TRECEŢI BATALIOANE ROMÂNE (DE PIETONI)... PE ROŞU!

(Încă) unul dintre nenumăratele lucruri, în aparenţă simple, de pe lumea asta, pe care nu reuşesc să le înţeleg în ruptul capului este principiul după care funcţionează semafoarele în doi sau chiar mai mulţi timpi, zise şi “inteligente” (oricum, pare-se, mai inteligente decât mine). Şi vorbesc acum din punctul de vedere al pietonului care sunt într-o mai consistentă măsură decât şofer.

Să luăm un exemplu de intersecţie oarecum la întâmplare, în sensul că se întâmplă să trec eu mai des prin ea: Ştefan cel Mare cu Lizeanu/Viitorului. Presupunem că vrei să traversezi bulevardul (mai precis şoseaua), dinspre hotelul “Lina” (ăla nu doar de pe colţ, ci unicul din zonă) spre magazinul Mega Image (ăla mai mare şi tot de pe colţ, nu oricare dintre celelalte cinşpe din zonă, după cum scriam cu altă ocazie, că acum tocmai încerc să scriu despre semafoare). Bun. E roşu. Adică, dacă eşti norocos sau obişnuit cu intersecţia şi te uiţi la semaforul de pe refugiul staţiei de tramvai, nu direct la cel de vizavi de tot, care se poate întâmpla să fie verde, astfel încât să te păcălească fatal.

Prin urmare, stai şi aştepţi. Cu neţărmurită uimire însă, constaţi că la fel fac şi maşinile care vin (sau, de fapt, au venit) dinspre Bucur Obor, deşi ai fi zis că e rândul lor să treacă. Ei, aş! Doar cele, rare, care fac la dreapta pe Lizeanu au verde intermitent, dar ele au şi când ai tu verde plin. Una peste alta, zeci de secunde nu trece nimeni pe bucata aia de carosabil: nici tu, nici maşinile. Doar, eventual, unul-doi pietoni mai cutezători, mai inconştienţi sau care doar au văzut verdele ăla de departe.

Totuşi, după o vreme, lucrurile par a se normaliza, fiindcă maşinile venite dinspre Bucur pornesc în sfârşit spre Dorobanţi. Chestie care poate dura mult, iar dacă ai vreo treabă urgentă, parcă la nesfârşit. Într-un târziu, se face verde şi pentru tine, adică pe semaforul de pe refugiu. Cum şi cel de vizavi de tot e în continuare verde, te grăbeşti să treci coceamite artera cu trei benzi pe sens – din care una mai peste tot blocată de maşini parcate – dintr-o bucată, lucru fezabil pentru pietonii bine antrenaţi şi echipaţi, dar nu şi pentru cei cu pregătire medie, care trebuie musai să facă un popas pe refugiu, indiferent dacă au sau nu intenţia de a-l lua pe 34 spre Gară. Persoanele vârstnice îşi pot pierde astfel până la un sfert de oră din şi-aşa puţinul timp care le-a mai rămas. În fine.

Partea nasoală, dacă nu de-a dreptul aproape tragică e că, după ce ai stat cuminţel să aştepţi să traversezi perfect regulamentar, aşa cum ai fost tu învăţat la şcoală sau în familie, odată ce ai ajuns la jumătatea părţii carosabile care duce spre Bucur Obor, începi să fii în real pericol, pentru că au verde şi maşinile care fac stânga de pe Lizeanu. Cum manevra asta o execută exasperant de încet numai cei care se află în faţa ta atunci când eşti şi tu la volan, în timp ce toţi ceilalţi, mai ales când eşti pieton, o realizează în stil Schumacher (pentru cei mai tineri – Vettel), te poţi socoti un răsfăţat al sorţii dacă scapi doar înjurat de mamă. Ceea ce le urezi şi tu, că doar n-o să rămâi mai prejos decât ţăranul cu număr de Ilfov sau Giurgiu, ori decât mitocanul şi mai mare cu număr de Bucureşti. 

Singurul regret care te încearcă (dar îţi promiţi solemn, din nou, că pentru ultima oară!) e că n-ai trecut şi tu pe roşu în minutul ăla întreg cât au stat oprite şi maşinile din dreptul tău. Mama lor de miliţieni!