val de indignare printre ultranaţionaliştii autohtoni, încât ai putea crede că maghiarii s-au pronunţat pentru independenţa Ţinutului Secuiesc şi nu a celui kosovar, pe care, ne place sau nu, au recunoscut-o deja majoritatea prietenilor noştri din UE şi NATO! După ce în urmă cu nici un an peremiştii şi udemeriştii se înţelegeau ca fraţii întru alungarea de la guvernare a Partidului Democrat şi suspendarea lui Traian Băsescu, acum sunt readuse pe tapet toate păcatele originare şi cele adunate pe parcurs ale UDMR, liberalii fiind şi ei amestecaţi în ciorbă, ca formaţiune ce girează, de alaltăieri, de la patru fără un sfert, prezenţa “trădătorilor” la conducerea ţării.

Evident că o asemenea atitudine nu poate duce la nimic bun. Ieri, de pildă, Gheorghe Funar şi Adrian Păunescu invocau – ca dovadă peremptorie a intenţiilor necurate ale maghiarilor – Statutul minorităţilor, un proiect pe care de 10-12 ani UDMR se preface că-l pune drept condiţie a participării la diferitele coaliţii de guvernământ, iar partidele româneşti se prefac şi ele că-l acceptă şi timp de patru ani, cât durează mandatul, îl fac uitat prin Parlament. Iată însă că, din când în când, se găsesc nişte “adevăraţi patrioţi” care să ne amintească de el şi, lucru mai grav, să le reamintească poate şi maghiarilor şi, stârnindu-i, să le dea cine ştie ce idei!

MICI ASEMĂNĂRI ŞI ENORME DIFERENŢE

Pentru a ne abate atenţia de la gâlceava politică internă de zi cu zi, comunitatea internaţională a pus la cale o ditamai diversiunea: independenţa provinciei Kosovo. În sfârşit, avem o problemă cu adevărat importantă de dezbătut.

România se află într-o situaţie ingrată. Poziţia noastră, deşi corectă în principiu, pare la fel de “subiectivă” ca şi aceea a Rusiei, partea cea mai proastă fiind că, pentru a o explica, mass-media străină a început din nou să vorbească, după ureche şi la grămadă, despre asemănările dintre problemele din Transilvania şi cele din Kosovo, Ţara Bascilor, Vojvodina, Transnistria, Osetia de Sud, Abhazia ş.a.m.d. Or, cu riscul de a părea cinic, trebuie să remarc faptul că cel puţin maghiarii de pe la noi au ratat “şansa istorică” a albanezilor din Serbia de a fi epuraţi etnic şi martirizaţi de vreun Miloşevici autohton. Iar acum e deja prea târziu: suntem cu toţii bine mersi în UE!

Cum şi analiştii şi politicienii dâmboviţeni s-au grăbit să tragă aiurea tot felul de semnale de alarmă – încât ascultându-i aproape că mă simt obligat să intru în panică – abia aştept o nouă ieşire la rampă a tandemului Băsescu-Tăriceanu, pe teme interne şi cât mai meschine, pentru a ne distrage la rândul lor atenţia, până când nebunia kosovară se va mai potoli.

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ, UN POLITICIAN ŞI O ZIARISTĂ

A trecut mai bine de o săptămână de când Curtea Constituţională s-a pronunţat în cazul Noricăi Nicolai şi încă nu a apărut motivarea deciziei. Mă întreb dacă e posibil ca redactarea ei să fie adaptată în funcţie de comentariile exprimate între timp în mass-media sau de îndoielile lui Traian Băsescu în privinţa oportunităţii mutării lui Teodor Meleşcanu de la Ministerul Apărării la Justiţie? De pildă, să conţină, ca din întâmplare, şi un paragraf referitor la prerogativele Preşedintelui în revocarea unui ministru!


