Bucureşti, România
E-mail:
blogziar@yahoo.com
luni, 16 martie 2015
În condiţiile în care, conform unor statistici oficiale, rata de penetrare a internetului la nivel naţional în România este şi aşa de numai vreo 55% – printre ultimele din Europa –, mi se pare de-a dreptul tragic faptul că unii dintre cei mai inculţi, agramaţi şi chiar înapoiaţi mintal dintre concetăţenii noştri fac parte tocmai dintre cei care AU acces la el – şi, prin urmare, cel puţin în teorie, la o bază de date şi informaţii, recte educativă, nelimitată, în care doar ce nu există nu se găseşte –, dovadă stând cantitatea copleşitoare de elucubraţii ce pot fi citite în comentariile la articolele publicaţiilor online (ca să nu mai vorbim de articolele propriu-zise!), pe Facebook, pe forumuri, pe bloguri şi aşa mai departe. Sigur, n-ar fi cu totul şi cu totul exclus ca “mulţimea tăcută” şi… off-line să fie cea care să ridice nivelul general de inteligenţă şi educaţie al naţiunii, fie şi numai pe principiul popular “dacă tăceai, filosof rămâneai!”, însă personal am serioase îndoieli.
Ca un exemplu absolut mărunt, dar pe deplin elocvent, mai cu seamă că, de-a lungul timpului, am întâlnit nenumărate altele întru totul similare, nu mai departe de săptămână trecută, aflându-mă oarecum întâmplător, că nu-s mare amator nici de, nici de, pe o pagină de Facebook intitulată, cât se poate de sugestiv, “Sărituri cu schiurile / Ski Jumping”, şi dedicată, culmea, chiar acestui sport de iarnă, am constatat că două dintre altminteri dezolant de puţinele comentarii din partea cititorilor, printre care şi cel al unui cetăţean pe nume (sau măcar pseudonim) Elvis Mocanu (?!), erau în fapt nişte apeluri insistente către ceilalţi utilizatori pentru a li se comunica programul următoarelor etape de Cupă Mondială. Adicătelea, deşi – pe cale de consecinţă logică de vreme ce scriau pe Facebook – cei doi gogomani cu IQ de lebădă erau, fără îndoială, conectaţi la internet şi, prin urmare, cum spuneam, aveau la dispoziţie cea mai mare bază de date din istoria omenirii, nu găsiseră altă modalitate de a afla ceea ce-i interesează decât să întrebe, cu câte trei semne interogative, pe o amărâtă de reţea de socializare.
Spre disperarea lor, prelungită până în ziua de azi (că am verificat), nimeni nu s-a învrednicit să le dea vreun răspuns (că şi oamenii sunt haini la suflet!), astfel încât bieţii de ei probabil că au pierdut toate respectivele etape desfăşurate între timp (vreo trei sau patru la număr, după socotelile mele sumare), asta dacă nu cumva or fi pândit nonstop, douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, şapte zile pe săptămână, cu ochii lipiţi de ecranele televizoarelor deschise pe Eurosport, momentele literalmente mult aşteptate.
Personal, ca un exerciţiu concludent şi, totodată, ca un soi de predocumentare în perspectiva redactării acestui text (că aşa sunt eu: conştiincios), m-am apucat să caut pe Google tastând cuvintele-cheie “ski jumping program” (adică numele paginii de pe Facebook, plus un termen universal valabil, aşa că nu trebuia să stăpâneşti nici limba engleză la perfecţie, presupunând că ăia doi erau fie nişte babalâci, fie nişte preşcolari, deşi din fotografiile de profil nu rezultă), constatând ceea ce presupuneam dinainte, şi anume că nu mai departe decât primul rezultat afişat este pagina oficială a federaţiei de specialitate, cu termenul “calendar” expus la loc vizibil. Pe scurt, chiar dacă, la drept vorbind, nici nu mă interesa, am aflat programul întregului sezon în categoric mai puţin timp decât mi-ar fi luat să întreb, pe Facebook, “Cand se va desfasura urmatoarea etapa??? Are cineva vreo poza cu calendarul competitional???” şi chiar “Cand va avea loc urmatoarea etapa???”, cum au făcut cei doi.
Una peste alta, concluzia ar fi că, în general pe internet, dar, iată, în special pe Facebook, “navighează” fiinţe oarecum umane cu un nivel de inteligenţă mai scăzut decât al multor dobitoace dintre cele care apar în fotografiile postate pe-acolo.
P.S. Chiar aşa! N-a încercat nimeni să-şi înveţe câinele, pisica sau chiar papagalul să-şi facă un cont de Facebook? Date fiind cele de mai sus, eu cred că ar fi un experiment încununat de succes, spre marea satisfacţie a lui cuţu-cuţu, pisi-pisi sau coco-coco, care va avea astfel prilejul să se delecteze cu multe materiale ce îl/o privesc în mod direct.
miercuri, 11 martie 2015
ALERGĂTORI DE CURSĂ LATĂ
Săptămâna trecută, inclusiv în weekend, la Eurosport (2), am văzut, fără îndoială, de departe cea mai proastă transmisiune de la o competiţie de atletism (Campionatele Europene în sală, de la Praga) din ultimii foarte mulţi ani. Mai precis, de când urmăresc eu aşa ceva cu regularitate, pentru că altfel nu se numără printre sporturile mele favorite.
Astfel, regizorului de emisie, sau cui se ocupa, teoretic, să comute imaginea de la o disciplină la alta, îi băgase cineva în cap ideea profund eronată că atletismul înseamnă doar alergare, astfel încât, de pildă, pentru prima oară în viaţă am putut să urmăresc (dacă m-ar fi interesat cu adevărat) o cursă de 3000 de metri de la cap la cap, în condiţiile în care în paralel se aflau în plină desfăşurare probe altminteri mult mai pasionante, cel puţin din punctul meu de vedere, cum ar fi săriturile (în înălţime, în lungime, cu prăjina) sau chiar aruncarea greutăţii. Asta ca să nu mai spun că respectiva cursă de 3000 de metri, în care, până în ultima sau, cel mult, ultimele două tururi nu se întâmplă mai nimic, şi de obicei până atunci sunt arătate doar selecţiuni, era una preliminară, pe când celelalte erau finale. Sau că, în timp ce se dădea lupta pentru medalia de aur la lungime, eu vedeam cum se dezbracă sprinterii şi cum se hlizesc spectatorii prin tribune.
Pe de altă parte, şi tot ca niciodată, s-au difuzat practic integral întrecerea pentatlonistelor şi, ulterior, cea a heptatloniştilor, care, cu tot respectul pentru polivalenţa lor, sunt, la drept vorbind, mai degrabă mediocri, dacă nu chiar slabi, iar uneori de-a dreptul penibili în multe dintre probele componente, astfel încât, printre altele, nu te poţi aştepta din partea lor la niciun fel de record (decât, dar numai în final, de puncte) şi nici ierarhia în fiecare dintre discipline nu are de fapt vreo relevanţă, motive pentru care de obicei imaginile cu ei sunt destul de rare, iar întrecerile sunt programate la alte ore decât ale celor individuale, pe care se axează transmisiunile cu adevărat profesioniste.
Uite de-aia nu-mi place mie când competiţii de anvergură se desfăşoară în ţări “bananiere” în context, fără tradiţie în sportul respectiv, exemplul cel mai elocvent, în afară de cel de mai sus, fiind toate ediţiile de campionat mondial de înot (în bazin scurt sau lung) programate prin Qatar sau Emiratele Arabe Unite! Despre visul (de fapt coşmarul) meu de a asista, cândva, la un turneu final al CM de fotbal organizat împreună de Liechtenstein, Luxemburg şi San Marino, în care, în mod firesc, fiecare dintre cele trei superputeri să fie cap de serie al câte unei grupe, am mai scris.
Dincolo însă de amatorismul transmisiunilor în sine, care a şi reprezentat, din fericire, ceva relativ nou, ceea ce m-a enervat şi mai mult au fost câteva vechi şi, iată, incorigibile (deşi zău că n-ar fi greu!) metehne ale televiziunilor care le-au difuzat, eternele mele (in)amice, Eurosport şi TVR.
Ei bine, îmi pare rău că trebuie s-o spun, şi nici nu mă pot abţine s-o fac (poate prea) pe şleau, dar prima, recte Eurosport, a devenit un adevărat refugiu pentru retardaţi. Cu toate că, de ani de zile, grila de programe a canalului 2 difuzată în România diferă, uneori radical, de cea nici măcar internaţională, ci, din câte am înţeles, a British Eurosport, (a cărui siglă, în paranteză fie spus, face clar această distincţie, după cum am avut ocazia să văd cu ochii mei), atât cei care gestionează pagina oficială de internet, pentru România, în limba română, a postului, cât şi – mai ales şi încă şi mai deranjant –, prezentatorii şi comentatorii lui nu par să fie nici în ziua de azi la curent cu aceste diferenţe. Astfel, în condiţiile în care orice telespectator relativ fidel, chiar şi neinteresant de competiţia respectivă, ştie că, atunci când este etapă în Bundesliga, cel puţin după-amiezele şi serile de weekend îi sunt dedicate practic în exclusivitate, pe pagina amintită nu se scrie niciun cuvinţel, în schimb eşti (DEZ)informat că vei avea parte de o mulţime de alte transmisiuni, de la snooker şi patinaj artistic, până la, iată, atletism. La fel se întâmplă şi când programul este afişat direct pe ecran. De altfel, ca mare amator de snooker, am luat de multe ori plasă, până să mă prind cum stau lucrurile, şi, de altfel, singurii doi comentatori care, măcar de la o vreme, îndrăznesc să-şi anunţe telespectatorii că nu e cazul să ia în seamă ce scrie acolo sunt cei care se ocupă de această disciplină.
