SPERANŢE DEŞARTE

Întrebat aseară, într-o emisiune televizată, dacă îi găseşte vreo vină Guvernului Ponta pentru faptul că referendumul din 29 iulie s-a desfăşurat cu listele electorale neactualizate, Crin Antonescu a bâiguit ceva despre greaua moştenire, aruncând măgăreaţa pe Guvernul Ungureanu, care ar fi trebuit să le cureţe (de morţi şi/sau cei plecaţi din ţară), ca în fiecare an, până la 31 martie sau aşa ceva. (În paranteză fie spus, dacă singurul rămas dator la capitolul acesta ar fi Guvernul Ungureanu, chiar nu înţeleg de unde ideea că listele sunt umflate cu 1,5-2 milioane de nume. Nu cred că în interval de un an au plecat din ţară şi dintre noi atâţia oameni!).

Treaba e că inclusiv în Legea referendumului se menţionează un termen de 5 zile, de la stabilirea datei scrutinului, în care listele se (mai) puteau actualiza. Aşadar, indiferent ce au făcut şi mai ales NU au făcut Guvernul Ungureanu şi – zic eu – precedentele, Guvernul Ponta ar fi trebuit să se ocupe de această operaţiune, dacă useliştii nu erau pur şi simplu indolenţi (că nici încrezători în participarea masivă a românilor la vot nu se prea arătau!).

Acum, să fim cinstiţi! Indiferent care e situaţia listelor electorale, indiferent cine trebuie să fie pe ele şi cine nu, indiferent câţi români vii şi cu drept de vot mai suntem prin ţară sau aiurea, toată povestea asta cu referendumul şi demiterea laşului preşedinte al morţilor s-ar fi tranşat brusc, trist şi oarecum definitiv, dacă în prima şedinţă de după 29 iulie CCR ar fi consfinţit sec procentul de 46% prezenţă la vot, consemnat de altfel cât se poate de oficial de acelaşi Birou Electoral Central ale cărui documente ne sunt prezentate acum drept literă de evanghelie. Judecătorii Curţii, în schimb, au vrut să facă puţin pe înţelepţii şi echilibraţii (adică exact ce NU sunt!), punând o ţară întreagă pe jar şi dându-ne speranţe care n-am nicio îndoială că se vor dovedi cât de curând (cel târziu pe 31 august) deşarte.

GENOCID

Fiind făcute şi în plin final apoteotic al Jocurilor Olimpice, chiar nu m-au interesat în mod deosebit ultimele “dezvăluiri” ale organelor de presă ale Parchetului despre convorbirile telefonice ale foştilor miniştri Victor Paul Dobre şi Ioan Rus. De altfel, dacă despre primul dintre cei doi am avut întotdeauna părerea că e un politician oarecum competent şi poate chiar onest, dar, eufemistic vorbind, nu din cale-afară de inteligent, despre celălalt am crezut exact acelaşi lucru, mai puţin partea cu competenţa şi onestitatea. După acest episod însă, mă tem că m-am înşelat şi în privinţa domnului Dobre, supraevaluându-l pe toate planurile, deoarece, ca demnitar aflat în opoziţie faţă de laşul preşedinte al morţilor, după nenumărate scandaluri similare în care orice om cu creierul teafăr a înţeles foarte bine ce înseamnă poliţia politică băsistă reprezentată de Parchet şi DNA, trebuie să fii ori inimaginabil de prost, cu un coeficient de inteligenţă compus, în cel mai bun caz, din două cifre mici, ori cu desăvârşire ticălos, participant activ şi conştient la conspiraţie, ca să discuţi la telefon ce discutau cei doi. Orice (lucru rău) li s-ar întâmpla – dacă, aşa cum sper, li se va întâmpla – nu poate fi decât pe deplin meritat!

Ce mi s-a părut însă de-a dreptul ilar în toată povestea asta a fost discuţia telefonică dintre alte două personaje grotesc de proaste, dar a căror identitate a fost ascunsă cu grijă, care se minunau cum Guvernul Ponta vrea să scoată de pe listele electorale, doar din judeţul Gorj, peste 40.000 de oameni, care chipurile ar fi încetat din viaţă în numai câteva zile, de la încheierea referendumului şi până la aşa-zisul mini-recensământ instituţional. Ce nu înţelegeau nici cei doi anonimi ridicoli, dar nici ziariştii care au publicat respectiva stenogramă socotind-o de maximă gravitate, e că ăia 40.000 de oameni sunt morţii din ultimele două decenii, dacă nu şi mai bine, de când nu s-au mai actualizat cum se cuvine listele, de încă apare pe ele şi mama lui Ştefan cel Mare. Faptul că dispar de pe o zi pe alta, când se apucă în sfârşit cineva să facă ordine şi curăţenie în ele, nu înseamnă că sunt “omorâţi” fictiv. Mai lipseşte ca bietul Ponta să fie acuzat oficial de genocid!

DUPĂ OLIMPIADĂ

Mă gândeam azi-noapte, după ce am asistat, cu mândria de a fi… visat dintotdeauna să fiu englez, la închiderea Jocurilor Olimpice de la Londra, că, aşa cum pe vremea tinereţilor mele şcolăreşti aveam profesori stupizi care-şi vărsau nervii pe cei prezenţi la ore pentru cei care lipseau, există şi acum tot felul de comentatori extrem de critici la adresa sportivilor români care au îndrăzneala să se (mai) întoarcă acasă fără o medalie (de aur) la gât. Sigur, mâhnirea (celor care au fost atât de naivi încât să se amăgească) pentru rezultatele dezamăgitoare e până la un punct de înţeles, numai că… oameni buni, spre deosebire de foarte mulţi alţii, toţi cei care au fost la Londra au reuşit măcar să se califice cumva şi pentru asta merită de fapt sincere felicitări, chiar şi dincolo de principiul olimpic, enunţat de Pierre de Coubertin, conform căruia important e să participi! Din punctul meu de vedere, oricât de slabe ar fi rezultatele alor noştri (şi sunt!), ele mi se par de-a dreptul miraculoase în condiţiile de azi şi în orice caz mult peste ceea ce mă temeam că (nu) vom obţine.

La zid ar trebui puse, în schimb, autorităţile vinovate pentru halul în care într-adevăr a ajuns sportul românesc. E aproape fascinant cum, de pildă, toţi miniştrii Educaţiei din ultimii douăzeci de ani au reuşit să facă praf nu doar sistemul de învăţământ propriu-zis, ştiinţific, ci şi pe cel de educaţie fizică şi, implicit, efectiv BAZA de selecţie a sportivilor. Iar aici nici măcar nu e vorba de etern invocata lipsă de bani. Când practic toţi potenţialii viitori campioni sunt integraţi, inevitabil, aproape din fragedă pruncie, în diferite instituţii (de stat), trecând prin mâinile a zeci de educatori şi profesori (de sport), ar fi nevoie de un minim efort pentru a fi descoperiţi şi îndrumaţi spre performanţă. Pare mai greu să NU se întâmple asta!

În încheiere, îmi exprim totuşi nădejdea că nu voi ajunge, pe parcursul vieţii mele – sper – îndelungate, să văd ediţia Jocurilor Olimpice la care delegaţia României să fie alcătuită dintr-un purtător de drapel şi încă doi-trei sportivi dezorientaţi, cum sunt acum cele de prin Kiribati, Mauritius sau Vanuatu.

P.S. Ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns că în ultima zi de întreceri a trebuit să suport cu stoicism şi invidie tipic dâmboviţeană prezenţa vecinilor noştri – mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi – bulgari, unguri, croaţi, sârbi, muntenegreni în actele finale ale competiţiilor, brava Televiziune Română, care a transmis mai bine de două ore în direct proba de maraton masculin, s-a gândit că nu merită să mai zăbovească cinci minute în plus ca să surprindă şi sosirea unicului nostru reprezentant din ultimii vreo cincizeci de ani, Marius Ionescu, care a încheiat pe un relativ onorabil loc 26!

"WOLF MOON"

EPISTOLE

Privit dintr-un anumit punct de vedere, interminabilul conflict pe tema suspendării lui Băsescu şi a referendumului pare să se dispute între două categorii distincte de personaje (politice): unele care sunt în stare să compună scrisori de văicăreală şi protest adresate feluritelor comisii şi comitete internaţionale şi altele care nu sunt în stare.

Aşa de pildă, dacă preşedintele Curţii Constituţionale a putut să se plângă oficial Comisiei de la Veneţia că aude voci care-l ameninţă şi-l presează, nimeni din tabăra cealaltă nu s-a învrednicit să-i scrie aceleiaşi Comisii (a cărei principală menire pare să fie aceea de a emana recomandări pe care nimeni din România nu le bagă în seamă!) pentru a-i atrage atenţia că are de-a face cu o instituţie care a introdus un prag absurd şi în orice caz “nerecomandat” chiar de Comisie (!) la referendumul din 2012 după ce acceptase scoaterea lui la cel din 2007 şi care îşi contrazice flagrant deciziile de la o zi la alta prin “erate” obscure apărute efectiv peste noapte la sugestia sau de-a dreptul ordinul unui cetăţean direct vizat de ele.

Sigur, până în urmă cu câteva zile aş fi putut crede că reţinerea actualilor guvernanţi în a recurge şi ei la astfel de epistole are la bază porniri nobile, cum ar fi grija pentru imaginea ţării în lume, şi aşa terfelită cumplit de ceilalţi, însă l-am auzit pe Crin Antonescu exprimându-se limpede în favoarea unor asemenea demersuri. Faptul că ele întârzie să se concretizeze e semn că fie într-adevăr useliştii au dificultăţi majore să se exprime şi în scris, nu doar prin gargară la televizor, fie (aşa cum – fără să fiu un adept al teoriilor conspiraţioniste – înclin tot mai mult să cred), prin periplul său european dinainte de referendum, Victor Ponta a primit mesaje ferme şi clare de la înalţii oficiali cu care a intrat în legătură că useliştii au voie să se joace cum şi cam cât vor ei de-a suspendarea şi demiterea preşedintelui, dar cel târziu prin toamnă Traian Băsescu trebuie să fie înapoi la Cotroceni, altminteri se lasă cu sancţiuni drastice, fără precedent pentru România. Aşa s-ar explica şi “ezitările” guvernului din ultima vreme.