În urmă cu vreo două zile, l-am văzut pe Victor Ponta foarte revoltat că liberalii, de câte ori apar pe la televizor, nu fac altceva decât să vorbească despre cât de bine o duc cetăţenii României de când la guvernare se află PNL. Teoria domniei sale era în aparenţă fără cusur, şi anume că oamenii ştiu şi ei singuri cum o duc, aşa că nu e cazul să le-o spună alţii. Mergând însă pe acelaşi raţionament, sper să nu-l mai aud nici pe domnul Ponta spunând întruna... cât de rău o duc aceiaşi cetăţeni de când la guvernare nu se mai află PSD!


Aseară, una dintre campioanele luptei împotriva taxei auto, ziarista Corina Dragotescu se răţoia la clasa politică acuzând-o că... fură iniţiativele societăţii civile şi le transformă în legi cu care apoi se laudă pentru a câştiga capital electoral! Aluzia era la PC şi PSD care intenţionează să promoveze un act normativ menit să elimine taxa amintită, deşi singurul merit în această chestiune l-ar avea Realitatea TV, prin campania furibundă purtată în ultimele săptămâni. Probabil că pentru a o satisface pe doamna Dragotescu şi a nu fi acuzat de populism sau plagiat, nici Guvernul n-ar trebui să renunţe la taxă, cel puţin până când dumneaei nu elaborează, votează şi promulgă, de una singură, o lege corespunzătoare.

REVENIREA NEGUSTORULUI CINSTIT

De câte ori îl văd pe Adrian Năstase într-un talk-show, îmi iert – cel puţin pe durata emisiunii – greşeala de a-l fi votat pe Traian Băsescu la alegerile prezidenţiale din 2004. Nu că într-o coşmarescă situaţie similară aş mai proceda la fel; pur şi simplu aş aplica tactica de la momentul confruntării finale dintre Ion Iliescu şi Vadim Tudor – statul acasă.

Din punctul de vedere al unui alegător care n-a votat (şi foarte probabil nici n-o va face) vreodată cu PSD, vestea bună a “reformării” acestui partid la ultimele sale congrese prin trecerea pe linie moartă a vechii gărzi implica, la drept vorbind, şi o componentă uşor perfidă: dincolo de gândul că, în cazul unei eventuale, deşi nedorite, victorii la viitoarele alegeri, guvernarea ar fi intrat măcar pe mâna unor oameni mai de soi, era evident că îndepărtarea domnilor Năstase, Iliescu, Mitrea etc. va duce la pierderea unui însemnat segment electoral – simpatizanţii fideli ai acestora, neimpresionaţi nici măcar de problemele lor cu Justiţia – fără a avea de unde să câştige un altul în loc.

Privită în oglindă, “restauraţia” al cărei semnal puternic a fost dat ieri prin recuperarea şi plasarea fiilor risipitori, la apelul bocancilor, în diverse funcţii inventate peste noapte este o dublă veste proastă: PSD chiar se întăreşte şi, din nefericire, cu personaje de care speram că am scăpat definitiv din peisajul politic.

Şi mai trist este faptul că această mişcare are până la urmă o justificare perfect raţională. Dacă la momentul când Adrian Năstase îşi începea periplul pe la DNA instituţia avea o oarecare credibilitate, de când a devenit limpede că ea e folosită ca un instrument politic împotriva adversarilor lui Traian Băsescu, fostul premier a căpătat o aură de victimă prigonită dimpreună cu (exagerat de) numeroşii săi tovarăşi de suferinţă din toate partidele, cu excepţia PD-L-ului. Mulţi îşi vor spune că dacă ar fi fost într-adevăr ceva în neregulă cu termopanele domniei sale, trei ani ajungeau cu vârf şi îndesat pentru pronunţarea unei sentinţe. Aşa însă, pare doar un biet negustor cinstit, persecutat de Traian Băsescu.

AMEŢIT DE CIFRE

Conform datelor Institutului Naţional de Statistică, inflaţia pe luna ianuarie 2008 a fost de 0,86%, iar cea anuală, pentru intervalul ianuarie 2007-ianuarie 2008, de 7,26%. Luna trecută, pâinea s-a scumpit cu 0,42%, legumele cu 1,98%, fructele cu 1,75%, carnea cu 0,34%, iar laptele cu 1,77%; în medie, preţul alimentelor a crescut cu 0,8%.

