ANY MEANS NECESSARY

NE-A PUS DRACU MÂNA-N CAP!

Din noianul de baliverne pe care Traian Băsescu a simţit nevoia să le îndruge ieri, la o oră de maximă audienţă mică, pe postul public de televiziune, în faţa a două holograme care i-au ţinut locul cu tot atâta succes Rodicăi Culcer, un lucru mi s-a părut de-a dreptul înspăimântător: intervenţia din finalul emisiunii, când a ţinut să-şi (re)afirme optimismul în legătură cu “evoluţiile viitoare ale României”, intervenţie care mi-a amintit de aceea de acum un an, din campania electorală, când numai că nu se tăvălea prin studio implorând să i se mai acorde câteva minute pentru că are de comunicat un mesaj important pentru ţară, şi anume că producţia industrială pe ultimele luni se ridicase până la genunchiul broaştei, semn incontestabil al ieşirii din criză, după care au urmat tăierile de salarii şi toate celelalte măsuri de crâncenă austeritate care, de altfel, continuă.

De doi ani încoace, cu cât se arată Băsescu mai optimist, cu atât ne merge mai rău. Iar aseară l-am văzut în culmea optimismului!

CIVISMUL CELORLALŢI

Din când în când, tot la vreo două luni aşa, de câte ori prima pagină a ziarelor e ţinută de câte un scandal de-ăla de-adevăratelea, cu bătăi şi împuşcături în plină stradă, nu din cele politice, de zi cu zi, Mircea Badea îşi dedică măcar o jumătate de emisiune explicând ce prostie fac trecătorii nevinovaţi, dar debordând de civism, care încearcă să intervină, fiindcă riscă să iasă mai şifonaţi decât combatanţii înşişi.

Acum, pe mine m-a convins din prima şi chiar n-avea rost să insiste, că mi-s din fire pacifist şi n-am nici cine ştie ce constituţie robustă, iar în astfel de situaţii mă număr printre primii ajunşi... pe trotuarul de vizavi, dar, sincer să fiu, dacă m-aş pomeni vreodată agresat din senin de vreun psihopat, tare m-aş bucura să se nimerească prin preajmă şi vreo doi-trei cetăţeni care să se fi uitat pe Realitatea în timpul jumătăţilor alea de emisiune ale lui Badea şi care să-mi dea o mână de ajutor.

DESPRE “NECESITĂŢI”

De departe nu doar cel mai cretin argument, că asta e o formă de relativizare care nu exclude posibilitatea ca restul să fie grozave, iar acesta doar un pic mai slab, ci chiar absolut cretin, şi tocmai de aceea şi cel mai folosit de pedelişti în a justifica – cel puţin până ieri seară, când am impresia că problema s-a tranşat într-un fel, fără să-mi fie prea limpede şi care – necesitatea plafonării indemnizaţiilor pentru mame la o valoare universală mică şi fără vreo legătură cu venitul anterior este acela că, indiferent de familiile din care provin, şi cât au muncit părinţii tocmai ca să le asigure un trai mai bun, toţi copiii au fix aceleaşi necesităţi!

Adică, l-aş înţelege pe acela că, după ce a fost prăduit de lăcustele portocalii, bugetul pur şi simplu nu mai are destui bani şi pentru a sprijini natalitatea, l-aş înghiţi, cu noduri, până şi pe ăla de factură socialist-comunistă că nu e “echitabil” ca unii copii să primească mai mult, iar alţii mai puţin, dar să invoci, nu ca în comunism, ci mai curând ca în comuna primitivă, “necesităţile”, care, chipurile, ar fi aceleaşi pentru toţi oamenii, de vreme ce nu-s unii şoareci şi alţii elefanţi, şi, una peste alta, se hrănesc cu cantităţi similare şi cam din aceleaşi produse, dacă nu-i pui la socoteală pe ăia de la balamuc, care ar mai putea ronţăi şi vreun picior de scaun sau un abajur de veioză, mi se pare prea de tot! Sau măcar dacă mi-ar explica un îmbuibat de-ăsta de la putere de ce necesităţile lui de parlamentar cu câteva mii de lei salariu, pe lângă ce fură, ar fi mai mari decât cele ale unui bătrân pensionar bolnav, care dă numai pe medicamente venitul său de câteva sute, în curând impozitate şi alea.