A VENIT ŞI RÂNDUL NOSTRU…

M-aş fi şi mirat ca într-o competiţie cum sunt Jocurile Olimpice de anul acesta, în care arbitrajele s-au dovedit în multe rânduri catastrofale, tocmai amărâţii de noi să scăpăm neatinşi! Aseară ne-a venit şi nouă rândul să ne luăm, cu vârf şi-ndesat, porţia de furăciune pe faţă.

Şi nu mă refer atât la oricum scandaloasa decizie prin care americancei Raisman i s-a recalculat nota de la bârnă, acordându-i-se în plus fix zecimea de care avea nevoie ca s-o egaleze pe Cătălina Ponor, dar să obţină medalia de bronz în locul ei, “la golaveraj”, datorită punctajului superior acordat pentru execuţie! Mult mai tare m-a scos din sărite ceea ce s-a întâmplat la sol, unde – spre deosebire de ce i s-a năzărit, n-am înţeles de unde şi până unde, comentatoarei TVR – Ponor a primit o notă mai mică la execuţie (9,000) faţă de aceeaşi Raisman (9,100), inclusiv spre indignarea publicului. Convingerea mea lăuntrică este că arbitrii au punctat mai întâi execuţia, având grijă să-i acorde Cătălinei mai puţin decât americancei, în caz că după calcularea dificultăţii s-ar fi ajuns (din nou) la egalitate! Întâmplarea a făcut ca dificultatea să iasă şi ea mai mică (chestie asupra căreia nu mă pot pronunţa, că nu-s chiar aşa competent), spre satisfacţia deplină a oficialilor. Sigur că, în condiţiile date, nici măcar cu 9,200 sau 9,300 românca n-ar fi obţinut aurul şi poate că, la urma urmelor, după noile regulamente, nici nu-l merita. Dar merita, fără doar şi poate, cea mai mare notă din concurs la execuţie, pentru un exerciţiu aproape perfect, indiferent cât de lipsit de dificultate ar fi fost!

Dar cel mai tare şi mai tare m-am enervat amintindu-mi iarăşi de toţi cârcotaşii din presă şi (mai ales) de pe bloguri deranjaţi că noi ăştia chipurile mai puţin pretenţioşi, care ne mulţumim cu puţin, ne entuziasmăm pentru câte o prăpădită de medalie de argint sau bronz, dacă nu chiar pentru un loc patru sau, de ce nu?, opt, ca al Sandrei Izbaşa ieri la sol. Ei bine, doar uitându-mă la prestaţia de aseară a jurnaliştilor – care, în frunte cu marele specialist în orice sport de la Realitatea TV (Chioţea să-l cheme?!), nu reuşeau să priceapă ce se întâmplase la bârnă, ţinând-o multă vreme langa că Raisman ar fi luat medalia pentru că avea un exerciţiu de dificultate mai mare, când, de fapt, dimpotrivă, la egalitate de puncte a fost favorizată de nota mai mare la EXECUŢIE, iar pe banda cu ştiri a Antenei 3 încă mai scria şi la miezul nopţii că Ponor a obţinut medalia de bronz la bârnă! – mă gândeam că tare mi-ar fi plăcut să fim “abia” pe locurile doi, trei, patru… opt sau măcar douăzeci în lume nu doar în sport, ci şi în alte privinţe, cum ar fi – că tot a venit vorba – presa, ca să nu spun producţia agricolă, cea industrială, PIB-ul pe cap de locuitor sau nivelul de trai. Sau – fiindcă tot l-am auzit pe unul deplângând faptul că ne lăsăm scriitorii în mizerie, dar le plătim sportivilor zeci de mii de euro pentru medaliile alea şi rente viagere (faţă de care am şi eu mari reţineri), de parcă sportivii ar fi vinovaţi pentru asta – literatura, unde nu ne-am învrednicit să avem un scriitor român get-beget (dar ne lăudăm de zor cu Herta Müller!) nici pe lista cea mai lungă pentru un Premiu Nobel.

ERATĂ

Simt nevoia să-mi fac mea culpa şi să-mi cer scuze în mod public deoarece, fie şi pentru o clipă, darămite pentru vreo trei zile întregi, oarecum orbit de orgoliu fiindcă la ceva asemănător mă gândisem şi eu înainte, am putut crede că o decizie a Curţii Constituţionale din România poate fi una “echilibrată şi de bun-simţ”, cum în naivitatea mea o catalogasem joi pe cea conform căreia amâna până pe 12 septembrie chestiunea (in)validării referendumului ca să elucideze situaţia listelor electorale permanente.

Între timp, din 12 septembrie termenul s-a preschimbat în 31 august, iar acum aflăm că totul a fost o mare neînţelegere, deoarece Curtea nu voia listele actualizate şi corecte, ci le mai cerea o dată pe cele vechi şi umflate. Cum s-ar zice, “boală lungă, moarte sigură”. Din păcate, moartea (şi îngroparea) definitivă a referendumului, nu cea politică a laşului preşedinte al morţilor!

MEDALIA DE AOLEU!

Pentru că tot citeam zilele trecute pe un blog analiza cuiva care nu înţelegea entuziasmul manifestat în mass-media pentru fiecare medalie, inclusiv de argint sau bronz, obţinută de sportivii noştri la Londra, de vreme ce ele nu asigură nici intrarea României în Schengen, nici reduceri de tarif la hotelurile din Europa pentru turiştii români şi nici măcar cine ştie ce imagine grozavă a ţării în lume (de parcă cerşetorii de pe străzile marilor capitale ar face una mai bună!), ieri, după ce m-am mai liniştit puţin după aurul Sandrei Izbaşa la sărituri, mă întrebam dacă nu cumva e cazul să-mi fac griji că americanii ne vor da dracului afară din NATO şi, în loc să-l abolească, vor înăspri regimul de vize, mai cu seamă că la ora aceea SUA tocmai erau depăşite de China în clasamentul pe medalii, iar o victorie (oricum pronosticată de toţi specialiştii) a gimnastei lor le-ar fi picat la ţanc. (În schimb, a picat gimnasta-n fund!) Sper să ne ierte de data asta!

Dar dacă despre rezultatele sportivilor voi mai vorbi probabil în zilele următoare, vreau să-mi aduc încă de pe-acum şi eu, alături de miloane de telespectatori, prinosul de înjurături la adresa (comentatorilor) TVR. Dincolo de nenumăratele şi, am senzaţia, ilegalele pauze publicitare DIN MIJLOCUL transmisiunilor – pe care, la urma urmelor, aş putea să le accept dacă măcar aş fi sigur că din banii strânşi în felul ăsta, adăugaţi celor din abonamente(!) şi de la buget(!), s-ar cumpăra drepturi EXCLUSIVE pentru marile evenimente (sportive), ca să nu trebuiască să mă abonez (şi) la Dolce dacă vreau să văd Campionatul European de fotbal, meciurile (mai bune) din Champions League sau transmisiuni decente de la Olimpiadă – comentatorii sunt absolut infernali. De incompetenţi pe ramurile de care se ocupă îi ştiam de mult, dar iată că nici după zece zile de stat (degeaba) la Londra pe banii contribuabililor n-au deprins măcar banala operaţiune aritmetică a adunării cu doi, nereuşind să facă distincţie între ora Angliei şi cea a României.

Cel mai elocvent exemplu în sensul ăsta este individul de la canotaj (cred că Sorin Hobana se numeşte), care, după ce că de-a lungul întregii competiţii ne-a strepezit urechile comunicându-ne aiurea, cu maximă acribie, la fiecare intermediar, timpii exacţi, la miime de secundă, ai tuturor echipajelor (într-una din puţinele discipline unde ei nici nu contează de fapt!), atunci când erau probe cu participare românească ne anunţa orele lor de desfăşurare de la faţa locului, lăsându-ne pe noi să facem, care cum putem, transformarea. Singura dată când l-am auzit încercând s-o facă singur, ne-a spus că proba începe la 13.30, ORA ROMÂNIEI, numai că... la Bucureşti era deja 14.00! Ba, la un moment dat s-a mai şi scuzat că e încurcat de ora GMT, care nu corespunde cu cea a Londrei, fiindcă şi acolo s-a trecut (de vreo patru luni, aş adăuga eu!) la ora de vară, aşa încât… bla, bla, bla... Rar mi-a fost dat să aud ceva mai penibil!

"THE BIRTH OF EVIL"

MICUL MIRACOL

Cu diferenţa că eu mă gândisem la un termen de numai vreo două săptămâni în care instituţiile abilitate ale statului, oricare ar fi ele, să fie obligate să facă dracului ordine în listele electorale permanente, Curtea Constituţională a adoptat exact soluţia pe care o sugerasem ieri într-o discuţie pe Facebook, aşa încât nu pot decât s-o salut. Nu doar că mi se pare una echilibrată şi de bun-simţ, dar rezolvă şi două chestiuni (pecuniare) importante. Mai întâi, scuteşte cheltuielile aferente unui eventual nou referendum, fie şi făcut după eliminarea pragului de 50% plus unu impus, din păcate, de aceeaşi Curte Constituţională. Apoi, în cazul în care la 12 septembrie, după curăţarea listelor, se va constata că aberantul cvorum a fost de fapt atins pe 29 iulie, iar laşul preşedinte al morţilor va fi în sfârşit demis, se poate intra în acel calendar electoral care permite suprapunerea alegerilor prezidenţiale anticipate cu cele parlamentare, ceea ce reprezintă încă o cheltuială în minus.

Pe de altă parte, dacă după ani şi ani de zile în care a luat nenumărate decizii cel puţin bizare, iar uneori de-a dreptul stupide, CCR a fost în stare să ajungă la o soluţie de bun-simţ într-o chestiune de maximă importanţă, mă gândesc că o fi venit momentul să se petreacă un asemenea miracol chiar şi cu Traian Băsescu, care poate nu ne va mai ţine pe jar o lună şi mai bine, ci va demisiona, “reperându-şi” într-o oarecare măsură şi onoarea atât de terfelită în ultima vreme.