Ceilalţi, printre care duduile şi nenea cam amorţit care au comentat acum atletismul, îţi confirmă cu mult entuziasm tembel gogomăniile proiectate din “regia de la Paris” (pe care, de data asta, mă abţin s-o calific după cum ar merita), şi te invită să rămâi sau să revii pe recepţie pentru a urmări “regalul...”, care de fapt nu va fi difuzat niciodată, de parcă n-ar lucra şi ei în televiziunea aia şi nu s-ar uita, măcar din obligaţie profesională, la Eurosport (2). Sau poate nu sunt nici ei amatori de Bundesliga.
În privinţa TVR, care a transmis, teoretic, în paralel, dar, în multe momente, practic, în exclusivitate, competiţia, din păcate doar pe canalul 3, nedumerirea mea este aceeaşi din iarna trecută, când vorbeam despre Olimpiada de Iarnă de la Soci. De ce, adică, în condiţiile în care, la aceeaşi oră, pe TVR HD se repetau, pentru a cinşpea oară (că le-am tot văzut eu), nişte clipuri nesemnificative cu imagini din munţii patriei sau de prin oraşele exotice ale mapamondului, dar până atunci se putuse difuza în direct un meci de tenis de Cupa Davis al României, care între timp se încheiase, dat şi pe TVR 2, nu se găseşte nimeni în toată instituţia capabil să apese butonul sau să învârtă manivela sau să acţioneze pedala care ar fi făcut ca şi atletismul să poată fi vizionat în format HD.
Singura explicaţie cât de cât raţională care mi-a venit în minte a fost că idioţii ăilalţi, de la Eurosport, cu care, într-un fel, TVR partaja drepturile de difuzare, i-or fi obligat să transmită la parametri calitativi inferiori, pentru a nu le face concurenţă “neloială”, asta, desigur, dacă pe Eurosport chiar s-ar fi transmis, la aceeaşi oră, în direct, ceea ce apărea doar în program, în loc să se dea de fapt un “amplu rezumat înregistrat”, la câteva ore bune (şi foarte mici) după încheirea competiţiei. Totuşi m-aş mira, aşa că merg în continuare pe cartea incompetenţei şi imbecilităţii factorilor de răspundere de-acolo, mai cu seamă că, aşa cum am amintit, povestea se repetă întruna.
Sper să am o viaţă suficient de îndelungată încât, măcar la adânci bătrâneţi, să apuc să văd că pagina de internet a Eurosport menţionează meciurile de Bundesliga în locul cine ştie cărei competiţii (inclusiv de soccer din Liga Nord-Americană, noua achiziţie profund aberantă a postului panEUROPEAN, pe lângă cele de fotbal australian și fotbal american) sau că măcar comentatorii sunt la curent cu programul real, iar, pe de altă parte, TVR HD e folosit când şi cum trebuie, pentru a-și justifica existența.
luni, 9 martie 2015
BINE-BINE (AKA OK), “DE LA CAPĂT”, DAR DE LA CARE DIN ELE ŞI CA SĂ CE?!
Sigur, pe undeva, lucrurile pot fi privite şi dintr-un punct de vedere meschin de strict personal: aseară am irosit 0,30 euro, plus TVA-ul achitat în avans, la încărcarea cartelei Vodafone pe care, la drept vorbind, şi-aşa îmi rămăsese prea puţin credit pentru o convorbire decentă după standardele mele, în condiţiile în care precedentele aproape şase ore întregi le petrecusem pălăvrăgind la telefon cu amicul meu din Spania, doar că, desigur, de pe abonamentul “nelimitat” de la Digi Mobil, aşadar 0,30 euro… pe care i-am investit în votarea Luminiţei Anghel la Preselecţia Naţională a Eurovision 2015.
Pe de altă parte, martoră îmi e soţia că, dincolo de cele scrise deja de săptămâna trecută, imediat după ce solista şi-a încheiat evoluţia (relativ decentă, deşi ar fi fost loc de şi mai bine), am rostit, cu amară ironie, premonitoriile vorbe de duh: “tocmai am ascultat piesa care va ocupa un meritoriu loc doi”. Asta pentru că ştiu eu ce ştiu, iar blestemul care urmăreşte participările României la Eurovision încă de la prima, cea (de fapt ratată) din 1993, când în loc să trimitem o melodie cu adevărat reuşită, despre care îmi face o plăcere cam masochistă şi acum să mă gândesc că ar fi putut chiar câştiga, “Say Something” a lui Laurenţiu Cazan, am trimis-o (la cererea publicului - nota bene!) să se facă de râs pe biata Dida Drăgan, care nici nu-mi imaginam pe vremea aceea că are atâţia fani, de vreme ce atunci când îmi mărturiseam admiraţia faţă de ea, şi, mai cu seamă, stilul muzical abordat, eram privit ca proaspăt venit de pe o planetă îndepărtată şi lipsită de condiţii propice vieţii, aşadar blestemul acela continuă să lovească, astfel încât parcă an de an – sau, în orice caz, în cei puţini când nu sunt toţi concurenţii o apă şi-un pământ, varză – piesa mai valoroasă ocupă nici măcar un loc şase sau şapte, ca să am baremi satisfacţia perversă că sunt eu excentric şi cu gusturi bizare, ci fix doi, în urma uneia care, în schimb, n-ar fi meritat să treacă nici de preselecţie.
E adevărat, uneori “juriul de specialitate”, aşa cum scriam luni, are o contribuţie mai nimicitoare, fiindcă acum, de bine sau, mai degrabă, de rău, piesa trupei Voltaj a fost preferată chiar de către public, despre care mai mult decât tocmai am spus în paragraful anterior, referitor (şi) la momentul 1993, nu mai am de adăugat nimic esenţial. Trebuie totuşi să remarc faptul că alde Pocorschi și Nu-știu-cine ăla care a tot cântat cu Paula Seling n-au stat nici ei cu mâna în sân şi, preventiv, au avut mare grijă să nu plaseze piesa Luminiţei Anghel nici măcar pe locul doi, ci de-a dreptul pe trei, ca să fie siguri că, la o adică, în caz de balotaj, nu ar avea de câştigat opţiunea publicului, totul după o metodă deja patentată în urmă cu câţiva ani. Cine ştie un pic de aritmetică poate face o socoteală simplă pentru a afla cât trebuie adăugat la cele 5 puncte obţinute de Ovidiu Anton din partea publicului, echivalentul locului ŞASE(!), pentru a termina în clasamentul general pe locul trei, cu 15 puncte, în condiţiile în care Voltaj a avut 24 (12 de la public + 12 de la juriu), iar Luminiţa doar 18, adică 10 (locul doi) de la public + 8 (locul trei) de la juriu.
Că, după toate astea, preşedintele juriului, atunci când a declarat, la conferinţa de presă de după concurs, “din fericire, s-au detaşat câteva piese”, a uitat pur şi simplu s-o amintească şi pe cea a lui Anton, plasată de fârtaţii lui întru ticăloşie pe poziţia secundă, mi se pare doar un mărunt amănunt elocvent. Cum spuneam însă, oricum nu mai conta. Poate data viitoare, când vor ţine morţiş, din interese şi invidii profesionale, să căpăcească o altă melodie adevărată.
Revenind la piesa celor de la Voltaj – care, în paranteză fie spus, au măcar meritul de a fi fost, alături de CEJ (ăia străini, care parcă erau, la propriu, din alt film, recte concurs, păcat că nu aveau şi un cântec mai ca lumea) şi de Luminiţa Anghel, singurii dintre finalişti care au sunat cu adevărat profesionist pe scenă, fapt pentru care şi tăiasem de pe listă, cu ambele mâini, celelalte trei piese pe care le nominalizasem săptămâna trecută printre, mult prea mult spus, favoritele mele, inclusiv cea a penibilului Bon Jovi de Lehliu Gară, Ovidiu Anton, şi a membrului nerecunoscut și chițăitor al formaţiei t.A.T.u, Tudor Turcu, ca să nu mai zic de Cristina Vasiu, despre care, la cum a apărut mai mult DEZ decât ÎMbrăcată, mă gândeam că dacă ar fi avut vocea şi piesa (ba, la urma urmelor, că nu m-a dat deloc pe spate nici la capitolele astea, chiar şi faţa şi corpul) Luminiţei Anghel, ne băteam pentru locul I la Viena – trebuie să mărturisesc că nici după ce solistul vocal a repetat de cel puţin o duzină de ori că are un mesaj anume, şi deşi a fost interpretată în limba română, n-am fost în stare să descopăr legătura dintre cele maximum douăzeci-treizeci de cuvinte ale textului (la care au muncit, conform informaţiilor de pe ecran, absolut toţi cei cinci membri, astfel încât fiecăruia îi revin, în medie, patru până la şase, cu tot cu prepoziții) şi respectivul mesaj nobil – ceva cu copiii lăsaţi acasă de “căpşunarii” de prin Spania şi Italia, pare-se.
