MITINGIST

Asta e singura calitate aproape oficială a celui care a fost cândva prim-ministru al guvernului Băsescu şi director al SIE. Nici nu-i de mirare că-şi vrea… caşcavalul înapoi.
(foto: Theodor Pană / Mediafax)

APROPO DE SUSPENDARE…

Ce mai plictiseală ieri pe scena politică românească: niciun scandal în Parlament, niciun preşedinte de cameră revocat, Avocatul Poporului bine-mersi, Monitorul Oficial la locul lui (cel nou), nici măcar o decizie răsunătoare a… sau împotriva Curţii Constituţionale… Doar demararea procedurilor de suspendare a lui Traian Băsescu. Subţire. Mă aştept la ceva mai multă mişcare azi şi mâine!


Apropo de suspendare, ea mi se pare cea mai legitimă, oarecum raţională şi aproximativ procedural executată dintre acţiunile USL din ultima vreme. În plus, eventualul referendum pentru demitere va fi, foarte probabil, ultimul scrutin la care voi participa pentru mulţi ani de-aici înainte (fără să pierd din vedere alegerile prezidenţiale, anticipate sau nu, fie şi cu Crin Antonescu printre candidaţi!), şi asta doar pentru a mai încerca o dată să-mi spăl păcatul de a fi votat cu Băsescu în 2004.


În schimb, în ceea ce priveşte rezultatul ei, îmi pare rău s-o spun, dar nu sunt extrem de optimist. Mă uitam, de pildă, că deja demenţii de la noi au găsit ecou printre demenţii de-afară (că-s destui şi-acolo!) şi au apărut ameninţări cu suspendarea României din Uniunea Europeană şi alte măsuri drastice. Ameninţări aberante, fireşte, dar care i-ar putea speria pe mulţi români mai sărăcuţi cu duhul şi viteji cu gura, care se vor şi vedea stând la coadă la vize ca să ajungă în Bulgaria să-şi facă deja nelipsitul concediu la Albena sau Nisipurile de Aur!


Cât despre ce ar putea însemna chiar şi o victorie (à la Pirus) pentru USL, cu altă ocazie.

(VREO) DOUĂ CUVINTE

După cum cititorul meu aproape fidel poate a remarcat dacă nu e plecat în concediu, spectaculoasele mişcări politice de ieri, când USL i-a mazilit dintr-o suflare pe şefii celor două camere ale Parlamentului şi pe Avocatul Poporului, m-au lăsat efectiv fără cuvinte! Ba, ca să fiu foarte sincer, nici azi nu mi-am (re)găsit prea multe. Doar vreo două.

Mai întâi, trebuie să spun că, de la instalarea Guvernului Ponta, îmi vin dracii ăia mari (vorba unui amic) ori de câte ori îi văd arătându-se indignaţi de abuzurile săvârşite de USL pe toţi pupincuriştii băsişti, cu sau fără funcţii politice şi grade militare, care ani de zile au susţinut cel mai abject, corupt şi discreţionar regim postdecembrist – ciuma portocalie! În schimb, ca un înverşunat adversar al aceluiaşi regim portocaliu şi (fost) susţinător moderat al componentei liberale a Uniunii, socot că eu chiar am dreptul să mă declar şi profund scârbit şi foarte revoltat de tot ce se întâmplă zilele astea, de la desfiinţarea comisiei care l-a declarat (cum l-a declarat) plagiator pe Ponta şi trecerea Monitorului Oficial peste noapte în subordinea Guvernului doar pentru a întârzia publicarea unei decizii nefavorabile a CCR, până la ce s-a petrecut ieri cu Avocatul Poporului, când useliştii l-au înlocuit pe politrucul celorlalţi cu politrucul lor, manevră pe care se jurau că n-o vor face la niciun nivel odată ajunşi la putere.

În fine, tot la capitolul “scârbă şi revoltă”, am remarcat tonul greţos de triumfalist de ieri al useliştilor care se pupau în…tre ei, lăudau presa şi componentele sănătoase ale societăţii, care au făcut posibilă “revenirea la normalitate”, “reinstaurarea statului de drept” şi “victoria democraţiei”, de parcă tocmai câştigaseră nişte alegeri parlamentare, eventual anticipate, când de fapt întreaga bulibăseală* s-a bazat pe aceiaşi udemerişti şi uneperişti trădători şi pe dezertările oportuniste ale unor pedelişti. Parlamentul are fix componenţa nominală din urmă cu cinci-şase luni, când încă guverna nestingherit Emil Boc, şi, la cum se prezintă lucrurile, tare mă tem că, în linii mari, la fel va arăta şi după alegerile din toamnă!




*bulibăseală = bulirea lui Băsescu

SOMN UŞOR!

Interesant cum bilanţul de la Campionatele Europene de nataţie, unde România a obţinut doar o medalie de bronz, s-a dovedit în cele din urmă a fi mult mai bun decât cel de la Campionatele Europene de atletism, unde am luat fix praful de pe tobă. Şi când te gândeşti că, animaţi de iubirea lor platonică şi mai degrabă imposibilă pentru fotbal (în sensul că fotbalul nu prea le răspunde), românii au salutat cu tembel entuziasm faptul că noua Arenă Naţională nu mai are nici amărâta aia de pistă de atletism, care pesemne împiedica decisiv obţinerea marilor performanţe în sportul rege!

Apropo de fotbal, iată că am apucat ziua în care să antipatizez o naţională (europeană) mai mult decât pe cea a Germaniei! Mă refer la Spania, a cărei evoluţie are darul de a ucide fie spectacolul, când joacă “pragmatic” (adică urât), fie suspansul, când joacă bine. Aşa se face că, după ce la meciurile ei din sferturi şi semifinale efectiv am adormit, la finala de-aseară am stins televizorul şi m-am culcat din proprie iniţiativă prin minutul 60, când, la 2-0 pentru iberici, italienii au rămas în zece oameni, cu atât mai mult cu cât încă de la pauză anticipam un scor-fluviu. Decât un meci plictisitor, mai bine un somn odihnitor!