CĂCĂCIOŞII

Ştiu că poate să pară puţin straniu, şi să las impresia, nu pe deplin corectă, dar nici cu totul şi cu totul greşită, că, în special în unele momente din weekend, n-aş avea altceva mai bun de făcut, dar de câte ori îi văd pe cetăţenii aceia, efectiv constipaţi, din clipul publicitar pentru “Tranzactiv”, nu pot să nu mă întreb cam cât de bine trebuie să fie plătiţi nişte oameni ca să accepte să apară în rolurile unor… nici nu pot să le spun căcăcioşi, că ar vrea ei, dar nu le iese, şi – mai ales în cazul în care nu sunt actori, ci nişte suferinzi autentici, selectaţi în urma unui foarte riguros concurs de figuri expresive – dacă măcar o parte din onorariu constă în pilule izbăvitoare din respectivul produs, care, de fapt, am auzit, din surse credibile, că nici n-ar fi prea eficient.

TIRANIE

CREDIBIL, DAR ADEVĂRAT: 1 DECEMBRIE CA PE VREMURI

Într-o zi de 1 Decembrie absolut obişnuită, în care coincidenţa face că Traian Băsescu s-a nimerit într-una din rarele lui vizite peste hotare şi – spre deosebire de antrenorii de fotbal ai echipelor aflate în avantaj spre sfârşitul unui meci important, care îşi scot vedetele din teren pentru a le oferi şansa de a fi aplaudate la scenă deschisă – şi-a trimis căcăreaza (că nici muţunache nu mai merită să-i spun) de premier ca să fie, dimpotrivă, huiduită cu frenezie, după ce în prealabil s-a erijat în cel mai ridicol personaj din istorie căruia i s-a dat onorul, uzurpând, desigur, locul eternului păţit Mircea Geoană şi pişându-se o dată în plus, dimpreună cu şeful său, care la ora aceea tocmai trăgea un pui de somn în plină reuniune internaţională, pe legile şi Constituţia ţării, aşa cum, în replică, se pişă, măcar de la o vreme, şi poporul pe ei, eu am stat liniştit în casă.

Liniştit e un fel de-a spune, pentru că, oricât de credibil ar putea părea, vă jur că mi s-au şi întâmplat, cu adevărat, următoarele: Mai întâi, încă de la primele ore ale dimineţii, am constatat că, după ce caloriferele au duduit în toate acele frumoase zile de noiembrie cu 25 de grade în termometre, acum erau la fel de reci ca apa caldă de la chiuvete, care la rândul ei nu se deosebea decât prin poziţia robinetelor care o acţionează, nicidecum prin temperatură, de cea rece. Şi din acest motiv, m-am băgat în pat sub plapumă, ca să mă uit la televizor, numai că după-amiază mi-a murit cablul, furnizat – în pauzele în care, după cum se vede… nu e – de UPC. Acum, ca să fiu sincer, această problemă, alteori extrem de supărătoare, nu m-a deranjat decât până spre seară, când n-a mai contat nici cât negru sub unghie, deoarece mi s-a luat curentul cu totul. Şi dus a fost câteva ore bune!

Pentru cei deja îngrijoraţi, mă grăbesc să adaug că în rest sunt bine, sănătos, însă dacă pentru toate aceste servicii, de care n-am beneficiat, aş fi plătit de vreo zece ori mai puţin, zău că m-aş fi simţit exact ca pe vremea lui Ceauşescu!

FOLCLOR DE 1 DECEMBRIE

MINICIUNI SIMPLE ŞI ADEVĂRURI COMPLICATE

Pentru cei care au deschis nu micile ecrane, ci paginile acestui blog ceva mai târziu, mărturisesc, iar pentru cititorii mai vechi o fac o dată în plus, că mă număr printre aceia care au, de multă vreme, şi cel puţin până acum, fără să-mi iau însă vreun angajament ferm fie şi pentru literalmente ziua de mâine, fiindcă mai ales când vine vorba de politicieni nu ştii niciodată ce se poate întâmpla, suficientă încredere în Crin Antonescu pentru a nu-l suspecta, la fiecare mişcare ce multora li se pare ciudată, că e dispus la mârşave înţelegeri secrete cu Traian Băsescu şi PD-L.