Aşa cum, de asemenea, n-am înţeles în ce sens trebuie sensibilizată opinia publică, în special cea internaţională, şi tocmai de la înălţimea scenei Eurovision. Adicătelea ce ar fi de făcut? Să-i trimită înapoi în şuturi pe părinţi ca să fie alături de copilaşii aproape abandonaţi? Păi bieţii europeni fac deja tot ce pot pentru asta. (Ar face ei şi mai multe, dar au legi care le interzic!) Să le atragă atenţia părinţilor înşişi că sunt denaturaţi? Mă rog… Să-i ducă pe copii cu forţa lângă ei, eventual prin domiciliile acestora din cutiile de carton de la periferia marilor capitale? Zău că aş vrea să-mi explice cineva, mai cu seamă că nu m-am dumirit absolut deloc nici după ce am citit pe îndelete (vă jur!) site-ul dedicat de Voltaj acestei “campanii umanitare”, care, de altfel, cam în altă ordine de idei, mai apropiată de concursul propriu-zis, bag seama că datează de ceva vreme şi e relativ bine popularizată (nevastă-mea, de pildă, ştia deja melodia de la radio, în timp ce restul erau în primă audiţie pentru ea), luând un start binişor furat faţă de ceilalţi concurenţi, ceea ce îmi pare la limita (exterioară a) legalităţii.
Sincer să fiu, am senzația că băieţii de la Voltaj au compus bucata, au încropit un text aiuristic şi abia pe urmă s-au gândit să pretindă că e despre copiii cu probleme. Puteau la fel de bine să susţină că e dedicată căţeilor fără stăpâni, despre care nu-i zi să nu citesc câte zece apeluri disperate pentru adopţie pe Facebook. Temişan ştie de ce!
Una peste alta, ca în fiecare din ultimii ani – tocmai, hăt, de pe la “Tornero”-ul lui Trăistariu şi “Let Me Try”-ul aceleiaşi Luminiţa Anghel (printre ai cărei fani, ca să fim bine înţeleşi, sunt departe de a mă număra!), după cele petrecute (şi) aseară, nu-mi rămâne decât să trag nădejde, la fel de zadarnic ca întotdeauna, că până la marea finală din luna mai fie cei de la Voltaj se ceartă între ei, fie vocalistul face guturai şi îşi pierde temporar vocea, fie sunt descalificaţi din diferite motive (vreo două mi se par chiar plauzibile!), astfel încât să ajungă să ne reprezinte cea de-a doua clasată. Cam aşa cum tind să se petreacă lucrurile la fotbal, în Liga I, unde ocupantele locurilor de cupe europene sunt în insolvenţă şi n-au drept să evolueze acolo, trebuind să cedeze în favoarea celor plasate în urma lor în ierarhie!
P.S. În ciclul “nicio postare fără post scriptum”, să mai remarc faptul că, după ani de zile în care am fost nu doar scandalizat, ci de-a dreptul scârbit de modalitatea de vot, în sfârşit celor de la Eurovision (România, dar sper să fie la fel şi la concursul mare) le-a venit la cap mintea cocoşului cea de pe urmă şi, pe de-o parte, n-au mai permis ca procedura să înceapă înainte ca evoluţia ultimului concurent să se încheie, aşa încât primii dintre ei să beneficieze, hodoronc-tronc, chiar şi de câte o oră întreagă în plus de primit apeluri, iar pe de alta au interzis ca de pe acelaşi număr de telefon să se trimită mai mult de un singur SMS/apel pentru aceeaşi piesă, stopându-se astfel avântul puştoaicelor amorezate de a vota în neştire pentru, de pildă, vreun afon de-ăla spilcuit şi imberb de la “Băieţii”.
Faptul că, de-o altă pildă, şi oarecum în altă ordine de idei, mie mi-a venit confirmarea de primire a SMS-ului pentru Luminiţa Anghel abia pe la 1 noaptea, la mai bine de-o oră după ce întregul show se terminase şi eu eram deja pe trei sferturi adormit, nici nu-l mai socotesc printre elementele stranii care au dus la triumful celor de la Voltaj.
În fine, pe această cale ţin totuşi să-i liniştesc pe aceia care, ca şi mine odinioară, când încă nu înţelesesem pe deplin cum merg lucrurile, îşi exprimă temerea că prezentându-ne cu aşa hal de piesă riscăm să nu trecem de semifinală. Sistemul de punctare e de aşa natură încât o ţară cu o – că tot e la modă termenul – “diaspora” masivă, ca a noastră, practic e imposibil să nu strângă suficiente sufragii de la conaţionalii aflaţi pe alte meleaguri şi care, prin urmare, au drept de vot. La fel cum, oricât de sinistră ar fi o bucată trimisă, nu prea avem cum să încheiem finala cu zero puncte (deci, în general, la egalitate cu Franţa şi/sau Marea Britanie!) pentru că putem miza întotdeauna pe aportul “căpşunarilor” (tot ei, săracii!) din Spania, Italia… poate, în măsură mai mică, Franţa şi Germania, ca şi al fraţilor, din ce în ce mai vitregi, de peste Prut. Norocul nostru!
P.P.S. Era să uit!!! Din câte îmi amintesc (ceea ce nu e foarte relevant, la ce memorie n-am), este pentru prima oară când văd la nişte muzicieni o atitudine mizerabilă de tip efectiv politicianist.
După ce Voltaj a cântat piesa “De la capăt” în limba română, fără doar şi poate în speranţa, altminteri îndreptăţită, de a atrage de partea lor cât mai mulţi “patrioţi”, inclusiv de la talpa ţării, care să poată înţelege fără “Google Translate” mesajul ăla nobil pe care ignorantul de mine n-a fost în stare să-l descifreze în text (dar, nu-i mai puţin adevărat, şi la şcoală mi-era greu să pricep “metaforele” şi “parabolele” de prin poezii, fiind un tip mai degrabă prozaic), imediat după încheierea concursului, în chiar conferinţa de presă, la sugestia unor indivizi cu care parcă nu se mai văzuse de o sută de ani, deşi erau confraţi de-ai lui, liderul formaţiei a anunţat că se gândeşte serios (parcă a dat şi un ceva procent de vreo 99%) ca la Viena s-o (la propriu) interpreteze în engleză, vezi Doamne ca să priceapă tot mapamondul că e vorba despre căţeii fără stăpân… pardon, despre copiii cu părinţi care muncesc în străinătate.
Fix ca politicienii ăia nemernici care, după ce în toată campania electorală promit măriri de pensii şi salarii, a doua zi după ce ies victorioşi anunţă că prima lor măsură e să… taie pensiile şi salariile.

vineri, 6 martie 2015
miercuri, 4 martie 2015
TÂNĂRUL DEJA BĂTRÂN ŞI FOTBALUL
Nu am nicio simpatie deosebită (sau măcar obişnuită) pentru încă noul – cel puţin raportat la parcă interminabilul mandat al predecesorului său, Mircea Sandu – preşedinte al FRF, Răzvan Burleanu, însă aseară, în cele două sau trei minute, răspândite pe parcursul a vreun sfert de oră, în care m-am uitat la un interviu cu el la Digi Sport (1), plus cine ştie câte înainte şi câte după, cel care s-a străduit din răsputeri şi – n-am nicio îndoială – a şi reuşit să arate tuturor celor aflaţi pe recepţie cât e de neînchipuit de prost (cu capul, nu doar profesional) a fost unul dintre ziariştii care-l chestionau.
Din toate subiectele de interes cu care sunt sigur că l-ar fi putut încolţi pe bună dreptate, gogomanului ăstuia îi căşunase pe trialul organizat de Federaţie în Spania pentru descoperirea de talente fotbalistice printre copiii celor emigraţi acolo după Revoluţie. Principalul reproş, din câte am apucat să înţeleg, era că, în urma vizionării câtorva sute de tineri şi a cheltuirii a vreo patru-cinci mii de euro – aşa cum cu stupidă candoare a aflat cu această ocazie şi jurnalistul, care pesemne îşi imaginase că fuseseră milioane –, probabil contravaloarea biletelor de avion dus-întors ale oficialilor deplasaţi şi a închirierii unui teren, nu s-au găsit decât vreo doi-trei tineri cât de cât înzestraţi. (Între noi fie vorba, eu cred că şi Burleanu a exagerat cu braşoava, în realitate suma investită fiind mai mărişoară).
