MUZICĂ PROASTĂ, BĂRBAŢI FĂRĂ… DE-ALEA ŞI FEMEI CU BARBĂ

Nu cred să fi ajuns (deja/chiar) ca ziariştii aceia (bătrâni/versaţi/blazaţi) care la evenimentele cu repetare anuală, cum ar fi manifestările de 1 Mai, nu se mai obosesc să scrie câte o relatare nouă, ci caută în arhive după vreuna scrisă mai demult, o ajustează puţin (în funcţie de starea vremii, de pildă, sau de numărul mai mare sau mai mic de participanţi) şi o publică de bună, dar chiar nu pot spune altceva (nici) despre Eurovision 2014 şi participarea noastră decât că, la fel ca-n 2010, 2011, 2012..., deşi avem una dintre cele mai slabe melodii cu care ne-am prezentat vreodată, calificarea în finală este pe deplin meritată şi există chiar şanse mari de a obţine un loc fruntaş, deoarece, fără urmă de îndoială, şi fără formulări eufemistice şi relativiste de genul “una dintre”, ediţia de anul acesta este de departe cea mai proastă din ultimii foarte mulţi ani.

După ce urmărisem prima semifinală, unde, cu excepţia a cel mult trei sau patru piese, nici măcar decente, dar aproape suportabile, printre care şi cea chiar bunicică a Suediei, care probabil că va şi câştiga (n-am ascultat încă piesele ţărilor calificate din oficiu), mă şi gândeam ce ghinion pe capul nostru să nimerim în cea de-a doua, care nu putea să fie decât mult mai bună. Da’ de unde! În afară poate de piesa Sloveniei şi încă vreo două care până la urmă nici nu s-au calificat (!), cea interpretată de Paula Seling & Nu-ştiu-cine a fost cea mai reuşită! Unde mai pui că, în noianul de soliste de peste patruzeci şi cinci de ani, sau care cel puţin arată aşa, şi nici nu lasă de bănuit că în tinereţe ar fi fost cine ştie ce splendori, compatrioata noastră, chiar şi cu cele patru-cinci kilograme în plus faţă de precedenta ediţie la care a participat şi încă de vreo două ori pe-atât faţă de greutatea ideală, n-are nicio concurenţă pentru un eventual titlu (neoficial) de “Miss”. Iar dacă talentul componistic (atâta cât e) şi calităţile vocale (încă şi mai îndoielnice) l-ar fi blagoslovit pe un tip cu vreo douăzeci de centimetri mai înalt şi cu o faţă mai acătării, am fi avut chiar un cuplu potrivit, cu o prezenţă scenică agreabilă şi oricum profesionistă, care, aşa cum spuneam, poate să facă o… figură frumoasă (mai mult a Paulei).

În încheiere şi cam în altă ordine de idei, aş vrea să-mi exprim profunda nedumerire soră cu perplexitatea în legătură cu atracţia irezistibilă pe care o exercită acest festival pentru persoanele de sex incert sau care nu par să se fi hotărât încă asupra celui propriu. Începând cu reprezentanta Israelului din urmă cu mai bine de cincisprezece ani, celebra sau celebrul Dana International, care m-a făcut să privesc de-atunci cu alţi ochi şi mult mai circumspect ceea ce la prima vedere pare a fi o femeie frumoasă, continuând cu sopranul nostru emasculat de anul trecut şi cu Naomi de la preselecţia de anul acesta, dar şi cu bărbătoasele reprezentante din semifinale ale Portugaliei şi, din nou (?!), Israelului şi, cumva, culminând cu femeia cu barbă care va reprezenta chiar şi în finală Austria, toate dihăniile de genul ăsta (oarecum neutru) şi-au dat întâlnire pe relativ micile scene ale Eurovisionului într-o proporţie covârşitor mai semnificativă decât pe marea scenă a vieţii. O exista oare vreo explicaţie ştiinţifică?