Mă întreb doar dacă, atunci când în forurile conducătoare ale PNL se iau decizii precum acelea de ieri, ca parlamentarii liberali să-şi retragă semnăturile de pe moţiunea de cenzură prilejuită de neconstituţionala angajare a răspunderii guvernuluiboc pe Legea pensiilor, şi, în plus, să renunţe la boicotarea şedinţelor Camerei Deputaţilor prezidate de aritmeticiana de jalnic renume mondial Roberta Anastase (decizii a căror argumentare, personal, o pot înţelege) se conştientizează impactul negativ pe care îl vor avea. Cu alte cuvinte, dacă riscurile sunt asumate în deplină cunoştinţă de cauză sau mai-marilor liberali nici prin cap nu le trece că foarte multă lume, inclusiv din rândul simpatizanţilor mai… de conjunctură, poate interpreta greşit astfel de gesturi, care, la drept vorbind, nu sunt deloc uşor de explicat, necesitând lungi şi alambicate expozeuri. Iar asta în timp ce adversarii şi rivalii politici sunt mult mai capabili să mintă simplu şi direct!

TAINA

Dacă cei mai nesimţiţi dintre pedeliştii care apar zilnic la televizor nu au nicio jenă ca la o remarcă sau chiar la o întrebare cât se poate de concretă din partea unui interlocutor să răspundă bătând minute în şir câmpii despre cu totul şi cu totul altceva, cei o idee mai rezonabili încearcă, de bine de rău, să se menţină în sfera subiectului, însă după o logică ale cărei taine mărturisesc că încă n-am reuşit să le pătrund.

Vineri seara, de pildă, la observaţia unui lider liberal că politica noastră externă – în măsura în care se poate vorbi despre aşa ceva în regimul Băsescu – este varză, domnul Radu F. Alexandru a simţit nevoia să amintească, probabil drept contraargument irefutabil după mintea lui, cum înainte de 1989 românii erau minţiţi că Ceauşescu ar fi fost un adevărat geniu al relaţiilor diplomatice internaţionale. OK. Nu mi-e însă deloc limpede ce trebuia noi, telespectatorii, să (sub)înţelegem de aici? Că, de vreme ce atunci ni se spunea că avem o politică externă grozavă, dar în realitate era catastrofală, acum, când ni se spune că avem una catastrofală, înseamnă că e grozavă?! Sau că, oarecum dimpotrivă, într-adevăr politica noastră externă era şi atunci şi este şi acum catastrofală, dar acum, spre deosebire de atunci, măcar nu mai suntem minţiţi?

MALU' VALU'

BOII, CARUL, OUL ŞI GĂINA

“Băncile să dea credite pentru producţie, nu pentru consum!”, zbiera un cunoscut analist economic, profesor şi fost ministru, aseară, pe un post de televiziune, fix în cele câteva secunde cât am zăbovit eu acolo în timp ce butonam în căutarea altuia, astfel că n-am urmărit continuarea.

Mă gândeam însă, ce s-ar întâmpla dacă firmele producătoare de orice din România – atâtea câte (încă mai) există – s-ar apuca să ia banii pe care băncile, în urma îndemnului de mai sus, le-ar oferi nu chiar cu generozitate, ci mai degrabă tot cu dobânzi nesimţite, şi ar fabrica diverse bunuri, corespunzătoare profilului lor de activitate, după care ar constata că n-are cine să le cumpere, fiindcă, (şi) în urma aceluiaşi îndemn de mai sus, oamenii n-ar mai avea acces la mult hulitele credite de consum, iar din salariile lor tot mai mizerabile – indiferent că sunt bugetari sau lucrează în sectorul privat – abia dacă-şi pot asigura strictul necesar? Nu cumva s-ar duce dracului pe copca falimentului, cu tot cu banii băncilor?!

