“FURTUNA” ȘI BULGARUL

Joia trecută, după aproape o lună de… relaş, am ajuns din nou la teatru. De data asta, pentru a evita, pe cât posibil, surprizele neplăcute, m-am ghidat după ceea ce spuneam că a fost primul şi, până acum, cel mai de încredere criteriu de selecţie a pieselor, autorul, mergând, practic, la sigur cu “Furtuna” de (la drept vorbind, mai degrabă “după”) William Shakespeare, la Teatrul Naţional, în regia bulgarului Alexander Morfov, despre care mărturisesc cu moderată jenă că nu auzisem, deşi, după cum am aflat din programul de sală, se bucură de oarece notorietate în Europa, chit că mai mult prin părţile ei ruse, unde cică a obţinut şi nu ştiu ce numeroase mari premii, printre care… “Sufita de aur”. În fine.

Chiar dacă de-a lungul deja relativ îndelungatei mele vieţi (mai cu seamă când te gândeşti că atâtea genii s-au stins în floarea vârstei!) am văzut nenumărate transpuneri, în special cinematografice, ale lucrării marelui dramaturg englez, avantajul unei memorii slabe, cum am eu, este că o pot (re)vedea mereu ca şi cum ar fi prima oară. De aceea, şi pentru că, pe de altă parte, se prea poate ca fidelul şi mult mai cultul meu cititor să ştie piesa pe dinafară, nu mă voi referi la subiectul ei sau la cât de mult se îndepărtează de original actuala viziune regizorală, una extrem de “actuală”, judecând fie şi numai după apariţia din final a unui aparat fotografic, ce putea proveni şi de la un telefon mobil (n-am mai găsit locuri decât pe ultimul rând al sălii, de unde asemenea detalii au scăpat privirilor mele mai puţin agere ca odinioară), cu care un personaj îşi face un “selfie”. Cât despre o critică autentică a unui text shakespearian, zău că nu mă încumet să fac!

Ce pot totuşi să spun, categoric în favoarea spectacolului, este că, spre deosebire de cele care ţin câte un amărât de ceas şi jumătate ce pare interminabil, acesta durează trei ore care habar n-am când au trecut, până şi pauza – insuficientă, de pildă, ca lunga coadă de la toaleta femeilor să se termine înainte ca soneria că cheme publicul înapoi în sală – dând senzaţia că e prea lungă şi, cumva, inoportună. În plus, chiar dacă, după două zile de trasee pe munte şi trei nopţi dormite pe sponci mă simţeam dărâmat, încât fusesem pe punctul de a renunţa la bilete, mai cu seamă că ora de începere era una târzie (19.30), nu doar că n-am regretat că m-am dus (şi nici cei 80 de lei daţi pe bilet, în condiţiile în care de multe ori ajung să plâng după câte un pol dat pentru o reprezentaţie proastă), dar la capătul celor trei ore m-am simţit pe deplin revigorat, gata să mai stau peste noapte şi la un meci de hochei. (În cele din urmă însă, raţiunea şi, mai ales, oboseala au triumfat, şi doar… am încercat să-l înregistrez, după cum am povestit.)

Dincolo de meritele incontestabile ale… autorului, principalul artizan al acestei reuşite este, fără îndoială, regizorul, care a găsit un echilibru perfect şi – din punctul meu de vedere, ca unul care am început să mă autosuspectez de un oarece conservatorism galopant – foarte surprinzător, între un text clasic şi o abordare ultramodernă, vie, asezonată cu piese muzicale de ultimă oră şi dansuri ritmate, în care însă (mai) toate “anacronismele” respectă rigorile bunului-gust. Până şi episodul în care marea rivalitate politico-istorică dintre napolitani şi milanezi ia forma unei confruntări a galeriilor de fotbal ale lui SSC Napoli şi AC Milan, cu scandări şi gesturi specifice, potolite într-un târziu sub stindardul unificator al (Naţionalei) Italiei (că tot se apropie Turneul final al Campionatului Mondial) are un haz aparte. În acest context, ţin să remarc prestaţia lui Marcelo S. Cobzariu în rolul… şefului de galerie. După ce data trecută când l-am văzut (pentru prima oară, din câte îmi aminteam) pe scenă îmi exprimasem speranţa să fie şi ultima, mă simt dator să nuanţez: sper să nu-l mai văd prea curând în roluri serioase, de rafinat intelectual uşor cinic, dar (ce se vrea) cuceritor. Ca om hâtru, din popor, merge de minune.

De altfel, evident “sub bagheta regizorală…”, (aproape) întreaga distribuţie, în frunte cu Ion Caramitru, în rolul lui Prospero, şi necunoscutul mie Istvan Teglas (Ariel), s-a achitat cu brio de sarcini, în timp ce Mihai Călin, interpretul lui Caliban, a fost de-a dreptul strălucitor, pendulând excepţional între registrul comic şi cel dramatic. Ştiam eu că reclamele alea cu “vopseşte nemţeşte”, de pe Dolce Sport, unde e de asemenea simpatic, i-au prins bine! La polul opus, Andrei Finţi, care interpretează fals rolul lui Alonso, şi, oarecum ironic, “fiul său”, Alexandru Călin, atât de slab în Ferdinand, încât aproape că ruinează întreaga poveste de dragoste dintre acesta şi Miranda, întruchipată cu mult farmec şi naturaleţe de Crina Semciuc.

În încheiere, ţin (morţiş) să salut iniţiativa domnului Ion Caramitru, în calitate de director al TNB, care, sătul pesemne şi el de toţi regizorii români (de etnie maghiară) pe care îi premiază (aiurea) în ultimii ani la UNITER, a început să apeleze (din nou) la “stranieri”. Sigur, aş prefera să văd la lucru nişte francezi, englezi, italieni sau americani, dar deocamdată e bun (oricum mai bun decât mulţi de-ai noştri) şi un bulgar.