0-4

Într-un (nou) weekend sportiv catastrofal din punctul meu de vedere, cu (încă) o înfrângere pe teren propriu, în NHL, a celor de la Philadelphia Flyers (care încep să aibă emoţii pentru calificarea în playoffs), într-un meci în care gazdele au izbutit, printre altele, fabuloasa contraperformanţă de a încasa, în numai câteva zeci de secunde, un gol în SUPERIORITATE numerică de cinci contra patru şi unul în cinci contra trei (!), chestie aproape nemaivăzută la un asemenea nivel; cu o eliminare prematură a lui Ronnie O’Sullivan de la Openul galez de snooker, câştigat până la urmă de unul dintre cei mai antipatici jucători de top din circuitul profesionist, chinezul Ding Junhui; cu (abia) un loc trei pentru Lindsey Vonn în proba de coborâre de la Soci, câştigată, fireşte, de rivala ei Maria Hoefl-Riesch, care devine din nou o ameninţare în clasamentul general, nu se putea ca Arsenal să nu fie eliminată (şi) din Cupa Angliei, ultima competiţie în care mai putea face o figură onorabilă.

Apropo de onorabilitate, antrenorul tunarilor, Arsène Wenger, continuă să nu dea niciun semn. Că, adică, ar putea demisiona, mai ales după umilinţa şi practic eliminarea din Liga Campionilor de săptămâna trecută, 0-4 cu AC Milan, când londonezii au evoluat în nota obişnuită, etalând în apărare un spectacol de un ridicol grotesc, cu o “tactică”(?!) de echipă de handbal, în care fundaşii parcă nu îndrăzneau să calce linia propriului careu de şaisprezece metri (probabil o viziune aparte a francezului asupra jocului la ofsaid), şi un atac bazat în exclusivitate pe sclipirile lui van Persie, practic singurul jucător capabil să marcheze.

Sigur, multă lume e de părere că Wenger scoate tot ce se poate din lotul subţire cu care a rămas după hemoragia de jucători (buni) de la începutul sezonului. E vorba însă de un cerc vicios: lotul nu are cum să fie mai “gros”, câtă vreme niciun jucător de valoare nu vine, nici măcar pe bani foarte mulţi, la o echipă care nu face performanţă. Iar atunci când totuşi vine, profită de prima ocazie s-o şteargă acolo unde poate obţine şi bani, dar şi trofee. Ceea ce nu se întâmplă la Arsenal.

"FOREVER IN THE DARK"

COD PORTOCALIU, SITUAŢIE ALBASTRĂ

Una dintre cele mai absurde discuţii recurente ale ultimilor ani este cea legată de codurile meteorologice de avertizare. Fie vară, fie iarnă, cum avem parte de vreun fenomen mai deosebit, de la caniculă la ger şi ninsori abundente, politicienii, dar mai cu seamă jurnaliştii îşi găsesc de treabă să le conteste, care după cum îl taie capul, de multe ori referindu-se la ele nu ca la nişte, până la urmă, convenţii, fatalmente arbitrare, chiar dacă teoretic sunt stabilite după criterii ştiinţifice ce se vor şi riguroase, ci ca la un soi de axiome eterne, care ar preceda până şi fenomenele vizate în sine. Doar aşa se explică de ce, de pildă, o jurnalistă trecută binişor de pragul isteriei urla la un moment dat ca din gură de şarpe că ninsorile din ultimele zile “NU AU CUM să nu fie de cod roşu”!

De altfel, acesta a fost laitmotivul săptămânii: de ce nu s-a decretat cod roşu, în loc de portocaliu? Autorităţile au fost primele care s-au plâns că din cauza acestei “erori” a meteorologilor n-au putut interveni cum se cuvine, lăsând să se înţeleagă că ar fi avut cu ce, de parcă prin prefecturi sau primării ar exista câte o magazie cu lopeţi de generaţie mai nouă, pe uşa căreia stă scris: “a se utiliza doar în caz de cod roşu!”. Sau poate ar fi evacuat toţi oamenii din douăzeci de judeţe! La cod portocaliu, s-a intervenit aşa, mai în dorul lelii…

Ei bine, trebuie să spun că eu, spre deosebire de ele, am fost îngrozit din prima clipă când am auzit de codul portocaliu, care, la urma urmelor, este al doilea ca periculozitate pe o scară până la trei, nu până la o sută, şi în condiţiile în care, după niciun cod galben, fie el de caniculă, de ploi, de ger sau de ninsoare nu ne-a fost deloc bine. De altminteri, nici nu-mi amintesc să mai fi existat o avertizare cod portocaliu de viscol şi ninsori până acum, cu care eventual să putem face comparaţie. Iar dacă mă trădează pe mine memoria (ceea ce n-ar fi deloc exclus!), mi-ar fi plăcut să-mi fie împrospătată de o întrebare în acest sens pusă de un jurnalist cuiva de la ANM. În schimb, îl vedeam aseară pe unul întrebând(u-se) obsesiv ce s-ar putea schimba la sistemul de avertizare ca să nu ne mai inducă în eroare, ca acum. Răspunsul mi se pare a fi la mintea ursului: nu trebuie schimbat nimic, doar că (măcar) de-acum înainte, când auzim de cod portocaliu, să ne aşteptăm să vedem zăpezi cât casa! Cum ar arăta un cod roşu mai bine să nici nu ne dorim să aflăm. Mai întâi fiindcă, iată, apropo de arbitrariul acestor coduri, nu contează că zăpada căzută ar fi de cinci sau, prin (şi mai) absurd, o sută de metri, câtă vreme nu s-a stabilit şi vreun cod negru, căcăniu sau cu buline, iar apoi fiindcă, după cum se ştie, întotdeauna e loc de şi mai rău!

(APROAPE) NIMIC

Nu am (aproape) nimic de comentat despre deja scandalul imaginilor cu Emil Boc... lipsit de veşminte. Mă întrebam doar cum ar fi să mă apuc şi eu să fac pe moralistul, dojenind cu o sfântă indignare puritană şi pe cei care le-au realizat, şi pe cei care le-au difuzat, şi pe cei care, fie din proprie iniţiativă, fie provocaţi, au simţit nevoia să-şi dea cu părerea, eventual făcând, la rândul lor, pe moraliştii, iar măreţul articol cu o nemăsurată valoare pilduitoare şi educativă să-l ilustrez, desigur, cu una din imaginile respective. Eu zic c-ar fi de mare porc. Ba, ca să fiu sincer şi totodată (auto)critic până la capăt, tot de porc (chiar dacă unul mai mic) e şi faptul că am pomenit subiectul. Da’ azi n-aveam altul!

A MAI SUCOMBAT UN MIT

După ce, vineri cred, l-am văzut chiar în transmisiune directă pe noul premier Ungureanu – aflat şi el în treabă, chipurile “pe teren”, într-una din zonele calamitate – apostrofând cu subtila replică “încă n-am ajuns şef şi la ANM” pe cineva care-l întrebase dacă la guvern există cumva informaţii despre o iminentă înrăutăţire a vremii, înţeleg, din diferite reluări, că de-a lungul întregului weekend a continuat să-i admonesteze pe bieţii oameni blocaţi de nămeţi, care numai de-ai dracului şi puturoşi ce sunt n-ar fi ieşit din casele confortabile şi supraîncălzite ca să dea voiniceşte la zăpadă, într-un elan de muncă patriotică, în locul celor plătiţi gras, din bani publici, s-o facă.

Ei bine, genul ăsta de prestaţie dovedeşte, fără putinţă de tăgadă, un singur lucru şi anume că, în ciuda legendelor despre fabuloasa lui inteligenţă, Mihai Răzvan Ungureanu este oricum mai prost (cu capul, nu ca premier, că-i prematur să mă pronunţ!) decât Emil Boc. Cel puţin, acesta din urmă, dacă tot a ieşit şi el, la vremea lui, într-o astfel de incursiune eminamente populistă, menită să arate infimei părţi din electorat care încă mai crede o iotă din ce-i serveşte actuala putere portocalie că autorităţile mai şi lucrează în pauzele de furat, a avut, aş zice, aproape bunul simţ şi în orice caz măcar consecvenţa de a merge cu demagogia până la capăt, punând şi mâna pe-o lopată. “Rafinatul intelectual” în schimb, într-o fractură logică specifică unui om cu grave dizabilităţi mentale, s-a apucat să se răţoiască taman la poporul căruia voia să-i câştige bunăvoinţa aburindu-l!

BREAKING NEWS

Cu adevărat dramatic ce se întâmplă zilele acestea în ţară! Atât de dramatic, încât mărturisesc că nu mai suport să mă uit la posturile de ştiri care, ba cu ninsorile “de altădată” (adică din urmă cu două săptămâni sau... tocmai din ‘54), ba cu cele de-acum, ba, între ele, cu demisia lui Boc şi înscăunarea lui Ungureanu la Palatul Victoria, o ţin într-un “breaking news”. Deja, când deschid televizorul pe oricare din ele şi văd tradiţionala bandă galbenă, am şi comutat pe următorul, apoi pe următorul… făcând în nici douăzeci de secunde întregul tur, până ajung iarăşi… nu, nu chiar pe Discovery sau History Channel, ci pe Eurosport, Digi Sport, HBO, Cinemax…

De fapt, adevăratul “breaking news” a ajuns să fie atunci când nu mai e “breaking news”! Doar dacă lipseşte banda galbenă, zăbovesc şi eu cât să văd ce s-a mai întâmplat prin lume. Aşa am aflat, de pildă, încă de ieri dimineaţă – întâmplător cred că de pe RTV – vestea decesului lui Whitney Houston, pe care, abia seara, la Sinteza Zilei, Antena 3 a avut nesimţirea s-o dea tot în regim de “breaking news”! Nebunie curată!

Şi, apropo: o fi făcut oare careva dintre adepţii oricum cretinei idei cu amânarea alegerilor generale până în MARTIE 2013 asocierea cu ce e afară? În sensul că, anul viitor, efectiv pe vremea asta, ne-am cam afla în plină campanie electorală, nu?

"CABALA"

TRĂDARE SAU PROSTIE?

