LUCRURI MĂRUNTE CARE NE (SAU, ÎN ORICE CAZ, ÎMI) FAC VIAŢA GREA (I)

Niciodată nu ştiu pe dinafară în ce parte trebuie să rotesc un robinet ca să curgă apă caldă şi în care (cealaltă) parte pentru apă rece. Colac peste pupăză, într-una din băi am la chiuvetă o baterie de mare firmă, nemţească, însă pesemne unul din produsele rebut, pentru că, spre deosebire de baia ailaltă, unde am una identică şi cumpărată în acelaşi timp şi din acelaşi loc, nu există pe ea însemnele acelea cu roşu, respectiv albastru, puse pentru copii şi pentru cei fără ţinere de minte, ca mine, iar la cabina de duş – că aici voiam să ajung –, tot de (altă) mare firmă, austriacă, însemnele există, numai că sunt amplasate, cumva, SUB robinet, în sensul că nu le poţi vedea decât cu mari eforturi de aplecare şi torsionare a corpului (propriu, adică) sau dacă bagi acolo o oglindă, caz în care ai putea să înţelegi exact pe dos.

Spuneam că aici vreau să ajung, pentru că treaba asta cu bulinuţele roş-albastre puse aiurea face parte dintr-un şir întreg de lucruri bizare, din punctul meu de vedere, pe care le-am întâlnit chiar şi la cei mai mari producători. Deoarece lista este lungă şi în perpetuă completare, doar voi spicui:

1. Capitolul “Praf şi pulbere”. În ciuda faptului că şi până acum (câţiva ani) toate aparatele mele electronice, de la PC până la DVD recorder/player-e şi toate decodoarele HD sau numai digitale ale operatorilor de cablu se umpleau ochi de praf, încât îmi era şi groază să le demontez când se defectau (şi cu atât mai jenă să las pe altcineva, mai priceput în ale depanării, s-o facă), pentru că riscam să mă îmbolnăvesc instantaneu de astm, de la o vreme producătorii par să fi ajuns la concluzia unanimă că respectivele divaisuri nu se aerisesc în mod corespunzător dacă nu se pun găurelele acelea de ventilaţie fix pe latura superioară, respectiv sus, pe – să-i zicem – capac, în loc să fie amplasate ca până atunci, pe laturile verticale. Noua configuraţie, pe lângă că nu-ţi mai permite să pui şi tu acolo un ceva milieu de pildă, sau un bibelou cu ciobănaşul şi ciobăniţa sărutându-se pasional, asigură o cantitate înzecită de praf, pe care nici măcar nu-l mai poţi şterge din/la timp, fiindcă se depune direct pe diode, tranzistori şi ce-o mai avea măgăoaia prin măruntaie. Mă întreb dacă nu cumva asta a fost şi intenţia producătorilor, în scopul scurtării timpului de viaţă; nu doar al aparatului.

2. Capitolul “Obiecte tăioase”. Cu precizarea că sunt pe deplin conştient că, pe de-o parte, am o piele (a mâinilor) cam prea sensibilă nu doar pentru un reprezentant al sexului meu (masculin, pentru cititorul ocazional), dar pesemne că şi al spiţei umane în general, iar pe de alta sunt un tip uşor căscat, care face multe lucruri oarecum automat, fără să le dea atenţie, tot nu cred că se justifică opţiunea diferiţilor fabricanţi, inclusiv de produse alimentare destinate copiilor, pentru ambalajele extrem de tăioase. De-a lungul vremii m-am rănit (până la sânge) în diverse astfel de folii şi caserole, începând cu cele de plastic, în care sunt ambalate mezeluri ce ar putea fi chiar tranşate cu ele şi terminând cu cele din aluminiu (?) de la napolitane şi, mai ales, croasanţi (cu ciocolată sau cremă de şampanie). Despre cât de greu se deschid cele mai multe dintre ele – chiar şi când sunt prevăzute cu zone speciale – nici nu mai vorbesc, că de-aia şi ajung să mă tai. Trag nădejde că puştii sunt nu neapărat mai îndemânatici (deşi e foarte posibil), dar măcar mai versaţi în astfel de activităţi.

Tot aici aş mai putea adăuga un minunat tensiometru medical pe care-l am eu acasă şi care stă într-o foarte aspectuoasă cutie de plastic albă, ornată cu sigla concernului de renume mondial care l-a conceput, dar pe care cutie n-am reuşit s-o închid decât de cel mult două sau trei ori fără să-mi prind degetele în ea. Nici măcar atunci când realizez la timp pericolul şi execut operaţiunea cu maximă băgare de seamă nu scap întotdeauna, astfel încât trebuie să apelez şi la trusa de prim-ajutor căpătată ca bonus la achiziţionarea aparatului! Concluzia o trageţi mai bine singuri, să nu par eu paranoic.

3. Capitolul “Chestii lipicioase”. Mă refer acum la chestiile care de fapt n-ar trebui să fie (chiar atât de) lipicioase, ca, de pildă, etichetele aplicate pe diverse alte produse, cum ar fi ciorapii. Sau farfuriile. Sau un set de umeraşe luate de mine de la IKEA şi care chiar şi acum, la vreo doi ani de la achiziţie, şi după ce am folosit în repetate rânduri şmirghelul pentru a îndepărta resturile de adeziv rămase după scoaterea etichetei cu sigla producătorului şi codul de bare, tot mi se mai lipesc de haine. În privinţa ciorapilor, dacă nu e direct eticheta cu preţul cea care se ia cu câteva fire de ţesătură, sigur le tai cu forfecuţa în încercarea de a scăpa de cealaltă, cartonată şi cusută, care ţine perechea împreună. Să tot fie o juma’ de duzină de perechi stricate astfel.

Într-unul din numerele viitoare promit să (re)vin (şi) cu (alte) exemple, grupate pe (mari) branduri.