ÎN PROVINCIE

Nu chiar în direct, pentru că pur şi simplu am uitat cu desăvârşire de ea, deşi cu vreo două săptămâni înainte, când m-am interesat şi am aflat momentul la care urma să se transmită, îmi propusesem în mod expres să n-o fac, doar că… am uitat până şi să-mi notez undeva să nu uit sau să-mi setez calendarul telefonului mobil să-mi amintească (fără el aş fi ca şi mort, la ce hal de memorie am!), ci într-o înregistrare integrală găsită pe pagina de internet a TVR şi pe care am urmărit-o, în paralel cu o partidă de snooker şi un meci de fotbal (pentru cei care au deschis blogul mai târziu, fac precizarea că în dormitorul meu există două televizoare şi un laptop) aproximativ de la cap la cap, sărind numai (din cinci în cinci minute câte un sfert de oră) atunci când vorbitorii deveneau insuportabili şi (mai ales) discursurile lor interminabile, am văzut Gala Premiilor UNITER (şi) de anul acesta, găzduită de Palatul Culturii din Târgu Mureş.

Bun, admit că sunt poate puţin prea mândru de fi bucureştean get-beget, cu ramuri ale arborelui genealogic atestate documentar pe aceste meleaguri de mai bine de un secol (mai adânc de certificatul de naştere al bunică-mii n-am avut ocazia şi curiozitatea să sap) şi că sufăr de un oarece patriotism local exacerbat, în schimb nu sunt câtuşi de puţin xenofob şi chiar nu am nimic cu conlocuitorii noştri de alte etnii, pe care soarta (crudă) ni i-a adus alături, însă nu pot să nu observ, cu multă stupoare şi chiar un pic de revoltă, cum pentru al nu ştiu câtelea an la rând marile realizări teatrale par să aparţină instituţiilor de profil din provincie, în special de prin părţile Transilvaniei în care românii sunt minoritari. Ca un exemplu elocvent aproape nostim, dacă n-ar fi mai degrabă trist, cei trei nominalizaţi pentru regie, dar şi pentru cel mai bun spectacol, sunt doi artişti (de care personal n-am auzit, dar asta poate să fie ruşinos pentru mine) având nume cu rezonanţe eminamente maghiare şi Silviu Purcărete pentru o piesă montată… la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj.

Ce-i drept, chiar și eu însumi m-am declarat (pe blog) în multe rânduri profund dezamăgit de reprezentaţiile de pe scenele din urbea natală, însă măcar pentru interpretare cred că se puteau găsi mai multe nominalizări, fiindcă, dacă am reţinut eu bine, în afară de Rodica Negrea de la Teatrul Mic, n-au mai fost decât vreo două, de la… Teatrul Evreiesc de Stat! [Fireşte, nu mă refer aici la puzderia de “premii speciale” (sau) “pentru întreaga activitate”, deşi parcă şi alea s-au cam dus spre gazdele evenimentului.] În plus, bazându-mă şi pe multe exemple despre care chiar mi-am propus să scriu la un moment dat, parcă nu-mi vine să cred că toţi regizorii şi actorii ăştia de maximă valoare din provincie se mulţumesc să rămână cuminţei în teatrele lor mititele şi nu le iau cu asalt pe cele oricum mai prestigioase (dacă nu şi mai… bănoase) din Capitală, unde, nu-i aşa?, n-ar avea nicio problemă să-şi găsească loc dacă sunt chiar aşa grozavi. Zău că m-aş duce să-i văd, dar nu la câte o unică reprezentaţie din cadrul vreunui festival de teatru la care n-ai loc (la propriu, că nu găseşti bilete) de snobi şi pişcotari cu invitații.

E adevărat că genul acesta de politică a “varietăţii” în acordarea premiilor, către diverse categorii de artişti sau chiar pe criterii etno-culturale se practică şi la case (mult) mai mari, dovadă anii în care (mai toate) Oscarurile au mers la actori/actriţe de culoare sau la cineaşti şi pelicule venite dintr-o anumită ţară (cum ar fi Franţa, cu “Artistul” şi al lui/lor Jean Dujardin), dar parcă UNITER-ul prea o ţine ca gaia-maţu’ cu ocolirea teatrelor din Bucureşti.

În altă ordine de idei, şi cam în încheiere, revenind la Gala propriu-zisă, am remarcat (alte) două lucruri teribil de deranjante. Mai întâi – aşa cum am mai amintit în treacăt şi oarecum subtil la început – lungimea discursurilor, dar şi faptul că, spre deosebire de cam orice manifestaţie similară de prin alte părţi, eternul amfitrion, respectiv Ion Caramitru, făcea câte o amplă prezentare a… celui care urma să acorde premiul şi care la rândul lui vorbea minute în şir, pentru ca, atunci când în sfârşit anunţa câştigătorul, acesta din urmă să mai vorbească şi el cât socotea de cuviinţă, de obicei mult, dar oricum mai puţin decât cel care în principiu fusese chemat doar să desfacă plicul.

Al doilea lucru supărător a fost la momentul comemorativ ţinut în onoarea artiştilor recent trecuţi în nefiinţă. Nu am nicio îndoială că sursa de inspiraţie a unui astfel de punct din program a constituit-o Academia Americană de Film, care a avut această iniţiativă lăudabilă în urmă cu mulţi ani, doar că – aşa cum se întâmplă mai mereu la noi, în orice domeniu, când ideile bune sunt fie copiate incomplet, fie de-a dreptul denaturate – ce n-au reţinut organizatorii Galei UNITER este că atunci când, la Premiile Oscar, pe ecran defilează numele şi imaginile celor decedaţi, ele sunt însoţite şi de câte o mică precizare prin care (tele)spectatorii să fie informaţi cu ce s-au ocupat şi cei nu tocmai celebri: au fost actori, regizori, scenarişti, scenografi, luminişti, maşinişti… Altminteri, se poate întâmpla ca acum, când, cel puţin pentru mine, mai bine de 95% dintre ei erau (şi au rămas) complet necunoscuţi, probabil tot fiindcă activaseră la teatre de prin diferite colţuri ale ţării. Dacă mare parte din public oricum n-a auzit niciodată de ei pe când erau în viaţă, ar fi putut să afle cine au fost măcar odată cu dispariţia lor.