Când scriam azi-dimineaţă că la şedinţa de învestire a guvernungureanului – între timp încheiată cu profund regretabila, dar, în fond, previzibila victorie a demnului urmaş al lui Boc asupra întregului popor – îmi va lipsi discursul lui Crin Antonescu, nici prin gând nu-mi trecea că, dimpotrivă, urma să-mi prisosească, ieşindu-mi pe nas, cel al lui Ponta, doldora de amabilităţi, încurajări şi propuneri de colaborare cu noul cabinet. Nu ştiu dacă printre efectele lui imediate poate fi contabilizat chiar rezultatul final al votului, fiind destul să-i fi “răzgândit” pe câţiva minoritari, independenţi sau pedelişti răsculaţi, care să-şi fi spus că nu e cazul să mai facă pe vitejii taman la spartul târgului, când la orizont se întrezăreşte o nouă largă coaliţie fesenistă suficient de încăpătoare pentru toată lumea, dar cu siguranţă a dat apă la moară adversarilor USL, cel puţin în planul imaginii fiind o lovitură devastatoare.

Eu unul nu găsesc decât două explicaţii posibile pentru atitudinea lui Ponta: fie trădare, fie stupiditate crasă. Adică, ori a crezut sincer în ce a spus şi chiar se simte atras să mai dea o tură pe la guvernare cu pedeliştii, ori a fost o manevră menită să… doar el ştie ce, poate să scape nehuiduit de sală, sau să dea impresia de “opoziţie constructivă”, cum l-am şi auzit spunând, ceea ce e de-a dreptul caraghios, când abia au trecut la măsuri (mai) radicale. Cert este că niciuna din variante nu mi-l face pe Ponta mai simpatic sau mai “votabil”. Chestie valabilă şi pentru USL, câtă vreme continuă să şi-l asume ca viitor premier.

DE LA BOC LA UNGUREANU

În primele zile după demisia guvernuluiboc, oamenii haini la suflet din mass-media au comentat că gestul reprezintă o evidentă asumare a eşecului, în ciuda declaraţiilor ridicol de triumfaliste ale protagoniştilor. Ieri pe la prânz însă, măruntul ex-premier – fie-i numele cât mai degrabă şi pe veci uitat! – a venit cu precizări suplimentare: deşi vechea echipă guvernamentală şi-a făcut într-adevăr pe deplin datoria, ducând la bun sfârşit singurul lucru la care s-a priceput, adică să ciopârţească şi să măcelărească tot, lăsând ţara pe marginea prăpastiei, acum, că s-a intrat într-o etapă nouă, a trebuit să-şi decline competenţa şi să lase locul alteia. E si ăsta un pas înainteee...

Apropo de învestirea noului guvernungureanu, programată azi, încă nu reuşesc să-mi imaginez cum se va desfăşura şedinţa din Parlament în absenţa opoziţiei. Ştiu însă că-mi va lipsi discursul lui Crin Antonescu. (Sigur, nu acelaşi sentiment îl au telespectatorii fideli ai unor posturi ca B1 sau TVR (Info), care în ritmul ăsta probabil că până la alegeri vor şi uita cum arată la faţă liderul liberal!) În plus, lipsa unor secretari sau ceva din partea USL îi va uşura şi mai mult Robertei Anastase plăcuta sarcină de a număra voturile cum ştie ea.

În încheiere, salut şi eu demisia tardivă a lui Mihai Răzvan Ungureanu din fruntea SIE, exprimându-mi speranţa că – spre nedumerirea altminteri simpaticului Niels Schnecker de la Antena 3, care însă ieri, în graba de a ajunge la emisiunea matinală pe care o realizează, a uitat să-şi ia şi creierul de-acasă, astfel încât nu înţelegea cu niciun chip, nici măcar după desen, de ce formarea unui guvern înseamnă “activitate politică”! – “rafinatul intelectual” desemnat ca premier – care, iertată să-mi fie comparaţia, pe mine mă duce cu gândul la naziştii ăia stilaţi din filme, care erau în stare să recite din Schiller şi să interpreteze cu mare virtuozitate la pian sonatele lui Beethoven în timp ce în camera alăturată era torturat cu bestialitate un prizonier american – va suporta consecinţele unei (alte) legi care să cuprindă şi sancţiuni (că Legea siguranţei naţionale pare să nu cuprindă!). Asta deoarece, aşa cum bine remarca cineva, niciun hoţ sau criminal nu devine nevinovat a doua zi după săvârşirea infracţiunii doar fiindcă s-a potolit.

COINCIDENŢĂ

Chiar dacă nu ştiu – şi nici nu mă interesează, fiindcă oricum am avut de-a lungul timpului suficiente alte motive să-mi fac o impresie catastrofală despre individă – amănuntele afacerii efectiv de familie a (mamei) Andreei Paul Vass pentru care, în mod totuşi bizar, (ca) la comandă, ANI s-a sesizat în zori de zi, ştiu să identific un “analist” cu desăvârşire cretin. E unul care, pus să comenteze cazul, începe prin a spune ceva de genul: “eu nu i-aş reproşa doamnei Andreea Paul Vass lucrurile făcute de mama sa, pentru că sunt două persoane diferite şi nu cred că are o influenţă malefică asupra ei şi a obligat-o să…”.

Aşadar, retardatului i se pare doar o simplă coincidenţă faptul că – nu-i aşa? – din milioanele de femei de afaceri de mare succes, în vârstă de, probabil, 60-70 de ani, din România, care încheie contracte cu statul, s-a nimerit ca una să aibă şi o fiică pe cale să avanseze dintr-un post frumuşel de consilier al premierului într-unul şi mai gras de ministru plin. Profund!

PRIMĂVARA ROMÂNEASCĂ

Surse care au vrut să-şi păstreze anonimatul, dar care, spre deosebire de mine, s-au uitat ieri la televizor, m-au informat că primul efect benefic spectaculos al demisiei guvernuluiboc s-a resimţit instantaneu: în ciuda faptului că ne aflam la apogeul codului portocaliu de viscol şi ninsori, întreaga zi au lipsit cu desăvârşire de pe micile ecrane şi nesfârşitele imagini de arhivă cu iarna din 1954, şi reporterii dârdâind pe şoselele înzăpezite ale patriei, şi apelurile disperate din satele izolate în care n-au putut ajunge nici ambulanţe, nici utilaje de deszăpezire, ci doar carele de reportaj, şi informaţiile alarmiste despre drumurile naţionale ba închise, ba deschise bezmetic de autorităţile care par să-şi fi suspendat până şi regulatele “comandamente de urgenţă”. Ai fi zis c-a venit subit primăvara!

Altceva despre “bomba zilei” – deja fâsâită şi pârţâită până seara într-un urât mirositor Mihai Răzvan Ungureanu – nu pot spune decât că realmente mi s-a făcut milă de Boc, când, într-o secvenţă difuzată târziu, după ce am ajuns şi eu în faţa unui televizor, l-am văzut plângându-se că din cauza funcţiei ocupate în ultimii trei ani nu şi-a văzut fetiţele crescând. Vreau să spun că asemenea sacrificii merită într-adevăr făcute pentru o cauză nobilă, dar ca să pierzi momente din viaţă care nu se mai întorc niciodată, doar ca să distrugi şi vieţile altor milioane de oameni e absolut deprimant. Mai bine stătea dracului acasă cu familia, spre binele lui şi al întregii ţări!

BOC PESTE BORD!

Dimineaţă, încă de la prima oră, am auzit iarăşi deja aproape cotidiana informaţie “pe surse” despre “iminenta demitere” a lui Boc, care ar trebui chipurile să se întâmple chiar azi, mai pe-nserat.

Din punctul meu de vedere, pe lângă cele exact şapte mii trei sute optzeci şi patru de motive în plus faţă de cele neglijabile, strict constituţionale, pentru care NU cred într-o asemenea fericită debarcare, există şi două, foarte solide, pentru care aş fi tentat s-o fac: mai întâi că, din toate momentele perfect oportune în care s-ar fi putut opera, este ales cel mai prost, când, chiar şi fără să fie ca aia din 1954, iarna îşi face simţită binişor prezenţa, şi, măcar ca o sperietoare pentru autorităţile de rang mai mic, care abia aşteaptă să tragă şi mai abitir chiulul, ar fi necesar un guvern în deplinătatea atribuţiilor (teorie în care, de altfel, credeam şi în 2005, când se vehicula varianta demisiei guvernului Tăriceanu în toiul inundaţiilor), iar apoi faptul – deloc de neglijat, de vreme ce am început fraza cu “din punctul meu de vedere…” – că mai toate mişcările cât de cât spectaculoase din viaţa politică a ultimilor ani s-au petrecut în, cinstit să fiu, nefiresc de rarele momente când nu m-am aflat în faţa unui televizor. Or, azi am treabă şi voi fi pe drumuri mai toată ziua!

"ALL THOSE WORDS"

NIMENI NU SE PIERDE...

Nu ştiu cine ţine socoteala asta, mai ales că Roberta Anastase e la Camera Deputaţilor, şi nici unde mai e contabilizat, de pildă, Mircea Geoană, însă ieri, conform breaking news-urilor de la televiziunile de ştiri, “Puterea a pierdut majoritatea la Senat!” cred că pentru a patra sau a cincea oară doar în ultima jumătate de an. Fireşte că după o asemenea bombă veneau banalele informaţii cotidiene din care aflam că tocmai au mai fost adoptate nişte legi cretine, inclusiv în Senatul ăla chipurile controlat de opoziţie şi care, cu numai două luni în urmă, l-a ales în fruntea lui pe Vasile Blaga fără nici cea mai mică problemă.

Oarecum în aceeaşi ordine de idei, trebuie să spun că, aşa cum mi se pare o veste excelentă orice plecare în timp util a unui imbecil din rândurile PNL, PSD sau PC, dimpotrivă, de câte ori aud că vreun Urban sau Banias părăseşte ca şobolanul corabia puterii mi se strânge inima, fiindcă aştept din buletin de ştiri în buletin de ştiri să aflu că s-a dat de trei ori peste cap (sau nici măcar atât) şi e numai bun să îngroaşe rândurile opoziţiei. Asta deoarece unul din principiile de bază care funcţionează în politica autohtonă este “nimeni nu se pierde, toţi se transformă”.

FIGURI NOI

Chiar şi numai în principiu lăudabilă, îndârjirea cu care televiziunile de ştiri, în frunte cu Antena 3, scormonesc printre protestatarii din Piaţa Universităţii şi de aiurea în căutarea unor “figuri noi”, a unor “posibili lideri”, măcar de opinie sau ai societăţii civile, dacă nu şi politici, are în plus incontestabilul merit de a demonstra că, din nefericire, oricât de jalnici, învechiţi şi antipatici ar fi cei de-acum, sunt oricum de preferat.