Ieri, imediat după apariţia comunicatului, în studioul de ştiri de la Realitatea TV am revăzut un superspecialist dându-se de ceasul morţii şi turuind cu disperare-n glas despre nenorocirea care s-a abătut asupra economiei româneşti. Aşa o fi, numai că respectivul este fix acelaşi care, cel puţin de pe la începutul anului, de când criza economică a devenit un subiect la modă, pentru a demonstra că toate măririle de salarii şi pensii promovate de Guvern au fost deja înghiţite de inflaţie, ne prezintă zi de zi grafice şi tabele din care ar reieşi că preţul fiecăruia dintre produsele alimentare de bază a crescut subit cu procente pornind de pe la minimum 15-20% şi ajungând până pe la 50%! Măruntele diferenţe dintre cifrele oficiale şi cele proprii nu l-au descumpănit câtuşi de puţin: situaţia e la fel de dramatică!

În plus, cum inflaţia pe luna trecută are o valoare mai puţin spectaculoasă şi oarecum sub aşteptările pesimiştilor de serviciu, nu s-a referit decât la cea anualizată, cu toate că de obicei analiştii procedează invers. Ideea era că aceasta s-a dublat faţă de acum un an (lucru îngrijorător, ce-i drept), existând riscul ca sindicatele să-şi sporească proporţional pretenţiile, pe principiul “dacă inflaţia s-a dublat, să se dubleze şi salariile”!

Acum, eu, ca biet telespectator de rând, se prea poate să nu fi înţeles mare lucru din toată analiza domniei sale, însă cred că am înţeles destul de bine altceva, şi anume că primul care n-a înţeles chiar nimic a fost însuşi prezentatorul ştirilor, aflat şi el în studio. Cu un aer de înmormântare, acesta a conchis că şansele de a ne încadra în ţinta de inflaţie pe 2008 asumată de BNR (5,9%) sunt practic nule, de vreme ce doar pe o singură lună creşterea a fost de... 7,26%!

PUŢINI, DA’ INTERŞANJABILI

Dintre toate soluţiile surprinzătoare proaste pentru rezolvarea crizei de la Ministerul Justiţiei, liberalii au reuşit ieri să o aleagă pe cea mai proastă: mutarea lui Teodor Meleşcanu de la Apărare – cu numai două luni înaintea summitului NATO – şi înlocuirea sa cu Radu Stroe. Sincer vorbind, chiar şi cei care-i acuză de iresponsabilitate pot fi cu greu contrazişi!

Indiferent cât de sofisticat o fi fost calculul politic ce a dus la această mişcare, am mari îndoieli că măcar în ochii propriului electorat PNL a ieşit cu bine din situaţia dificilă în care a fost pus, încă o dată, de Traian Băsescu. Dimpotrivă, cred că Preşedintele îşi freacă mâinile, întru totul satisfăcut de consecinţe. Prin trambalarea aceloraşi personaje (oricât de onorabile) de pe un post pe altul, partidul s-a dovedit a fi lipsit de resursele necesare pentru prea larga pălărie a guvernării. Domnul Stroe, de pildă, după ce anul trecut se retrăgea cu mare demnitate şi tam-tam din Cabinet fiindcă eşuase în tentativa de a obţine o funcţie de conducere internă la Congres, revine acum, ca scos din cutie, numai bun pentru o poziţie guvernamentală încă şi mai importantă decât precedenta! În ceea ce-l priveşte pe omul-orchestră Meleşcanu, cârcotaşii ar putea pune accentul mai curând pe schimbarea sa de la Ministerul Apărării decât pe titularizarea la Justiţie, văzând-o drept o încercare de muşamalizare a scandalului incipient legat de trimiterea trupelor româneşti în Ciad.