"WHILE YOUR LIPS ARE STILL RED"

DUPLICITATE

Astăzi simt nevoia să fiu şi eu oleacă duplicitar. Prin urmare, deşi nu-mi place deloc decizia Curţii Constituţionale de ieri, prin care l-a autorizat pe Băsescu să reprezinte România la Consiliul European, sper ca atunci când (sau dacă) va deveni preşedinte, Crin Antonescu să nu-i delege, “în mod expres”, atribuţia lui Ponta. Na!

P.S. Am intrat şi eu în rândul lumii, nu?

DUPĂ NĂSTASE

1. Absolut fascinantă mizerabila ipocrizie a unor jurnalişti care săptămâna trecută, după pronunţarea sentinţei împotriva lui Năstase, deplângeau halul în care ar fi decăzut poporul român dacă a ajuns să se bucure că un (biet) om va putrezi în puşcărie timp de doi ani, deşi aceiaşi jurnalişti nu lăsau până atunci (şi cu atât mai puţin de atunci înainte) să treacă o zi fără să le ureze lui Băsescu, Boc, Udrea şi celorlalţi ca ei să intre cât de curând şi pe termen cât mai lung la… brutărie.

2. Pedeliştii sunt o specie de lighioane pe cale de dispariţie, dar care, spre deosebire de tigrul siberian şi ursul panda uriaş, nici măcar nu merită să fie ocrotite prin lege (cea electorală, de pildă). Creierul lor este atât de slab dezvoltat şi incapabil să asigure adaptarea indivizilor la schimbările de mediu (politic), încât nici în al doisprezecelea ceas nu au înţeles că toate porcăriile pe care (i) le fac ei acum (lui Năstase) li se vor întoarce însutit de îndată ce va fi consfinţită victoria zdrobitoare a USL, care pe actualul sistem de vot va obţine în toamnă binişor peste 60% din locurile în Parlament şi îi va mătura lejer de peste tot. Situaţia de la TVR, de pildă, unde pedeliştii deja au fost excluşi complet din Consiliul de Administraţie, e un indiciu pe care până şi o amibă l-ar fi desluşit. Pedeliştii nu.

3. Animalica satisfacţie a multora de a-l vedea pe Adrian Năstase mort (sau mai precis dezamăgirea de a-l vedea încă viu!), însă în urma unui… act unilateral de voinţă al fostului premier, dovedeşte fără putinţă de îndoială un lucru: faptul că, în ciuda patimilor iscate de tumultoasa viaţă politică dâmboviţeană, în România (ultimilor ani) nu s-a ajuns (din fericire) la asasinate politice nu ţine nicidecum de nivelul înalt de civilizaţie sau de vreo legendară toleranţă a românilor, ci numai şi numai de laşitatea lor.

NERVI ŞI RESEMNARE

Începând de duminică seară, după încheierea meciului Italia-Anglia (4-2 după loviturile de departajare), emoţiile mele la EURO 2012 au luat sfârşit. Ba, ca să fiu foarte cinstit, ele luaseră sfârşit subit încă de prin minutul 102, când, exasperat de jocul şi mai ales atitudinea mizerabile ale englezilor, m-am împăcat cu gândul că nu merită nicidecum să se califice în semifinale, după ce şi-aşa au avut mare baftă să ajungă în sferturi, în locul suedezilor, de pildă.

Bizar, dar pe undeva echipa Angliei seamănă foarte mult cu naţionala noastră. Şi nu mă refer numai la jenanta “partitură tactică” de tip “autobaza în poartă”, ci şi la inexactităţile tehnice individuale ale jucătorilor, care sunt aşi în a pasa prea în faţă, prea în spate şi mai ales prea scurt coechipierului aflat la mai puţin de doi metri (!) sau a încerca să-i paseze în singurul mod care va da greş în o sută zece tentative din o sută, şi anume PRIN adversar. N-am reţinut statisticile, dar sunt convins că procentul paselor reuşite a fost sub 30%! Pe-ni-bil!

Tot duminică, dar mai pe după-amiază, am avut efectiv o criză de nervi prelungită de-a lungul întregii curse de Formula 1 de la Valencia. După ce că McLaren-urile favoriţilor mei rulau oricum sub ritmul rivalilor, iar sărmanul Button ţinea cu greu piept, pe la coada plutonului, atacurilor înverşunate ale unor Toro Rosso sau Caterham, mecanicii şi-au dat încă o dată în petic la al doilea schimb de pneuri al lui Hamilton, întârziindu-l cu multe secunde peste cele normale. Tare mi-ar plăcea să-i văd pe cretinii ăia fără căştile de protecţie; am convingerea că sunt cu toţii atinşi de sindromul Dawn şi le curge scuipat din gură!

Fireşte că bomba de pe colivă (vorba unui politician gângav) a reprezentat-o abandonul lui Lewis din ultimul tur (!), când a fost proiectat în parapetul de protecţie de Pastor Maldonado, care a primit şi o ridicolă penalizare de douăzeci de secunde după cursă. Deşi cel care a greşit… tehnic a fost fără doar şi poate venezueleanul, tactic a comis-o britanicul, care, în ciuda faptului că rămăsese deja fără cauciucuri, nemaireuşind să-şi stăpânească bolidul nici măcar în linie dreaptă, s-a încăpăţânat să se lupte pentru poziţia a treia, după ce a doua îi fusese deja suflată cu câteva secunde înainte de Raikkonen. Aşa că în loc de 12 puncte frumuşele pentru locul patru, s-a ales cu praful de pe tobă, neînvăţând nimic din lecţia lui Alonso din cursa precedentă, de la Montreal, când, într-o situaţie similară, spaniolul s-a lăsat depăşit în ultimele tururi de toţi cei evident mai rapizi (inclusiv Hamilton!), căzând de pe primul loc până pe poziţia a cincea. Numai că el, cu punctele alea (şi, desigur, cu cele obţinute duminică pentru victorie), conduce acum detaşat în clasamentul general. Semn că doar talentul imens nu e suficient ca să devii un mare campion (mondial). Ajută mult şi un pic de minte!

