LA ADIO!

Pentru că, excepţie făcând rezultatele alegerilor europarlamentare, pe care mărturisesc spăşit că le-am căutat în mod expres şi cu tot dinadinsul pe Google, citindu-le, parcă, pe când erau încă parţiale, dar bine conturate, pe Mediafax, restul informaţiilor despre viaţa politică românească îmi parvin în continuare, şi cu totul împotriva voinţei mele, din tot soiul de linkuri pe care nu ştiu cum să le mai ocolesc pe Facebook, unde şi-aşa intru cam din două în trei zile, se fac de-acum exact… nici nu mai ştiu câte multe luni de când am pierdut contactul (şi) cu genul ăsta de realitate, ca să nu mai spun antenă, aşa încât, dacă ar fi să mă refer, în lipsă de alt subiect pe ziua de azi, la cea mai recentă mişcare (browniană) a PNL, despre care am aflat la fel de întâmplător, şi anume părăsirea grupului ALDE, alături de care s-a aflat, mai mult la rău decât la bine, încă de pe la începuturi, chiar n-aş putea şti dacă ea este perfect justificată de vreun cutremur doctrinar provocat de acesta din urmă sau de o schimbare radicală de atitudine, ce ar demonstra o dramatică alunecare spre stânga, cum ar fi declararea drept preşedinte de onoare postum a lui Iosif Vissarionovici Stalin sau măcar a lui Vladimir Ilici Lenin, ori militarea activă pentru reabilitarea lui Ho Şi Min, Pol Pot şi Nicolae Ceauşescu, însă cu condiţia sine qua non să se fi petrecut oricum în ultimele două-trei zile sau cel mult săptămâni, pentru că altfel mi-au tot căzut sub ochi declaraţii recente ale lui Crin Antonescu prin care dezminţea categoric “zvonurile” unei asemenea rupturi, dar chiar şi aşa mi se pare unul dintre cele mai mârşave gesturi, nu doar politice, ale ultimelor două decenii şi aproape jumătate de aşa-zisă democraţie post-revoluţionară, trecerea, cu arme, bagaje şi ideologie, la mizerabilul PPE, fix aceeaşi entitate monstruoasă care în perioada referendum…urilor de demitere a laşului preşedinte al morţilor, Traian Băsescu (noul coleg de famiglie europeană al “liberalilor”), avea, inclusiv, sau mai ales, prin marcanţii lui lideri caricaturali, dar, din păcate, cu mare trecere şi greutate la nivel continental, Merkel şi Barroso, poziţii nu doar vehement-dojenitoare la adresa autorilor “loviturii de stat”, fireşte “anticonstituţională” (că analfabeţii nu fuseseră în stare să citească pasajele din Constituţie dedicate acestei proceduri), din România, ci şi atât de aberante, încât n-am nicio îndoială că uneori se jenau de ele chiar şi aliaţii lor încă şi mai penibili din ţară, pedeliştii fruntaşi ca Emil Boc, Elena Udrea sau Monica Macovei. Ce vreau să spun e că peneliştii puteau părăsi, fie şi şobolăneşte, dar cu atât mai de înțeles dacă din diverse motive nu se mai simţeau… în largul lor acolo, corabia ALDE, fără însă a sări imediat în barca piraţilor PPE, care tocmai îi măcelăriseră.

În aceste condiţii, mă şi mir profund că Antonescu, după şi numai DUPĂ ce şi-a atins şi acest din urmă obiectiv meschin, şi-a anunţat demisia de la conducerea partidului, cum am citit chiar adineauri, “documentându-mă”, altminteri sumar, pentru articol, fără însă a găsi pe undeva şi vreun angajament solemn din partea lui că nu va candida din nou, eventual de unul singur, la viitorul Congres, probabil extraordinar şi convocat de urgenţă (că asta e schema pe la noi: “demisionez, dacă sunt sigur că voi fi reales”) şi cu atât mai puţin (sau mai mult) la alegerile prezidenţiale din toamnă.