“PENSIUNE COMPLETĂ” CU DISTRACŢIE GARANTATĂ

După ce am scris despre primele două comedii văzute la teatru în această stagiune lucruri foarte rele, mă şi gândeam că un cititor mai cârcotaş ar putea să-mi sugereze o soluţie simplă pentru a-mi curma chinurile, trimiţându-mă să mai văd şi tragedii. Coincidenţa (fericită) face însă că următoarele două piese la care m-am nimerit au fost tot comedii, una mai reuşită decât alta şi ambele – culmea – (tot) la Teatrul Mic, semn că Teatrul de Comedie, pe scena căruia, în urmă cu câţiva ani, când am fost eu ultima oară, se jucau câteva drame de mare succes, şi-a găsit un concurent serios. După “Volpone”, despre care deja am scris, aseară am fost la “Pensiune completă” de Pierre Chesnot, în traducerea Maricăi Beligan şi regia lui Gelu Colceag.

Acum, să nu credeţi că am eu o slăbiciune deosebită pentru comedii, mai ales când o să vedeţi şi următoarea… să-i zicem, forţând termenul, “cronică”, a spectacolului la care sunt invitat diseară. Ba chiar, aş zice, dimpotrivă, de câte ori mă duc la câte una – mai ales bulevardieră, precum cea de ieri – aşteptările mele sunt destul de scăzute şi arareori se întâmplă să-mi fie depăşite. De data asta însă, chiar s-a întâmplat, cu vârf şi îndesat.

Ce-i drept, poate că textul în sine nu mi s-ar fi părut atât de inspirat, dacă nu ar fi fost excepţionala punere în scenă a unui – în sfârşit, după atâţia regizori cam de conjunctură – profesionist adevărat, care a ştiut să scoată, sau pur şi simplu să permită să iasă la iveală, ce e mai bun din fiecare actor. Pe lângă Cristian Iacob, titularizat în rolul principal, şi care, oarecum ciudat, mi s-a părut mai puţin stăpân pe partitură, cu mai multe bâlbe şi chiar uşoare rateuri decât alte dăţi, mi-au plăcut în mod deosebit Claudiu Istodor – absolut magistral în rolul soţului înşelat, care nu-şi înţelege nici până la sfârşitul poveştii condiţia – , Vitalie Bantaş – un sinucigaş cu “ştaif” şi umor negru nebun –, dar şi câţiva actori nu neapărat mai tineri, cum am crezut iniţial, citindu-le, pe programul de sală, numele care nu-mi spuneau (mai) nimic, însă mai puţin văzuţi (de mine) (în ultima vreme), pentru că figurile îmi erau totuşi relativ cunoscute: Ruxandra Enescu (în rolul energicei, dacă nu de-a dreptul bătăuşei soţii înşelate), Andreea Grămoşteanu (prostituata fâşneaţă) şi Sergiu Fleşner (aiuritul şi speriosul turist elveţian).

Cum şi durata spectacolului este una rezonabilă, sub două ore (ca să nu mai spun că, în mod absolut miraculos, a început la fix!), element important într-o vreme în care parcă “timpul înseamnă bani” mai mult ca oricând, eu spun că merită văzut.