SCURT DIALOG DESPRE STAREA NAŢIUNII

– Anul ăsta, Târgul de Carte “Gaudeamus” a avut un real succes.
– Aşa, şi?
– Circa 103.000 de vizitatori, aproape de recordul absolut, stabilit anul trecut; se călcau pur şi simplu în picioare!
– Aşa, şi?
– În general oameni între 19 şi 49 de ani, inteligenţi, cultivaţi, selectivi… Adevărate elite…
– Aşa, şi?
– Peste 380 de expozanţi, 540 de evenimente organizate în diverse locaţii, mii de titluri, aparţinând unor autori consacraţi ai literaturii clasice şi contemporane, româneşti şi universale, printre care, desigur, şi proaspătul laureat al Premiului Nobel, Mario Vargas Llosa, Philip Roth – eternul perdant al aceluiaşi premiu, pe care însă l-ar merita cu prisosinţă... Asta ca să nu mai spun de…
– Aşa, şi?
– Şi cea mai vândută carte a fost “Crimele Revoluţiei” de Grigore Cartianu!
– Aha! Nu ne mai facem bine!

PENSIONARI POST-MORTEM

Tocmai citeam că iar s-a schimbat Legea pensiilor! Cum mai spuneam cândva, nu e că mi-aş face griji că până mi-o veni mie rândul n-o să se mai schimbe de încă douăzeci de ori (foarte probabil în şi mai rău!), dar tot mă apucă dracii de câte ori îl văd pe câte un pedelist de-ăsta cu creierul cât gămălia acului, care încearcă să ne liniştească, explicându-ne că împingerea vârstei de pensionare până aproape dincolo de cea a speranţei de viaţă se face treptat, până, hăt, prin 2030, când cică şi condiţiile de trai din România vor fi asemănătoare cu cele din ţările normale (care, n-am înţeles de ce, vor stagna în tot timpul ăsta), iar oamenii vor fi mai longevivi.

Treaba e că, dintr-o nefericită potriveală, se pare că eu m-aş număra printre primii “beneficiari” ai vârstei de pensionare de 65 de ani, şi asta după ce nu doar că înainte de 1989 am apucat să înghit cantităţi impresionante de tacâmuri de pui şi din vestitul salam cu soia (care, e drept, nu ştiu dacă în ultima vreme nu cumva a fost trecut de către nutriţionişti pe lista alimentelor recomandate!) şi să respir aer tare de Cernobîl, dar am “înghiţit” şi toate aberaţiile vieţii cotidiene de după, şi mai ales din ultimii doi ani, care simt eu, aşa, lăuntric, mi-au şubrezit sănătatea, dacă nu neapărat decisiv, oricum într-o măsură suficient de mare cât să nu mi-o repare următorii douăzeci de ani, oricât de prosperi ar deveni ei, fie şi brusc, dintr-o dată, pe neaşteptate şi peste noapte. Aşa încât, chiar nu văd cum aş profita, individual sau împreună cu toată generaţia mea, de schimbările spectaculoase la nivelul speranţei de viaţă pe care le anticipează idioţii ăştia, ca să fiu împăcat cu gândul că va trebui să muncesc până la adânci bătrâneţi pentru pensia de rahat pe care mi-o asigură statul nostru drag.

PE MERIT

Nu ştiu exact care au fost criteriile ce au stat la baza alegerii Elenei Udrea în fruntea organizaţiei PD-L Bucureşti. Presupun însă că nu bunul simţ şi integritatea morală, pentru că îmi imaginez că s-ar fi găsit până şi printre pedelişti măcar vreo doi-trei mai săraci, dar mai cinstiţi.

În schimb, văzând, nu doar ieri, pentru că abia dacă mi-am aruncat o privire, cât să prind un montaj cu laudele greţoase pe care le aduceau figurile marcante ale partidului la adresa candidatei unice, ci de-a lungul timpului, prestaţia colegilor săi, trebuie să admit că măcar dintr-un punct de vedere a repurtat o victorie pe merit: din toată adunătura aia sinistră este de departe persoana cu cel mai ridicat coeficient de inteligenţă, unul cât de cât apropiat de nivelul mediu.