TANCUL ŞI PICĂTURA

Din motive lesne de înţeles (sau nu?!), înainte de referendum m-am abţinut (cu greu) să fac vreo referire la gestul lui Crin Antonescu de a-şi anunţa retragerea din viaţa politică în cazul în care Traian Băsescu (devenit între timp laşul preşedinte al morţilor!) se va întoarce la Cotroceni. În ciuda aproape promisiunii mele de a sta departe de tastatură pentru o vreme, voi face însă acum: el este un gest pur şi simplu IRESPONSABIL.

Deşi n-am crezut niciodată în personalităţile chipurile providenţiale, iar de Antonescu – faţă de care ani de zile am nutrit totuşi o simpatie considerabilă în raport cu alţi politicieni – am fost suficient de dezamăgit în ultima vreme cât să nu mai am de gând să-l votez la prezidenţiale (după ce am făcut-o în 2009), plecarea lui mi s-ar părea o pierdere importantă şi absolut inoportună, în condiţiile în care oferta de “prezidenţiabili” este ticsită cu personaje caricaturale sau de-a dreptul sinistre de genul Dan Diaconescu, Gigi Becali, Vadim, Mihai Răzvan Ungureanu, Teodor Baconschi…, iar domnia sa este creditat cu procente semnificative în sondajele de opinie.

De altfel, anunţul lui Antonescu – mai cu seamă dacă ar fi pus în aplicare – este nu doar iresponsabil, ci şi cu desăvârşire stupid. Domnia sa ar fi ca un soldat de elită care ar muri eroic, dar prosteşte, pe câmpul de luptă, aruncându-se cu pieptul gol în faţa unui tanc pentru a-i stopa înaintarea. Asta în loc să stea  în tranşee şi să continue să-l bombardeze cu grenade, sticle incendiare sau cu ce se mai atacă eficient un tanc.

Pe de altă parte, acum e prea târziu să renunţe la angajamentul luat fără să se facă (şi mai tare) de râs. E ca şi cum deja a ţâşnit vitejeşte înaintea tancului şi brusc s-ar (ră)suci şi ar începe să alerge caraghios, cât îl ţin picioarele, înapoi spre tranşee. Ruşinos, dar până la urmă sănătos, pentru că rămas în viaţă ar putea contribui (decisiv) la luptele viitoare.

În fine, ca să n-o mai lungesc atât cu derutante metafore cazone: pentru o minimă normalitate a vieţii politice româneşti post-referendum şi chiar, peste doi ani, post-băsiste, eu cred că domnul Antonescu ar trebui să revină asupra deciziei, chiar dacă, poate uşor paradoxal (mai ales în condiţiile în care mi-e prea lene să explic pe larg), pentru mine personal această dovadă de inconsecvenţă de tip băsist, adăugată iresponsabilităţii de care vorbeam, va fi oricum picătura care va umple complet un pahar deja umplut pe trei sferturi de alte multe picături mai mici sau mai mari.

ŢARA UNDE COŞMARURILE DEVIN REALITATE

Suntem, fără îndoială, un popor blestemat! Şi nu mă refer – deşi aş putea foarte bine s-o fac – nici la celebra replică a lui Băsescu din 2004 şi nici măcar la rezultatele din sport, unde pierdem întruna calificări şi trofee la mustaţă, înecându-ne… la mal, aşa cum s-a întâmplat nu mai departe de ieri şi alaltăieri la Olimpiadă, când Alina Dumitru a fost învinsă în finala mare la judo, obţinând doar medalia de argint, iar sabrerul Rareş Dumitrescu a pierdut-o pe cea mică de la scrimă, alegându-se cu praful de pe tobă, chestie care mi-a amintit şi de vremurile copilăriei mele, când naţionala de fotbal rata turneu după turneu, pentru că la Europene, când se califica din grupa preliminară o singură echipă, termina pe locul doi, iar la Mondiale, unde se calificau două, termina pe trei, de obicei obţinând în ultimul meci câte un egal pe teren propriu, deşi i-ar fi fost necesară o victorie la limită sau pierzând la limită când avea nevoie de un egal. Nu. Mă refer aşa, în general, la toată istoria noastră, culminând cu cea recentă.

De pildă, iată că, după toate probabilităţile, referendumul de ieri nu va fi validat. Pe sistemul (tipic românesc şi el) “când fu Tică, nu fu Tache…”, după ce în 2007, neexistând cvorum, ar fi fost suficient un vot în plus pentru demiterea lui Băsescu, dar s-a votat masiv ÎMPOTRIVA ei, acum, când s-a votat masiv PENTRU, ea nu se poate realiza deoarece nu se atinge pragul de 50% plus 1!

Oarecum în aceeaşi ordine de idei, am mai remarcat ceva. După ce runde întregi de alegeri prezidenţiale s-au tranşat la limită, candidaţii din finală obţinând cam acelaşi număr de voturi (în jur de 5 milioane), acum, când în sfârşit există 7-7,5 milioane de români care vor, aproape fără nuanţe, acelaşi lucru (chestie care nu ştiu dacă s-a mai întâmplat din 1990 încoace!) nu-l vor obţine, din cauza unei decizii oligofrene a Curţii Constituţionale.

Fireşte, n-am să mă apuc să mă declar dezamăgit sau supărat pe popor ca văcarul pe sat, doar pentru cele câteva sute de mii de voturi care lipsesc pentru realizarea cvorumului, la fel cum nu m-aş fi declarat entuziasmat şi mândru nevoie mare că-i aparţin, doar pentru câteva sute de mii în plus. În linii mari, îmi păstrez aceeaşi părere (proastă) despre el. Nu pot totuşi să nu-i dau dreptate lui Băsescu atunci când – dincolo de aberaţiile ce ţin de aspectele patologice ale personalităţii lui, cu lovituri de stat şi alte asemenea inepţii – spune că românii nu şi-au dorit cu adevărat să scape de el. După tot ce-a făcut (măcar) în aceşti ultimi opt ani, participarea ar fi trebuit să fie de minimum 12-13 milioane, fie şi din numai 15 milioane cu drept de vot, deşi aici e o discuţie lungă, pentru că ăia vreo 3 milioane de compatrioţi plecaţi prin Spania şi Italia nu pot fi buni doar când trimit bani în ţară şi contribuie decisiv la economia naţională şi răi când nu votează sau o fac aiurea.

În final, vreau să anunţ că – aşa cum aş fi socotit onorabil şi cuviincios din partea unor Cristoiu, Turcescu, Pora, Turturică, Bădin, Tăpălagă etc. să facă ciocu' mic şi să intre, măcar câteva zile, în gaură de şarpe după o înfrângere a idolului lor – pentru că s-a întâmplat viceversa, îl fac eu şi intru… într-o pauză de vreo săptămână - două, decizie care, ca să fiu cinstit până la capăt, are legătură mai degrabă cu transmisiunile de la Jocurile Olimpice, şi pe care, în plus, la o adică, dacă voi reevalua din mers situaţia, s-ar putea s-o respect cum şi-a respectat Băsescu mai toate angajamentele…




ACTUALIZARE: Ca un soi de infirmare a celor spuse de mine în primul paragraf din scrierea de mai sus, Alin Moldoveanu tocmai a obţinut medalia de aur la tir. Felicitări!


Culmea este însă că, în scepticismul meu legendar, chiar avusesem de gând să scriu că atunci când, totuşi, în urma unei surprize plăcute, ţinând aproape de miracol, obţinem câte o medalie, ratăm cât de curând una sau mai multe pe care le consideram ca şi sigure. De-aia am mari emoţii la gimnastică feminină, canotaj, scrimă…

"REVOLUTION CALLING"

PROSTIA E MOLIPSITOARE

Fără doar şi poate! Îl auzeam aseară la B1TV pe un fel de analist, despre care altminteri îmi făcusem o impresie nu neapărat mai bună, dar mai puţin proastă, spunând că existenţa secţiilor de votare suplimentare (cele amplasate prin zonele turistice, de pildă) este în defavoarea adversarilor lui Băsescu, deoarece alegătorii care votează acolo vor fi număraţi de două ori la totalul din care se calculează cvorumul, ei figurând atât pe listele permanente, din localităţile de domiciliu, cât şi pe cele suplimentare, să spunem din Mamaia sau Neptun, unde votează propriu-zis. Cu alte cuvinte, după mintea răvăşită a individului (aflat la ora respectivă în compania lui Ion Cristoiu, că de-aia şi spuneam… ce spuneam în titlu), dacă votează pe listele suplimentare 2 milioane de cetăţeni, ei vor fi ADĂUGAŢI la cei 18 milioane cu drept de vot, astfel încât cvorumul ar fi de… 10 milioane?! Fireşte că e absurd, şi sunt convins că a înţeles şi omul nostru încă pe drumul dinspre studioul TV spre casa lui: când se vor centraliza toate voturile, listele suplimentare se vor corela cu cele permanente şi va reieşi clar dacă s-a realizat sau nu cvorumul normal, de 9 milioane.

Unde avea însă el mare dreptate, numai că nu realiza, e că această eroare de calcul va apărea probabil pe tot parcursul zilei atunci când Biroul Electoral Central va comunica datele privitoare la prezenţă. Cifrele vor fi în permanenţă MAI MICI decât cele reale, deoarece ele sunt de fapt estimări făcute pe un eşantion de secţii de votare şi iau în calcul numai listele permanente. Dacă, de pildă, eu mă aflu la mare şi votez acolo, voi apărea ca absent în secţia mea de-acasă, unde se află raportorul BEC. În schimb, nu am cum să apar în statistici pe lista suplimentară, deoarece aceasta e deschisă, neavând un număr fix de alegători aşteptat la urne. Abia după terminarea programului de vot şi centralizarea rezultatelor se va afla că eu am fost prezent şi voi figura ca atare la calcularea cvorumului.

Nenorocirea e alta. Tot mecanismul descris mai sus va da apă la moară celor care clamează frauda, deoarece inevitabil vor apărea discrepanţe mari între cifrele raportate pe estimări (inclusiv ultimele, de pe la orele 20, 21 sau când le va prezenta BEC) şi cele finale. Luând exemplul, probabil exagerat, cu cele 2 milioane de voturi pe listele suplimentare, ele vor apărea în statistică abia mult după ora 23.00. Îi şi văd pe alde Cristoiu, Turcescu, Pora, Turturică… urlând a doua zi ca disperaţii că nu se putea ca 2 milioane de oameni să fi votat între orele 21 şi 23, şi că tocmai ca să facă această “fraudă fără precedent” a prelungit Guvernul programul până în miez de noapte!

