DE ZIUA (DE DUPĂ ZIUA) NAŢIONALĂ

În condiţiile în care, mai mult de nevoie decât de voie, trăiesc de-atâta efectiv amar de vreme (adică de când am făcut ochi) într-o frumoasă şi mănoasă ţară căreia îi merge buhul că, din păcate, e populată… de oameni cu tot felul de calităţi deosebite, printre care însă nu se numără hărnicia, eu am un vecin (cel de dedesubt) care se culcă la ora patru dimineaţa şi unul (cel de-alături) care se trezeşte la cinci. Majoritatea celorlalţi încep să mişune, cu multă însufleţire şi uşi trântite, de pe la şase, când, de pildă, femeia de serviciu a terminat deja de mozolit (că spălat e mult spus) scările şi de aruncat ce mai era de aruncat (îndeobşte sticle de vin şi bere), cu zgomot, pe tobogan. Judecând, aşadar, după propria mea experienţă, s-ar părea că în România se munceşte mai degrabă foarte prost, decât foarte puţin. Sau poate e doar “bafta” mea.

Cu fireasca întârziere aferentă faptului că sunt şi eu un demn fiu al patriei mele, care deci nu mişcă un deget (pe tastatură) (nici) duminica şi pe care nu-l dă afară din apartamentul modest de bloc ceauşist, proaspăt reabiltat termic, punctualitatea (să ştiţi că aici chiar exagerez, de dragul efectului dramatic), vin şi zic: la mulţi ani, România!