SUB ZODIA MĂSCĂRELII

În urmă cu aproape douăzeci de ani, când am început eu să merg la teatru nu doar cu regularitate, ci chiar cu un soi de înverşunare, obişnuiam să fac o selecţie a spectacolelor foarte riguroasă (deşi poate că unii ar socoti-o cam snoabă), în funcţie de autor: dacă nu era unul cu adevărat cunoscut, de care să fi auzit şi eu din bruma de cultură generală agonisită până la momentul respectiv, îl căutam în cea mai recentă ediţie a Larousse-ului, care la vremea aceea nu-mi lipsea din bibliotecă (acum, din varii motive, printre care şi criza economică mondială, am rămas blocat la cea din 2007!). Dacă-l găseam şi îmi mai şi plăcea ce citeam acolo, mă duceam la piesă, dacă nu, nu. Chiar şi aşa, în primii cinci-şase ani am avut de văzut peste o sută de reprezentaţii, continuând şi mai târziu într-un ritm de minimum zece-cincisprezece pe an.

De la o vreme însă, nu prea mai pot respecta vechiul criteriu. Pe de-o parte, cea rea, autorii… să spunem clasici sunt tot mai puţin jucaţi, iar pe de alta, cea şi mai rea, eu însumi am căzut în clişeul spectatorului autohton, care se orientează mai degrabă după actori și/sau - în mult mai mică măsură - după regizori. Partea bună din această parte (şi mai) rea e că doar aşa am apucat să-i (mai) văd pe unii dintre monştrii sacri ai scenei româneşti înainte de a trece în nefiinţă şi (c-aşa-i la noi) uitare. În schimb, am avut parte de experienţe din ce în ce mai neplăcute, respectiv spectacole tot mai proaste.

Cel mai recent exemplu (că aici voiam s-ajung!) a fost “Obiceiuri necurate”, de la Teatrul Bulandra, scris de un efectiv oarecare Tom Smith, pe care nu doar în Larousse nu l-am găsit, dar şi pe Google a trebuit să caut mult până să mi se pară că-l dibui între alţi vreo douăzeci de tizi. Mult mai slabă decât calitatea şi-aşa îndoielnică a textului este însă montarea lui Mihai Constantin, un alt mare actor (că tocmai scrisesem despre Claudiu Istodor) pe care l-a mâncat în fund şi, în loc să se apuce şi el, ca mulţi alţi colegi de breaslă ajunşi la o anumită vârstă, de cântat, sau măcar de jucat în reclame idioate și telenovele proteviste la fel (deşi aici n-aş bagă mâna în cuptor că n-a făcut-o deja) a început să regizeze.

Dincolo de faptul că oricum ar spune multe (şi) despre aptitudinile lui de profesor, scuza că marea majoritate a interpreţilor – unul mai cizmă decât alta! – sunt foştii săi studenţi ar fi ţinut poate dacă în fruntea distribuţiei nu s-ar fi aflat un Gelu Niţu (cel pentru care m-am dus eu!) mai penibil decât aş fi crezut şi, cu atât mai puţin, aş fi vrut vreodată să-l văd, amintindu-mi oarecum de interpretările o vreme doar dezamăgitoare, apoi deja obişnuite, ale lui Dan Condurache, tot la bătrâneţe şi tot în rolurile de comedie. Într-un cuvânt: măscăreală. În două: măscăreală gratuită, fiindcă, la urma urmelor, fără să fie vreo capodoperă a dramaturgiei contemporane, piesa putea fi jucată şi decent. Ce-i drept, probabil cu mult mai puţin succes la public decât are aşa!