Ultimul exemplu a fost cel de-aseară, de la “Sinteza zilei”, când un procuror prezentat drept “invitat special”, fiindcă se trezise să protesteze nu ştiu unde şi împotriva a nu ştia nici el ce, s-a dovedit a fi un fanatic religios cu ambiţii de poet şi toţi boii plecaţi de-acasă. Cu doar câteva ore înainte, tot la Antena 3, un tinerel venit chipurile tocmai de la Budapesta, unde studiază de cinci ani, ca să-şi strige năduful în gerul strămoşesc, se credea un fel de Dan Puric, căruia îi copiase frizura şi gesturile, folosind cuvinte pompoase, gen “democraţie deliberativă” sau “oligopol”, al căror sens nu-i era pe deplin lămurit nici lui, dar din care trebuia să reiasă că întreaga clasă politică românească actuală e naşpa de tot. Ce să mai spun de caricatura aia de locotenent – imitaţia mai dusă cu sorcova şi mai mică în grad a lui Mihai Lupoi, el însuşi un soldăţel de operetă proastă distribuit de ştim noi cine în spectacolul Revoluţiei din ’89 –, care amestecă vagi înclinaţii confuz-regaliste cu tembele, dar periculoase convingeri despre necesitatea unei dictaturi militare sau de cele două fete cucuiete de-acum câteva seri, selectate pentru apariţia în talk-show-uri pe criterii estetice (cel puţin una, că la ailaltă chestiunea e discutabilă), care după ce au vorbit în expresii preţioase ba de Roşia Montană, ba de faptul că “adevărata democraţie se învaţă în stradă” au ajuns tot la povestea cu “toţi politicienii sunt la fel”?

Sigur, nu neapărat ca să mă laud, dar trebuie să spun că în fiecare din cazurile respective eu m-am lămurit cam ce le poate pielea protagoniştilor după primele cel mult treizeci de secunde în care i-am auzit glăsuind, amuzându-mă apoi amar să văd cum debordantul entuziasm iniţial al celor care i-au promovat se preschimbă în furie şi silă. Mă întreb dacă măcar le-au făcut rating.

FIRESC

Mare tevatură s-a stârnit aseară pe la televiziuni odată cu difuzarea unor imagini în care se vedea cum şeful delegaţiei FMI la Bucureşti, Jeffrey Franks, chefuia de mama focului la Buşteni, întâmplare oarecum mondenă pe care mai toţi comentatorii portocalii au socotit-o drept “un lucru cât se poate de firesc”.

Păi cum naiba să nu fie aşa, de vreme ce individul a venit într-o ţară îmbelşugată, cu oameni putred de bogaţi, ca să anunţe o creştere economică de 8-9%, un excedent bugetar fără precedent, înjumătăţiri de taxe şi impozite şi dublări de pensii şi salarii?!

TIME-OUT!

După ce au lăsat-o baltă cu mult trâmbiţata suspendare a lui Băsescu, despre care, zilele trecute, Crin Antonescu îi vorbea chiar cu un soi de arogantă iritare unui jurnalist care, vezi Doamne, spre deosebire de iniţiatorii ei liberali şi pesedişti (?!), nu înţelegea că ideea ca şi o parte din membrii coaliţiei de guvernare să o voteze în Parlament e “iluzorie”, asigurându-l în schimb că s-au adunat deja… habar n-are câte semnături de la populaţie în sprijinul ei; după ce Victor Ponta s-a trezit vorbind despre necesitatea ca şi după eventuala schimbare a puterii şefii serviciilor speciale să fie păstraţi în funcţii, deoarece instituţiile lor funcţionează ca unse şi nu au nicio contribuţie la dezastrul din ultimii ani; după ce au dat cu mucii în fasole şi în privinţa la fel de trâmbiţatelor demisii din Parlament, despre care acelaşi Crin Antonescu a aflat cu stupoare din emisiunile televizate pe la care mai participă că ar putea avea efecte nocive nu doar pentru opoziţie, ci şi pentru democraţie în general, efecte la care nici cu gândul nu gândeau el şi înţelepţii din jurul său; aşadar, după toate acestea şi multe alte gafe mai mărunte, mă întreb dacă nu cumva cel mai bun lucru pe care l-ar putea face copreşedinţii USL, dacă vor să mai aibă şanse măcar cât negru sub unghie să obţină peste 50% din voturi, ar fi să-şi ia nişte lungi pauze de apărut în public. Cam până după alegeri!

"IT SNOWS IN HELL"

GĂINILE ŞI ELICOPTERUL

Conform zicalei româneşti care spune că până şi găina oarbă mai nimereşte câte o grăunţă, judecătorilor de la Curtea Constituţională, după îndelungi deliberări şi nejustificate amânări, le-a venit mintea cocoşului cea de pe urmă la cap şi, cel puţin aparent, au luat în sfârşit şi o decizie de minim bun-simţ, respingând legea care prevedea comasarea alegerilor. Ce “motivare” perfect contradictorie cu decizia şi reparatorie pentru guvernulboc vor fi în stare (că sunt, şi încă de orice!) să screamă în zilele următoare, rămâne de văzut.

În schimb, fiindcă în România două veşti bune într-o singură zi ar reprezenta un adevărat miracol, Băsescu NU şi-a dat demisia în “intervenţia” sa de aseară mai degrabă împotriva românilor decât cu ei. Cred că a venit momentul să-şi pregătească şi ăsta un elicopter şi o căciulă de astrahan!

FANTOMA DE LA COTROCENI

Multora dintre cei care au urmărit aseară fantoma fostului preşedinte în funcţie vorbind cu glasul lui Ceauşescu despre cam aceleaşi pericole închipuite care ne pândeau şi-n urmă cu mai bine de două decenii li s-a părut că Traian Băsescu ar fi fost beat sau cel puţin mahmur. Mie în schimb mi s-a părut că avea doar atitudinea şi înfăţişarea unei bătrâne canalii bolnave de ură!

Sigur, delirul (că discurs nu poate fi numit!) în sine nici nu merită vreun (alt) comentariu. Trebuie observat doar că, în condiţiile în care oricum s-a abătut de la subiectul învestirii noului penibil ministru de Externe, bătând câmpii, Pacientul ar fi putut rosti măcar două vorbe cu sens despre Ziua Unirii.

Pe de altă parte, chiar nu m-ar mira dacă astăzi, la “intervenţia cu românii”, cu care efectiv ne-a ameninţat aseară, şi-ar anunţa, hodoronc-tronc, demisia. Scenariul ar fi aidoma celui din urmă cu două săptămâni, când, tot într-o apariţie intempestivă, după ce a lăudat virtuţile nemaiauzite ale noii Legi a Sănătăţii, a anunţat că o retrage, fiindcă, nu-i aşa?, în nemernicia noastră de popor atât de idiot încât l-am votat de două ori, n-o merităm. Aşa cum, fireşte, nu-l (mai) merităm nici pe el însuşi. Vorba cuiva din Piaţa Universităţii: “Adio şi drum lung!”.

JOCURI MURDARE ŞI “DEMISII MORALE”

Nu că m-aş prăpădi de grija USL, şi cu atât mai puţin de a PSD, în ale cărui bune intenţii n-am crezut niciodată şi nici nu întrevăd cine ştie ce mari motive ca s-o fac prea curând, însă, de când cu demonstraţiile din Piaţa Universităţii, mi s-a părut că “unitatea de nezdruncinat” a opoziţiei s-a clătinat în cel puţin două rânduri, de data aceasta, spre marea şi – de ce să nu recunosc? – neplăcuta mea surpriză, principalii intriganţi fiind liberalii, care mai întâi s-au grăbit să profite de absenţa lui Victor Ponta din ţară pentru a le lua faţa aliaţilor cu mitingul de joia trecută, de la Arcul de Triumf (la care ulterior pesediştii n-au avut încotro şi s-au raliat, dar cam cu scrâşnete din dinţi), iar ieri, într-o manevră şi mai necurată, şi-au anunţat cu surle şi trâmbiţe demisiile din Parlament, sperând probabil că nici nu vor trebui să le pună în practică, fiindcă se vor opune – la drept vorbind, cu argumente destul de solide – pesediştii, pe care va cădea astfel măgăreaţa pentru eşecul celei mai spectaculoase mişcări politice din ultimele două decenii.

De altfel, povestea asta cu retragerea opoziţiei din Parlament tinde într-adevăr să se transforme într-un fiasco de proporţii şi cu consecinţe electorale catastrofale pentru USL. Firesc ar fi fost ca toate discuţiile pro şi contra, care se desfăşoară acum la televizor între pesedişti şi pesedişti, liberali şi liberali, liberali şi pesedişti, analişti şi analişti, să fi avut loc înainte de anunţ, şi mai degrabă în forurile interne ale Uniunii, abia ulterior, dacă s-ar fi luat o decizie în favoarea ei, să fie făcută publică şi pusă IMEDIAT în aplicare. Altfel, putem asista în continuare la scene penibile, cum a fost cea de aseară, de la Antena 3, când, întrebat de o moderatoare dacă personal îşi va da demisia, viteazul deputat PC Sergiu Andon a răspuns prompt şi fără să clipească: “Moral, da!”.

În condiţiile astea, nu-mi rămâne decât să sper că indivizii de teapa lui vor fi votaţi la următoarele alegeri tot “moral”, nicidecum cu ştampila pusă pe buletinul de vot.

DUPĂ ZECE ZILE DE PROTESTE...

Din păcate, deşi nădăjduiam să fie exact pe dos, după zece zile de proteste în Piaţa Universităţii şi, pe ici pe colo, în restul ţării, părerea mea despre ele este tot mai puţin favorabilă, ca să nu spun de-a dreptul proastă. Deja mi se pare că manifestaţiile s-au transformat într-un soi de “exerciţiu democratic firesc” ce acţionează mai degrabă în favoarea regimului portocaliu, ai cărui reprezentanţi, după ce iniţial i-au catalogat pe cei din stradă în fel şi chip, de la o vreme au schimbat strategia şi numai că nu îşi exprimă solidaritatea cu ei, arătându-se care mai de care mai înţelegător faţă de necazurile lor.