Treaba e că, după părerea mea, chiar şi dacă s-ar fi cheltuit de zece ori mai mulţi bani, iar din câteva nu sute, ci mii de tineri aspiranţi nu s-ar fi găsit nici măcar unul singur demn de atenţie (că nici românul nu poa’ să devină talentat numai fiindcă şi-a mutat domiciliul ceva mai la sud-vest), acţiunea e una foarte oportună şi ar trebui repetată cât mai des. În condiţiile în care principala chestiune, la o adică, dacă s-ar pune cu adevărat problema, ar fi de ce un tânăr emigrant să fie atât de gogoman (ca să nu spun patriot) încât să accepte să evolueze pentru o naţională de tot rahatul, ca a României, în loc s-o facă – nu-i aşa? – pentru o multiplă campioană mondială şi europeană, ca Spania, şi dincolo de ce i-o fi răspuns, cu abilitatea lui de care nu sunt deloc convins, domnul Burleanu individului, minimul lucru de bun-simţ pe care îl pot face forurile de (orice) specialitate din ţărişoara-mumă e să-şi arate, fie şi numai la nivel simbolic, interesul pentru soarta acestor copii. Uneori, chiar şi un asemenea mărunţiş poate face diferenţa.
Cât despre penibilul ziarist prematur îmbătrânit urât şi acrit prin redacţiile de sport fără să înţeleagă nimic, ar face mai bine să-şi exercite aptitudinile închipuite de Mare Inchizitor pe nenumăratele probleme reale şi grave ale fotbalului românesc. Personal, numai în Liga I, şi la o privire fugitivă, întrezăresc cel puţin optsprezece.
marți, 3 martie 2015
CAMPANIE (IN)UMANITARĂ
Prima oară când am remarcat, cu mulţi ani în urmă, chestia asta, care de atunci, prezentă sub diferite forme similare, a continuat şi continuă să mă enerveze teribil până în ziua de azi, eram la McDonald’s. Chiar lângă una (dacă nu chiar mai multe) dintre casele de marcat, apăruse un soi de cutie a milei, transparentă, dar viu colorată, în care clienţii erau invitaţi, mai mult sau mai puţin politicos, să-şi depună mărunţişul pentru a susţine nu mai ţin minte ce cauză, fără îndoială nobilă, de genul sprijinirii copiilor cu handicap sau, dimpotrivă, a celor supradotaţi.
Poate şi unde sunt, de ce să nu recunosc? (iarăşi!), un tip mai degrabă strâns la pungă, ca să nu spun zgârcit ca Harpagon, până să mă decid să renunţ benevol la o parte din restul pe care nu mi-l dijmuise deja, din lipsă de… mărunt, fătuca altminteri drăguţă de-acolo, mi-a fulgerat prin minte cât de mişelesc de absurd este acel demers iniţiat sau, în fine, măcar adoptat cu entuziasm de paradă de una dintre cele mai profitabile companii ale planetei, cu mii de localuri, deschise în sute de ţări, care, colac peste pupăză, îşi trage fabuloasele venituri din hrănirea nesănătoasă a zeci de milioane de cetăţeni, majoritatea copii. Adicătelea, în loc ca McDonald’s să cedeze fie şi o infimă parte din profituri pentru a susţine nobila cauză în discuţie, tot ce s-au arătat diriguitorii ei dispuşi să întreprindă în acest sens a fost să monteze puşculiţele alea mizerabile de plexiglas în care să cotizeze tot amărâţii de consumatori îndopaţi în exces cu calorii, și pe cale de a deveni obezi şi cardiaci, pentru că, de doldora de bani gata de donat ce sunt, nu-şi permit să mănânce ca lumea la Athénée Palace şi sunt nevoiţi să înghită pe fugă, la oferte cu meniuri de nerefuzat, nişte cartofi prăjiţi în ulei poate chiar rânced, cum s-a mai descoperit. Cu doar olecuţă de bun-simţ, cutiile alea ar fi fost montate undeva sub tejghea, la loc ferit de priviri, unde funcţionarii companiei – oricum plătiţi ca nişte sclavi întru şi mai marea îmbuibare a patronatului – să îndese câte un leuţ-doi din contravaloarea fiecărei comenzi sau măcar cei câţiva bănuţi pe care, cum mai aminteam cândva, românul, de mândru că e el rrromân plin de fiţe ce e, adesea nu se înjoseşte să-i mai ia.
Trecând, cronologic vorbind, prin câteva “campanii umanitare” realizate, în interes propriu, de nişte vedete atinse – cu adevărat regretabil, desigur – de grave maladii personale sau ale unor membri ai familiei, dar care vedete, inclusiv de radio sau din showbiz, remunerate şi cu mii de euro pe lună, cu siguranţă îşi permiteau să se trateze corespunzător într-o măsură incomparabil mai mare decât simplii lor fani, poate şomeri sau “beneficiind” de salariul minim pe economie, chemaţi să doneze, şi care, la o adică, dacă Doamne fereşte!, nu pot face asemenea demersuri publice, ci stau la mila statului român care nu se sinchiseşte să le asigure nici măcar ceea ce li se cuvine după o viaţă de plătit CAS-ul, ajung în chiar zilele noastre, când cazul cel mai revoltător mi se pare cel al societăţii RCS&RDS, care desfăşoară o campanie de strângere de fonduri pentru tratamentul unei fetiţe bolnave.
Ce vreau de fapt să spun, fără a fi greşit înţeles (deşi sesizez cel puţin două sau trei moduri în care aş putea fi), este că, în general, suma necesară pentru astfel de intervenţii e de câteva zeci, maximum sute de mii de euro, bani ce ar putea fi lejer asiguraţi, măcar din când în când (adică fix cu frecvenţa cu care se desfăşoară asemenea campanii) de un megaconcern multinaţional ca RCS&RDS (sau Vodafone sau Orange…), cu milioane de abonaţi adesea jecmăniţi pentru servicii de proastă calitate, fără a mai trebui să se facă apel (tot) la oamenii de rând. După care, zău că nu m-aş supăra câtuşi de puţin dacă pe toate posturile de televiziune (proprii, în cazul de faţă), în mijlocul oricărei emisiuni sau transmisiuni sportive, fie şi din cinci în cinci minute, aş vedea câte un banner sau chiar o pauză în toată regula, prin care să mi se aducă la cunoştinţă generoasa contribuţie a companiei.
Măgăria este că aceste mesaje publicitare, fără îndoială emoţionante, apar şi acum, când probabil RCS&RDS n-a dat niciun sfanţ din profiturile ei, în schimb nu m-ar mira ca mulţi clienţi naivi (la fel ca şi cei ai McDonald’s odinioară), indiferent dacă se simt sau nu obligaţi să şi doneze din propriile buzunare, să fie impresionaţi de, chipurile, mărinimia companiei, care, vezi Doamne, “se implică”, “nu ca alţii”, aşa că merită să te abonezi sau, după caz, să nu renunţi la ea, chiar şi dacă serviciile cam lasă de dorit. Ceea ce reprezintă, din punctul meu de vedere, un soi de publicitate nu doar ascunsă, ci şi cu desăvârşire mizerabilă.
P.S. Chiar dacă, recunosc, nu o fac atât de frecvent pe cât s-ar cuveni şi, oricum, atunci când, totuşi, o fac, nu o trâmbiţez public, de data aceasta, inclusiv pentru a sublinia că problema e cu totul alta, am, şi anunţ că am efectuat o mică donaţie pentru speţa în discuţie. Cu precizarea că, neavând nici cea mai mică încredere în RCS&RDS, cu care m-am mai războit, cu succes (abia) după intervenţia instituţiilor abilitate, pe tema unor sume pe care mi le-a scos ilegal din buzunar (controlul sumelor donate, mai ales în borcanele cu bani gheaţă de la McDonald’s, ar fi un subiect în sine, mai cu seamă când sunt implicate entităţi hrăpăreţe precum toate cele amintite), SMS-ul l-am trimis la numărul corespunzător din reţeaua Vodafone.
P.P.S. Dacă greşesc pe undeva şi, mai devreme sau mai târziu, va reieşi că instituţiile pomenite contribuie şi efectiv financiar, nu doar… logistic la aceste strângeri de fonduri, îmi fac, bucuros, mea culpa. Cu siguranţă însă că donaţiile lor nu sunt suficiente (deşi, categoric, ar putea fi!), de vreme ce se apelează în continuare la publicul larg.

luni, 2 martie 2015
MAI SIGUR CA MOARTEA
Tocmai am terminat de ascultat, în primă (adesea şi-aia doar pe jumătate!) şi, mai cu seamă, ultimă audiţie (cu o excepţie!), cele, din fericire, nici mai mult, dar, din păcate, nici mai puţin de douăsprezece piese calificate sau, mă rog, reţinute, de nu mi-e clar cine (dar aş putea afla dacă m-ar interesa cu adevărat), pentru Selecţia Naţională a Eurovision, ce se va desfăşura duminică (?!), 8 martie, la Sala Polivalentă din – hodoronc-tronc – Craiova.