ÎN STRĂCHINI ŞI PE GREBLĂ

Chiar şi dacă n-aş fi avut deja o părere foarte proastă despre Puiu Haşotti – pe care, totuşi, la urma urmelor, mi l-aş fi putut imagina ca ministru al Transporturilor, Finanţelor, Economiei, Turismului, Justiţiei, Comunicaţiilor sau chiar Sănătăţii, dar în niciun caz, vreodată, al Culturii! – gestul lui de a onora cu maximă promptitudine şi desăvârşită umilinţă dementa cerere a lui Băsescu de a depune o declaraţie pe proprie răspundere că nu şi-a plagiat teza de doctorat sau alte opere ştiinţifice (cerere apreciată drept “inedită şi amuzantă”!) ar fi fost de-ajuns cu vârf şi-ndesat să mi-o formez.

Am lăuntrica, dar nestrămutata convingere că liberalul este atât de ahtiat să se vadă cu orice chip ministru – fie şi al Culturii, dacă un portofoliu mai de Doamne-ajută nu s-a ivit deocamdată! –, încât la cel mai mic semn al lui Băsescu ar fi fost dispus să-şi prezinte şi lucrările de control la aritmetică din clasa a patra, pe care le-ar fi căutat cu disperare prin toate cutiile pline de praf şi mucegai din podul casei, iar la nevoie s-ar fi târât după ele şi pe sub pat.

Nu ştiu cum naiba se face, dar useliştilor parcă nu le-ar fi de-ajuns toate şicanele şi porcăriile venite dinspre Băsescu şi trepăduşii lui; mai au şi o deosebită voluptate de a călca singuri în străchini şi pe greblă!

"DOOM OVER THE WORLD"

ŞTIAM!

Aşa cum aproape anticipam, nici de data asta n-am lipsit o zi jumate din localitatea de domiciliu (şi din faţa televizorului) fără să se întâmple ceva spectaculos!

Doar că, sincer să fiu, chiar dacă – eufemistic vorbind – Adrian Năstase nu s-a numărat niciodată printre politicienii mei favoriţi (iar spus mai pe şleau, l-am detestat din tot sufletul!), aş fi preferat ca marea bombă să fie totuşi demisia lui Ponta...

SUS, SUS, SUS…

Terifiat de ameninţarea codului galben de caniculă şi oricum incapabil să aleg despre ce să scriu dintre nenumăratele subiecte de covârşitor interes obştesc, cum ar fi plagiatul (cu sau fără ghilimele) lui Ponta, incompatibilitatea (idem) lui Mircea Diaconu, nominalizarea lui Puiu Haşotti ca ministru al Culturii (despre care n-am apucat să mă dumiresc dacă a fost făcută de liberali în bătaie de joc sau din imbecilitate pură!), balamucul de la PD-L, protestul papioanelor sau retragerea Burger King din România, am decis că e un moment propice să-mi bag picioarele şi să mă refugiez o (prea scurtă) vreme în munţi, de unde, mâine, poate, dacă o să am răgaz şi în special chef, o să scriu cel mult două-trei cuvinte cu care să însoţesc o sugestivă poză. Da’ nu promit!


P.S. În virtutea unui soi de tradiţie, nu m-ar mira ca pe durata absenţei mele din localitate să se întâmple ceva spectaculos, cum ar fi demisia lui Ponta…

MORMĂITORII

De parcă n-ar fi fost de-ajuns bulibăşeala de la primele meciuri (ne)transmise de TVR de la EURO 2012, sau că acum, din motive pe care numai (i)responsabilii postului le ştiu, deşi preiau tot, pun pe TVR HD meciul mai slab al zilei, cel de pe TVR 2 (a cărui imagine mizerabilă îmi aminteşte de cele de pe internet!), absolut toţi comentatorii sunt nu doar cumplit de plicticoşi, cu voci potrivite mai degrabă unor şedinţe de hipnoză, în care şi-ar adormi pacienţii înainte să-i aşeze pe canapea, încă de la primul “bună ziua”, ci şi foarte grei de cap.

Aseară de pildă, cei doi caraghioşi care mormăiau la Spania-Croaţia n-au reuşit nici măcar după aproape trei ore de emisie (inclusiv o amplă avancronică) să priceapă ceva din calculele Grupei C, aşa încât, la 1-0 pentru spanioli, o ţineau ca gaia-maţu că singura şansă de calificare a croaţilor ar fi ca în celălalt meci, unde era (tot) 1-0 pentru italieni, să egaleze irlandezii. Când s-a făcut 2-0 pentru Italia, fireşte că le-au cântat deja prohodul bieţilor croaţi. Abia efectiv în penultima secundă de joc, când Italia-Irlanda se încheiase (cu 2-0), unul dintre ei – despre care iniţial am crezut că ar fi cel mai puţin prost, dar aveam să mă înşel! – a avut în sfârşit o jumătate de revelaţie, realizând că un 1-1 în meciul cu Spania le-ar fi fost suficient croaţilor… “într-o oarecare măsură”. Adicătelea, după mintea ăstuia care până la urmă s-a dovedit a fi chiar mai prost decât ăla mai prost, nici după încheierea meciurilor nu s-ar fi ştiut încă sigur cine s-a calificat, abia atunci începând adevăratele calcule oficiale!