P.S. Sigur că dacă BEC are vreun supersoft şi foarte mulţi oameni în teritoriu, cu ajutorul cărora să proceseze toate datele acestea în timp real (adică să mă găsească pe mine, care am votat la Mamaia, pe lista de la şcoala nu ştiu cât din Bucureşti şi să mă ia în calcul ca prezent deja la o oră - două după ce am votat) toate grijile mele sunt inutile şi uşor caraghioase…

CALCULE OPTIMISTE PRIVIND PREZENŢA LA REFERENDUM

Acum, că în sfârşit, cam de ieri de la două fără zece, după opt ani de mandat prezidenţial şi nici nu vreau să mai număr câţi la primăria Capitalei şi în diferite guverne, s-au dumirit până şi cei mai profunzi analişti ai neamului, în frunte cu CTP, că Traian Băsescu e în stare nu neapărat de orice (pentru asta, spre deosebire de mine, respectivii încă mai au nevoie de dovezi), dar măcar să îndemne electoratul să boicoteze referendumul doar ca să se întoarcă el la Cotroceni indiferent de rezultat, sunt de mare actualitate socotelile privind prezenţa la vot. Şi pentru că, în mod inexplicabil, astăzi mă aflu într-o dispoziţie bună, voi da publicităţii versiunea mea optimistă de calcul. Ea este o combinaţie – care unora li se va părea poate bizară şi sociologic absurdă – de date culese din sondajele de opinie şi rezultate concrete de la alegerile locale.

Aşadar, pe 10 iunie, au venit la urne, grosso modo, 10 milioane de cetăţeni, reprezentând cam 56% din totalul ăla oricum umflat. Coincidenţa face că din sondaje, înainte de anunţarea explicită a boicotării, reieşea că tot cam atâţia ar participa şi la referendum, dar deocamdată las asta la o parte. Tot din sondaje aflăm că scorul ar fi în jur de 70% pentru demitere şi 30% împotriva ei, ceea ce, pe cifrele de la alegerile locale, ar însemna cam 7 milioane de alegători la 3 milioane. Date plauzibile, fiindcă – din nou pe cifrele concrete, din 10 iunie – USL a avut aproape 6 milioane de votanţi, care e de presupus că optează, aproape în bloc, pentru demitere. Restul de 1 milion de doritori să-l vadă pe Băsescu prematur la pensie se pot aduna lejer din udemerişti, peremişti, uneperişti etc., plus un contingent solid de dandiaconişti (PP-DD a avut aproape 1 milion de votanţi în urmă cu o lună şi jumătate!), care în schimb vor să-şi vadă idolul cât mai rapid la Cotroceni.

De partea cealaltă, tot pe rezultate concrete, vreo 2 milioane de oameni (circa 20% la alegerile locale) au votat cu PD-L şi diferitele lui avataruri. Milionul “suplimentar” şi aparent surprinzător de care se bucură Băsescu în sondaje se adună iarăşi destul de logic din restul udemeriştilor, peremiştilor, uneperiştilor etc., plus un contingent poate la fel de solid de dandiaconişti derutaţi şi nişte votanţi încă şi mai derutaţi ai unor independenţi bizari, gen Nicuşor Dan de la Bucureşti.

Prin urmare, în principiu, pe 29 iulie vor veni (mai) toţi cei 7 milioane de anti-băsişti, plus, zic eu, milionul “suplimentar” de băsişti derutaţi nu doar din fire, ci şi de mesajele contradictorii ale protagonistului, care când contează pe ei la vot, când îi alungă de la urne, ca să sfârşească prin a le da cumva mână liberă. Pe de altă parte, cele 2 milioane de votanţi disciplinaţi ai PD-L-ului vor asculta indicaţiile de partid şi vor sta acasă. Până acum avem aşadar cam 8 milioane de participanţi, cu un scor fluviu de 7-1 în favoarea suspendării. Numai că…

Fără să am pretenţia că aş constitui, de unul singur, un eşantion reprezentativ la nivelul întregii ţări, trebuie să spun că – deşi n-am votat pe 10 iunie şi foarte probabil n-o voi face nici la alegerile parlamentare din toamnă şi nici la eventualele prezidenţiale anticipate, aşa încât nu figurez printre cele 10 milioane – oriunde mă voi afla pe 29 iulie, mă voi duce cu certitudine să pun ştampila pe DA, chiar şi dacă m-ar lega careva cu lanţuri de băţul umbreluţei de plajă, de vreun stâlp de telecabină sau de patul din care, cel mai probabil, o să mă uit tot restul zilei la televizor la cursa de Formula 1 din Ungaria şi la Olimpiada londoneză.

Ca un fel de concluzie, eu am dacă nu chiar convingerea, în orice caz marea nădejde că duminică vor veni şi mulţi dintre cei care, din diferite motive – în principal dezamăgirea (faţă de USL) – nu au o opţiune “pozitivă”, o formaţiune sau un candidat cu care să ţină morţiş să voteze, aşa cum, de pildă, nu aveau nici în decembrie 1989, ceea ce însă nu i-a împiedicat să aibă una “negativă”, ieşind “să dea jos” pe cineva. C-or fi anarhişti, idealişti, monarhişti (dispuşi să demită orice preşedinte în funcţie, inclusiv pe actualul interimar!), ultraşi, cârcotaşi de profesie sau doar nişte oameni cu pretenţii nefireşti de mari de la o clasă politică precum a noastră, eu contez cel puţin pe milionul ăla şi ceva care ar asigura cvorumul şi ar duce scorul la 8-1.

P.S. Pentru că între timp, la fel de inexplicabil, buna dispoziţie mi s-a cam risipit, am să recunosc că mă tem totuşi de un dureros 47-48% prezenţă la vot (cu 85-90% pentru demitere). Asta ar fi ca şi cum, la fotbal, echipa favorită ar câştiga ultimul meci din grupă cu 5-0, dar ca să se califice ar avea nevoie de 6-0!

O ÎNTÂMPLARE ADEVĂRATĂ (ŞI FOARTE RECENTĂ)

Azi-dimineaţă, cam la a doua oră (că la prima încă dormeam), până să citesc, negru pe portocaliu, pe ecranul televizorului meu cu sonorul dat, ca în multe momente, la minimum, că printre cei anchetaţi în acţiunea de mare amploare a nu ştiu căreia dintre instituţiile represive ale statului se numără şi un senator, chestiunea nu m-a interesat absolut deloc. După ce am citit, nivelul de interes mi-a crescut până la aproape deloc.

Totuşi, dintr-o curiozitate stârnită de faptul că, în mod suspect, la Antena 3 nu se menţiona deloc (în scris, că tot nu dădusem volumul mai tare) apartenenţa politică a senatorului, pe numele său Cezar Măgureanu, m-am mobilizat într-atât încât – urmând poveţele înţeleptului nostru conducător actualmente suspendat şi, cu ajutorul Bunului Dumnezeu şi a nouă milioane şi ceva de români, de duminică demis – am dat o căutare pe Google. Chiar în capul listei cu rezultate se afla pagina personală a politicianului, de unde, cu oarece satisfacţie şi fără să trebuiască măcar s-o deschid complet, am putut afla că e un nenorocit de pedelist. Din păcate, ulterior, tot de pe ecranul mut al televizorului meu, comutat însă pentru scurt timp pe un alt canal, am aflat, de data asta mai degrabă cu stupoare, că individul nu mai e în PD-L, ci în PSD, recte USL. În urma unei noi incursiuni pe Google, am descoperit şi data schimbării lui la faţă şi doctrină: luna mai anul curent.

Convingerea mea lăuntrică e că undeva sus, cineva cunoscut are o evidenţă strictă a tuturor acestor dezertori dinspre PD-L spre USL care au săvârşit diverse fapte reprobabile (de obicei chiar în beneficiul regimului portocaliu!), iar acţiuni precum cea de azi sunt regizate după o scurtă analiză de genul: “Băi fraţilor, megacoruptul ăla care ne-a făcut atâtea servicii mai e la noi, în PD-L?... Nu?... Cum?!... E la PSD/PNL?!... Perfect, înhăţaţi-l cu toată banda, că dă bine şi la raportul pe Justiţie!”. Aşa că marile titluri din presă, care în urmă cu doar două-trei luni ar fi putut să sune “Senatorul PD-L Cutăreanu implicat în…”, sună acum fix invers: “Senatorul PSD/PNL Cutăreanu implicat în…”.

În fond şi la urma urmelor, din punctul meu de vedere, useliştii primesc exact ceea ce merită, după campania agresivă de “transferuri” dubioase din primăvară. Lucrul care însă mă scoate pe mine din sărite cel mai rău e că dacă, de pildă, după astfel de episoade, la referendum nu se atinge cvorumul sau la toamnă USL obţine un procent mult sub cel scontat, vor veni (iarăşi) unii care să spună că alegătorii sunt ăia proşti!

TERORIŞTI (ŞI) PEDELIŞTI

Privind siderat la scandalul internaţional care s-a stârnit în legătură cu posibila mazilire – altminteri perfect constituţională – a lui Băsescu, am încercat acelaşi sentiment de furie şi frustrare cu care pe 11 septembrie 2001 urmăream la CNN prăbuşirea turnurilor gemene. Şi atunci, ca şi acum, mă obseda senzaţia că undeva, cineva – respectiv, iniţiatorii – îşi freacă mâinile cu surprinsă bucurie criminală, văzând cum dezastrul capătă proporţii dincolo de orice aşteptare a lor şi chiar imaginaţie.

În 2001, teroriştii s-or fi gândit că mor cel mult câteva zeci de oameni de la etajele lovite direct de cele două avioane, după care incendiile sunt stinse şi se purcede la oricum costisitoarea remediere a daunelor; mai important pentru ei era simbolul. Când colo: mii de morţi, printre care pompieri şi poliţişti, iar cele două clădiri şterse de pe faţa pământului!


