O STICLĂ ŞI MAI MULTE SCAUNE

Ar fi fost cu adevărat o surpriză de proporţii epice ca, în aproape exact anul întreg care s-a scurs fulgerător de când nu am mai fost eu la teatru până vinerea trecută, lucrurile să se fi schimbat simţitor, sau baremi cât negru sub unghie, în bine, atunci când vine vorba de bunul-simţ al publicului şi al organizatorilor. Asta ca să nu mai spun că nici eu n-am devenit mai băftos, de pildă cât să nu nimeresc chiar lângă cea mai cretină spectatoare, o muiere care chiar şi venită de una singură a reuşit să facă gălăgie cât o fanfară militară, nu doar chicotind tumultuos la orice replică de pe scenă (cu excepţia celor cu adevărat spirituale), ci mai ales plimbând de colo-colo şi, mai rar, sorbind dintr-o sticlă de apă minerală (Dorna), altminteri cât se poate de banală şi inofensivă când se află în mână unor oameni normali la cap, dar pe care o scofâlcise în asemenea hal încât foşnea şi păcănea ca un ambalaj de hârtie groasă.

La drept vorbind, ghicisem cu cine am de-a face din primul moment, atunci când, încă înainte de a se aşeza bine în fotoliu, duduia a simţit nevoia imperioasă de a-şi suna o prietenă pentru a-i comunica trufaş că e la teatru, ca să nu şi-o imagineze – Doamne fereşte! –, deja de la ora aceea relativ matinală, prin barul unde avea să ajungă fără îndoială după reprezentaţie. De altfel, chestia asta cu telefonatul sau expedierea de SMS-uri de la teatru sau cinema am remarcat-o la foarte multă lume, inclusiv la persoanele care, la fel ca vecina mea de scaun, au depăşit vârsta adolescenţei de prin anii ‘70. Aşa de pildă, ar fi şi nostim, dacă n-ar fi mai degrabă enervant, că în clipa în care, cu aproape sfertul de oră întârziere obişnuit, s-au stins becurile pentru începerea spectacolului, în sală era aproape la fel de lumină doar că de la telefoanele mobile pe care încă se mai butona vreun “hai că începe, te-am pupat, vorbim mai încolo!” (adică peste zece minute, când expeditorul/expeditoarea începe să se plictisească).

Ce mă scoate însă poate cel mai rău din sărite – şi acum mă refer la organizatori – este obiceiul acela pe cât de prost pe atât de răspândit (practic generalizat) de a se pune scaune în plus, în special pe culoare, dar uneori chiar şi în faţa primului rând! Bun, pot să înţeleg că sălile sunt mici, iar setea de cultură a publicului, pe de-o parte, şi foamea de câştiguri a organizatorilor, pe de alta, nesăţioase, dar, pentru amărâtele alea de cinci, şapte, nouă bilete (sau invitaţii) suplimentare, nu doar că se creează o imagine absolut deplorabilă, ca să nu spun ţigănească, dar un număr cel puţin dublu de spectatori care şi-au plătit biletul cinstit şi poate l-au achiziţionat din timp au surpriza neplăcută de a fi înghesuiţi şi chiar de a nu vedea cum trebuie, pentru că scaunele acelea adăugate sunt întotdeauna mai înalte decât fotoliile standard.

Despre ce s-ar întâmpla, din cauza culoarelor blocate, în caz de incendiu, nici nu vreau să mă gândesc. Se pare însă că n-o fac nici pompierii sau cine s-o mai ocupa în ziua de azi cu aplicarea şi respectarea normelor PSI în instituţii.




P.S. Referitor la acest ultim aspect, poate că domnul director George Ivaşcu, de la Teatrul Metropolis – altminteri, pare-se, un bun manager –, ar fi putut să-şi proiecteze de la bun început sala, relativ nouă, cu scaunul acela în plus pe coridor. Sigur, spaţiul de trecere dintre rânduri ar fi fost (tot) ca şi inexistent, obligându-i pe spectatori la stranii mişcări aproape lascive pentru a se strecura pe-acolo, dar măcar aspectul era mai civilizat.