Din punctul meu de vedere, principala problemă rămâne numărul mic de participanţi. Înainte de izbucnirea mişcărilor de protest, atât guvernanţii, cât şi adversarii lor îşi puteau imagina – unii cu groază, ceilalţi cu speranţă – că nemulţumirea românilor (oameni în general paşnici şi prea puţin dispuşi la gesturi spectaculoase) mocneşte pe undeva şi abia aşteaptă o scânteie pentru a se transforma într-o vâlvătaie nimicitoare. Ei bine, cum-necum scânteia a apărut, televiziunile şi opoziţia s-au grăbit să sufle în ea pentru a o înteţi, dar vâlvătaia întârzie să apară, dându-se în schimb… apă la moara pedeliştilor, care, cam pe bună dreptate, susţin că o demisie survenită în urma scandărilor a o mie de protestatari cu tot atâtea revendicări mărunte sau absurde (inclusiv cererea de reinstaurare a monarhiei, cu care în principiu sunt de acord, mi se pare că în acest context nu face decât să discrediteze şi mai mult demonstraţiile!) e chiar periculoasă, fiindcă un asemenea număr poate fi strâns de oricine, oricând, pentru a contesta chiar şi un guvern legitim şi proaspăt instalat. Până şi comparaţia cu fenomenul Pieţei Universităţii din 1990 este păguboasă, fiindcă atunci manifestau zilnic cel puţin 10-20.000 de oameni, în condiţiile în care s-a văzut la alegeri că reprezentau doar vreo 15% din populaţie (restul votând cu tovarăşul “Jos Iliescu!”). Or, acum, manifestanţii sunt de zece-douăzeci de ori mai puţini, nu?!

În fine, mărturisesc că sunt absolut fascinat de entuziasmul copilăresc, ca să nu spun pueril, afişat de mulţi dintre jurnaliştii şi analiştii cu mare experienţă şi pe care altfel îi preţuiesc. Nu că voi avea vreo cât de mică satisfacţie, ba dimpotrivă, însă aştept să le văd feţele după anunţarea rezultatelor de la viitoarele alegeri – indiferent când vor fi ele şi cât de comasate sau nu – când partide ca ale lui Dan Diaconescu sau Vadim Tudor vor întruni peste o cincime din sufragii, poate şi ca urmare a propagandei anti-sistem pe care (şi-)o fac din plin zilele astea.

… ŞI-UN CÂNTEC VESEL DE LUPTĂ SĂ CÂNTĂM...

Nu ştiu cu ce l-au tratat aseară în studio cei de la Realitatea TV pe Cristian Tudor Popescu să se încălzească după frigul de-afară, dar cunoscutul jurnalist manifesta o adorabilă frenezie, pe care nu doar că n-am mai văzut-o de multă vreme la domnia sa, dar de care nici nu-l mai credeam în stare, la un moment dat năzărindu-i-se că a găsit soluţia de, să zicem, valorificare a mişcării populare din Piaţa Universităţii: transformarea într-o organizaţie civică, intitulată chiar aşa, “Piaţa Universităţii” (nume devenit simbol naţional, după cum a ţinut să sublinieze), în care să se poată înscrie oricine, în afară de membrii diferitelor partide şi care să aibă drept scop sancţionarea abaterilor de la democraţie săvârşite de guvernanţii ţării, oricare ar fi ei la un moment dat. Cum ar veni, un soi de încă un ONG, ca Alianţa Civică, GDS, IPP etc., de care sunt deja cu sutele, marea majoritate băsiste la ora asta. În fruntea căruia, eventual, de ce nu?, cu voia dumneavoastră, să fie pus chiar un anume domn Popescu. Ce-am mai râs…

În altă ordine de idei, halucinantă numărătoarea demonstranţilor făcută ieri de vajnica Jandarmerie Română: din cei chipurile doar 7000 care au participat la mitingul USL de la Arcul de Triumf (cifră “confirmată” şi de “antipatica de la natură” madam Pora, chiar înainte de a fi trimisă de Mircea Dinescu acolo unde îi e locul, la curul băsescului), după plecarea câtorva sute de microbuze şi autobuze pline cu cei veniţi din provincie, au rămas numai… 500, care s-au îndreptat spre Piaţa Universităţii, adăugându-se celor… 300 de-acolo, astfel încât s-au făcut fix… 1500 (?!), care au ocupat întreaga zonă mai abitir decât o făceau odinioară vreo 9-10.000. Probabil că, sub înţeleapta şi prospera ocârmuire portocalie, românii s-au mai îngrăşat. Curat metoda Anastase-Pristanda!

Acestea fiind zise, propun să cântăm cu toţii un cântecel vesel de luptă:

NIŞTE CHESTII MAI DEGRABĂ TRISTE ŞI UN ANUNŢ IMPORTANT

Nu, nu e o glumă şi, la drept vorbind, nu e nici măcar amuzant, ci mai degrabă dramatic: un om de bine din Sibiu, convins pesemne de jandarmi că responsabili pentru violenţele de la mitinguri sunt şefii galeriilor, a purces la o acţiune cu caracter profund civic, după mintea lui înceată, aruncând de la balconul apartamentului cu un ghiveci de flori în capul unui astfel de personaj abominabil. Din nefericire, biata victimă s-a dovedit a fi şeful galeriilor… de artă ale Muzeului Brukenthal.

Între timp, spre deliciul celor care nu sunt în stare să înţeleagă măreţia unui gest cu adevărat sublim, la Baia de Arieş continuă mişcările de încălzire (că-i al naibii de frig!) şi protest ale singurului manifestant din localitate. În fond, nici chestia asta nu e foarte nostimă, fiindcă la o socoteală simplă s-ar putea să reiasă că, raportat la numărul de locuitori, “mitingul” din Baia de Aramă se bucură de o rată de participare net superioară celor din marile oraşe, în, vorba vine “frunte”, că pe acelaşi calcul se prea poate să fie coadă, cu Bucureştiul.

În fine, pentru a încheia într-o notă pe deplin serioasă, vreau să fac un anunţ important: din spirit de solidaritate cu participanţii la mitingurile neautorizate din toată ţara, îi autorizez pe toţi pedeliştii care s-au referit la ei cu vorbe de ocară – cum ar fi ministrul de externe Teodor Baconschi, senatorul Iulian Urban, depuţaţa Carmen Axenie, cotoiul Sever Voinescu sau Pinalty – să mă pupe apăsat fix în curul meu de vierme nevrotic, ciumpalac, total lipsit de cultură şi imbecilizat de televizor. Promit să mă pregătesc în mod adecvat, mâncând o porţie dublă de fasole. Fâssss!

ASEARĂ, ÎN PIAŢA UNIVERSITĂŢII…

Aşadar, seara trecută am fost şi eu prin Piaţa Universităţii, efectuând mai degrabă o vizită după modelul deja consacrat de “studenţii din Regie” (mai puţin, fireşte, mediatizarea intensivă cu ore în şir înainte de a se produce), în sensul că s-a lăsat îndelung aşteptată şi a durat foarte puţin. Practic, n-am lipsit de-acasă mai mult de-o oră, în condiţiile în care drumul dus e de vreo douăzeci de minute, cu tot cu coborâtul din troleibuz o staţie mai devreme, dintr-o precauţie lesne de înţeles pentru orice jandarm zelos, nerăbdător să mă pipăie inutil din cap până-n picioare şi mai ales să-mi imortalizeze mecla în vreo poză sau pe suport video, aspect pe care niciun burtos de-ăla cu grad superior nu s-a ostenit să-l lămurească în conferinţele de presă, pretinzând numai că au dreptul să legitimeze şi, oricum prin abuz, după cum au recunoscut, să percheziţioneze sumar şi corporal.

Tot pentru a nu risca să intru în colimatorul jandarmilor, am avut grijă să mă îmbrac în aşa fel încât să evit combinaţiile de culori de mare risc, gen roşu-albastru, alb-roşu sau galben-albastru (Petrolul), optând pentru o ţinută sobră, în nuanţe de bleu şi albastru, à la Progresul, echipă a cărei galerie, din care aş fi putut face parte, că o simpatizez, e celebră nu atât prin violenţa membrilor cât prin faptul că nu există. De asemenea, am renunţat la încălzitorul de gât (fără de care de când a venit iarna nu ies nici până la chioşcul de ziare din colţul străzii), fiindcă putea fi confundat naibii cu vreo mască de schi, şi n-am îndrăznit nici măcar să-mi trag căciula cum se cuvine pe frunte, de azi-dimineaţă m-am căptuşit cu ditamai guturaiul.

Cu toate astea, o dată scăpat neatins de malacii cu alură de soldaţi universali din filmele SF, am realizat subit că, aşa lup singuratic cum sunt de felul meu (mai ales că au apus vremurile de la începutul anilor ‘90, când la cinci minute după sosirea într-o astfel de manifestaţie îmi întâlneam jumătate dintre prieteni, care acum sunt pe la casele lor din Spania şi Canada cu neveste şi copii) şi cum stăteam cu căştile în urechi ascultând pe radioul telefonului mobil transmisiunile posturilor de ştiri, pot deveni suspect pentru cei din piaţă, care m-ar putea lua drept vreun “securist” infiltrat. De altfel, oricât de puţin am stat, tot am apucat să asist la o scenă penibilă, în care două femei cu aparenţă de doamne, dar comportament de caţe s-au năpustit verbal – cu atâta vehemenţă, încât iniţial am crezut că e o glumă între cunoscuţi – asupra unui individ, care putea să fie, putea să nu fie unul din pedeliştii de mai mică importanţă care apar pe la televizor, cerându-i să se legitimeze sau să părăsească de îndată zona, până nu-l dau pe mâna manifestanţilor. Din fericire, în situaţii de felul ăsta mă scoate din belele faţa mea de băiat cumsecade, care, îmi dau seama acum, m-ar face numai bun de agent sub acoperire. Asta ca să nu mai spun că nu mi-e de niciun folos prin zonele periferice ale oraşului, la vreo ciocnire cu găştile de cartier. În fine.

Una peste alta, am vrut să văd pe viu dacă impresia nu întru totul pozitivă pe care mi-o făcusem privind manifestaţiile la televizor este corectă. Ei bine, singura diferenţă notabilă e că la televizor demonstranţii – cu tot cu bloggeri, jurnalişti, membri obscuri de partid, jandarmi în civil, pedelistul ăla şi Mircea Badea – par mai numeroşi. În plus, de când cu revenirea lui Arafat la Ministerul Sănătăţii, mi s-a confirmat încă o dată, dacă ar mai fi fost nevoie şi dacă ăsta ar fi fost cu adevărat motivul mişcărilor din ultimele zile, faptul că în România vei sfârşi întotdeauna şi foarte curând prin a te face de râs dacă te apuci să militezi “pentru” cineva.