DUPĂ CE NE-A AIA LA CAP…

… că România nu are nimic altceva de făcut pentru a ieşi din criză decât să aştepte să iasă celelalte ţări din UE, de care depindem organic, exportul fiind singura noastră şansă; după ce s-a lăudat că exporturile şi-au revenit complet, ajungând la un volum mai mare decât cel din anul de boom economic 2008, fără să ne mai explice şi cum se face atunci că noi suntem tot în criză, deşi toţi ceilalţi au ieşit, Traian Băsescu vine acum să ne povestească ce norocoşi suntem că am făcut ceea ce numai după mintea lui şi a lui Boc înseamnă restructurare şi reformă, pentru că astfel vom scăpa, chipurile, de faza a doua a crizei, cea “a datoriilor suverane”, mult mai cumplită, în care preşedintele-ghicitor prevede că vor cădea cât de curând mai toate celelalte ţări europene, adică alea care ne scoteau pe noi din rahat, dar iată că nu ne pot şi trage înapoi în el, presupunând că vom ieşi vreodată.

Mă întreb când va trece Băsescu, în paranoia lui galopantă, la nivelul următor, acela în care ne va spune că România a rămas unica speranţă de redresare economică a întregii Uniuni Europene, pe imunitatea noastră în faţa următoarelor faze, din ce în ce mai grave, ale crizei, dobândită în urma măsurilor geniale luate de guvernuboc, mizând Germania, Franţa, Anglia...

(BANCUL CU) BĂSESCU ÎN IAD

Astăzi, în mod surprinzător, vă voi spune un banc. S-ar putea să fie mai vechi, dar eu abia l-am auzit şi mi se pare, pe undeva, de mare actualitate.

Cică, printr-o împrejurare extraordinară, Băsescu e invitat la o importantă reuniune internaţională, unde, curat ghinion – că o dată ajunge şi omul nostru pe la chestii de-astea – are loc un atentat în care îşi pierd viaţa, pe lângă el, Sarkozy şi Obama. Lucru oarecum firesc, ajung cu toţii în iad, unde sunt întâmpinaţi de Scaraoţchi în persoană, un tip mult mai de treabă decât se crede îndeobşte, dovadă că le oferă celor trei posibilitatea să dea câte un telefon acasă pentru a vedea cum au primit cetăţenii vestea fulgerătoarei lor dispariţii.

Sună Obama la Casa Albă, vorbeşte cu familia, cu consilierii, află că e tristeţe mare, doliu, dar America e o ţară puternică, aşa încât va trece cu siguranţă şi peste această tragedie. Durata convorbirii: rotunjit, cinci minute. Costul apelului: 5.000 de dolari. Scump rău, dar asta e, trebuie să plătească.

Sună şi Sarkozy la Élysée, dă peste Carla Bruni, îi povesteşte pe scurt ce şi cum, după care află şi el că Franţa e şocată, în doliu, dar viaţa merge înainte. Durata convorbirii: şapte minute. Costul apelului: 5000 de euro. Mai bombănind, mai târguindu-se – c-aşa-i latinul – n-are încotro şi se resemnează şi el.

Vine rândul lui Băsescu. Sună omul la Palatul Cotroceni, unde-i răspunde un Turcan sfâşiat de durere. Începe să-i relateze ce s-a întâmplat, luând-o cu subiectele mărunte aflate pe ordinea de zi a reuniunii respective şi ajungând abia într-un târziu la chestiunea esenţială, pe care o povesteşte pe larg, când cu hăhăieli, când cu glasul stins şi ochii scăldaţi în lacrimi. La rândul lui, Turcan încearcă să-l consoleze cum ştie el mai bine, minţindu-l că şi românii sunt copleşiţi de tristeţe şi nu e deloc sigur că-şi vor mai reveni vreodată. În fine, cu mare greutate se hotărăsc să pună capăt discuţiei. Durata convorbirii: o oră şi patruzeci de minute. Costul apelului: 5 lei.

Până să scoată Băse banii, că avea mărunt la el, Sarkozy şi Obama, revoltaţi din cale-afară, sar cu gura pe Scaraoţchi:

– Păi cum aşa, Prea Întunecate, noi vorbim abia câteva minute, cu grijă pentru banul contribuabilului, şi ne iei şi pielea de pe noi, iar ăsta chelu’ – cine-o mai fi şi el – face ditamai vizita telefonică, de ne-am plictisit aici, şi plăteşte nimica toată?!

La care, Scaraoţchi, imperturbabil, zice:

– Măi oameni buni, n-am ce să vă fac, astea sunt tarifele. Ăsta chelu’ – pe care, pentru informarea voastră, îl cheamă Băsescu – a sunat din iad în România, ceea ce se consideră apel în reţea.