Acum, cam la fel: alde Monica Macovei şi restul pârâcioşilor s-or fi dus şi ei cu căciulile în mâini la Bruxelles să se smiorcăie puţin pe motiv că “Ponta şi cu Antonescu ne bate!”(sic!), sperând la o mârâială, două, din partea vreunui pedelist străin din PPE-ul ăla al lor. Rezultatul? Juma’ de Uniune Europeană, în frunte cu ditamai Merkel şi Barroso, urlând absurd şi sinistru de grija lui Băsescu!

Un alt element pe care nu l-au prevăzut însă nici teroriştii din 11 septembrie nici cei de-acum a fost amploarea ripostei!

P.S. Mă întreb totuşi ce dracu se va întâmpla dacă după 29 iulie, cu referendum validat şi Băsescu demis, pedeliştii încep iarăşi să schelălăie că s-a fraudat scrutinul, că s-au făcut presiuni asupra CCR să-l valideze şi aşa mai departe. La cât de stupizi s-au dovedit şi până acum înalţii oficiali europeni… am mari emoţii.

"IGNORANCE"

PLAGIATUL, BALEGA ŞI ANALISTUL

Trebuie să spun din capul locului că mi se cam fâlfâie de plagiatul lui Ponta. Măcar de-ar fi ăsta singurul lui păcat! Da’ nu e. Mult mai penibilă mi s-a părut până şi declaraţia lui de un populism deşănţat, din urmă cu vreo două săptămâni, când promitea ritos că banii pe care îi va încasa ca penalităţi de la nişte firme care au rămas în urmă cu lucrările la autostrada Bucureşti-Ploieşti îi va da imediat la Sănătate, pentru medicamente. Mai credibil ar fi fost dacă spunea că-i dă pentru referendumul de demitere a lui Băsescu, fiindcă întâmplător suma era cam aceeaşi (ba referendumul e un pic mai scump!). Asta ca să nu trebuiască să facă două operaţiuni bancare, luându-i mai târziu tot de la Sănătate! În fine.

Treaba e că zilele trecute m-a enervat foarte tare Cristian Tudor Popescu, care, într-o apariţie surprinzătoare la… Money Channel, se arăta ferm convins că plagiatul ăla e o realitate mai presus de orice îndoială, dincolo de verdictele pro sau contra ale unor comisii apărute şi dispărute peste noapte. Acum, nu-i mai puţin adevărat că eu am o concepţie mai aparte despre ce înseamnă plagiat. După părerea mea, el presupune că autorul speră să scape basma curată, fără să fie dibuit. Când cineva copiază pur şi simplu zeci de pagini dintr-o carte pentru a-şi face o (pseudo-)teză de doctorat se cheamă, eventual, “transcriere”.

Ca să n-o mai lungesc, deşi cam aveam de gând: mie Ponta îmi pare mai degrabă un nătăfleţ decât un plagiator, convingerea mea fiind că omul n-a vrut să-şi însuşească fraudulos opera altcuiva, ci aşa a crezut el că se întocmeşte o teză de doctorat. E ca şi cum cineva care a trăit toată viaţa în sălbăticie s-ar pomeni într-un magazin cu autoservire şi, obişnuit ca pe meleagurile natale, ar înhăţa ce-i trebuie şi ar da să plece pe uşa din faţă fără să plătească. E greu să-l acuzi de hoţie. În schimb, fireşte, îi iei înapoi marfa. Respectiv, doctoratul.

Poată să pară straniu, dar subiectul central al acestui text nu e Ponta, ci CTP, la care promiteam la începutul săptămânii că o să revin. La mare fiind (eu, nu el), l-am auzit mărturisind, în repetate rânduri (!), cu referire la scandalul internaţional iscat de suspendarea lui Băsescu, că e foarte încântat c-am ajuns (iarăşi) în centrul atenţiei europenilor, care uitaseră de noi în ultimii ani. Ei bine, satisfacţia asta prostească manifestată de domnia sa mi-a amintit de bancul acela cu copilul optimist care, deşi primise drept cadou o balegă, era convins că pe undeva pe-aproape trebuie să găsească poneiul.

MINCINOSUL MINCINOŞILOR: RAMOLISMENT ŞI INCONŞTIENŢĂ

Ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns că e un mincinos patentat, Băsescu s-a mai şi ramolit, ceea ce practic dublează, dacă nu chiar triplează numărul minciunilor debitate, fiindcă are tendinţa de a le uita repede pe precedentele.

Aşa de pildă, chestionat amical zilele trecute de Ion Cristoiu în legătură cu promisiunea făcută în 2007 că va demisiona la cel mult cinci minute după suspendarea sa de către Parlament, individul a bâiguit mai întâi ceva din cale-afară de caraghios, asumându-şi un mare merit că promisiunea a fost făcută ÎNAINTE de vot (de parcă DUPĂ ar mai fi avut vreun sens!), apoi a explicat cu multă însufleţire că ea n-a fost decât “un joc”, un element de presiune asupra aleşilor, pentru a-i sensibiliza şi a le da prilejul să reflecteze mai profund la gestul lor necugetat de a lăsa ţara fără preşedinte. Cu alte cuvinte, nici pomeneală să fi fost o nevinovată braşoavă spontană, pornită din vreun avânt teribilist. A fost o minciună sfruntată, bine calculată şi îndelung premeditată, fiindcă n-a avut nicio clipă intenţia de a se ţine de cuvânt!

Interesant este că în 2007, chiar în plină desfăşurare a evenimentelor, Băsescu şi stafful său scorniseră o minciună mult mai dibace şi aproape plauzibilă pentru a justifica nerespectarea promisiunii, şi anume că, vezi Doamne, între timp pesediştii şi liberalii ticluiseră un proiect de lege conform căruia un preşedinte demisionar n-ar mai avea dreptul să candideze pentru un nou mandat (dacă-mi amintesc eu bine, circula şi o făcătură de document pe tema asta.) De-aia spun că s-a ramolit, uitând minciuna iniţială!

Cât despre cea servită cancelarului german Angela Merkel, că în Constituţia României nu ar fi reglementată procedura de suspendare şi demitere a preşedintelui, mi se pare o dovadă de inconştienţă frizând de-a dreptul demenţa. Abia acum am înţeles cum au putut apărea declaraţiile aparent inexplicabile şi elucubrante ale unor oficiali europeni care vorbeau despre “subminarea statului de drept” şi “lovitură de stat”! Păi în condiţiile în care într-adevăr n-ar fi existat articolul 95 din Constituţie, iar Parlamentul s-ar fi trezit hodoronc-tronc să-l suspende pe preşedintele în exerciţiu – eventual cu o decizie/hotărâre/declaraţie/gargară, cam de valoarea aproape nulă a celei care-l trimitea pe Ponta la Consiliul European –, asta chiar era o lovitură de stat! Cum însă articolul există… Băsescu e cum am stabilit.

N-AI CU CINE…

Nu ştiu cât e de bună ideea ca unul dintre principalii purtători de mesaj (cu apariţii inclusiv de la sediile de partid) ai USL pe tema referendumului să fie tocmai ministrul de Externe în funcţie, cu care, în caz de… Doamne fereşte!, Băsescu ar trebui să conlucreze teoretic strâns (şi) după 29 iulie, dar în opinia mea e o idee foarte proastă ca el (adică purtătorul) să fie Andrei Marga, care şi când era în opoziţie mă scotea din sărite cu nenumăratele lui apariţii la Sinteza Zilei, unde perora minute în şir despre naiba ştie ce, că pe mine mă pierdea de muşteriu după primele două fraze, făcându-mă fie să adorm de-a binelea, fie să schimb canalul, dacă în prealabil băusem o cafea tare.

Înţeleg că este ditamai profesorul universitar de renume mondial şi pionierul reformei nesfârşite din învăţământul românesc postrevoluţionar, dar, dincolo de faptul că nici măcar nu acordă chiar întotdeauna subiectul cu predicatul (!), mie îmi pare a fi mai degrabă profesorul lui Mihai Răzvan Ungureanu, de la care fostul premier de recentă amintire tristă a deprins arta de a fi înfiorător de plicticos, exprimând extrem de puţine idei (fixe) în mult prea multe cuvinte pompoase.

Cum însă nici alde Fenechiu sau Ghişe (ca să nu mai vorbesc de pesedişti!) nu sunt alternative mai de soi, aproape că-l înţeleg pe bietul Crin Antonescu, care a simţit nevoia să lase dracului toate nobilele principii despre preşedintele echidistant, propovăduite ani de zile, şi să se implice pe faţă şi chiar până peste urechi, cu discursuri furibunde la mitinguri anemice, în (anti)campania electorală.

MICA MAJORITATE (PREA) MARE

Ca de obicei, multe lucruri (rele) s-au petrecut (pe scena politică) în amărâta de nici o săptămână întreagă în care am fost şi eu plecat pe litoral, la români, în Neptun, că nu mai fusesem de mult şi simţeam nostalgica nevoie masochistă să-mi amintesc de ce. Şi mi-am amintit!

Cu toate că în general sunt la curent cu desfăşurarea evenimentelor, ele au fost atât de numeroase şi s-au succedat cu asemenea viteză, încât multe au fost şi uitate între timp, de parcă ar fi avut loc în urmă cu ani de zile, iar o revenire asupra lor, după atâta amar de trei-patru zile, poate părea desuetă. Totuşi, am să risc.

Aşa de pildă, în primele momente după ce Curtea Constituţională a decis ca referendumul pentru demiterea preşedintelui să nu fie validat decât dacă participă jumătate plus unu din cetăţenii cu drept de vot, mi-am amintit câţi nervi mi-am făcut în 2009, când nenorocitul de referendum pentru Parlament unicameral, inventat hodoronc-tronc de Băsescu pentru meschinele lui interese electorale, a fost validat pentru că, aşa cum scriam la vremea respectivă: “în România până şi oamenii (mai) deştepţi sunt tot tâmpiţi, dovadă toţi cei care au votat NU pentru Parlament unicameral, în loc să refuze dracului să ia buletinele, pentru ca referendumul să nu fie validat, indiferent de scor”. (În paranteză fie spus, presupun că şi acum sunt destui care nu înţeleg ce voiam să spun; tot ce pot să sper e ca printre ei să fie cât mai mulţi băsişti!)