Prima certitudine este că nici anul acesta nu vom câştiga marele trofeu. A doua e că, totuşi, dacă nu-şi bagă coada în mod strategic şi profund interesat “juriul de specialitate” sau vreun Horia Moculescu în pragul senilităţii, şi dacă nu cumva panţuştii şi panţuştile alea care mai concurează, şi de care personal n-am auzit, au milioane de fani imberbi şi retardaţi gata să sară cu câte cinşpe SMS-uri de căciulă la vot, iar la Viena femeii cu barbă de anul trecut vom trimite singura cât de cât melodie, cea interpretată de (aceeaşi) Luminiţa Anghel, ne putem plasa, cu puţin noroc (gen poziția de pe care intrăm în competiție) şi concurenţă slabă, în prima jumătate a finalei.
Sigur că “A Million Stars” (sper că acolo vom scrie corect, cu majuscule, titlul piesei, nu ca pe site-ul TVR!) compusă de Andrei Tudor pe un text de Cristian Faur (de obicei nu era invers?!) e departe de a fi o capodoperă, dar măcar are un sound închegat (chiar dacă şi cu ceva rezonanţe cam… balcanice, în special la început), cu trei-patru linii melodice distincte, marcate prin ruperi de ritm bine controlate şi măcar e inspirată, pe ici, pe colo, dintr-o bucată câştigătoare cândva, nu din cele de mijlocul spre coada clasamentului, la oricare ediţie, aşa cum sunt restul, cu excepţia celor catastrofale de-a dreptul. Oricum, la o a doua audiţie sună aproape binişor, ceea ce e la fix, dat fiind că în Austria va trece printr-o semifinală. La a treia e deja cam plictisitoare, dar nu mai contează.
Pe de altă parte, va trebui să vedem cum se prezintă interpreta pe scenă, live şi aşa mai departe, chiar şi la… Craiova (?!), fiindcă eu unul am mai luat o dată plasă, prin 2009, cu melodia “Pleacă”, a lui Cornel Ilie, de la Vank (și/sau Vunk), interpretată de o oarecare Tina, care le zicea binişor pe versiunea de studio, dar când a apărut în carne şi oase, la finala naţională, suna ca o mâţă strivită îndelung de buldozer. Că între timp piesa, prelucrată (nici măcar într-un sens bun!), a devenit mare şlagăr pe la posturile naţionale de radio, de o mai aud şi acum, uneori, la aparatul din lift (v-am povestit cândva despre el) nu mai are nicio relevanţă. Atunci ne-am potcovit cu ceva Elenă Gheorghe şi “The Balkan Girls” de toată jena, ceea ce sper din suflet să nu se mai întâmple anul acesta!
P.S. Aşa, în caz de Doamne fereşte!, ar mai fi vreo două-trei piese care măcar aduc, fie şi vag, a muzică: cele interpretate de Cristina Vasiu (“Nowhere”), Ovidiu Anton (“Still Alive”) şi Tudor Turcu (“Save Us”), dacă nu cumva, între timp, compozitorul celei din urmă e dat în judecată de fetele de la “t.A.T.u”. Cu ele (la piese mă refer, nu la fete!) am putea devansa măcar Franţa, tradiţionala ocupantă a ultimului loc şi, poate, Marea Britanie, la mare luptă cu Germania.
joi, 26 februarie 2015
DESPRE FACTURI (2)
(Continuare de aici)
La Telekom, de exemplu – despre care şi citeam la un moment dat că, din n-am înţeles ce motive, chipurile întemeiate, a redus acest interval –, data emiterii facturii mele este, hodoronc-tronc, ziua de 6 a lunii, iar scadenţa pe 20. Din nefericire, cel mai adesea, noua sumă de plată nu apare înainte de 7 sau chiar 8 nici măcar în contul de client, pe care eu, spre deosebire, presupun, de marea majoritate a abonaţilor şi, categoric, de toţi cei fără internet (iar, în conformitate cu statisticile, rata de penetrare a acestuia în România e numai de vreo 50%) îl am. Pe e-mail (că am şi de-ăsta, deşi, aşa cum am mai spus cândva, îl consider mijlocul de comunicare cel mai lent din istoria omenirii, de vreme ce uit să-l verific cu săptămânile), vine, în cel mai fericit caz, pe 11-12. În schimb, factura normală, tipărită, în plic, îmi ajunge, prin intermediul vajnicei Poşte Române, abia pe 14-15, iar uneori şi mai târziu, dacă se nimereşte prost vreun weekend. Luna asta a venit pe 16, fiind luni.
Toate astea, în condiţiile în care, pentru mine, care nu stau nici măcar la periferia Bucureştiului, şi cu atât mai puţin într-un cătun izolat din Bărăgan, cea mai apropiată casierie Telekom e la câteva staţii de mers cu tramvaiul. La fel şi în cazurile Vodafone şi UPC, iar ca să ajung la una de Enel cred că ar trebui să schimb vreo două troleibuze şi-un metrou, de când pe cea de la parterul blocului au desfiinţat-o pe motive de economie odată cu apariţia crizei. Doar una de Digi am în apropierea casei, dar nu cred să mai dureze mult până o închid şi pe-asta.
Partea cea mai absurdă a chestiunii vine însă abia acum, sub forma “mijloacelor moderne de plată”. Ei bine, după cum eşti avertizat chiar prin intermediul facturii tipărite sau pe site-urile companiilor, trebuie să ai TU în vedere că, atunci când plăteşti prin intermediul băncilor, cu cardul, pe internet etc., durata “procesării operaţiunilor” poate ajunge şi la 10 (zece!) zile lucrătoare. La Digi, de pildă, unde, în ciuda casieriei apropiate, nu plătesc acolo de scârbă, că mereu ajung să mă iau în gură cu vreo toantă, şi prefer bancomatul, apare limpede în contul de client: “achitat în (să zicem) 21, operat în (de obicei) 24”. Se pare că astea (doar) trei zile sunt un caz fericit, cu excepţia situaţiei în care data scadenţei ar fi 22.
Ce vreau să spun e că, mai cu seamă în condiţiile în care:
1. Tendinţa generală este de a se suprima facturile tipărite, care îţi sunt însă cerute la orice unitate de încasare “independentă”, de la oficiile poştale şi casieriile băncilor până la toate “Pay”-urile astea la fel de moderne (PayPoint, Payzone ş.a.m.d.);
2. Punctele de prezenţă ale companiilor sunt tot mai puţine şi mai îndepărtate, din motive economice;
3. Facturile sunt emise târziu şi fac mult pe drum;
4. Cum spuneam, operaţiunile bancare durează,
nu înţeleg de ce CLIENTUL e cel care trebuie să fie preocupat de intervalul de timp dintre momentul achitării şi cel în care compania de servicii primeşte banii.
Cu alte cuvinte, dacă eu am scadenţa pe 20, deci practic am dreptul să plătesc, fără nicio penalitate, inclusiv pe 19 (dacă nu chiar şi în ultima zi), se prea poate ca, folosind mijloacele alea “moderne” şi “rapide” care îmi sunt aduse inclusiv ca argument forte să renunţ la factura tipărită, plata să fie efectuată propriu-zis pe vreo 25, nu? Iar mie serviciile să-mi fie tăiate (la Digi cunosc caz în familie!) pe 22, după care să aştept cine ştie cât “rebranşarea”, de obicei făcută (tot) contra cost! Fiindcă, pe de altă parte, doar n-o să mă apuc să urmăresc informaţiile economice şi mersul Bursei, ca să văd dacă ziua când ajung să plătesc la bancă va fi una aglomerată, cu tranzacţii importante numeroase, astfel încât amărâţii mei de 50 de lei pentru factură să fie uitaţi pe circuit până a treia, a patra, a cincea… zi.
Normal ar fi ca acest “delay” să şi-l asume companiile. Sunt conştiente că durează enşpe zile de când bag eu cardul în bancomat sau tastez seria lui pe internet şi vor să aibă banii în cont pe, să zicem 20? Atunci să pună dracului data scadenţei 10. Şi să facă în aşa fel încât să emită factura pe 1 sau, eventual, dacă ştiu că o trimit cu melcul sau cu un curier şchiop, pe 25 din luna precedentă, ca să ajungă la client în timp util. Nu se pupă intervalele? Mă doare-n cot! Să facă în aşa fel încât să se pupe, că de-aia dăm o căciulă de bani pentru nişte servicii oricum mizerabile.
miercuri, 25 februarie 2015
DESPRE FACTURI
Cea mai recentă bătălie din războiul meu de… prea mulţi ani cu furnizorii de (in)utilităţi din România a început pe la sfârşitul anului trecut şi iată că, deşi ar fi rimat, nu s-a terminat încă la începutul acestuia.
Aşadar, fix în perioada sărbătorilor de iarnă, poate şi unde nu sunt genul de personaj ocupat în zilele alea cu tăierea porcului sau cu vizitarea rudelor din provincie, de vreme ce nu le am nici pe unul, nici pe celelalte, s-a nimerit, mai degrabă la iniţiativa companiei decât a mea, care nu făcusem decât să transmit un soi de preaviz de renunţare parţială la serviciile ei, să negociez, dimpotrivă, o prelungire completă de contract – altminteri avantajos, fiindcă mi se ofereau, cam la aceiaşi bani, de peste cinci ori mai multe minute, inclusiv internaţionale pe mobil, şi dublu trafic de internet – cu Vodafone.