UN ŞORIC OBIŞNUIT

Aşa cum în general viaţa politică românească din ultimii douăzeci de ani, printre multe alte efecte şi influenţe, care mai directe şi mai esenţiale, care mai pe ocolite şi mai nesemnificative, asupra mea, mi-a schimbat radical percepţia despre I. L. Caragiale, pe care până în 1989, neştiutor cum eram în ale democraţiei autohtone, îl socoteam un genial făuritor de situaţii şi mai ales caractere pitoreşti, ca să înţeleg apoi că era mai degrabă doar un excelent cronicar, consemnând întâmplări şi personaje absolut reale (în zilele noastre e suficient să vă uitaţi măcar cinci minute la alde Popoviciu, Vişan, Spînu, Murg, Liga etc. ca să înţelegeţi despre ce vorbesc, şi n-am motive să cred că acum o sută şi ceva de ani lucrurile erau foarte diferite), apariţia intempestivă în spaţiul public a inspectorului-şef Şoric mi-a spulberat o bună parte din admiraţia pe care o nutream pentru creatorii unor Garcea sau Tuzgureanu, şi nu m-aş mira dacă ei înşişi s-ar simţi deodată complexaţi că n-au putut mai mult.

Având în vedere că fără întâmplarea de la Piatra Neamţ n-am fi aflat nimic nici despre existenţa domnului Şoric – care nu ştiu dacă are o vilă pe care n-o poate justifica, aşa cum pretinde presa, dar cu siguranţă are ceva la cap –, e mai mult decât plauzibil că în ţară se află în funcţii importante nenumăraţi alţi asemenea Şorici care abia aşteaptă să iasă la rampă.

APĂ LA MOARĂ

Chiar şi până la episodul despre care am vorbit ieri, ori până la “clarificările”, însoţite pare-se de ultimatumuri, dintre conducerile PNL şi PSD, care au avut loc tot ieri, şi oricât de puţin i-aş avea la inimă pe tovarăşii pesedişti, mă gândeam că, în actualul context, s-ar putea ca atitudinea adoptată, în special în ultima vreme, de Crin Antonescu, aceea de a se război cu social-democraţii, să nu fie cea mai înţeleaptă, şi asta dacă nu din alte motive, măcar din acela de a nu fi nevoit ca, de-acum încolo, în orice emisiune la care va fi invitat, cel puţin jumătate din timp să dezmintă informaţiile “pe surse” privitoare la o împăcare cu Traian Băsescu, în faţa unor jurnalişti sau analişti care mai bine decât la orice se pricep să facă pe proştii atunci când interesele – de audienţă şi nu numai – o cer. Asta ca să nu mai vorbim de voluptatea cu care vor profita de ocazie pesediştii pentru ca, după ce au contribuit din plin la înşurubarea lui Emil Boc în fotoliul de premier, să pozeze acum în singurii oponenţi “adevăraţi” ai regimului portocaliu, alipindu-i pe liberali de imaginea lui tot mai şifonată şi capitalizând întreaga nemulţumire populară. Ar fi şi păcat, dar mai ales sinistru!

DIN NOU DESPRE IMBECILI

Vinerea trecută, în timpul unei emisiuni la Realitatea TV, am asistat la un fenomen cât se poate de straniu, frizând halucinaţia colectivă: preţ de mai bine de jumătate de oră, realizatorii şi invitaţii, inclusiv un fruntaş liberal contactat telefonic, au analizat – care minunându-se că aşa ceva a fost posibil, care înfierând comportamentul duplicitar al liberalilor – o declaraţie a lui Crin Antonescu, ce suna cam aşa “eu nu exclud o alianţă cu PD-L; PD-L se exclude din orice alianţă prin felul cum se comportă…”, în sensul că preşedintele PNL… ŞI-AR DORI o alianţă cu pedeliştii. Acesta era şi titlul “ştirii”: “Crin vrea cu PD-L”.

Deoarece îi apreciez pe toţi participanţii la respectiva discuţie într-un mod deosebit, am să spun doar următoarele: eu nu îi fac imbecili; mamele lor i-au făcut. E de bine!