Sigur, multă lume socoteşte întoarcerea la matca portocalie a fiului risipitor şi scuipat, apoi pupat împăciuitor pe creştetul la fel de pleşuv, de Băsescu drept un lucru bun, că-i mare profesionist. În cazul ăsta, mă întreb dacă n-ar fi bine să se mai primenească rândurile guvernuluiboc cu încă vreo doi-trei, plus ceva lideri ai opoziţiei (că tot se văd azi cu premierul!) în posturi-cheie, gen Justiţie pentru Ponta şi, de ce nu?, Tineret şi Sport pentru Antonescu. După care, baremi lozinca “Jos Guvernul!” n-ar mai avea chiar niciun rost.

UN FEL DE REABILITARE A LUI CEAUŞESCU ŞI O REVOLUŢIE LA SCARĂ REDUSĂ

Aproape douăzeci de ani după execuţia lui Ceauşescu şi ceva mai puţini înainte (fiindcă n-am fost nici eu chiar atât de precoce să-mi pun asemenea probleme încă din faşă) am trăit, alături de milioane de alţi români, cu impresia greşită că una din cele mai mari bube la cap ale precedentului dictator era convingerea lui că se pricepe la toate, ca dovadă că în apariţiile sale publice – fie în mişcare, în cele două ore de program de la Televiziunea Română la fel de aservită puterii ca şi acum, fie statice, în pozele din ziarul Scânteia, un fel de Evenimentul Zilei al acelor vremuri – dădea “indicaţii preţioase”, când muncitorilor din cine ştie ce fabrică fruntaşă pe ramură, când constructorilor de pe marile şantiere ale patriei, când ţăranilor responsabili cu producţiile-record la hectar, ba chiar şi mamelor-eroine. Ei bine, adevărul istoric e altul: la fel ca şi Băsescu, care de altminteri o recunoaşte destul de frecvent, Ceauşescu nu se pricepea de fapt la nimic, însă beneficia pesemne de “comisii de specialitate” în toate domeniile, ceea ce-i era de ajuns să se amestece în orice.

La asta mă gândeam văzând demonstraţiile din ultimele zile, care – chiar dacă numai atât cât o machetă la scară foarte redusă şi cam şuie cu originalul – seamănă cu mişcările din decembrie ‘89 prin faptul că oamenii din aceeaşi Piaţă a Universităţii nu ştiu precis nici ce vor şi nici ce-i aşteaptă după eventuala izbândă, însă ştiu precis că aşa nu se mai poate. Pe lângă faptul că eterogenitatea merge de la cei care sunt pentru sau împotriva (că niciodată n-am înţeles mesajul) proiectului ori zonei Roşia Montană până la cei care vor doar alegeri necomasate, trecând prin susţinătorii monarhiei şi… cel al “metodei Cojocaru” (!) ca singură soluţie de scoatere a ţării din impas, atât cât mă pricep eu la fizionomii şi tipologii de oameni, nu m-ar mira ca majoritatea să nu fi votat niciodată în viaţa lor, sau niciodată cu altcineva decât Vadim Tudor, sau să fie fani înrăiţi ai Partidului Poporului – Dan Diaconescu, aşa cum cei din decembrie ‘89 erau (chiar dacă nu aveau cum s-o ştie încă) în marea lor majoritate “fesenişti”, dar şi “liberali”, “ţărănişti”, “ecologişti”, “liber-schimbişti” ş.a.m.d.

Băsescu şi-a băgat nu atât nasul, cât mai degrabă coada şi picioarele în toate – justiţie, minerit, economie, învăţământ, sănătate, podul de la Mărăcineni… – şi a reuşit să facă totul praf, astfel încât e firesc să devină inamicul public numărul unu al vremurilor sale, la fel cum a fost Ceauşescu în urmă cu mai bine de două decenii.

CE A FOST (SAU N-A FOST) ŞI CE O SĂ MAI FIE

Vineri seară, după vreo douăzeci de minute din discursul mai curând isteric decât istoric al lui Băsescu, tocmai mă gândeam că individul face un abil joc dublu caracteristic, dorindu-şi de fapt cu orice chip ca Legea Sănătăţii să NU fie adoptată, de vreme ce o promovează cu atâta (prefăcută?) îndârjire ştiind că peste 90% din români nu l-ar mai crede nici dacă ar mărturisi că posedă chelie şi o privire neparalelă, când, surpriză-surpriză, şi dovadă cât se poate de limpede că omul e dus definitiv cu pluta în sensul cel mai patologic cu putinţă, anunţă că o retrage. Din acel moment lucrurile au început să se precipite, în ultimele zile întâmplându-se şi mai ales spunându-se atâtea, încât următoarele s-ar putea să reprezinte mai degrabă un soi de sinteză decât o contribuţie proprie şi originală la limbuţia generală:

1. Uriaşa mea temere este că în România de astăzi nu se mai poate întâmpla nimic relativ bun (cum ar fi retragerea Legii Sănătăţii) fără să urmeze ceva îngrozitor, ca parte a strategiei demente a actualilor guvernanţi. Prin urmare, mă aştept ca în următoarele luni să se producă (intenţionat!) cele mai mari nenorociri în sistemul sanitar – falimente de spitale, o criză (şi mai) acută de medicamente, (şi mai multe) cazuri de oameni lăsaţi să moară cu zile – pentru ca, pe undeva prin vară, să iasă Băsescu şi să spună, rânjind cu cinism, în stilu-i caracteristic: “eu v-am atras atenţia că sistemul e în colaps şi trebuie privatizat de urgenţă, dar nu m-aţi ascultat; iată ce s-a întâmplat!”

2. Dincolo de conţinutul imbecil al discursului de vineri, când Băsescu n-a contracarat absolut niciuna din temerile adversarilor legii altfel decât încercând să demonstreze că şi acum se petrec lucruri la fel de rele, pe care legea doar le va consfinţi ca atare, l-am auzit pe preşedinte spunând că, deşi în 2011 s-au alocat, pe hârtie, cu două sute şi nu ştiu cât la sută mai mulţi bani pentru Sănătate decât în 2005, nu s-a văzut absolut nicio diferenţă. Din punctul meu de vedere, şi în absenţa unor date care să ateste şi diferenţa de PIB între 2005 şi 2011, cifra respectivă arată doar, cu exactitate, cât a furat anul trecut guvernulboc numai din sistemul medical!

3. Nu ştiu ce sfătuitori au rămas în jurul lui Băsescu şi ce date i-or fi furnizat serviciile secrete ca să-l convingă să retragă proiectul noii Legi a Sănătăţii înainte de izbucnirea unor manifestaţii de protest, însă părerea mea este că a făcut o greşeală “neforţată” şi neobişnuită pentru el, dovadă a degringoladei în care se află. Foarte probabil că şi dacă n-ar fi retras legea, demonstraţiile ar fi fost la fel de anemice în privinţa numărului de participanţi, numai că acum opoziţia şi presa ostilă pot justifica subţirimea rândurilor tocmai prin această retragere, pe principiul: “vă daţi seama ce s-ar fi întâmplat şi câţi oameni ar fi ieşit dacă NU retrăgea legea”?

4. Văzând ce s-a întâmplat, în special aseară, pe străzile Capitalei, convingerea mea este că, fie, mai probabil, autorităţile au fost de-a dreptul complice cu huliganii, acţionând în asemenea mod încât să producă maximul de pagube posibile prin vânturarea lor prin tot Centrul, de la Piaţa Universităţii până pe la restaurantul Budapesta, “pierzându-i” temporar şi prin Centrul istoric, unde ar fi trebuit cu orice preţ să evite să-i mâne, fie avem de-a face cu o crasă incompetenţă a conducătorilor militari ai jandarmilor, care n-au fost în stare să elaboreze o strategie de luptă adecvată, astfel încât ori să-i înconjoare şi să-i izoleze pe turbulenţi, ori măcar să-i lase în plata Domnului când au văzut că “atacându-i”, mai mult la plesneală, nu fac decât să-i întărâte. Oricum ar fi: demiteri, demiteri, demiteri…

5. O menţiune specială în legătură cu imbecilitatea acelor bucureşteni care în astea trei zile, când era fierberea mai mare, se trezeau să circule cu autoturismele fix prin zona Pieţei Universităţii. De ce să mint, tare mi-ar fi plăcut să văd atunci ploaie de cărămizi şi bolovani în direcţia lor!

Cât despre absenţa unor autorităţi care ar fi trebuit să apară public (şi nu mă refer numai la alde Boc şi Băsescu, ci şi la primarul Sorin Oprescu, care putea să lanseze aseară un apel la calm, văzând ce se întâmplă cu oraşul păstorit de el) şi apariţia unor lideri politici care ar fi trebuit să NU o facă, poate cu altă ocazie.

"PUBLIC ENEMY NO. 1"

“BĂTRÂNUL” ŞI GOLUL

Meciul de Cupa Angliei, de la începutul săptămânii, dintre draga mea Arsenal şi Leeds United, echipă aflată acum pe la mijlocul clasamentului… ligii secunde, a demonstrat că uneori şi în fotbal cine n-are “bătrâni” trebuie să-i readucă, fie şi sub formă de împrumut pe termen scurt, de pe unde se retrăseseră să-şi rotunjească agoniseala.

După ce timp de o repriză şi jumătate londonezii simpaticului, reputatului, dar demult fumatului Arsène Wenger au etalat absolut toate procedeele tehnice şi schemele tactice prin care o formaţie poate să NU marcheze, trăgând de la orice distanţă mică pe lângă bara din stânga, pe lângă bara din dreapta, peste bara transversală, în apărătorii adverşi, în atacanţii proprii, ba călcându-se pe picioare între ei în careu, ba nefiind niciunul acolo, încât la un moment dat nu-mi mai doream decât să-i văd primind un gol fulgerător pe contraatac care să le curme naibii odată suferinţa şi să-i lase să-şi vadă de agonia cealaltă, din campionat, şi de poate ultimele două meciuri din Champions League (cu Milan, fireşte, cel mai tare adversar posibil în afară de Barcelona, care însă era şi ea cap de serie, ca Arsenal, şi n-aveau cum să se întâlnească deja), aşadar după toate astea, la mai puţin de zece minute şi două atingeri de minge de la intrarea pe teren, francezul Thierry Henry a reuşit o preluare şi un şut de… nici n-aş spune “mare”, ci doar Fotbalist, înscriind golul victoriei şi al calificării. Pur şi simplu.