Din toată această brambureală, Traian Băsescu nu poate trage decât o singură concluzie: strategia sa de distrugere a imaginii PNL funcţionează perfect, aşa încât trebuie continuată!

CONDAMNAŢI LA LOCUL DE MUNCĂ

Liberalii par hotărâţi să tranşeze astăzi situaţia de la Ministerul Justiţiei, deşi atâta vreme cât Curtea Constituţională încă nu şi-a motivat decizia de joia trecută, surprizele nu sunt excluse. Mai ştii? Am putea afla, de pildă, că până la urmă preşedintele poate refuza propunerea de ministru iniţială doar în anumite condiţii pe care în cazul Noricăi Nicolai să nu le fi respectat!

Oricum, printre variantele de “rezolvare” a situaţiei se numără şi retragerea de la guvernare, evocată de Crin Antonescu. Personal, îl înţeleg. Dacă aş fi fost silit să înghit la locul de muncă, din partea şefului... unui alt departament (!), un sfert din mizeriile servite PNL-ului de către Traian Băsescu, mi-aş fi luat de mult tălpăşiţa. Numai că eu nu sunt şi probabil nici n-aş putea fi vreodată politician.

În actualul context, pe cât de bine le-ar prinde liberalilor, din punct de vedere electoral, căderea guvernului – în urma unei moţiuni de cenzură, să spunem – pe atât de proastă este ideea demisiei lui. Plecarea din proprie iniţiativă ar fi văzută de toată lumea ca un gest de laşitate şi o recunoaştere a înfrângerii în faţa lui Traian Băsescu.

Avantajele alegerilor anticipate ar fi “scurtarea” anului electoral înainte de a fi compromis în plan economic prin măsuri populiste (la care, din fericire, domnul Tăriceanu s-a angajat totuşi să nu recurgă, dar rămâne să ne şi convingă) şi – doar teoretic – prinderea pe picior greşit a PD-L-ului, înainte de a se fi reorganizat complet.

Pe de altă parte, deşi n-am nici cea mai mică simpatie faţă de PSD, recunosc faptul că, de dragul echilibrării scenei politice, mi-aş dori ca social-democraţii, la adăpostul opoziţiei şi pe fondul nesfârşitelor scandaluri din sânul puterii, să aibă timp pentru a mai recupera puţin din ecartul care îi desparte încă de democraţi. O diferenţă de numai câteva procente între cele două formaţiuni ar fi ideală, inclusiv pentru PNL. Aşa cum am mai scris, rămân la părerea mea, oarecum singulară din câte observ, că după alegeri cea mai probabilă coaliţie de guvernare va fi una tot de dreapta, PD(L)-PNL-UDMR, în care însă e de dorit ca primii să nu aibă o pondere sufocantă.

Liberalii sunt, aşadar, “condamnaţi” să rămână la guvernare, mizând pe un comportament responsabil, concretizat prin refuzul de a mai acorda tot felul de pomeni electorale şi prin menţinerea unei creşteri economice semnificative.


ULTIMA ORĂ: Cum Mircea Geoană tocmai a declarat ferm că PSD nu va vota nicio restructrare a Guvernului propusă de premierul Tăriceanu, poate că exact asta ar trebui să facă PNL. Ar fi un bun prilej de ieşire forţată de la guvernare, cauzată de “alianţa” PSD-PD(L). Există însă riscul ca social-democraţii – care am convingerea că au cerut demisia Cabinetului doar de ochii lumii – să se răzgândească din mers, cum au mai făcut-o şi, dimpotrivă, să dea iarăşi apă la moară celor care se încăpăţânează să vadă o “coaliţie netransparentă” între PSD şi PNL.

E LIMPEDE!

Decizia de ieri a Curţii Constituţionale este cât se poate de limpede: gata cu Norica Nicolai la Ministerul Justiţiei; premierul trebuie să nominalizeze “altă persoană”. Pentru oricine are măcar o brumă de bun-simţ, o fărâmă de creier şi nu suferă de schizofrenie, la fel de limpede este că ea se bate cap în cap cu precedenta pe aceeaşi temă, dată în privinţa lui Adrian Cioroianu. Iar pentru mine personal mai este limpede şi că e una stupidă.