Singura parte cât de cât bună cu papagalii ăştia e că aproape n-am mai apucat să mă enervez (şi) pentru calificarea ambelor echipe profund antipatice din grupă.

CRIZE

După ce Campionatele Europene de nataţie de luna trecută nu s-au mai desfăşurat în Belgia, cum fusese stabilit iniţial, deoarece organizatorii au anunţat că se confruntă cu dificultăţi financiare, nici competiţia similară de handbal feminin, programată la sfârşitul anului, nu va mai avea loc în Olanda, exact din aceleaşi motive.

Până aici lucrurile au un oarecare sens, deşi din punctul meu de vedere federaţiile care fac aşa ceva, descoperind subit că n-au bani după ce au obţinut la mare luptă drepturile de organizare în detrimentul altora, ar trebui pedepsite drastic, chiar cu îndelungate suspendări. Ce mi se pare însă mai greu de înţeles e cum de s-au găsit ca salvatoare de ultim moment Ungaria, respectiv Serbia, ultima după o aprigă dispută cu alte zece ţări îmbelşugate, printre care şi… România! Încurcate sunt căile crizei economice!

"BRIDGE TO THE PAST"

ŞI TU, PLĂCINTĂ?! (PARTEA A DOUA, MAI SCURTĂ)

Urmărind cu puţin interes şi multă scârbă reacţiile publice după trecerea Plăcintei de la PD-L la PNL, mă gândeam că, la urma urmelor, episodul în sine nici măcar nu este atât de şocant, şi mai cu seamă elocvent despre ce jalnică “alternativă” la ciuma portocalie reprezintă USL, pe cât este faptul că o asemenea manevră a ajuns să fie criticată vehement (cum ar veni, din interior!) de nimeni altul decât… eternul baron local pesedist Marian Oprişan! Sinistru!

Şi, vorba cuiva pe Facebook: dacă tot a ajuns Plăcintă la PNL, pe când o s-o urmeze şi Brânză? Prezenţa lui acolo devine stringentă!

ŞI TU, PLĂCINTĂ?!

După ce zilele trecute, luat prin surprindere de o apariţie intempestivă, în mijlocul unui meci de fotbal, a lui Vasile Blaga pe ecranul televizorului meu, cauzată de o atingere accidentală a unui buton al telecomenzii, am avut literalmente un şoc, fiindcă l-am confundat cu Sorin Frunzăverde şi nu înţelegeam de ce s-a întors aşa curând în PD-L, adineauri, printr-o manevră greşită similară, tocmai am văzut că Sorina Plăcintă a devenit (şi ea!) liberală sadea. Chiar mă întrebam câte cel mult zile, dacă nu ore vor trece până să se mai întâmple ceva care să-mi confirme că am făcut bine să nu mă duc la vot!


De altfel, am convingerea că scorul electoral la urma urmelor nesperat de bun pentru social-liberali le va da apă la moară să recurgă la tot mai multe asemenea manevre mizerabile. Dacă a ieşit masiv lumea din case pentru a-i vota chiar şi după episoade gen Frunzăverde, înseamnă că alegătorii lor fideli sunt dispuşi să înghită (aproape) orice. Atunci să le dea de înghiţit!

DE DOLCE DESPRE TVR

Pentru că în ţara asta cu siguranţă există mult mai mulţi microbişti decât oameni inteligenţi, iar matrapazlâcurile cu Champions League au fost mai greu de sesizat, probabil că abia acum, când aproape jumătate din meciurile de la EURO 2012 practic nu pot fi văzute (în direct), fiind cedate de postul naţional către unul ca şi inexistent, se înţelege pe scară mai largă dimensiunea dezastrului de la TVR după trecerea ciumei portocalii, care a avut grijă să-şi plătească regeşte toţi pupincuriştii mutanţi, gen Mircea Marian, Turturică, Pora sau Lupea, cu bani de la buget şi din oricum abuziva taxă TV.


Cum însă nici pe mine se pare că nu mă duce capul destul cât să mă învăţ minte o dată pentru totdeauna, m-am apucat iarăşi să-mi cumpăr, în mod legal, un abonament pe o lună la DolceTV, platforma online a ălorlalţi mizerabili, de la Romtelecom, unde se presupunea că aş putea vedea Dolce Sport şi meciurile respective. Ei bine, canci! Dacă de-a lungul zilei, când se difuzează obişnuitele lor programe de rahat, cu interminabile reluări de la competiţii obscure de baschet şi nataţie sau emisiuni de teleshopping, toate-s bune şi frumoase, fix la ora începerii meciurilor imaginea îngheaţă şi aşa rămâne până fix după ora încheierii lor. (Cinstit vorbind, nu ştiu dacă nu e cazul aici să zic vreo două vorbe urâte şi despre furnizorul meu de internet, UPC, deşi înţeleg că mai toată lumea păţeşte la fel. Oricum, pot să-i înjur şi pe-ăştia în alb, că motive sunt berechet!). Cât despre site-ul pe care TVR pretinde că se pot urmări – într-o transmisiune oricum întârziată cu zece minute faţă de cea live (?!) – meciurile cedate către Dolce, nici măcar nu se poate deschide la ora aferentă. Mă şi mir că până acum nu le-a dat prin cap să ne ceară şi o taxă obligatorie de internet, la fel ca aia TV; că serviciile sunt la fel: zero.


În concluzie, şi de data asta singura alternativă o reprezintă transmisiunile online piratate, unde am reuşit şi eu să văd, de pildă, cam dezolantul meci de aseară dintre marea mea favorită Anglia (pe care TVR aproape o boicotează, transmiţând în direct un singur meci din grupă!) şi Franţa, încheiat cu o remiză de salon, 1-1.