UN CHIOMB

Ce n-am înţeles eu urmărind emisiunea de umor negru transmisă astăzi de mai toate canalele de televiziune pe tronsonul orar 17.30-18.30 este de ce mama dracului despre o Lege a Sănătăţii aflată în dezbatere publică n-are voie să-şi spună părerea “un doctor cu ochii bulbucaţi”, dar îşi poate da cu presupusul un fost marinar urât cu spume, chiomb şi chelios?!

PE DRUMUL CEL BUN

Tot ce a avut de spus, ieri dimineaţă, în favoarea noii Legi a Sănătăţii insignifiantul ministru udemerist de resort – care ceva mai târziu aproape a recunoscut că e doar un fel de pielea… ursului din pădure pe-acolo, neintrând în atribuţiile sale să-şi aleagă singur, fără consultarea cuiva de la Cotroceni, nici măcar cravata de la gât, d-apăi colaboratorii din minister – a fost că nu crede că va produce chiar dezastrul preconizat de Raed Arafat, admiţând aşadar, voalat, că e numai pur şi simplu foarte proastă, existând încă loc de şi mai rău, scop în care a fost adus de (la) urgenţă, în calitate de consilier ororific, cel mai caraghios personaj cu patalama de medic avut la-ndemână după ce s-a reevaluat singur în oglinda de la baie şi a constatat că a fost ani de zile un dobitoc până când, în urmă cu vreo două luni, a văzut şi el Lumina portocalie de la Cotroceni, devenind unul şi mai mare, rect e Tudor Ciuhodaru de la Iaşi, mare specialist în scris sloganuri penibile pe propriile tricouri. De-acum nu mai încape nicio îndoială că suntem pe drumul cel bun. Spre cimitir.

O DEMISIE AŞTEPTATĂ

Dincolo de atitudinea cu desăvârşire ticăloasă a lui Traian Băsescu, care – spre dezamăgirea cui îl credea deja cu un picior în groapa de gunoi a istoriei – a intervenit aseară în direct la o oră de vârf pe un post de televiziune, ca-n vremurile sale bune şi ale noastre la fel de proaste, pentru a-l pune la punct golăneşte de la înălţimea funcţiei şi mai ales priceperii lui în toate, mai ceva ca a răposatului Ceauşescu, pe Raed Arafat, care nu-şi face decât de-o biată viaţă de om meseria cu succes, punându-i tot felul de întrebări retorice cretine, gen “n-ar fi bine să avem şi ambulanţe private?” (la care răspunsul firesc ar fi fost, “ba da, şi chiar avem deja de multă vreme, problema ar fi să avem DOAR ambulanţe private”), încât cine l-ar fi auzit ar fi zis că în România domneşte un fel de stalinism în care nu s-au pomenit nici cabinetele medicale (ca să nu vorbim de cele stomatologice) particulare, nici serviciile de ambulanţă private, nici mult hulitele firme particulare de distribuţie a medicamentelor etc., aşadar dincolo de asta, lucrul bun care s-a desprins din mai degrabă monologul preşedintelui decât dialogul celor doi a fost ideea ca domnul Arafat să-şi prezinte cât de curând (respectiv chiar azi!) demisia, ceea ce, pe de-o parte, la drept vorbind, ar fi absolut normal, de vreme ce are o poziţie atât de fermă împotriva noii Legi a Sănătăţii elaborată de colegii lui de guvernare şi pe care e evident că oricum n-are cum s-o împiedice, “din interior”, să apară în exact forma pe care o vrea Băsescu, iar, pe de alta, ar fi şi de dorit, deoarece prin rămânerea lui în funcţia de subsecretar de stat, însoţită de o eventuală sustragere discretă de la dezbaterea aprinsă de zilele astea pentru a se ocupa – nu-i aşa? – de treburi “mai importante”, n-ar face decât să gireze în continuare guvernulboc cu imaginea sa infinit mai bună decât a oricui altcuiva din actuala putere portocalie. Şi aşa o face cam de mult!

MAI RĂU CA LA NOI

Uşor straniu meciul de ieri din Cupa Angliei, de pe Etihad Stadium, dintre Manchester City şi Manchester United, în care nefericitul portar român Pantilimon – titularizat la “gazde” efectiv datorită accidentărilor şi mai ales politicii de rulare a întregului lot în competiţiile de mai mică importanţă – nu că ar fi apărat slab, dar n-a apărat mai deloc, primind cele trei goluri din cam singurele şuturi, ce-i drept imparabile, pe spaţiul porţii, cu excepţia unui penalty pe care chiar l-a respins, însă în faţă, astfel încât executantul, Wayne Rooney, a trimis mingea lejer în poartă cu capul, scorul final, 3-2 în favoarea lui United, contrazicând până la un punct teoria mea că orice echipă care rămâne în inferioritate numerică în zilele noastre e victimă sigură, fiindcă “cetăţenii” au revenit oarecum spectaculos, deşi pe fondul unei vădite superiorităţi plictisite şi plictisitoare a adversarilor, de la un 0-3 cu potenţial de a se transforma într-o umilinţă de proporţii după ce la 0-1, prin minutul 12 (!) arbitrul le-a eliminat un jucător în urma unei intervenţii care nu doar că n-ar fi trebuit sancţionată nici măcar cu cartonaş galben, dar nici n-a prea fost fault (chipurile un “atac periculos”), de mă şi întrebam ce s-ar fi întâmplat dacă un asemenea “cavaler al fluierului” cretin ar fi stricat nu un superderby din Anglia, ci o banală partidă din campionatul nostru de doi lei. Doamne ce măcel (mediatic)!

"WHEN THE EAGLE CRIES"

GENUL FILMULUI: CAPODOPERĂ

După părerea mea, diferenţa esenţială dintre un film “de artă” (european) şi unul (american) obişnuit este că în timp ce la primul te plictiseşti de moarte preţ de nouăzeci de minute sau chiar două ore întregi, mai şi aţipeşti din când în când, înfrânându-te cu mare greutate, şi doar din jenă faţă de ceilalţi doi spectatori care mai rezistă cu stoicism, să părăseşti sala pe la jumătate, însă la final realizezi că ai urmărit o capodoperă încărcată de sensuri adânci şi mustind de înţelepciune, care îţi poate schimba întreaga viziune asupra rostului tău pe lume şi a condiţiei umane în general, la celălalt stai cu sufletul la gură de la început până la sfârşit, trăieşti fiecare moment la intensitate maximă, cu inima tresăltând de teamă sau emoţie, mai verşi chiar şi câte o lacrimă pe ici pe colo, pentru ca imediat ce se termină să-ţi dai seama că ai mai văzut pe puţin o sută de alte filme la fel şi că, una peste alta, nu doar că ai şi început să-l uiţi înainte să ajungi în staţia de tramvai, dar este cel mai bun lucru pe care l-ai putea face în legătură cu el. Din păcate, problema cu filmele din prima categorie nu este că – aşa cum spun cârcotaşii – “nu se întâmplă nimic în ele”, ci că tot ce se întâmplă – uneori chiar foarte multe! – se întâmplă cumva parcă prea rar, cu încetinitorul.

În altă ordine de idei, întrebare: dacă într-o peliculă regizată de faimosul Pedro Almodovar (“La piel que habito”) urmărirea spectaculoasă, mai ceva ca-n filme, a unei motociclete de către o autodubă, desfăşurată la peste 120-130 de kilometri pe oră (după cum se dă clar de înţeles din prezentarea unor prim-planuri cu vitezometrele, chit că, de pildă, copacii de pe marginea drumului defilează cam agale) se încheie cu o tamponare laterală în urma căreia motociclistul e aruncat de pe şosea, se dă peste cap de vreo două ori şi se ridică absolut nevătămat, dar, fireşte, foarte nervos, începând să-l înjure pe şoferul celuilalt vehicul, se cheamă că asta e o viziune cinematografică originală, care aduce un suflu proaspăt, o nouă abordare, din altă perspectivă estetică, a realităţii fizice imediate…? Iar dacă mie mi se pare pur şi simplu o gafă de student în anul întâi nu la regie, ci la o facultate de construcţii, care s-a apucat să filmeze din plictiseală cu camera de la telefonul mobil în timpul vacanţei de vară, înseamnă că sunt un tip de o incorigibilă superficialitate?

O LUME (NU DOAR) NEBUNĂ…

Aşadar, porcăria asta (Alexandra Stan – “Mr. Saxobeat”) de… nici nu ştiu cum să-i spun, că “melodie”, “cântec” sau chiar evazivul “piesă” ar fi cu totul exagerat, despre care eu, ca-n celebrul banc, am aflat abia în urmă cu câteva zile, cu prilejul unei întrebări-capcană pentru o sumă mică de la emisiunea “Vrei să fii milionar” de pe Kanal D, la care aş fi răspuns greşit “Inna” – al cărei nume, de bine de rău, îmi mai trecuse pe la urechi – astfel încât n-aş fi atins nici măcar primul prag, cel de 1000 de lei amărâţi… chestia asta deci reprezintă culmea succesului internaţional atins de creaţia chipurile muzicală românească, deţinând săptămâni în şir un loc de frunte în marile topuri (inclusiv “Billboard”!) de, vorba vine, “specialitate” (ca să nu mai spun de cele 112 milioane de accesări pe Youtube, chiar şi cu “Încorporarea a fost dezactivată la cerere”!!!), iar – după cum coincidenţa face să fi auzit nu mai departe de ieri de la aparatul de radio cu care e dotat (fără mişto, că n-am atâta imaginaţie să inventez aşa ceva!) liftul blocului meu, care în schimb are nişte uşi ce nu se închid decât cu mari eforturi şi şuturi violente aplicate succesiv în câteva puncte-cheie – acum a fost aleasă şi drept coloană sonoră a unui faimos serial american?!

Nu doar că a înnebunit, dar s-a mai şi tâmpit lumea de tot, fraţilor!

UITASEM…

Spuneam ieri că nu cred să fi văzut ceva mai enervant la televizor de Sărbători decât urările făcute de oamenii cu bani… Ei bine, uitasem de o “ediţie specială”, parcă de Crăciun, a nu ştiu cărei emisiuni de la Antena 3, în care, fără să fie de fapt nimic special, fiindcă e un mai vechi obicei mitocănesc al său, Mircea Badea, total pe lângă subiectul abordat, şi, ca să spun aşa, în contradicţie cu “spiritul Sărbătorilor”, îşi beştelea cu sadică satisfacţie foştii colegi, gen Moise Guran sau Paula Rusu, care – dacă ar fi să te uiţi în gura (presei) lui – pentru simplul fapt că au părăsit barca lui Voiculescu şi au emigrat pe la posturi mai mult sau mai puţin concurente, şi-au pierdut subit şi calităţile de odinioară, devenind numai buni de luat la miştouri ieftine.