Chiar dacă, pentru o vreme, discuţiile s-au aflat într-un oarecare impas din cauza unui punct iniţial omis (voit, aş zice) de către agentul de vânzări, dar descoperit la timp de vigilentul de mine, şi anume faptul că urma să mi se perceapă o taxă pentru factura tipărită, în condiţiile în care până atunci o primeam gratis, după ce i-am explicat pe larg, preţ de vreo jumătate de ceas, individului, că, pe de-o parte, chiar nu e cazul să-mi spună el (aşa cum tot se străduia) cât de uşor îmi va fi să plătesc “ca şi până acum”, prin nenumărate “mijloace moderne”, fiindcă n-are el de unde să ştie ce mi-e mie comod şi ce nu, iar, pe de alta, dacă el consideră un leu pe lună o sumă ridicolă, atunci mi se pare cu atât mai natural s-o suporte – ca şi până acum – compania, într-un târziu am ajuns la un consens, omul luându-şi angajamentul solemn că, la o adică, dacă nu se poate altfel, o va plăti el din buzunar. Să fie sănătos!
Cert e că, începând cu prima scadenţă, s-au întâmplat exact cele două lucruri absurde la care, sincer să fiu, mă aşteptam. Mai întâi, factura nu mi-a venit deloc, pentru că, în mod “automat” (de vreme ce eu categoric n-am făcut-o), din contul de client mi s-a activat aşa-numita “factură electronică”; cu alte cuvinte, n-am fost taxat, dar nici n-am primit-o pe cea tipărită. După care, în urma unei (noi) sesizări telefonice din partea mea, preluată de un alt cretin de-acolo care m-a asigurat – tot la insistenţele mele, cu întrebări specifice în acest sens – că de luna următoare (adică asta) îmi va veni, în fine, “gratuit, cum aţi primit-o şi până acum”, factura tipărită, ea mi-a venit, într-adevăr, însă taxată în mod (ne)corespunzător, cu leul acela şi ceva, echivalentul a 0,20 euro fără TVA, pam-pam. Totodată, la fel de “automat” mi s-a dezactivat “factura electronică” din contul de client. (Bine, acum, practic eu cerusem acest lucru, dar numai cu condiţia să nu fiu taxat pentru cea tipărită. Avantaj, de hoţi ce sunt, ei.)
Pe scurt, momentan sunt în faza în care, după încă o sesizare, analizată preţ de câteva zile, inclusiv, după cum mi s-a comunicat, prin ascultarea înregistrărilor convorbirilor telefonice în care am negociat contractul cu primul dobitoc, am fost (din nou!) asigurat că de luna viitoare voi primi cu adevărat factura tipărită în mod gratuit, deşi, cică, din cauză de UE, ecologie şi bla-bla-bla e împotriva practicilor companiei, dar s-a dovedit că am obţinut acest drept la negocieri.
Acum, nu ştiu şi, sincer să fiu, nici nu mă interesează dacă banii îi vor fi tăiaţi din salariu primului cretin cu care am discutat sau celui de-al doilea (ambii mi-ar plăcea să fie de fapt daţi afară, ca incompetenţi, asta dacă nu e cumva e ordin pe companie să mintă cu neruşinare în speranța că până la urmă clientul se lasă, la propriu, păgubaș), ori vor fi scăzuţi din profiturile şi-aşa nemeritat de mari ale Vodafone, care, trag nădejde, nu va da faliment din atâta lucru, mai cu seamă că, la drept vorbind, de pe urma mea de hrăpăreţ ce sunt și eu oricum are numai de câştigat, fiindcă nu consum lunar nici a zecea parte din beneficiile incluse în abonament. E suficient să vă spun că n-am renunţat (încă) nici la “nelimitatul” de la Digi! În fine.

Toată întâmplarea asta măruntă, de efectiv un leu şi zece bani (la un curs euro-leu de 4,45) mi-a amintit însă de o altă chestiune care mă scoate din sărite la companiile de servicii: data scadenţei de plată înscrisă pe facturi.
Ce se întâmplă?...
Ce se întâmplă?...
(Continuarea în ediția de mâine)
marți, 24 februarie 2015
PORECLE
Chiar dacă – aşa cum, poate, (ex-)cititorul meu fidel o fi remarcat, cel puţin după ce s-a plictisit să tot aştepte – de la o vreme nu (prea) am mai avut răgaz să mă ocup de blog din cauza altor priorităţi nesemnificative apărute în viaţa mea, şi oarecum apropo de cele scrise ieri, m-am gândit să împărtăşesc cu oricine se mai nimereşte pe-aici din greşeală, căutând pe Google termeni conţinuţi şi de aceste pagini, un soi de ciudăţenie de-a mea, printre multe altele, şi anume de a da porecle jucătorilor şi jucătoarelor de tenis din circuitul profesionist. Ciudăţenie cu atât mai surprinzător de mare, în primul rând pentru mine însumi, cu cât nici măcar în tinereţe nu aveam vreo înclinaţie pentru astfel de îndeletniciri, aşa cum, de pildă, manifesta un foarte bun prieten şi coleg de clasă din liceu. În fine.
Iată, aşadar, nu doar câteva exemple, ci cam întregul index (deocamdată), însoţit, pe alocuri, de câte o explicaţie aproximativ logică pentru care şi de unde până unde:
Murray = Murăescu sau Murăilă, pentru că joacă “româneşte”, adică nu te poţi deloc baza pe el; face break şi, aproape invariabil, următorul ghem pe propriul serviciu îl pierde. Adesea întoarce incredibil rezultatul, dar, parcă de şi mai multe ori, scapă avantajele printre degete. Uneori îmi aminteşte de evoluţia fetelor. În orice caz, pentru că ţin pătimaş cu el, îmi e imposibil să-l urmăresc, în special în meciurile importante, cu adversari valoroşi.
Ferrer = Ferel
Federer = Federel (de aceea îmi place când cei doi joacă unul împotriva altuia: Ferel şi Federel)
Nadal = Nadalus
Wawrinka = Paprinka
Bulgarov = Dimitrov (sau invers)
Djokovici = “Ăla antipaticu’” (de fapt, sincer să fiu, nu i-am dat propriu-zis o poreclă; încerc să-l ignor, dar, fireşte, n-am cum, că prea e bun)
Isner = Frankenstein Unu
Raonic = Frankenstein Doi
Nishikori = Pişicori
Gulbis = Vulvis (mi-e şi antipatic!)
Kyrgios (jucător… australian în plină ascensiune, cică) = Cârgâz
Sharapova = Femeia Bionică; Femeia Perfectă; Perfectova; Superbova (şi aşa mai departe…)
Halep = Halepa
Kvitova = Ciumăfaia
Jankovici = Ciumăfaia’ilaltă
Wozniacki = Bozniacki sau “Aia mică” (deşi nu mai e)
Azarenka = Ţaţarenka
Makarova = Macaronova
Safarova – Gâsculiţova (fiindcă are “ochi de gâscă fiartă”, cum zicea mama)
Cibulkova = Cimultova
Pliskova = Plicikova
Muguruza = Buburuza
Cornet = Scârbăciunea sau Scârbăcioasa mică; Obrăznicătura (că şi e!)
Pennetta = Pennella sau Dametta
Svitolina = Svindolina (hodoronc-tronc)
Giorgi = Fâşneaţa
Lisicki = Ţiţiki
Vandeweghe = Vandezeghe
Hantuchova = Modelova
Zakopalova (actualmente Koukalova) = Zacopanova
Pironkova = Pironova sau Bulgarova
Goerges = Gheorghes (cam aşa se şi pronunţă)
luni, 23 februarie 2015
SIMONA HALEP ŞI PREMIILE OSCAR
Nu ştiu dacă există şi o altă legătură între jucătoarea noastră de tenis, Simona Halep, şi Premiile Oscar de anul acesta, dar, în ceea ce mă priveşte, am găsit una prin intermediul câtorva texte şi declaraţii ale jurnalistului, scriitorului, comentatorului sportiv, filmologului ş.a.m.d. – într-un cuvânt, liderului de opinie (despre orice) Cristian Tudor Popescu – , care, în mod mai degrabă misterios – de vreme ce nu mă mai îndeletnicesc de multă vreme cu cititul elucubraţiilor din presă –, mi-au căzut sub ochi zilele trecute. Voi încerca să explic.
Poate şi dintr-un elan oarecum autocritic, pentru a înfiera subtil practica mizerabilă a ziarului la care lucrează, “Gândul”, de a face trimiteri la texte altminteri banale şi chiar plicticoase prin linkuri (în special pe “Mediafax”) cu titluri absurd-senzaţionaliste, domnia sa pomenea într-un articol propriu despre o colecţie de declaraţii ale, chipurile, detractorilor Simonei Halep – pe care îi numea, cu simpatie, desigur, “cretinetzi şi netanderthali” – adunate de ziarul “Prosport” de pe Twitter sub egida “Halep e terminată”. Avid şi eu, ca tot românul masochist, să văd cum ne sunt terfelite, în general de noi înşine, marile valori naţionale altminteri – vezi, Doamne – intangibile, precum sportivii de performanţă (că artişti de talie mondială n-avem), iată peste ce am dat:
SportsFiend22: “Halep is done. (Halep e terminată)”
Matthew!: “Halep usless at generating her own pace. Fascinating. (Halep încearcă inutil să dicteze ritmul ei. Fascinant.)”