De altfel, tot imediat după decizia CCR de săptămâna trecută, m-am străduit o oră întreagă să le explic câtorva “amici” de pe Facebook cum e cu validarea, şi de ce, dacă băsiştii ar fi deştepţi şi ar boicota referendumul, ar fi nevoie de 9 milioane de oameni care vor demiterea lui Băsescu, pentru ca acest lucru să se şi petreacă. O fată altminteri simpatică, dar teribil de nătângă o ţinea gaia-maţu că şi în cazul în care băsiştii ar sta acasă ar fi nevoie tot de doar 4 milioane şi jumătate de voturi (50% +1) pentru demitere, dacă s-ar prezenta 9 milioane de oameni la vot. Ce nu-i era ei clar deloc era cine dracu sunt restul de 4 milioane şi jumătate de votanţi, dacă susţinătorii lui Băsescu nu participă?! Probabil nişte nehotărâţi care ar veni la urne, dar şi-ar anula voturile! În fine. Dacă pe un biet om de pe stradă (sau, mă rog, de pe Facebook) ca mine nu l-au crezut, poate s-au mai dumirit când le-au spus-o, mai târziu, pe toate posturile de televiziune, marii analişti ai neamului, în frunte cu CTP, care, în altă ordine de idei, zilele astea mi s-a părut a fi în cea mai proastă formă a lui din ultimii ani. Chestiune asupra căreia (poate) voi reveni...

MITINGIST

Asta e singura calitate aproape oficială a celui care a fost cândva prim-ministru al guvernului Băsescu şi director al SIE. Nici nu-i de mirare că-şi vrea… caşcavalul înapoi.
(foto: Theodor Pană / Mediafax)

APROPO DE SUSPENDARE…

Ce mai plictiseală ieri pe scena politică românească: niciun scandal în Parlament, niciun preşedinte de cameră revocat, Avocatul Poporului bine-mersi, Monitorul Oficial la locul lui (cel nou), nici măcar o decizie răsunătoare a… sau împotriva Curţii Constituţionale… Doar demararea procedurilor de suspendare a lui Traian Băsescu. Subţire. Mă aştept la ceva mai multă mişcare azi şi mâine!


Apropo de suspendare, ea mi se pare cea mai legitimă, oarecum raţională şi aproximativ procedural executată dintre acţiunile USL din ultima vreme. În plus, eventualul referendum pentru demitere va fi, foarte probabil, ultimul scrutin la care voi participa pentru mulţi ani de-aici înainte (fără să pierd din vedere alegerile prezidenţiale, anticipate sau nu, fie şi cu Crin Antonescu printre candidaţi!), şi asta doar pentru a mai încerca o dată să-mi spăl păcatul de a fi votat cu Băsescu în 2004.


În schimb, în ceea ce priveşte rezultatul ei, îmi pare rău s-o spun, dar nu sunt extrem de optimist. Mă uitam, de pildă, că deja demenţii de la noi au găsit ecou printre demenţii de-afară (că-s destui şi-acolo!) şi au apărut ameninţări cu suspendarea României din Uniunea Europeană şi alte măsuri drastice. Ameninţări aberante, fireşte, dar care i-ar putea speria pe mulţi români mai sărăcuţi cu duhul şi viteji cu gura, care se vor şi vedea stând la coadă la vize ca să ajungă în Bulgaria să-şi facă deja nelipsitul concediu la Albena sau Nisipurile de Aur!


Cât despre ce ar putea însemna chiar şi o victorie (à la Pirus) pentru USL, cu altă ocazie.

(VREO) DOUĂ CUVINTE

După cum cititorul meu aproape fidel poate a remarcat dacă nu e plecat în concediu, spectaculoasele mişcări politice de ieri, când USL i-a mazilit dintr-o suflare pe şefii celor două camere ale Parlamentului şi pe Avocatul Poporului, m-au lăsat efectiv fără cuvinte! Ba, ca să fiu foarte sincer, nici azi nu mi-am (re)găsit prea multe. Doar vreo două.

Mai întâi, trebuie să spun că, de la instalarea Guvernului Ponta, îmi vin dracii ăia mari (vorba unui amic) ori de câte ori îi văd arătându-se indignaţi de abuzurile săvârşite de USL pe toţi pupincuriştii băsişti, cu sau fără funcţii politice şi grade militare, care ani de zile au susţinut cel mai abject, corupt şi discreţionar regim postdecembrist – ciuma portocalie! În schimb, ca un înverşunat adversar al aceluiaşi regim portocaliu şi (fost) susţinător moderat al componentei liberale a Uniunii, socot că eu chiar am dreptul să mă declar şi profund scârbit şi foarte revoltat de tot ce se întâmplă zilele astea, de la desfiinţarea comisiei care l-a declarat (cum l-a declarat) plagiator pe Ponta şi trecerea Monitorului Oficial peste noapte în subordinea Guvernului doar pentru a întârzia publicarea unei decizii nefavorabile a CCR, până la ce s-a petrecut ieri cu Avocatul Poporului, când useliştii l-au înlocuit pe politrucul celorlalţi cu politrucul lor, manevră pe care se jurau că n-o vor face la niciun nivel odată ajunşi la putere.

În fine, tot la capitolul “scârbă şi revoltă”, am remarcat tonul greţos de triumfalist de ieri al useliştilor care se pupau în…tre ei, lăudau presa şi componentele sănătoase ale societăţii, care au făcut posibilă “revenirea la normalitate”, “reinstaurarea statului de drept” şi “victoria democraţiei”, de parcă tocmai câştigaseră nişte alegeri parlamentare, eventual anticipate, când de fapt întreaga bulibăseală* s-a bazat pe aceiaşi udemerişti şi uneperişti trădători şi pe dezertările oportuniste ale unor pedelişti. Parlamentul are fix componenţa nominală din urmă cu cinci-şase luni, când încă guverna nestingherit Emil Boc, şi, la cum se prezintă lucrurile, tare mă tem că, în linii mari, la fel va arăta şi după alegerile din toamnă!




*bulibăseală = bulirea lui Băsescu

SOMN UŞOR!

Interesant cum bilanţul de la Campionatele Europene de nataţie, unde România a obţinut doar o medalie de bronz, s-a dovedit în cele din urmă a fi mult mai bun decât cel de la Campionatele Europene de atletism, unde am luat fix praful de pe tobă. Şi când te gândeşti că, animaţi de iubirea lor platonică şi mai degrabă imposibilă pentru fotbal (în sensul că fotbalul nu prea le răspunde), românii au salutat cu tembel entuziasm faptul că noua Arenă Naţională nu mai are nici amărâta aia de pistă de atletism, care pesemne împiedica decisiv obţinerea marilor performanţe în sportul rege!

Apropo de fotbal, iată că am apucat ziua în care să antipatizez o naţională (europeană) mai mult decât pe cea a Germaniei! Mă refer la Spania, a cărei evoluţie are darul de a ucide fie spectacolul, când joacă “pragmatic” (adică urât), fie suspansul, când joacă bine. Aşa se face că, după ce la meciurile ei din sferturi şi semifinale efectiv am adormit, la finala de-aseară am stins televizorul şi m-am culcat din proprie iniţiativă prin minutul 60, când, la 2-0 pentru iberici, italienii au rămas în zece oameni, cu atât mai mult cu cât încă de la pauză anticipam un scor-fluviu. Decât un meci plictisitor, mai bine un somn odihnitor!

"WHILE YOUR LIPS ARE STILL RED"

DUPLICITATE

Astăzi simt nevoia să fiu şi eu oleacă duplicitar. Prin urmare, deşi nu-mi place deloc decizia Curţii Constituţionale de ieri, prin care l-a autorizat pe Băsescu să reprezinte România la Consiliul European, sper ca atunci când (sau dacă) va deveni preşedinte, Crin Antonescu să nu-i delege, “în mod expres”, atribuţia lui Ponta. Na!

P.S. Am intrat şi eu în rândul lumii, nu?

DUPĂ NĂSTASE

1. Absolut fascinantă mizerabila ipocrizie a unor jurnalişti care săptămâna trecută, după pronunţarea sentinţei împotriva lui Năstase, deplângeau halul în care ar fi decăzut poporul român dacă a ajuns să se bucure că un (biet) om va putrezi în puşcărie timp de doi ani, deşi aceiaşi jurnalişti nu lăsau până atunci (şi cu atât mai puţin de atunci înainte) să treacă o zi fără să le ureze lui Băsescu, Boc, Udrea şi celorlalţi ca ei să intre cât de curând şi pe termen cât mai lung la… brutărie.

2. Pedeliştii sunt o specie de lighioane pe cale de dispariţie, dar care, spre deosebire de tigrul siberian şi ursul panda uriaş, nici măcar nu merită să fie ocrotite prin lege (cea electorală, de pildă). Creierul lor este atât de slab dezvoltat şi incapabil să asigure adaptarea indivizilor la schimbările de mediu (politic), încât nici în al doisprezecelea ceas nu au înţeles că toate porcăriile pe care (i) le fac ei acum (lui Năstase) li se vor întoarce însutit de îndată ce va fi consfinţită victoria zdrobitoare a USL, care pe actualul sistem de vot va obţine în toamnă binişor peste 60% din locurile în Parlament şi îi va mătura lejer de peste tot. Situaţia de la TVR, de pildă, unde pedeliştii deja au fost excluşi complet din Consiliul de Administraţie, e un indiciu pe care până şi o amibă l-ar fi desluşit. Pedeliştii nu.

3. Animalica satisfacţie a multora de a-l vedea pe Adrian Năstase mort (sau mai precis dezamăgirea de a-l vedea încă viu!), însă în urma unui… act unilateral de voinţă al fostului premier, dovedeşte fără putinţă de îndoială un lucru: faptul că, în ciuda patimilor iscate de tumultoasa viaţă politică dâmboviţeană, în România (ultimilor ani) nu s-a ajuns (din fericire) la asasinate politice nu ţine nicidecum de nivelul înalt de civilizaţie sau de vreo legendară toleranţă a românilor, ci numai şi numai de laşitatea lor.