Asta mi-a amintit iarăşi de vremurile când Badea făcea cuplu cu Teo Trandafir la Tele 7 abc, iar principalul său cal de bătaie era nimeni altul decât Marius Tucă, făcut în toate felurile, inclusiv cu referiri insistente la culoarea tenului său, dar devenit ulterior nu doar ceva şef de-al lui Badea, ci şi, dacă am înţeles bine chiar din relatările acestuia, un foarte bun prieten. Dovadă că “reevaluările”, într-un sens sau altul, se poartă şi la studiouri mai mici şi fără aer condiţionat.

LA MULŢI (B)ANI!

Nu cred să fi văzut ceva mai enervant la televizor de Sărbători (chiar mai enervant ca programele manelistice din noaptea de Revelion, de pe absolut toate canalele, care m-au făcut să mă întreb o dată în plus de ce ne-om fi supărând noi, românii, pe străinii care ne iau peste picior şi ne fac ţigani, când astea sunt gusturile şi apucăturile unei covârşitoare majorităţi a populaţiei!) decât urările patetice făcute de tot felul de potentaţi – de la chiolhanurile cărora televiziunile au transmis practic non-stop, că-ntr-un apartament de bloc din Ferentari sau într-o cocioabă de prin judeţul Gorj nu le încăpea aparatura şi, la drept vorbind, pe cine dracu mai interesează cum petrec Sărbătorile oamenii obişnuiţi?! – urări în care, inevitabil, la un moment dat, înţelepţii ăştia îmbogăţiţi peste noapte din te miri ce furtişaguri şi afaceri dubioase aveau grijă să ne îndemne cu lacrimi în ochi să nu mai punem atâta preţ pe bani (că-s câh!) şi să nu mai alergăm ca disperaţii, zi de zi, după ei, deoarece cu totul şi cu totul alte lucruri, precum, bunăoară, nu-i aşa?, Dragostea, Familia, Prietenii… sunt mult mai importante (fireşte, atunci când n-ai probleme să-ţi achiţi facturile sau reţeta medicală). Sictir!

SĂRBĂTORI FERICITE!

ÎNCĂ O COMEDIE DE TOT PLÂNSUL

N-ar fi deloc exclus ca în vremea din urmă, sub apăsarea regimului portocaliu şi a crizei economice inclusiv mondiale, să-mi fi pierdut eu cu desăvârşire simţul umorului, dar după ce acum câteva luni nu găseam nimic amuzant într-un film încadrat de Prima TV la categoria “comedie”, iată că povestea se repetă, la un nivel chiar mai înalt, şi anume la “Globurile de Aur”, unde pelicula “50/50”, având drept subiect chinurile fizice şi tortura psihică prin care trece un tânăr de 27 de ani diagnosticat cu cancer, va concura pentru titlul de, fireşte, “comedia anului”, iar interpretul rolului principal, excelentul Joseph Gordon-Levitt, a fost nominalizat şi el la categoria “cel mai bun actor de comedie” (sau “film muzical”, ceea ce ar fi şi mai bizar, fiindcă vă asigur că nu cântă nimeni, deşi e adevărat că există lungi pasaje în care dramatismul situaţiilor e subliniat de câte o melodie adecvată).

Sigur, ca de altfel în orice film american, indiferent cât de întunecat ar fi subiectul, nu lipsesc mostrele de umor (negru), unele destul de reuşite – cum ar fi momentul în care prietenul bolnavului încearcă să-l încurajeze dându-i exemple de personalităţi publice care o duc bine-mersi după ani de zile de la diagnosticarea cancerului, printre care şi… Patrick Swayze, care murise de curând, sau când mama sa îi oferă o ceaşcă de ceai, spunându-i că… previne cancerul, tânărul atrăgându-i atenţia că acum e prea târziu, fiindcă el deja l-a făcut – însă de aici şi până la a-l considera comedie… Brrr!

“NOUL AN FĂRĂ TRAIAN!”

După biruitorul “Olé, olé, olé, olé, Ceauşescu nu mai e!” şi, la vremea lui, zadarnicul “Revelion fără Ion!”, cam ăsta ar fi sloganul firesc al românilor cu mintea întreagă, (şi) la împlinirea a 22 de ani de la declanşarea Revoluţiei în Bucureşti.

MAI BINE ACUM DECÂT MAI TÂRZIU

Întâmplarea de ieri cu depuţaţa (fostă?) pesedistă Aura Vasile – altă Buruiană (Mariana, ex-PRM) a politicii româneşti – care, conform presei, deja a plecat, iar conform lui Marian Vanghelie, sursă adeseori de mai mare încredere, nu va pleca niciodată de la PSD la UNPR, mi-a amintit de una dintre replicile mele favorite din filmele româneşti, cea rostită cu cinic optimism de magistralul Amza Pellea în Capcana mercenarilor - “cine moare acu’ nu mai moare la toamnă”, fiindcă mi se pare preferabil ca astfel de specimene să… plece din rândurile actualei opoziţii ÎNAINTE de alegeri decât să o facă, aşa cum s-a întâmplat în 2008, DUPĂ, răsturnând rezultatul scrutinului.

Iar madam Vasile, la fel ca mulţi alţi pesedişti şi liberali deja infectaţi cu virusul trădării, însă fără să manifeste încă simptomele bolii, s-ar fi, respectiv se vor regăsi, fără nicio îndoială, pe listele cu candidaţi eligibili ai USL.

EDUCAŢIE

Singura parte aproape interesantă din oricât de scurta parcă tot mult prea lunga intervenţie televizată de după întâlnirea de săptămâna trecută de la Cotroceni cu partidele (căreia nici el n-a cutezat să-i spună “consultare”) a fost aceea în care Traian Băsescu a recunoscut, cu maxima sinceritate de care e el în stare, că nu le poate face educaţie politicienilor (din opoziţie), lucru asupra căruia puţină lume mai avea îndoieli, fiindcă s-a demonstrat cu vârf şi-ndesat în anii din urmă că nu a putut să-şi educe nici măcar propriile fiice, anihilând pare-se şi bruma de influenţă pozitivă exercitată asupra lor de doamna Băsescu.

Acum, nu că educarea politicienilor din opoziţie ar intra în atribuţiile lui constituţionale şi-aşa cu desăvârşire ignorate, iar în cazul, iată, asumatului eşec, n-ar mai avea cine să le călăuzească paşii nesiguri, dar mi se pare mie sau azi deja nu e lunea (trecută) în care USL trebuia să facă anunţuri importante pentru ţară privitoare la suspendarea preşedintelui? Şi se mai aşteaptă cineva să-şi respecte promisiunile electorale?!

"EVERYBODY LOVES YOU WHEN YOU'RE DEAD"

E BINE ŞI-AŞA!

Din fericire pentru mine, am ajuns la o vârstă şi mai ales un nivel de scârbă şi dezinteres faţă de campionatul intern de fotbal care să-mi permită să mă bucur sincer pentru orice succes internaţional al unei echipe româneşti, inclusiv al eternei, fascinantei şi, din punctul meu de vedere, profund antipaticei Steaua, singura capabilă încă să acceadă, măcar o dată la cinci ani, în primăvara europeană, nu atât prin valoare, cât graţie tradiţionalului ei noroc care, de pildă – chiar dacă au apus de mult zilele când era într-adevăr o mare baftă să joci în sferturile Cupei Campionilor cu un Kuusysi Lahti evitând şase formaţii redutabile, acum pentru ai noştri nemaifiind cine ştie ce mare avantaj să cadă (aşa cum aş fi în stare să pariez că se va şi întâmpla!) cu vreun Metalist Harkov în loc de Manchester United sau Valencia – a făcut-o să nimerească într-o grupă unde oricum teoretic pornea cu prima şansă la locul doi, ocupat până la urmă cu eforturi nejustificat de mari, după un ultim meci modest şi cu un arbitraj uşor favorabil, în faţa unei echipe de pluton din campionatul… Ciprului, beneficiind, în plus, de victoria, până la urmă categorică, ce-i drept, a lui Schalke în faţa lui Maccabi, obţinută însă după ce scorul a fost deschis printr-un autogol al israelienilor care au mai ratat şi un penalty la 0-1! Da’ e bine şi-aşa, iar câtă vreme am grijă ca pumnii strânşi pe timpul partidelor să-i duc de îndată după încheiere la urechi, ca să n-aud aberaţiile lui Gigi Becali sau Mitică Dragomir, voi continua să mă bucur.

ÎN TREPTE MICI ŞI RARE

De parcă ar fi vrut cu tot dinadinsul să-mi confirme că reţinusem corect, de două zile încoace, cu ocazia discuţiilor despre Bugetul pe 2012, îl tot aud pe Victor Ponta repetând că în “viziunea” USL revenirea la TVA-ul de 19% nu se poate face decât treptat, până, hăt, prin 2016, chestie pe care n-o înţeleg în ruptul capului, câtă vreme, pe de altă parte, reprezentanţii opoziţiei continuă să susţină că mărirea lui a fost una dintre măsurile cele mai păguboase pentru economie luate de guvernulboc, iar obişnuita invocare a “stabilităţii fiscale” mi se pare ridicolă în cazul unor SCĂDERI de taxe, fiindcă nu-mi imaginez cum ar putea fi năruite planurile de afaceri ale unor companii care se pomenesc dintr-o dată că dispun de mai mulţi bani în conturi, la fel cum nu ţine nici pretextul că o astfel de scădere bruscă de cinci procente ar afecta grav, pe termen scurt, încasările bugetare, fiindcă aceiaşi reprezentanţi ai opoziţiei se laudă că, o dată veniţi la putere, nu vor mai fura miliardele de euro pe care îi sifonează pe diverse căi actualii guvernanţi, aşa încât ar avea din belşug rezerve să susţină orice fel de măsură radicală, compensând eventualele pierderi iniţiale. Ceva parcă nu se leagă. Asta ca să nu mai spun că, în urmă cu nici măcar foarte mult timp, Crin Antonescu propovăduia necesitatea introducerii urgente a unui TVA de 15% şi a unei cote unice de 10%, ca soluţii de miraculoasă relansare economică a ţării!