Abigail Johnson: Halep can play SO much better than she’s been playing. All tournament, not just now. Her errors used to be almost non-existent… (Halep poate juca MULT mai bine decât o face. În tot turneul, nu doar acum. Astfel de erori erau în trecut inexistente)”
Savannah: “Like a puppet on a string Halep being pulled & pushed. (Ca o papuşă pe un şir, Halep e trasă şi împinsă)”
Jose Morgado (caracterizată chiar de “Prosport” drept “cea mai înfocată fană a Simonei, care ieri a trăit partida cu Makarova la intensitate maximă”): “Absolutely pathetic set from Halep. Wozniacki 6-2. (Set absolut penibil pentru Halep. Wozniacki 6-2)”
Abel: “Caro dominating Halep. Never thought I’d say that. (Caro dominând-o pe Halep. Nu am crezut niciodată că voi spune asta.)”
Tata Tongo: “First set to Wozniacki. What’s happening Halep?! (Primul set merge la Wozniacki. Ce se întâmplă cu Halep?)”
WTA Scores: Wozniacki winning literally everything, breaks Halep to love and takes the set 6-1 (Wozniacki a câştigat literalmente tot, i-a făcut break la 0 lui Halep şi a luat primul set, 6-2)”
(Traducerea aparţine “Prosport”)
Da, spre mica mea dezamăgire, asta e tot: opt postări mari şi late, prin care nişte cetăţeni aparent străini par mai degrabă să-şi expună dezamăgirea, chiar cu nuanţe de mâhnire, după un prim set pe care eu unul l-aş caracteriza drept catastrofal făcut de “fata noastră” în faţa danezei Caroline Wozniacki.
Acum, ca să fiu sincer, eu iau în calcul şi varianta în care, dintr-un motiv sau altul, poate doar pentru a-l face de râs pe CTP (care nu s-a sfiit nici el s-o mustre un pic pe Halep, fără să se autocaracterizeze drept… şi/sau…!), administratorii site-ului “Prosport” au scos între timp postările mai dure, dar zău că, la cum arată acum, adevăratul “cretinetz netanderthal” (şi o spun cu aceeaşi simpatie şi convins că n-ar avea niciun motiv să mă dea în judecată, de vreme ce termenii îi aparţin şi i-a folosit cu aceeaşi libertate la adresa unor necunoscuţi) pare editorialistul de la “Gândul”.
Asta chiar şi trecând peste propriile mele nemulţumiri la adresa Simonei, de al cărei triumf la Dubai m-am bucurat, fireşte, ca unul ce era să fac în repetate rânduri infarct urmărindu-i evoluţiile (oscilante), dar nu mă pot împiedica să observ că, pe de-o parte, ultimele adversare, învinse teribil de greu, acuzau diverse probleme de sănătate (Pironkova a jucat tot meciul cu ditamai bandajul pe coapsă, Wozniacki cu unul sub genunchi, iar Pliskova a primit îngrijiri medicale chiar în timpul partidei), iar, pe de alta, românca mi-a făcut impresia că, după ce toată lumea, inclusiv eu, remarcase(m) cât de mult şi-a îmbunătăţit serviciul spre sfârşitul sezonului trecut, acum a renunţat să-l mai exerseze la fel de intens, convinsă pesemne că a rezolvat o dată pentru totdeauna problema asta. Sper să mă înşel eu, iar ea să-şi cunoască mai bine de-atât sportul pe care îl practică. Despre căderile ei în joc şi, – Doamne fereşte! – în clasamentul WTA, sau prostul obicei, perpetuat, iată, şi zilele astea, de a se da sau, şi mai grav, a fi cu adevărat rănită din două în două turnee, cu altă ocazie. Acum vreau să ajung la Oscaruri.
De fapt, legătura adevărată şi, la drept vorbind, cam nesemnificativă, despre care vorbeam la început, este mai degrabă că acelaşi CTP a fost făcut în felul în care îi face el pe criticii Simonei de către câţiva buni amici de-ai mei cărora le-a citit, aşa, de-al dracu ce sunt, declaraţiile prin care jurnalistul caracteriza filmul “American Sniper” drept “ceauşist”, “nazist”, “propagandist” şi aşa mai departe, pentru că ar proslăvi intervenţionismul american, iar pe Clint Eastwood îl compara – nu în sensul bun, presupunând că ar exista vreunul! – cu Sergiu Nicolaescu.
Ei bine, trebuie să spun, totuşi, că, în acest punct, eu am sărit în apărarea lui CTP! Convingerea mea – bazată inclusiv pe o surprinzătoare afinitate de gusturi în privinţa celorlalte pelicule nominalize şi… nenominalizate anul acesta! – este că, în fond şi la urma urmelor, domnia sa pur şi simplu n-a văzut filmul, ci, cel mult, a citit câteva cronici defavorabile şi a urmărit, în fugă, trailer-ul. Personal îl socotesc doar un film slăbuţ, comercial (dovadă succesul de casă de care s-a bucurat) şi – poate paradoxal pentru CTP – mai degrabă antimilitarist, pentru că etalează, o dată în plus, ororile războiului, punând chiar accent pe îndoielile americanilor de rând (ba, în unele momente, ale “Lunetistului” însuşi!) legate de implicarea ţării lor în diverse teatre de operaţiuni îndepărtate.
De aceea, chiar şi presupunând că mă înşel, iar CTP a văzut totuşi filmul, l-aş sfătui s-o mai facă o dată, lăsând însă, pe cât posibil, de data asta, măcar pentru două ceasuri, antiamericanismul său umoral la uşa sălii de cinema.
P.S. Doar pentru că tot veni vorba, m-am bucurat să constat că, de data asta, multe din preferințele mele la Oscaruri s-au confirmat. Mai exact, cinci din opt (la categoriile importante).
Excepţiile sunt Patricia Arquette în locul Emmei Stone (dar e OK, era a doua mea opţiune, chiar dacă “Boyhood” nu m-a dat deloc pe spate ca pe alţii), Eddie Redmayne în locul lui Michael Keaton (aici aş avea obiecţii mai serioase, pentru că niciodată nu mi s-au părut întru totul elocvente rolurile acestea de personaje năpăstuite fizic, dar poate voi dezvolta subiectul cu alt prilej) şi Julianne Moore în locul lui Rosamund Pike (cam idem).

joi, 19 februarie 2015
OSCAR. PREMIILE OSCAR
![]() |
| Elena Lyadova în "Leviathan" |
În schimb, am urmărit deja, cu eforturi sisifice, două dintre cele străine, pare-se marile favorite, “Ida” (din fericire foarte scurt!) şi “Leviathan” (dimpotrivă!), care nu mi-au întrecut deloc aşteptările modeste, singura mea nedumerire perpetuă rămânând de ce dracului nu sunt luate în considerare şi cele româneşti, la fel de pretenţios de proaste, iar uneori chiar la fel de bine jucate.
Cam în aceeaşi ordine de idei şi valoare, trebuie să spun că am văzut şi “Deux jours, une nuit”, care, tot din motive care îmi scapă – la fel cum îmi scapă şi cele pentru care franţuzoaica Marion Cotillard e nominalizată întruna, indiferent în ce apare, în timp ce, de-o recentă pildă, rusoaica Elena Lyadova (foto), din “Leviathan”, sau poloneza Agata Kulesza, din “Ida”, nu – e cunoscut mai degrabă sub numele de “Two Days, One Night”, în condiţiile în care, în urmă cu vreo doi ani, americanii se schimonoseau fandosindu-se să numească “Les Miserables” o producţie sută la sută hollywoodiană. În orice caz, la o adică, dacă mademoiselle Cotillard ar lua Oscarul, şi dacă s-ar furniza şi motivaţia juriului, ca la Premiile Nobel, aceasta ar putea suna astfel: “pentru maniera profesionistă în care mănâncă îngheţată la cornet şi bea apă direct din sticlă”. În plus, are un profil (în special cel stâng) expresiv, ce poate fi admirat cam trei sferturi din film, în timpul lungilor peregrinări, redate în timp real, între diverse (i)mobile.
Sigur, până la un punct, pot să înţeleg predilecţia asta (mai nouă) a membrilor Academiei de a remarca actriţele care, cum s-ar zice, “ţin în spate întregul film”, apărând în absolut toate cadrele, de obicei singure, aşa cum s-a întâmplat (şi) anul trecut în “Gravity” cu Sandra Bullock. Bine ar fi, totuşi, să şi facă una-alta în ele.