P.S. Şi când mă gândesc că nătângul de mine mi-am anulat şi concediul la mare, doar ca să pot urmări EURO în format HD! Acum îl văd ca înainte de '89, când mă uitam la bulgari!

DE CE NU M-AM DUS LA VOT

Nu, nu (doar) pentru că fix ieri, în ziua alegerilor, s-a întâmplat să aibă loc şi finala de la Roland Garros dintre Djokovic şi Nadal (până la urmă întreruptă la scorul de 4-6, 3-6, 6-2, 2-1), şi meciul de la EURO 2012 dintre Italia şi Spania (1-1) şi cursa de Formula 1 din Canada, încheiată cu o victorie formidabilă a lui Lewis Hamilton. Fireşte că aş fi avut timp din belşug dimineaţa, când am preferat să mă uit la vreo două filme, însă pur şi simplu nu am avut cu cine să votez. Iar dacă adaug că locuiesc în sectorul 2, unde oricum USL şi-a bătut joc de oameni venind cu o caricatură de contracandidat la jalnicul Onţanu, poate că nici n-ar mai trebui să explic.


Treaba este că, de-a lungul ultimilor douăzeci de ani, am votat (aproape) întotdeauna doar dacă am avut o opţiune “pozitivă”. Pentru a-mi fi mai uşor să explic, am inventat un soi de “scară a încrederii”, gradată de la -10 (unde ar fi, să zicem, Hitler sau Stalin sau măcar Ceauşescu) până la +10 (unde, doar de dragul demonstraţiei, să zicem că aş fi eu însumi, dacă aş intra în politică, deşi chiar şi numai pentru gestul ăsta absurd nu mi-aş mai acorda decât cu indulgenţă +8!). Ca să merite să-l votez, un candidat sau un partid ar trebui să fie măcar la un +0,1. Indiferent cât de puţin, dar cu plus. De-aia, de pildă, în 2000 nu m-am dus să votez cu Iliescu (-9,5) doar ca să-l căpăcesc pe Vadim (-9,8). Singura excepţie, pe care o regret până în ziua de azi, a fost în 2004, când, pe principiul “răului mai mic”, l-am votat pe Băsescu (pentru mine, deja de pe-atunci la -7), doar ca să nu iasă preşedinte Adrian Năstase (-9). Or, ce vreau să spun e că, din punctul meu de vedere, USL şi candidaţii lui au alunecat binişor în partea negativă a scării. Asta după ce liberalii, pe care douăzeci de ani i-am socotit întotdeauna la plus (nu cine ştie ce, pe la +2, +3, hai maximum – în zilele lor de glorie şi doar pe câţiva dintre ei – +5), alunecaseră deja spre zero din momentul alianţei cu PSD.


Sigur, aseară iarăşi l-am auzit pe nu ştiu ce dobitoc la televizor spunând că n-au dreptul să critice şi să se plângă decât cei care merg să voteze. (A, pardon, cred că era chiar Victor Ponta! Apropo, dânsul nu locuieşte împreună cu nevasta, că parcă i-am văzut votând în localităţi diferite?!). Ei bine, câtă vreme nu-i dă cuiva (eventual premierului, că nu m-ar mira!) prin minte să şi legifereze chestia asta, o să mă plâng şi o să critic pe cine, când, cât şi unde am să poftesc!

"THE HOWLING"

FINAL DE CAMPANIE

Cu toate că până (mai) ieri trăiam cu impresia că aş fi un tip relativ bine informat, am constatat brusc şi cu stupoare nu doar că nu ştiam că Smiley şi Laura Cosoi s-au despărţi, sau măcar că fuseseră împreună, dar nici cine dracului sunt ăştia doi! Aşa cum, poate din simplul, dar întemeiatul motiv că din campania electorală care – Slavă Domnului! – tocmai se termină, am reuşit să nu văd la televizor niciun singur minuţel, nu am aflat nici până acum cine pălăria mea e Nicuşor Dan, un cetăţean care se pare că a stârnit ceva vâlvă, de vreme ce i-am zărit totuşi de câteva ori numele pe fiecare din cele trei-patru bloguri pe care le urmăresc cu oarece regularitate. Să fi fost oare taman Providenţialu’ şi eu l-am ratat?!


În schimb, tot cu ocazia campaniei electorale am înţeles ce înseamnă publicitate agresivă în online: e atunci când un afiş de pe care zâmbeşte tâmp un candidat USL cu faţă de tăntălău cumsecade şi descreierat (oarecum la propriu, că aşa-mi apare mie pe monitor, fără partea superioară a tărtăcuţei!) nu numai că nu se închide când dai click pe cruciuliţa corespunzătoare, dar te trimite la pagina de internet a individului. Mă întreb dacă prin metoda asta i-a păcălit pe mulţi să-i citească elucu… programul. Eu unul aş fi renunţat să mai votez cu el şi dacă iniţial aş fi vrut!

ÎN FILEU

N-am să merg atât de departe încât să spun că e chiar unul dintre motivele pentru care ani de zile n-am mai urmărit competiţiile de tenis, dar efectiv nu mă mai pot uita la un meci (şi cu atât mai puţin la două în paralel, ca aseară!) fără să-mi vină obsesiv în minte unul dintre cele mai stupide comentarii (sportive) auzite din gura lui Cristian Tudor Popescu, care ori de câte ori se întâmpla ca mingea trimisă de un jucător să lovească banda fileului, dar să se prelingă – cu mult noroc, după părerea mea – în terenul advers, se simţea dator să precizeze cu un aer preţios, de fin cunoscător al fenomenului: “asta înseamnă că mingea a fost bine lovită cu racheta!”. În caz contrar, fireşte, ea ar fi căzut fleaşcă dincoace de fileu, în terenul ageamiului care s-ar fi dovedit că a expediat-o cu doi milimetri mai/prea jos sau un kilometru pe oră mai/prea încet.