ADIO!

Nu ştiu ce s-a întâmplat în ultimele două minute ale meciului de aseară cu Croaţia, de la CM de handbal feminin, fiindcă n-am avut puterea să mă uit, dar ştiu că, aşa cum era de aşteptat, România a pierdut. Cu toate că tricolorele au făcut de departe cel mai bun joc de la acest turneu, eliminarea e, ca să spun aşa, pe deplin meritată, după evoluţia de ansamblu, poate cel mai apropiat de adevăr rezultat fiind înfrângerea la nouăsprezece goluri diferenţă cu Franţa, în condiţiile în care cu Brazilia – ale cărei jucătoare, în paranteză fie spus, pe monitorul meu, în mizerabila transmisiune online de la Dolce Sport, pentru care, special ca să văd aceste meciuri, am scos din buzunar patru euro plus TVA, păreau nişte băieţi vânjoşi – mi se pare un adevărat miracol că n-au fost decât cinci.

Una peste alta, cu un antrenor, altminteri simpatic, dar pe care, cel puţin în time-outuri, nu l-am auzit dând alte indicaţii tehnice decât ceva similar cu tradiţionalul “pe ei, pe ei…” şi nişte formule standard de… îmbărbătare, şi cu nişte fete trezite prea târziu şi doar parţial din amorţire nu puteam aspira la mai mult, şi teamă mi-e că aici se cam termină definitiv şi cu handbalul nostru feminin, după ce s-a terminat deja, de ani buni, cu cel masculin, cu fotbalul, voleiul, rugby-ul şi toate celelalte sporturi de echipă şi nu numai.

PROGRAM DE GUVERNARE

Dacă toţi pedeliştii şi încă mult prea numeroşii lor susţinători aproape fanatici din presă reproşează actualei opoziţii lipsa unui program alternativ la ceea ce ei continuă să numească “măsurile de austeritate absolut necesare” luate de guvernulboc, acuzându-i pe liberali şi social-democraţi că nu fac altceva decât să trăncănească la televizor, în sinea lor fiind şi ei convinşi de justeţea respectivelor măsuri, părerea mea este, dimpotrivă, că USL a elaborat un program mult prea stufos, cu zeci de pagini pe care nu le va citi nimeni niciodată dedicate fiecărui domeniu în parte (Viziunea USL pe Agricultură, pe Justiţie, pe Mediu, pe Învăţământ…), când tot ce ar trebui să facă, în condiţiile catastrofalei guvernări portocalii din ultimii ani, e să promită solemn – cu riscul de a şi dezamăgi mult mai rapid decât şi-ar dori, în cazul în care nu s-ar ţine de cuvânt – că de îndată ce va câştiga alegerile, comasate sau nu, de la anul, va anula instantaneu (cam cu viteza cu care a adoptat Alianţa DA cota unică în 2004) toate acele măsuri pe care reprezentanţii ei le-au criticat de-a lungul timpului, aducând temeinice argumente nu doar morale sau juridice, ci, poate în primul rând, economice.

Astfel, dacă tăierea salariilor cu 25% a fost o nenorocire, antrenând scăderea proporţională a veniturilor la bugetele de şomaj şi pensii, prăbuşirea consumului ş.a.m.d., USL trebuie din prima zi de guvernare să le readucă măcar la nivelul din 2010; dacă mărirea TVA la 24% a dus, contrar a ceea ce se spera, la diminuarea încasărilor bugetare, başca prăbuşirea economiei, USL trebuie să-l readucă la 19% începând chiar cu 1 ianuarie 2013 (nu treptat, în nu ştiu câţi ani, cum l-am auzit spunând pe Victor Ponta); dacă introducerea coplăţii pentru serviciile medicale e “o adevărată crimă”, atunci să o desfiinţeze urgent; dacă disponibilizările şi blocările de posturi din sistemul bugetar au făcut mai mult rău, sporind şi ele cheltuielile cu şomajul şi deficitul la bugetul de asigurări sociale, ca să nu mai spunem de crizele de personal din învăţământ, spitale, jandarmerie…, atunci să se angajeze masiv; dacă închiderea spitalelor a fost o măsură absurdă şi iresponsabilă, să le redeschidă sau să înfiinţeze altele în locul lor etc. etc. etc. Altminteri, ar însemna că toate acele “viziuni” nobile şi mobilizatoare pornesc de la ideea menţinerii măsurilor imbecile luate de regimul Băsescu-Boc, măsuri legitimate astfel drept “inevitabile” din cauza crizei economice mondiale, aşa cum pretind pedeliştii.

"WISH FOR DESTRUCTION"

“SUCCESURI”

Manchester United, Manchester City, Ajax Amsterdam, Valencia, Villarreal, Borussia Dortmund, FC Porto, Lille.

Oricât de ciudat ar părea, echipele de mai sus NU sunt capii de serie pentru tragerea la sorţi a fazei următoare a UEFA Champions League, ci formaţiile eliminate încă din grupele competiţiei în care, în schimb, continuă să joace ŢSKA Moscova, Zenit Sankt Petersburg, FC Basel sau APOEL Nicosia!


De vreo două săptămâni, cică pentru a mă relaxa şi a scăpa de nervii şi stresul talk-show-urilor politice, am comutat calculatorul şi televizoarele pe transmisiunile sportive, în care mi-am văzut favoriţii făcând următoarea brânză: Naţionala de handbal feminin s-a şi m-a chinuit, jucând efectiv de la egal la egal cu unele dintre cele mai slabe echipe de la Campionatul Mondial, Man. United a luat bătaie de la FC Basel după o evoluţie jalnică şi, cum am arătat, pleacă braţ la braţ cu “duşmanii de moarte” de la City spre Europa League (care tinde să devină, cel puţin pentru mine, mai interesantă decât Liga Campionilor, mai ales după următoarea rundă, când pariez că Arsenal o va întâlni iarăşi prematur pe Barcelona şi, fireşte, va fi eliminată), Lewis Hamilton a încheiat sezonul de Formula 1 cu un abandon, iar Ronnie O’Sullivan a ieşit iarăşi din primele tururi ale unei competiţii majore de snooker. În condiţiile astea, mai bine mă întorc la politică!

… DA’ CAM SPER DEGEABA...

La fel ca ăla din banc, care se ducea întruna să revadă o tragedie sperând că până la urmă va fi cu happy-end, mă tot uit şi eu la reluările cu ultimul minut şi jumătate al jocului de aseară cu Japonia, de la CM de handbal feminin, de când România încă avea 28-25, fără a reuşi să înţeleg raportul straniu dintre viteza mare cu care se scurg secundele şi cea, paradoxal, parcă şi mai mare cu care sporeşte numărul de goluri al asiaticelor pe tabela de marcaj, în final ajungând egal cu al nostru. Deşi ruşinea e a întregii echipe, o menţiune specială merită “foarte experimentata” Cristina Vărzaru, care n-a fost în stare să liniştească jocul în ultimele nouăsprezece secunde (!), grăbindu-se ca fata mare la măritat şi scăpând mingea ca pe o bucată de săpun ud, iar o alta antrenorul Radu Voina, pe care nu l-a dus capul să ceară măcar un time-out.

Partea cu adevărat fascinantă şi proastă în toată povestea asta e că de mâine încep jocurile... grele! Partea bună e că tricolorele sunt deja calificate în faza superioară, iar dacă la începutul competiţiei emiteau pretenţii la titlu, înseamnă că sunt destul de bune să elimine în optimi şi Croaţia, Danemarca sau Suedia (între care oricum ar fi fost greu de “ales”, neavând aşadar practic nicio importanţă dacă terminăm pe locul doi, trei sau chiar patru în grupă), nu doar mai modestele Argentina sau Uruguay, pentru care s-a creat până la urmă absurda obsesie a câştigării grupei.

EMOŢII PREMATURE

Spre deosebire de anii trecuţi, când marile emoţii începeau abia prin fazele superioare ale competiţiilor de anvergură, acum naţionala de handbal feminin a României ni le-a oferit, cu vârf şi-ndesat, încă din startul turneului final al Campionatului Mondial din Brazilia, învingând, mai întâi, cu chiu cu vai (30-28), modesta echipă a Tunisiei, după un meci în care a fost condusă şi cu trei goluri (!), iar apoi şi mai modesta formaţie a Cubei (pe care altădată o bătea la diferenţe astronomice) cu un scor (33-27) cu care într-o zi bună ar fi învins una din marile forţe ale sportului cu mingea mică.

Sigur, pot fi invocate numeroasele absenţe din lot, începând cu teoretic cea mai bună jucătoare a noastră, Cristina Neagu (care din nefericire pare să se fi născut accidentată, astfel încât mai mult am auzit de ea decât am şi văzut-o în teren), lipsa de concentrare specifică partidelor cu adversari slabi sau faptul că s-au văzut destule cazuri când echipa ce avea să devină campioană mondială abia a ieşit din grupele preliminare, însă la felul în care au evoluat tricolorele tare mă tem ca emoţiile de care vorbeam să nu şi dispară la fel de prematur cum au apărut. Sper din suflet să mă înşel!

REZUMAT

După ce, la începutul săptămânii trecute, în urma unor lupte crâncene, Opoziţia a izbutit răsunătoarea (contra)performanţă de a-l înlocui din fruntea Senatului pe măcar inofensivul Geoană – de care trebuie să fii inimaginabil de fricos ca să te temi că ar putea reprezinta vreo ameninţare, de orice fel, aşa cum se teme ditamai USL-ul! – cu unul din oamenii de vază ai… Puterii, Vasile Blaga, alde Ponta şi Antonescu s-au mai dus şi cu pâra la Curtea Constituţională, nemulţumiţi că n-au fost lăsaţi să pună în aplicare una dintre nenumăratele decizii cu desăvârşire stupide date de aceasta de-a lungul timpului (ultima dintre ele, privitoare la amânarea plăţii drepturilor salariale câştigate în instanţă până în 2016, fiind pronunţată, culmea ironiei, chiar în aceeaşi zi!), decizie care – cel puţin aşa cum au înţeles-o ei – ar fi trebuit cică să le permită să-l înlocuiască după bunul lor plac pe Geoană cu Corlăţean, fără a mai fi necesar vreun vot sau, în orice caz, fără ca altcineva în afară de PSD să aibă dreptul de a desemna un nou candidat. De toată jena!

"NUNTA"