NERVI ŞI RESEMNARE

Începând de duminică seară, după încheierea meciului Italia-Anglia (4-2 după loviturile de departajare), emoţiile mele la EURO 2012 au luat sfârşit. Ba, ca să fiu foarte cinstit, ele luaseră sfârşit subit încă de prin minutul 102, când, exasperat de jocul şi mai ales atitudinea mizerabile ale englezilor, m-am împăcat cu gândul că nu merită nicidecum să se califice în semifinale, după ce şi-aşa au avut mare baftă să ajungă în sferturi, în locul suedezilor, de pildă.

Bizar, dar pe undeva echipa Angliei seamănă foarte mult cu naţionala noastră. Şi nu mă refer numai la jenanta “partitură tactică” de tip “autobaza în poartă”, ci şi la inexactităţile tehnice individuale ale jucătorilor, care sunt aşi în a pasa prea în faţă, prea în spate şi mai ales prea scurt coechipierului aflat la mai puţin de doi metri (!) sau a încerca să-i paseze în singurul mod care va da greş în o sută zece tentative din o sută, şi anume PRIN adversar. N-am reţinut statisticile, dar sunt convins că procentul paselor reuşite a fost sub 30%! Pe-ni-bil!

Tot duminică, dar mai pe după-amiază, am avut efectiv o criză de nervi prelungită de-a lungul întregii curse de Formula 1 de la Valencia. După ce că McLaren-urile favoriţilor mei rulau oricum sub ritmul rivalilor, iar sărmanul Button ţinea cu greu piept, pe la coada plutonului, atacurilor înverşunate ale unor Toro Rosso sau Caterham, mecanicii şi-au dat încă o dată în petic la al doilea schimb de pneuri al lui Hamilton, întârziindu-l cu multe secunde peste cele normale. Tare mi-ar plăcea să-i văd pe cretinii ăia fără căştile de protecţie; am convingerea că sunt cu toţii atinşi de sindromul Dawn şi le curge scuipat din gură!

Fireşte că bomba de pe colivă (vorba unui politician gângav) a reprezentat-o abandonul lui Lewis din ultimul tur (!), când a fost proiectat în parapetul de protecţie de Pastor Maldonado, care a primit şi o ridicolă penalizare de douăzeci de secunde după cursă. Deşi cel care a greşit… tehnic a fost fără doar şi poate venezueleanul, tactic a comis-o britanicul, care, în ciuda faptului că rămăsese deja fără cauciucuri, nemaireuşind să-şi stăpânească bolidul nici măcar în linie dreaptă, s-a încăpăţânat să se lupte pentru poziţia a treia, după ce a doua îi fusese deja suflată cu câteva secunde înainte de Raikkonen. Aşa că în loc de 12 puncte frumuşele pentru locul patru, s-a ales cu praful de pe tobă, neînvăţând nimic din lecţia lui Alonso din cursa precedentă, de la Montreal, când, într-o situaţie similară, spaniolul s-a lăsat depăşit în ultimele tururi de toţi cei evident mai rapizi (inclusiv Hamilton!), căzând de pe primul loc până pe poziţia a cincea. Numai că el, cu punctele alea (şi, desigur, cu cele obţinute duminică pentru victorie), conduce acum detaşat în clasamentul general. Semn că doar talentul imens nu e suficient ca să devii un mare campion (mondial). Ajută mult şi un pic de minte!

ÎN STRĂCHINI ŞI PE GREBLĂ

Chiar şi dacă n-aş fi avut deja o părere foarte proastă despre Puiu Haşotti – pe care, totuşi, la urma urmelor, mi l-aş fi putut imagina ca ministru al Transporturilor, Finanţelor, Economiei, Turismului, Justiţiei, Comunicaţiilor sau chiar Sănătăţii, dar în niciun caz, vreodată, al Culturii! – gestul lui de a onora cu maximă promptitudine şi desăvârşită umilinţă dementa cerere a lui Băsescu de a depune o declaraţie pe proprie răspundere că nu şi-a plagiat teza de doctorat sau alte opere ştiinţifice (cerere apreciată drept “inedită şi amuzantă”!) ar fi fost de-ajuns cu vârf şi-ndesat să mi-o formez.

Am lăuntrica, dar nestrămutata convingere că liberalul este atât de ahtiat să se vadă cu orice chip ministru – fie şi al Culturii, dacă un portofoliu mai de Doamne-ajută nu s-a ivit deocamdată! –, încât la cel mai mic semn al lui Băsescu ar fi fost dispus să-şi prezinte şi lucrările de control la aritmetică din clasa a patra, pe care le-ar fi căutat cu disperare prin toate cutiile pline de praf şi mucegai din podul casei, iar la nevoie s-ar fi târât după ele şi pe sub pat.

Nu ştiu cum naiba se face, dar useliştilor parcă nu le-ar fi de-ajuns toate şicanele şi porcăriile venite dinspre Băsescu şi trepăduşii lui; mai au şi o deosebită voluptate de a călca singuri în străchini şi pe greblă!

"DOOM OVER THE WORLD"

ŞTIAM!

Aşa cum aproape anticipam, nici de data asta n-am lipsit o zi jumate din localitatea de domiciliu (şi din faţa televizorului) fără să se întâmple ceva spectaculos!

Doar că, sincer să fiu, chiar dacă – eufemistic vorbind – Adrian Năstase nu s-a numărat niciodată printre politicienii mei favoriţi (iar spus mai pe şleau, l-am detestat din tot sufletul!), aş fi preferat ca marea bombă să fie totuşi demisia lui Ponta...

SUS, SUS, SUS…

Terifiat de ameninţarea codului galben de caniculă şi oricum incapabil să aleg despre ce să scriu dintre nenumăratele subiecte de covârşitor interes obştesc, cum ar fi plagiatul (cu sau fără ghilimele) lui Ponta, incompatibilitatea (idem) lui Mircea Diaconu, nominalizarea lui Puiu Haşotti ca ministru al Culturii (despre care n-am apucat să mă dumiresc dacă a fost făcută de liberali în bătaie de joc sau din imbecilitate pură!), balamucul de la PD-L, protestul papioanelor sau retragerea Burger King din România, am decis că e un moment propice să-mi bag picioarele şi să mă refugiez o (prea scurtă) vreme în munţi, de unde, mâine, poate, dacă o să am răgaz şi în special chef, o să scriu cel mult două-trei cuvinte cu care să însoţesc o sugestivă poză. Da’ nu promit!


P.S. În virtutea unui soi de tradiţie, nu m-ar mira ca pe durata absenţei mele din localitate să se întâmple ceva spectaculos, cum ar fi demisia lui Ponta…

MORMĂITORII

De parcă n-ar fi fost de-ajuns bulibăşeala de la primele meciuri (ne)transmise de TVR de la EURO 2012, sau că acum, din motive pe care numai (i)responsabilii postului le ştiu, deşi preiau tot, pun pe TVR HD meciul mai slab al zilei, cel de pe TVR 2 (a cărui imagine mizerabilă îmi aminteşte de cele de pe internet!), absolut toţi comentatorii sunt nu doar cumplit de plicticoşi, cu voci potrivite mai degrabă unor şedinţe de hipnoză, în care şi-ar adormi pacienţii înainte să-i aşeze pe canapea, încă de la primul “bună ziua”, ci şi foarte grei de cap.

Aseară de pildă, cei doi caraghioşi care mormăiau la Spania-Croaţia n-au reuşit nici măcar după aproape trei ore de emisie (inclusiv o amplă avancronică) să priceapă ceva din calculele Grupei C, aşa încât, la 1-0 pentru spanioli, o ţineau ca gaia-maţu că singura şansă de calificare a croaţilor ar fi ca în celălalt meci, unde era (tot) 1-0 pentru italieni, să egaleze irlandezii. Când s-a făcut 2-0 pentru Italia, fireşte că le-au cântat deja prohodul bieţilor croaţi. Abia efectiv în penultima secundă de joc, când Italia-Irlanda se încheiase (cu 2-0), unul dintre ei – despre care iniţial am crezut că ar fi cel mai puţin prost, dar aveam să mă înşel! – a avut în sfârşit o jumătate de revelaţie, realizând că un 1-1 în meciul cu Spania le-ar fi fost suficient croaţilor… “într-o oarecare măsură”. Adicătelea, după mintea ăstuia care până la urmă s-a dovedit a fi chiar mai prost decât ăla mai prost, nici după încheierea meciurilor nu s-ar fi ştiut încă sigur cine s-a calificat, abia atunci începând adevăratele calcule oficiale!


Singura parte cât de cât bună cu papagalii ăştia e că aproape n-am mai apucat să mă enervez (şi) pentru calificarea ambelor echipe profund antipatice din grupă.

CRIZE

După ce Campionatele Europene de nataţie de luna trecută nu s-au mai desfăşurat în Belgia, cum fusese stabilit iniţial, deoarece organizatorii au anunţat că se confruntă cu dificultăţi financiare, nici competiţia similară de handbal feminin, programată la sfârşitul anului, nu va mai avea loc în Olanda, exact din aceleaşi motive.

Până aici lucrurile au un oarecare sens, deşi din punctul meu de vedere federaţiile care fac aşa ceva, descoperind subit că n-au bani după ce au obţinut la mare luptă drepturile de organizare în detrimentul altora, ar trebui pedepsite drastic, chiar cu îndelungate suspendări. Ce mi se pare însă mai greu de înţeles e cum de s-au găsit ca salvatoare de ultim moment Ungaria, respectiv Serbia, ultima după o aprigă dispută cu alte zece ţări îmbelşugate, printre care şi… România! Încurcate sunt căile crizei economice!

"BRIDGE TO THE PAST"

ŞI TU, PLĂCINTĂ?! (PARTEA A DOUA, MAI SCURTĂ)

Urmărind cu puţin interes şi multă scârbă reacţiile publice după trecerea Plăcintei de la PD-L la PNL, mă gândeam că, la urma urmelor, episodul în sine nici măcar nu este atât de şocant, şi mai cu seamă elocvent despre ce jalnică “alternativă” la ciuma portocalie reprezintă USL, pe cât este faptul că o asemenea manevră a ajuns să fie criticată vehement (cum ar veni, din interior!) de nimeni altul decât… eternul baron local pesedist Marian Oprişan! Sinistru!

Şi, vorba cuiva pe Facebook: dacă tot a ajuns Plăcintă la PNL, pe când o s-o urmeze şi Brânză? Prezenţa lui acolo devine stringentă!

ŞI TU, PLĂCINTĂ?!