Întotdeauna m-am întrebat dacă CTP îşi imaginează că există jucători care alocă ore întregi din programul de antrenament pentru a exersa tipul ăsta de “lovitură bună”, dacă nu de-a dreptul magistrală, practic imposibil de contracarat. Ar fi cheia succesului garantat, nu?

LA ALŢII

Zilele astea am cam lipsit din ţară, aşa că n-am idee ce-o fi fost prin staţiunile noastre (de pe litoral) în minivacanţa de Rusalii, dar ştiţi câte dintre maşinile din fotografia aceasta, făcută în parcarea unui hotel de patru stele din Nisipurile de Aur, au numere de înmatriculare româneşti? Toate! Şi vă asigur că la fel era şi la hotelurile cele mai fiţoase de cinci stele!

"BURNING DESIRES"

STÂRPIŢI DE MICI

Sigur, din fericire la vârsta mea nu mă mai priveşte în niciun fel, dar una dintre cele mai mari aberaţii postrevoluţionare în materie de învăţământ mi se pare prevederea prin care pentru a accede într-o treaptă superioară de studii, cum ar fi liceul după gimnaziu sau facultatea după liceu, ponderea cea mai importantă n-o mai are nota de la examenul propriu-zis, ci media pe ultimii nu ştiu câţi ani. Aşadar, dacă unui elev îi vine mintea românului de pe urmă şi se apucă de învăţat cu numai un an sau doi înainte de admitere, practic n-are nicio şansă de a mai recupera timpul pierdut, indiferent câte meditaţii ar face şi cât de genial s-ar dovedi. Cu alte cuvinte, dacă, de pildă, prin clasa a şasea a fost şi el mai zburdalnic şi a încasat nişte note mai mici, e deja condamnat să intre la un liceu mediocru, chiar dacă într-a şaptea şi a opta ia numai zece pe linie, câştigă olimpiade şi rezolvă cuadratura cercului.


Slavă Domnului că mi-am făcut studiile aproape la timp, fiindcă pe sistemul ăsta nu mai pupam în veci facultate cu media mea de la chimie dintr-a zecea!

IMAGINAŢIE

Din ciclul “Ce-ţi doresc eu ţie, tristă Românie”, azi îi doresc să scape de clipurile de aşa-zisă promovare de pe Eurosport. Nici nu mai contează cât au costat sau pentru ce perioadă sunt contractate, important e ca difuzarea lor să înceteze cât mai curând! Şi asta nu din cauză că mi s-a acrit mie de ele văzându-le în toate pauzele publicitare ale transmisiunilor de tenis, snooker sau înot, ci pentru că sunt banale, terne, cenuşii (sau mai degrabă gălbui), cu eternele şi deloc fascinantele imagini cu căpiţe de fân, copii în costume populare interpretând colinde, roata olarului, pereţi de biserică, râuri limpezi şi câmpii mănoase. Asta în condiţiile în care – şi aici e-aici! – aproape cu aceeaşi frecvenţă, alternativ, sunt difuzate reclame de-ţi vine să te şi apuci să-ţi faci bagajele la tot felul de alte ţări, ca India, Croaţia sau (chiar) Azerbaidjan. Inevitabilele comparaţii sunt pur şi simplu nimicitoare! Mai bine i-am lăsa naibii pe străini să-şi imagineze ce vor ei despre România. Sunt convins că rezultatul nu poate fi mai rău!

CODUL CODURILOR

Nu ştiu ce aniversare importantă a meteorologilor de pretutindeni o fi fost vineri, dar am convingerea că mai spre seară ai noştri petreceau de zor, cu averse de băuturi alcoolice însemnate cantitativ, fiindcă altminteri nu-mi explic halul în care mai mult n-au anunţat potopul din Bucureşti soldat cu inundaţii de proporţii şi paralizarea câtorva linii de tramvai şi troleibuz.


Pentru că întâmplător în jurul orei 19.00 tocmai mă îndreptam spre casă, iar cerul de deasupra mea (la-la-la) arăta ca-n filmele de catastrofă înainte să înceapă sfârşitul lumii, când am ajuns m-am uitat de curiozitate pe pagina de internet a ANM să văd dacă e acolo vreun anunţ important pentru Capitală, de tip “nowcasting”. Nu era, aşa că m-am liniştit, spunându-mi că oi fi eu speriat de ploaie ca de bombe, numai că pe la 19.30 a început prăpădul. Pe site, în continuare nimic… până pe la 19.40, când subit a apărut într-adevăr o avertizare imediată care se referea doar la estul Bucureştiului, era valabilă până la ora 21.00 şi prognoza cantităţi de… 10 l/mp, care cred că deja se acumulaseră după primele cinci minute. Şi mai fascinant este însă că ora postării era… 19.00! Minciună sfruntată! Ei bine, după încă vreo oră, când cel puţin la mine în cartier ploaia se potolise, a mai apărut un anunţ, care teoretic îl completa pe primul, prelungind avertizarea până la ora 21.15, extinzând-o pe tot Municipiul Bucureşti şi vorbind despre 20-25 l/mp, dar care anunţ n-a rămas acolo decât vreo cinci minute, dispărând la fel de subit şi misterios cum apăruse. În locul lui a mai dăinuit o vreme cel iniţial, antedatat. De unde şi concluzia mea că meteorologii de serviciu erau la orele alea beţi criţă.


O altă concluzie de-a mea este că oamenii ăia de la ANM, în afară să se uite pe tot felul de aparate sofisticate cu ajutorul cărora vestesc (de multe ori corect, de ce să nu recunoaştem!) fenomene periculoase ce urmează să aibă loc abia peste o zi sau două, ar face bine să mai scoată din când în când capetele pe fereastră să vadă dacă nu cumva vreunul demn de cod galben, portocaliu sau – Doamne fereşte! – roşu deja a început.

