DE CE AM ÎNJURAT (ŞI EU)

Un punct important al dezbaterilor prilejuite de meciul România-Estonia, de marţi, a fost reacţia publicului de pe Arena Naţională, care în multe momente a sancţionat zgomotos, prin fluierături, huiduieli şi înjurături la adresa protagoniştilor, jocul mizerabil al naţionalei noastre. O mulţime de “experţi”, printre care şi selecţionerul Victor Piţurcă, s-au grăbit să-i catalogheze pe spectatori drept lipsiţi de educaţie (cel puţin fotbalistică), fiindcă, vezi Doamne, n-au înţeles excepţionalul joc tactic practicat de alde Bourceanu, Raţ & Comp., care, la adăpostul avantajului luat mai degrabă de Olanda în meciul cu Turcia, evoluau cică “pragmatic”, de parcă ar fi fost în faţa unui rezultat de excepţie cu Brazilia.

Sincer vorbind, nu ştiu ce-a fost în mintea celor de pe stadion, care înfruntau nu doar plictiseala partidei, ci şi frigul şi umezeala unei zile de toamnă de început de cod galben de ploi şi nici măcar nu treceau prin emoţiile fazelor fierbinţi de la Istanbul, când turcii ameninţau poarta fraţilor noştri batavi (care doar în Schengen nu ne vor în ruptul capului, că la Mondiale ar da orice să ne aibă iarăşi în grupă!), dar ştiu că eu însumi am înjurat de mama focului şi, în principiu, de unul singur, ca nebunul, în faţa televizorului, nu atât fiindcă osteniţii noştri congenital păreau să joace oricum la trecerea timpului chiar şi când ei şi olandezii aveau doar 1-0 (cu “reuşita” noastră dintr-un penalty prostesc făcut de adversari), astfel încât un gol al turcilor şi unul, încă şi mai probabil, al estonienilor ne-ar fi năruit visul de aur al generaţiei de tinichea de a ajunge, în sfârşit, după ani şi ani de neîmpliniri, la… un baraj (unde nici n-are sens să mai discutăm ce o să păţim!), ci pentru că efectiv jucau prost pur şi simplu (în faţa unei formaţii pe care plănuiseră s-o învingă cu un scor de la 5-0 în sus!), nereuşind să dea o pasă de doi metri, fie şi în spate (că în atac oricum fiecare jucător român părea marcat de câte cinci estonieni), şi, încă şi mai iritant, pentru că păreau să alerge “la mişto”, cu lehamite sau de parcă tocmai intraseră pe teren după ce terminaseră o cursă de maraton, în timp ce, pe de-o parte, până şi estonienii, dar, mai ales, pe de alta, în meciul celălalt, olandezii fugeau de ziceai că sunt (din nou) în finala CM. Cu alte cuvinte, nu era vorba atât de “tactica” tricolorilor, cât de atitudinea lor sau, mai bine zis, de lipsa acesteia. Plus că eu n-am înţeles logica asta conform căreia dacă am jucat prost cu… Andorra şi am câştigat, am jucat prost cu… Estonia şi am câştigat, rezultă că dacă vom juca prost şi cu Grecia sau Ucraina, ca să nu mai spun Portugalia sau Croaţia, vom câştiga. Sau că brusc vom juca bine cu oricare din ele. Poate ne va explica Piţurcă.

Şi, apropo de selecţioner, omul a simţit că e momentul propice să se justifice (încă o dată) pentru ruşinea din 2008, de la Europene, despre care am şi scris la vremea respectivă, când, deşi toată lumea a zis – chipurile fără temei – că Olanda “s-a dat la o parte”, noi n-am fost în stare să obţinem un rezultat bun, cu care să ne calificăm în faza superioară, ci am încasat-o straşnic, aşa cum au păţit-o turcii şi ungurii zilele trecute.

Acum, dacă Piţurcă s-ar fi adresat numai celor care ştiu despre fotbal doar cât tanti Alexandra, mătuşă-mea de nouăzeci de ani, probabil că ar fi fost convingător, dar restul lumii înţelege foarte bine că e cu totul altceva un ultim meci dintr-o grupă pe care ai câştigat-o deja, la un turneu final, când peste alte două-trei zile ai de jucat o partidă eliminatorie cu un adversar de marcă, astfel încât este cât se poate de firesc să te menajezi, să introduci rezervele ş.a.m.d., faţă de două meciuri din finalul preliminariilor, când nu te împiedică nimic să tragi cât se poate de tare, mai ales dacă ai nevoie ca de aer de puncte în clasamentul FIFA, pentru a fi cap de serie la Mondiale şi a evita măcar în prima rundă o Brazilie, o Argentină, o Germanie... Lasă glumele, nea Piţi!