După ce zilele trecute, luat prin surprindere de o apariţie intempestivă, în mijlocul unui meci de fotbal, a lui Vasile Blaga pe ecranul televizorului meu, cauzată de o atingere accidentală a unui buton al telecomenzii, am avut literalmente un şoc, fiindcă l-am confundat cu Sorin Frunzăverde şi nu înţelegeam de ce s-a întors aşa curând în PD-L, adineauri, printr-o manevră greşită similară, tocmai am văzut că Sorina Plăcintă a devenit (şi ea!) liberală sadea. Chiar mă întrebam câte cel mult zile, dacă nu ore vor trece până să se mai întâmple ceva care să-mi confirme că am făcut bine să nu mă duc la vot!


De altfel, am convingerea că scorul electoral la urma urmelor nesperat de bun pentru social-liberali le va da apă la moară să recurgă la tot mai multe asemenea manevre mizerabile. Dacă a ieşit masiv lumea din case pentru a-i vota chiar şi după episoade gen Frunzăverde, înseamnă că alegătorii lor fideli sunt dispuşi să înghită (aproape) orice. Atunci să le dea de înghiţit!

DE DOLCE DESPRE TVR

Pentru că în ţara asta cu siguranţă există mult mai mulţi microbişti decât oameni inteligenţi, iar matrapazlâcurile cu Champions League au fost mai greu de sesizat, probabil că abia acum, când aproape jumătate din meciurile de la EURO 2012 practic nu pot fi văzute (în direct), fiind cedate de postul naţional către unul ca şi inexistent, se înţelege pe scară mai largă dimensiunea dezastrului de la TVR după trecerea ciumei portocalii, care a avut grijă să-şi plătească regeşte toţi pupincuriştii mutanţi, gen Mircea Marian, Turturică, Pora sau Lupea, cu bani de la buget şi din oricum abuziva taxă TV.


Cum însă nici pe mine se pare că nu mă duce capul destul cât să mă învăţ minte o dată pentru totdeauna, m-am apucat iarăşi să-mi cumpăr, în mod legal, un abonament pe o lună la DolceTV, platforma online a ălorlalţi mizerabili, de la Romtelecom, unde se presupunea că aş putea vedea Dolce Sport şi meciurile respective. Ei bine, canci! Dacă de-a lungul zilei, când se difuzează obişnuitele lor programe de rahat, cu interminabile reluări de la competiţii obscure de baschet şi nataţie sau emisiuni de teleshopping, toate-s bune şi frumoase, fix la ora începerii meciurilor imaginea îngheaţă şi aşa rămâne până fix după ora încheierii lor. (Cinstit vorbind, nu ştiu dacă nu e cazul aici să zic vreo două vorbe urâte şi despre furnizorul meu de internet, UPC, deşi înţeleg că mai toată lumea păţeşte la fel. Oricum, pot să-i înjur şi pe-ăştia în alb, că motive sunt berechet!). Cât despre site-ul pe care TVR pretinde că se pot urmări – într-o transmisiune oricum întârziată cu zece minute faţă de cea live (?!) – meciurile cedate către Dolce, nici măcar nu se poate deschide la ora aferentă. Mă şi mir că până acum nu le-a dat prin cap să ne ceară şi o taxă obligatorie de internet, la fel ca aia TV; că serviciile sunt la fel: zero.


În concluzie, şi de data asta singura alternativă o reprezintă transmisiunile online piratate, unde am reuşit şi eu să văd, de pildă, cam dezolantul meci de aseară dintre marea mea favorită Anglia (pe care TVR aproape o boicotează, transmiţând în direct un singur meci din grupă!) şi Franţa, încheiat cu o remiză de salon, 1-1.




P.S. Şi când mă gândesc că nătângul de mine mi-am anulat şi concediul la mare, doar ca să pot urmări EURO în format HD! Acum îl văd ca înainte de '89, când mă uitam la bulgari!

DE CE NU M-AM DUS LA VOT

Nu, nu (doar) pentru că fix ieri, în ziua alegerilor, s-a întâmplat să aibă loc şi finala de la Roland Garros dintre Djokovic şi Nadal (până la urmă întreruptă la scorul de 4-6, 3-6, 6-2, 2-1), şi meciul de la EURO 2012 dintre Italia şi Spania (1-1) şi cursa de Formula 1 din Canada, încheiată cu o victorie formidabilă a lui Lewis Hamilton. Fireşte că aş fi avut timp din belşug dimineaţa, când am preferat să mă uit la vreo două filme, însă pur şi simplu nu am avut cu cine să votez. Iar dacă adaug că locuiesc în sectorul 2, unde oricum USL şi-a bătut joc de oameni venind cu o caricatură de contracandidat la jalnicul Onţanu, poate că nici n-ar mai trebui să explic.


Treaba este că, de-a lungul ultimilor douăzeci de ani, am votat (aproape) întotdeauna doar dacă am avut o opţiune “pozitivă”. Pentru a-mi fi mai uşor să explic, am inventat un soi de “scară a încrederii”, gradată de la -10 (unde ar fi, să zicem, Hitler sau Stalin sau măcar Ceauşescu) până la +10 (unde, doar de dragul demonstraţiei, să zicem că aş fi eu însumi, dacă aş intra în politică, deşi chiar şi numai pentru gestul ăsta absurd nu mi-aş mai acorda decât cu indulgenţă +8!). Ca să merite să-l votez, un candidat sau un partid ar trebui să fie măcar la un +0,1. Indiferent cât de puţin, dar cu plus. De-aia, de pildă, în 2000 nu m-am dus să votez cu Iliescu (-9,5) doar ca să-l căpăcesc pe Vadim (-9,8). Singura excepţie, pe care o regret până în ziua de azi, a fost în 2004, când, pe principiul “răului mai mic”, l-am votat pe Băsescu (pentru mine, deja de pe-atunci la -7), doar ca să nu iasă preşedinte Adrian Năstase (-9). Or, ce vreau să spun e că, din punctul meu de vedere, USL şi candidaţii lui au alunecat binişor în partea negativă a scării. Asta după ce liberalii, pe care douăzeci de ani i-am socotit întotdeauna la plus (nu cine ştie ce, pe la +2, +3, hai maximum – în zilele lor de glorie şi doar pe câţiva dintre ei – +5), alunecaseră deja spre zero din momentul alianţei cu PSD.


Sigur, aseară iarăşi l-am auzit pe nu ştiu ce dobitoc la televizor spunând că n-au dreptul să critice şi să se plângă decât cei care merg să voteze. (A, pardon, cred că era chiar Victor Ponta! Apropo, dânsul nu locuieşte împreună cu nevasta, că parcă i-am văzut votând în localităţi diferite?!). Ei bine, câtă vreme nu-i dă cuiva (eventual premierului, că nu m-ar mira!) prin minte să şi legifereze chestia asta, o să mă plâng şi o să critic pe cine, când, cât şi unde am să poftesc!

"THE HOWLING"

FINAL DE CAMPANIE

Cu toate că până (mai) ieri trăiam cu impresia că aş fi un tip relativ bine informat, am constatat brusc şi cu stupoare nu doar că nu ştiam că Smiley şi Laura Cosoi s-au despărţi, sau măcar că fuseseră împreună, dar nici cine dracului sunt ăştia doi! Aşa cum, poate din simplul, dar întemeiatul motiv că din campania electorală care – Slavă Domnului! – tocmai se termină, am reuşit să nu văd la televizor niciun singur minuţel, nu am aflat nici până acum cine pălăria mea e Nicuşor Dan, un cetăţean care se pare că a stârnit ceva vâlvă, de vreme ce i-am zărit totuşi de câteva ori numele pe fiecare din cele trei-patru bloguri pe care le urmăresc cu oarece regularitate. Să fi fost oare taman Providenţialu’ şi eu l-am ratat?!


În schimb, tot cu ocazia campaniei electorale am înţeles ce înseamnă publicitate agresivă în online: e atunci când un afiş de pe care zâmbeşte tâmp un candidat USL cu faţă de tăntălău cumsecade şi descreierat (oarecum la propriu, că aşa-mi apare mie pe monitor, fără partea superioară a tărtăcuţei!) nu numai că nu se închide când dai click pe cruciuliţa corespunzătoare, dar te trimite la pagina de internet a individului. Mă întreb dacă prin metoda asta i-a păcălit pe mulţi să-i citească elucu… programul. Eu unul aş fi renunţat să mai votez cu el şi dacă iniţial aş fi vrut!

ÎN FILEU

N-am să merg atât de departe încât să spun că e chiar unul dintre motivele pentru care ani de zile n-am mai urmărit competiţiile de tenis, dar efectiv nu mă mai pot uita la un meci (şi cu atât mai puţin la două în paralel, ca aseară!) fără să-mi vină obsesiv în minte unul dintre cele mai stupide comentarii (sportive) auzite din gura lui Cristian Tudor Popescu, care ori de câte ori se întâmpla ca mingea trimisă de un jucător să lovească banda fileului, dar să se prelingă – cu mult noroc, după părerea mea – în terenul advers, se simţea dator să precizeze cu un aer preţios, de fin cunoscător al fenomenului: “asta înseamnă că mingea a fost bine lovită cu racheta!”. În caz contrar, fireşte, ea ar fi căzut fleaşcă dincoace de fileu, în terenul ageamiului care s-ar fi dovedit că a expediat-o cu doi milimetri mai/prea jos sau un kilometru pe oră mai/prea încet.


Întotdeauna m-am întrebat dacă CTP îşi imaginează că există jucători care alocă ore întregi din programul de antrenament pentru a exersa tipul ăsta de “lovitură bună”, dacă nu de-a dreptul magistrală, practic imposibil de contracarat. Ar fi cheia succesului garantat, nu?

LA ALŢII

Zilele astea am cam lipsit din ţară, aşa că n-am idee ce-o fi fost prin staţiunile noastre (de pe litoral) în minivacanţa de Rusalii, dar ştiţi câte dintre maşinile din fotografia aceasta, făcută în parcarea unui hotel de patru stele din Nisipurile de Aur, au numere de înmatriculare româneşti? Toate! Şi vă asigur că la fel era şi la hotelurile cele mai fiţoase de cinci stele!

"BURNING DESIRES"