K.O.

Mai mult pentru că tot eram treaz la ora aceea din cauza Eurovisionului, am stat sâmbătă noapte (sau duminică dimineaţă) să urmăresc în direct şi meciul lui Lucian Bute cu Carl Froch, în care românul a fost învins fără drept de apel, ca să nu spun bătut măr.


Ca tot românul nespecialist, dar oarecum pasionat (mai degrabă de sport în general, decât de box în particular), mi-am format şi eu o părere despre cauzele dezastrului, concluzia fiind, în linii mari, că Bute este într-adevăr un mare campion, dar nu chiar atât de mare pe cât ne-am fi dorit noi să fie şi cu siguranţă nici pe departe atât de mare pe cât îşi închipuia el până acum două zile că este. Detaliile despre tactica şi/sau strategia cu care a abordat meciul mi se par oarecum secundare. În schimb, dacă ar avea măcar stofa unui campion atât de mare pe cât se visează, o asemenea înfrângere soră cu umilinţa ar putea să fie cel mai bun lucru care i se putea întâmpla la momentul acesta al carierei, cât încă nu e prea târziu. Ar avea multe de învăţat din ea.


Ce m-a scos însă din sărite cel mai tare zilele astea au fost comentariile de adolescent frustrat venite din partea unui cunoscut realizator de emisiuni nocturne de la Antena 3, care găsea ca singure explicaţii probabile pentru înfrângere un “aranjament”, o cedare deliberată a meciului (în urma uneltirilor celor din jurul lui Bute) sau faptul că boxerul român ar fi fost… drogat! Adică tradiţionalele “cauze” identificate de suporterul român semidoct atunci când nu e în stare să-şi păstreze un minimum de luciditate şi obiectivitate, cât să înţeleagă că uneori, fie şi doar conjunctural, se poate întâmpla ca adversarul idolului său să fie pur şi simplu mai bun!

EUROVISION 2012

Şi totuşi există două piese pentru care până şi jalnica ediţie din acest an a concursului Eurovision a meritat cu prisosinţă organizată: cele ale Islandei şi Suediei. Oricât de bizare ar fi gusturile ascultătorilor de pe bătrânul continent şi indiferent de aranjamentele de culise, mi se pare de neconceput să nu câştige una dintre ele. Iată-le, în ordinea preferinţelor mele:

P.S. La halul în care se prezintă mai toţi ceilalţi, România are şansa unui loc la mijlocul clasamentului, nu la coada lui cum aş fi fost înclinat să cred aprioric.

P.S. 2 Lăudabile eforturile câtorva dintre cei “mari”, cum ar fi Spania, Italia şi în special Marea Britanie, cu o piesa chiar OK interpretată de Engelbert Humperdinck. Din păcate pentru ei, cred că şi-au ales greşit anul în care să încerce să mai câştige în sfârşit după multă vreme.

"WHITE TRASH MILLIONAIRE"

DE CE NU E PREŞEDINTELE PARLAMENT (DEŞI AR VREA)

Ca multe alte întâmplări, dintre care unele au avut loc şi cu ani în urmă, parc-ar fi fost ieri, dar de fapt cred că era tocmai hăt săptămâna trecută cam pe vremea asta, doar că mai pe seară, când am auzit-o pe moderatoarea aceea întotdeauna excesiv de entuziastă, ca să nu spun de-a dreptul isterică, de la Antena 3, zbierând că uninominalul “pur” pentru alegerile parlamentare ar fi foarte corect, deoarece este normal să câştige candidatul de pe primul loc, “ăla pe care l-am votat, domnule!”, nu (şi) cei de pe locurile doi sau trei, cum se întâmplă într-un sistem (cât de cât) proporţional. Ei bine, ce scapă logicii duduii este că şi candidaţii ăia demni de dispreţ de pe locurile doi sau trei au fost votaţi de nişte cetăţeni, uneori aproape la fel de numeroşi ca şi ai primului, pe care l-a votat dumneaei, dacă avem o potrivire de genul 33,5% locul I; 33,3% locul II; 33,2% locul III, caz în care de fapt peste 66% dintre votanţi rămân cu buzele umflate. Şi nici măcar nu e exemplul cel mai nefericit!


Pe de altă parte, mai alaltăieri l-am auzit şi pe vajnicul monarhist al lui peşte prăjit, Crin Antonescu, făcând o comparaţie cu alegerile prezidenţiale, unde se poate întâmpla de asemenea ca 49,9% din alegători să fluiere a pagubă (ca în 2009). Aşa o fi, numai că de-aia, spre deosebire de preşedinte (ca să nu mai vorbim de primari, cealată comparaţie, şi mai idioată, făcută de domnul Antonescu), Parlamentul este “organul reprezentativ suprem”: ca să fie REPREZENTAŢI cât mai bine toţi cetăţenii ţării, adică şi ăia care nu votează cu câştigătorii. (Şi de-aia e naşpa republica semi-prezidenţială ca formă de guvernământ, dar asta-i deja altă discuţie!).


În concluzie, sistemul adoptat de USL este nu doar – cum îl cataloga cu o sinceritate de paradă acelaşi Crin Antonescu – “brutal”, ci de-a dreptul criminal.

PE ÎNTUNERIC

În ciuda faptului că, de câţiva ani încoace, ne prezentăm la Eurovision cu piese din ce în ce mai proaste, reuşim să ne calificăm în finală parcă din ce în ce mai meritat, involuţia celorlalţi fiind încă şi mai spectaculoasă. Aseară, de pildă, într-o companie execrabilă, din care n-am remarcat decât piesa bunicică a Islandei, căreia îi prevăd un loc fruntaş, fata drăguţă care a reprezentat Grecia şi vocea interesantă a solistei din Albania, care însă a venit fără cântec, preferând să facă nişte vocalize, Mandinga nu avea cum să rateze, chiar dacă a avut o interpretare mai proastă şi decât melodia.


