APROAPE DE ELIMINARE

Încă din urmă cu câteva etape, când deja se contura probabilitatea ca în grupa F a Ligii Campionilor la fotbal trei echipe să termine la egalitate cu 12 puncte, stabilind astfel unul din acele (puţine) recorduri imposibil de bătut vreodată, şi anume cel mai mare punctaj (posibil) cu care o formaţie ratează calificarea, mă şi vedeam scriind cât de natural este ca pocinogul să li se întâmple fix favoriţilor mei de la Arsenal. Uluitor este că în cele din urmă n-a fost aşa, “tunarii” scăpând ca prin urechile acului, după ce au pierdut în ultimul meci, cu Napoli, la “numai” două goluri diferenţă (0-2) în loc de… trei, deşi după jocul şi, mai ales, atitudinea pe care le-au etalat ar fi meritat cu prisosinţă eliminarea. Cel puţin acum chiar nu mai au motiv să se văicărească dacă în faza următoare vor avea din nou tradiţionalul “ghinion” de a da, prematur, peste Barcelona, pe care – la fel ca şi pe Real, Bayern, PSG sau Atletico – ar fi putut-o evita obţinând aseară măcar un egal, cu atât mai mult cu cât nici Napoli (cea mai antipatică echipă italiană după Juventus şi Roma) nu s-a arătat prea convinsă de şansele ei, părând că se bazează mai degrabă pe nimereala aia de a marca atunci când te-aştepţi (de la ei) mai puţin, în special în minutele de prelungire, chestie pe care o ştie prea bine şi Steaua. Probabil însă că nişte adversari gen Galatasaray, Zenit sau Olympiacos n-aveau niciun farmec pentru londonezi, prea obişnuiţi cu eliminările timpurii din UCL.

În mod oarecum paradoxal, Arsenal are în campionat cel mai bun parcurs din ultimul cincinal, dacă nu chiar deceniu, în condiţiile în care, cu excepţia aportului consistent adus de noua achiziţie, cu adevărat de marcă, Őzil, jocul e la fel de fragil ca întotdeauna. (Dacă m-ar întreba cineva pe mine, aş spune că ascensiunea “tunarilor” e mai degrabă “meritul” adversarelor, care deocamdată se prezintă mai slab ca-n anii trecuţi.) Aşa, de pildă, n-am să înţeleg în ruptul capului noua obsesie pentru pasele din prima atingere, “un-doi-urile” cu orice preţ făcute de cele mai multe ori în situaţia în care cel grăbit să scape de minge e singur-singurel, dar pasează instantaneu... la un coechipier marcat de doi-trei adversari (asta presupunând că-l nimereşte pe coechipier, chestie care nici nu se întâmplă atât de des pe cât s-ar cuveni.) Cealaltă “partitură tehnico-tactică” impusă pesemne de Wenger este preluarea cu spatele la poarta adversă, şi pasarea ulterioară a mingii înapoi, chestie care, tot aşa, se întâmplă inclusiv în situaţiile când jucătorul care face manevra e bine demarcat, astfel încât ratează şansa de a se întoarce şi a scăpa singur cu portarul. Numai aseară am văzut de cel puţin trei-patru ori chestia asta, într-un meci în care, după socotelile mele, Arsenal n-a tras niciun şut (sănătos) pe spaţiul porţii!

Despre cei din linia de fund şi despre Arteta nici n-are rost să mai pomenesc: catastrofali cum îi ştiam. Nostim este că aseară, la a doua schimbare de jucători făcută de Wenger, am avut impresia că cel înlocuit este chiar spaniolul, prilej cu care am şi rostit în barbă un “În sfârşit, îl scoate pe Arteta!” plin de năduf. Oricine a urmărit meciul îşi imaginează aşadar surpriza mea când, după alte câteva minute, am văzut cum mijlocaşul “tunarilor” nu doar că era încă (pentru foarte scurt timp, de altfel) în teren, dar şi încasa al doilea cartonaş galben, lăsându-şi coechipierii în inferioritate numerică. Lucru care, ce e drept, nu s-a simţit mai deloc, aşa cum nu s-ar fi simţit nici dacă era eliminat şi Giroud, celălalt jucător avertizat, dar care continua să facă tot felul de faulturi inutil-imbecile şi să lovească mingea după fluierul arbitrului. Că atâta îl duce pe el capul. Măcar dacă n-ar alerga cu aceleaşi mişcări caraghioase şi dezordonate ca nepotu-meu de patru anişori, dar mai încet!

Una peste alta, mă tem că jumătate aia de sezon (fie prima, fie a doua) bună a lui Arsenal, despre care am tot scris, se apropie de sfârşit. Începe cealaltă!