Că eu aş fi preferat-o oricând, chiar şi fără s-o văd, pe Amy Adams în “Big Eyes”, rol pentru care a luat “Globul de Aur” e, recunosc, o chestiune strict subiectivă, dat fiind faptul că sunt un mare fan şi poate puţintel amorezat de ea. Pe criteriul ăsta însă, dintre cele care concurează aş fi ales-o pe Felicity Jones, dar, după cum veţi vedea mai jos, am optat pentru Rosamund Pike. Asta ca să nu mai spun că în locul lui Cotillard aş fi preferat-o şi pe Jennifer Aniston, în “Cake”!
Apropo de “Gravity”, care anul trecut a fost la un pas de a lua marele premiu, fiind dat ca favorit de mulţi specialişti, în mod paradoxal, într-un an foarte prost, din punctul meu de vedere, pentru filme, cum a fost 2014, o peliculă de fix aceeaşi factură, SF, dar infinit mai complexă şi mai interesantă, şi mă refer la “Interstellar”, nici măcar nu a fost nominalizată, deşi ar fi avut loc alături de celelalte numai opt, dintr-un maxim “regulamentar” de zece.
Dar oful meu cel mai mare anul acesta (şi nu numai!) e legat de nominalizările pentru scenariu original. Mai precis pentru una, cea a lui “Foxcatcher”. Chiar dacă, în sine, n-am nimic cu el, mi se pare cu totul anormal ca “o poveste bazată pe fapte reale”, şi încă bazată temeinic din câte înţeleg, aducând mai degrabă a biografie, să concureze ca “scenariu original”. Probabil că ideal ar fi să se introducă o categorie aparte, însă, în lipsa ei, oricum mai nimerit ar fi să intre la “adaptat”. Adaptat după realitate. Nu poţi pune o poveste efectiv originală, născocită de mintea inventivă a unui autor, alături de una care, indiferent dacă mai romanţat-fantezist sau chiar mai fidel-realist, relatează nişte întâmplări adevărate.
În încheiere, iată preferinţele mele, cu o precizare în completarea celei din debutul articolului, şi anume că, după ce voi vedea şi celelalte patru filme, dintre care unul concurând chiar pentru “cel mai bun”, iar alte două având un actor, respectiv o actriţă nominalizat/ă, voi face, dacă va fi cazul, corecturile cuvenite. (Categoriile… nedefinitivate le-am trecut cu italice.)
Cel mai bun actor în rol principal: Michael Keaton – “Birdman or (The Unexpected Virtue of Ignorance)”
Cel mai bun actor în rol secundar: J.K. Simmons – “Whiplash”
Cea mai bună actriţă în rol principal: Rosamund Pike – “Gone Girl”
Cea mai bună actriţă în rol secundar: Emma Stone – “Birdman or (The Unexpected Virtue of Ignorance)”
Cel mai bun scenariu original: “Birdman or (The Unexpected Virtue of Ignorance)”
Cel mai bun scenariu adaptat: “The Imitation Game”
Cel mai bun regizor: Alejandro G. Iñárritu – “Birdman or (The Unexpected Virtue of Ignorance)”
Cel mai bun film: “Birdman or (The Unexpected Virtue of Ignorance)”
UPDATE, duminică, 22 februarie, ora 15.00: AMR = 1 (“Selma”, pe care nici nu am cum să-l văd până la ora Galei)
UPDATE, duminică, 22 februarie, ora 15.00: AMR = 1 (“Selma”, pe care nici nu am cum să-l văd până la ora Galei)
joi, 12 februarie 2015
CATASTROFĂ CINEMATOGRAFICĂ
…(Cu accent pe “catastrofă”, pentru că “cinematografică” nici nu prea e.)
Doar aşa poate fi caracterizat de departe cel mai prost aşa-zis film la care am avut – în cele din urmă, după ce-l înregistrasem acum un an, dacă nu şi mai bine, de la HBO, dar am reuşit până acum, când nici nu ştiu ce dracu m-a apucat, să-l ocolesc, pentru că aveam o presimţire – (vreodată) proasta inspiraţie să mă uit, “Când se lasă seara peste Bucureşti sau metabolism” al mult prea lăudatului şi supraestimatului Corneliu Porumboiu, despre a cărui (altă) capodoperă, “A fost sau n-a fost?”, am avut ocazia să mă pronunţ, cândva, foarte pe scurt, că nici nu merita mai mult, în sensul că a fost orice altceva, dar n-a fost film.

De altfel, individul am senzaţia că pur şi simplu nu înţelege ce este şi, mai cu seamă, ce NU este “arta cinematografică” şi cu ce se deosebeşte ea de orice altceva în general şi de celelalte arte în particular. Dacă iei doi aşa-zişi actori (că or fi “jucat” şi în altceva, poate chiar mai bine) şi îi pui să rostească nişte replici stupide în timp ce-i filmezi, în cea mai mare parte a timpului dinspre cefe, nu înseamnă că ai făcut un film şi, cu atât mai puţin, artă. Nici măcar scuza că unul dintre personaje aminteşte despre tot soiul de regizori “vizionari”, gen Michelangelo Antonioni, nu ţine; mai e mult chiar şi până aproape!
Sigur, retardaţi care să aprecieze, şi încă la superlativ, inclusiv prin decernări de premii (neapărat “prestigioase”, cum ar fi Gopo, nu glumiţe de-astea anglo-americăneşti ca Globurile de Aur, BAFTA sau Oscarurile), astfel de (ne)realizări s-au găsit, se găsesc şi se vor găsi întotdeauna, fiindcă, vorba aia, “mare e Grădina lui Dumnezeu…”. Din punctul meu de vedere însă, fără a merge într-atât de departe încât să devin mai îngăduitor până şi faţă de trista amintire a epocii în care opere de artă – din păcate, pe-atunci chiar adevărate – erau puse pe foc, zău că, inspirat şi de fervoarea acţiunilor DNA din zilele astea, mă gândesc serios să iniţiez un denunţ prin care – în cazul, foarte probabil, în care nenorocirea asta de peliculă s-a realizat, recte irosit, pe bani mai mult sau mai puţin publici, căpătaţi, de pildă, de la CNC – instituţiile abilitate ale statului să ancheteze cazul pentru deturnare de fonduri. Adicătelea, s-au dat pentru un film şi s-a făcut… ce s-a făcut.
Prin comparaţie, până şi cealaltă mare porcărie pe care coincidenţa face că am văzut-o, la fel de tardiv, zilele astea (şi eu nebun, de parcă n-aş avea de lucru, în condiţiile în care mai e o săptămână până la Oscaruri şi sunt restant cu vreo şapte filme!), “Love Building” (aştept cu respiraţia ţinută continuarea, “Love Building 2”, care am înţeles că trebuie să apară anul ăsta!) aproape că merita favoarea de a fi trecută sub tăcere. O menţinez doar ca un argument dureros în plus că, în ultimul timp, spre deosebire de vremurile, nici măcar foarte îndepărtate, când filmele româneşti erau, într-adevăr, în mare parte, (tot) nişte porcării, dar măcar bine jucate, acum sunt şi porcării şi jalnic interpretate. Asta poate şi unde cei despre care am rămas eu cu impresia că sunt “noul val” de actori, “tineri” şi cu adevărat extrem de talentaţi, se cam apropie vertiginos de 40, chiar 45 de ani. Din urmă par să vină doar de-ăştia făcuţi la apelul bocancilor, prin telenovele şi reclame idioate, şi care, la fel ca titulara din “Când se lasă seara…”, pe numele ei (că m-am interesat!) Diana Avrămuţ, sau ca “fata de la Vodafone”, Ioana Blaj, pe care o văd tot mai des în lungmetraje, şi, din păcate, nu doar în cele făcute de MediaPro Pictures, par să aibă deficienţe de vorbire sau să fi învăţat limba română ca pe una străină. Bine, amândouă sunt de prin Ardeal, o fi de vină şi accentul, dar nici chiar aşa!

De altfel, tanti Avrămuţ asta reuşeşte contraperformanţa inegalabilă de a fi cu desăvârşire falsă chiar şi în scenele în care nu are nimic altceva de făcut decât să tacă, pur şi simplu, şi să iasă pe o uşă, dintr-o cameră goală, după ce se ridică din pat. Aşa ceva chiar că n-am mai văzut!
Una peste alta, ca de obicei, îmi invit toţi duşmanii, în frunte cu cititorul ăla fidel şi handicapat care simţea nevoia să mă apostrofeze de câte ori ziceam ceva rău despre filmele franţuzeşti/de artă/proaste, să facă tot ce le stă în putinţă să nu-l rateze. De pe ecrane s-a dus de mult (probabil după primele două zile de săli goale), dar bănuiesc că mai poate fi prins pe la o televiziune patriotică sau găsit în supermarketuri, pe fundul vreunui coş cu DVD-uri de-alea mai ieftine decât eticheta cu preţul. Vizionare competentă!
P.S. Citeam undeva că nu ştiu ce asociaţie de profil a pus “Când se lasă seara…” pe lista cu cele mai bune cincizeci de filme europene ale anului respectiv. Unul în care, presupun, s-au făcut doar patruzeci şi nouă.

Abonați-vă la:
Postări (Atom)