O EXCURSIE DE VIS (URÂT)

Săptămâna trecută, cam pe vremea asta, tocmai mă întorceam de la munte, după o scurtă ieşire de (nici) două zile, un fel de excursie de weekend, doar că făcută într-o marţi şi-o miercuri, pentru că, atâta timp cât şi programul îmi permite, prefer să evit aglomeraţia de pe şosele şi din zonele de interes turistic, inevitabilă în weekendurile propriu-zise, care, în plus, abundă în transmisiuni (sportive) interesante la televizor.

Acum, nu ştiu alţii cum sunt, dar, chiar şi dincolo de cele de mai sus, pentru mine o astfel de drumeţie se transformă mai de fiecare dată într-un adevărat calvar, un soi de dara mai mare decât ocaua: pentru cele de fapt numai vreo 36 de ore de “relaxare” şi “recreere”, socotite din dimineaţa plecării şi până în seara următoare, la întoarcere, şi din care oricum măcar 4 sau 5 înseamnă drumul, care nu întotdeauna e o plăcere, ba, cel mai adesea, dimpotrivă, irosesc cel puţin încă o dată pe-atât cu pregătirile şi refacerea.

Mai întâi, înainte de a porni, nu-mi vine deloc uşor să mă decid asupra destinaţiei. În general, după ore în şir de aprige deliberări, care se pot lăsa cu migrene îngrozitoare şi certuri în familie, concluzia este aceeaşi ca şi data trecută: Cabana, sau mai degrabă Hotelul Piatra Arsă, unde, la drept vorbind, chiar şi fără ca tarifele să fie excesive, cred că de banii cheltuiţi în ultimii zece ani mi-aş fi putut face o vilişoară proprie. Pentru tipul comod care am devenit însă, reprezintă cea mai convenabilă variantă, o îmbinare armonioasă între confortul citadin şi aerul tare al înălţimilor.

După telefoanele de rezervare a camerei – uneori chiar necesare, deoarece încă se mai întâmplă, deşi parcă mai rar ca odinioară, ca toate locurile de cazare să fie ocupate de sportivi – urmează câteva ore bune de făcut bagajele, asta în ciuda faptului că am o lungă şi completată în ani de zile listă cu lucrurile necesare salvată într-un fişier în calculator şi nu trebuie decât s-o scot la imprimantă sau nici măcar; altfel aş mai fi pierdut timp preţios şi cu întocmirea ei. Chiar şi aşa, poate şi unde ies destul de rar, nu mi-e uşor să-mi găsesc rucsacul, pelerina de ploaie, bocancii, hărţile etc. Iar două zile (la munte) sunt două zile (la munte): schimburi de ciorapi, de chiloţi, tricouri, trening, haine groase…

Trec rapid (cu relatarea) peste halul în care dorm eu în nopţile dinaintea plecărilor mai mari sau mai mici, ca şi peste activităţile de ordin oarecum gospodăresc, cum ar fi cumpărarea şi pregătirea gustărilor, ba chiar şi alimentarea cu benzină, care nu cad în sarcina mea, şi ajung deja la întoarcere, când urmează despachetarea, aproape la fel de anevoioasă ca operaţiunea inversă, şi, mai ales, băgarea tuturor hainelor (devenite rufe) la spălat, inclusiv a celor nefolosite, dar care, într-un fel sau altul, au intrat în contact cu elemente dubioase, printre care lenjeria de pat sau rafturile dulapurilor din camera de hotel. La toate astea se adaugă refacerea fizică, fiindcă orice ieşire la munte se soldează cu o febră musculară soră cu paralizia, plus că noaptea petrecută acolo e pentru mine aproape la fel de “odihnitoare” ca una albă.

Acestea ar fi considerentele de ordin general. În cazul concret, particular, al ultimei escapade, soarta a fost încă şi mai potrivnică decât de obicei. Deşi plecasem ca să scap, măcar pentru două zile şi, mai ales, o noapte, pe de-o parte de bormaşina şi, parcă, picamărele viitorului vecin de la etajul patru, care la mine, la zece, în dormitor sau birou, se aud cumva amplificat, mai tare decât dintr-o cameră alăturată, iar, pe de alta, de neîncetatele bocăneli nocturne ale trepanaţilor de dedesubt, care dacă nu schimbă pentru a cincea oară în două luni gresia şi faianţa sau nu mută, iarăşi, mobila, cu siguranţă şi-au deschis atelier de tâmplărie, ei bine, la Piatra Arsă m-am simţit… ca acasă (?!), deoarece cabana se află (şi ea!!) în plin proces de renovare, întreaga zonă fiind un şantier. Singurele diferenţe “pozitive” au fost că peste zi n-am stat în cameră, făcând trasee, iar seara nu s-au auzit bocăneli şi bufnituri decât până pe la 11.00, nu până la 3-4 dimineaţa ca la mine în bloc. În schimb, a fost mult mai frig, în prima zi a plouat, iar patul nici nu vreau să mi-l mai amintesc!

Colac peste pupăză, mi-am văzut cu ochii şi unul dintre cele mai mari coşmaruri atunci când sunt la munte, acela de a mi se strica echipamentul. Nu făcusem nici zece paşi pe drumul spre cabană, după ce coborâsem din telecabina de Cota 2000 (deh, vârsta), când am constatat cu stupoare şi disperare că talpa bocancului stâng se desprinsese aproape complet. Restul drumului, ca şi toate celelalte trasee, inclusiv cel de întoarcere, anevoios, (deşi) la coborâre, de a doua zi, când am renunţat la mijloacele de transport pe cablu, n-am avut încotro şi le-am parcurs ca pantofarii, în adidaşi, cu toate că mai era şi destulă zăpadă, după cum se poate vedea în imagini, la fel cum se poate vedea şi că la pasajele mai abrupte mi-am pus totuşi bocancul funcţional, pentru un spor de aderenţă, astfel încât, iată, am supravieţuit ca să scriu despre toate astea.

Bilanţul financiar-contabil al celor două zile de vis (nu neapărat frumos), fără a socoti şi cheltuielile cu mâncarea, telefonul la cabană sau curentul şi detergentul pentru maşina de spălat (patru ture!): 315 lei, din care 100 lei camera, 60 lei telecabina, 100 lei benzina, 25 lei parcarea în Sinaia și 30 lei patru sucuri, cu tot cu bacşiş (două la Babele, două la Poiana Stânei).