Deciziile Curţii se contrazic nu doar între ele, ci şi fiecare cu propria-i motivare. În acelaşi caz Cioroianu, de pildă, după ce se scrie negru pe alb că preşedintele “nu are un drept de veto” în numirea unui ministru, se explică pe multe pagini cum îl poate de fapt exercita. E ca şi cum un judecător, argumentându-şi verdictul de “vinovat” într-un caz de crimă, spune că ucigaşul este paralitic din naştere, imobilizat la pat, iar la ora asasinatului se afla, în comă, într-un spital din altă ţară.

Acum, eu nu ştiu sigur dacă hotărârile Curţii, când nu declară vreo lege ca neconstituţională, se aplică retroactiv, sau premierul o poate lua de la capăt cu nominalizările la Justiţie, eventual propunându-i preşedintelui, pentru început, o persoană şi mai controversată decât Norica Nicolai, care ar putea fi a doua opţiune, dacă prima nu se acceptă. Oricum, le-aş sugera liberalilor ca de-aici înainte să procedeze în felul următor: când mai au de înlocuit câte un ministru, după ce se adună ei prin forurile de conducere ale partidului, să iasă declarând că au votat doi candidaţi, primul fiind Dinu Patriciu, Tudor Chiuariu, Relu Fenechiu sau alt bun prieten al lui Traian Băsescu; pe locul secund s-a situat domnul sau doamna Cutare, în fapt persoana pe care o vor cu adevărat numită. După ce şeful statului va respinge, firesc, propunerea iniţială, următoarea va fi, ca în “Naşul”, cea “pe care n-o poate refuza”, conform deciziei Curţii.

Sau, şi mai bine, invers: anunţă din start că varianta de rezervă este o persoană absolut de neacceptat pentru domnul Băsescu, astfel încât acesta, ştiind ce-l aşteaptă, să o prefere pe prima!

ÎN SFÂRŞIT, PREŞEDINTELE TACE. CÂND AR TREBUI SĂ VORBEASCĂ!

În tot acest balamuc iscat în jurul CNSAS, Guvernul are toate şansele să cadă la mijloc. Dacă n-ar fi intervenit nicicum, lumea s-ar fi întrebat, pe bună dreptate, de ce n-o face. În schimb, după emiterea Ordonanţei de ieri, deja au apărut tot soiul de înţelepţi nemulţumiţi de conţinutul ei şi care acuză Executivul că încearcă să pună beţe-n roate deconspirării Securităţii prin diferite tertipuri, mergând de la implicarea Justiţiei în acest proces şi până la suprimarea sintagmei “ca poliţie politică”, menită, după părerea lor, să complice lucrurile şi să atragă, mai devreme sau mai târziu, o nouă decizie de neconstituţionalitate. Ascultându-i, rămâi cu impresia că Guvernul ar fi trebuit să scoată peste noapte un act normativ chiar mai tăios decât legea anulată practic de Curtea Constituţională, şi că el şi nu aceasta din urmă stă la originea întregului scandal!

Surprinzător, dintr-un motiv sau altul, Traian Băsescu întârzie să ia o poziţie oficială. Aparent, s-ar putea crede că e o dovadă de normalitate, la urma urmelor Preşedintele neavând de ce să se amestece în orice fleac. Numai că, pe de-o parte, de-a lungul mandatului domnia sa ne-a obişnuit, dimpotrivă, să o facă, indiferent dacă avea sau nu atribuţii în domeniu (şi dacă avea, să şi le depăşească), iar pe de alta, culmea, de data aceasta chiar are, de vreme ce Constituţia îi conferă rolul de “a veghea la buna funcţionare a autorităţilor publice” şi de a exercita “funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate”. Or, acum nu doar că o instituţie publică nu funcţionează cum trebuie, dar e la un pas de desfiinţare!