Pe de altă parte, trebuie să recunosc că, în urma unei monstruoase conspiraţii a marilor companii ticăloşite, am urmărit mai bine de trei sferturi din spectacol în condiţii improprii, fiindcă Enel a avut grijă să-mi taie lumina (şi tăiată a rămas până azi-dimineaţă!), iar semnalul internetului mobil de la Digi e atât de anemic, încât a trebuit să stau în balcon, cu laptopul pe genunchi, încremenit într-o anumită poziţie foarte incomodă. În plus, transmisiunea online de la DolceTV continuă să fie de tot rahatul. Prin urmare, vreo două piese le-am pierdut, alte două le-am auzit cu întreruperi, iar la hărmălaia Austriei iniţial am crezut că mă confrunt din nou cu probleme tehnice, dar mă înşelam.




P.S. Dimineaţă, după ce superoferta Enel de reducere (cu forţa) a facturii la curent a expirat, am ascultat pe internet şi piesele ratate aseară, aşa că până la urmă am scris în cunoştinţă de cauză.

MĂ UIT PE GEAM, AFARĂ…

… Şi-mi amintesc cu nostalgie cum în urmă cu vreo două luni meteorologii ne avertizau că s-ar putea să avem un an secetos…

O VICTORIE

Cu toate că Chelsea îmi este cam cea mai antipatică echipă din Premier League, toţi englezii sunt favoriţii mei în competiţiile internaţionale, aşa că sâmbătă, în finala Ligii Campionilor, i-aş fi susţinut (pătimaş) pe londonezi şi dacă, prin absurd, întâlneau CFR Cluj sau Oţelul Galaţi, nu doar Bayern München, care, ca toţi nemţii, oricum e la coada “preferinţelor” mele.


Obiectiv vorbind, victoria nu a fost chiar pe deplin meritată, englezii apărându-se cu înverşunare în cea mai mare parte a timpului, lucru parţial de înţeles, fiindcă practic jucau în deplasare, pe propriul teren al bavarezilor, numai că elevii lui Di Matteo păreau să nu înţeleagă că nu va mai exista şi meciul retur ca să fie mulţumiţi şi cu un egal sau o înfrângere la limită. Şi chiar dacă antrenamentele din zilele premergătoare meciului s-or fi bazat exclusiv pe executarea loviturilor de la 11 metri, tot mi se pare o alegere (tactică?) bizară să te străduieşti doar să ajungi la ele, în condiţiile în care nici tradiţia şi statistica nu-ţi sunt deloc favorabile la capitolul ăsta (o ştiu din “proprie experienţă”, ca suporter al formaţiilor engleze, în frunte cu naţionala!). Asta ca să nu mai spun că, poate şi cu puţin noroc, s-a văzut că atunci când chiar şi-au pus în minte să înscrie, londonezii au făcut-o în cinci minute, la primul (şi singurul!) lor corner! De altfel, nu că ar mai avea nevoie – la banii pe care îi încasează –, dar băieţii ar putea să-şi cumpere şi câte un bilet de loterie zilele astea!


Tot ce sper e ca modelul acesta – iată! – de succes, cu un stil ultradefensiv, să nu fie adoptat de-acum înainte de şi mai multe echipe mari. Alea mici măcar n-au încotro…

"I'M ALIVE"

PREVIZIBIL

Nimic important de consemnat astăzi, decât, poate (pentru mine), surprinzătoarea eliminare absolut previzibilă (tot pentru mine) a Canadei în sferturile de finală ale Campionatului Mondial de Hochei desfăşurat în Finlanda şi Suedia. E a treia ediţie consecutivă la care se întâmplă asta, numai că acum adversara nici măcar n-a fost Rusia, ca în precedentele două, ci mult mai modesta Slovacie, învingătoare cu 4-3. Pentru cei care se pricep (numai) la fotbal, asta e ca şi cum la ultimele trei ediţii de Champions League Barcelona ar fi părăsit competiţia din sferturi, ultima oară scoasă de Dinamo Minsk.


Mai nostim a fost că la 3-2 pentru canadieni cu mai puţin de zece minute înainte de finalul partidei (după ce slovacii au condus totuşi în prima repriză cu 2-0!), comentatorii elogiau formidabilul joc prestat de echipa nord-americană şi fabulosul lot alcătuit numai din jucători din NHL, netrecându-le nicio clipă prin minte că s-ar mai putea întâmpla ceva. Asta, desigur, pentru că nu ştiau ce ştiu eu, care stăteam ca pe ace şi aşteptam cu nerăbdare să se întâmple ce s-a întâmplat; nu ştiau ce fan înrăit al Canadei sunt şi ce păţesc echipele simpatizate de mine, chiar şi atunci când sunt mari favorite ale unei competiţii!

PENTRU DUŞMANI DE MOARTE

În urma unei nechibzuite insistenţe de câteva săptămâni, aseară am avut marea neşansă de a găsi în sfârşit bilete la o piesă de teatru pe care o recomand cu multă scârbă tuturor celor care simt nevoia unei evadări, fie şi doar pentru o seară, din universul vieţii lor tihnite şi lipsite de griji: “Oscar şi Tanti Roz” după (un fel de roman al lui) Eric-Emmanuel Schmitt, altminteri un autor mai inspirat, dovadă stând “Hotelul dintre lumi”, “Variaţiuni enigmatice” sau “Vizitatorul”.


Foarte pe scurt şi atotcuprinzător, este vorba despre peripeţiile din ultimele zile de viaţă ale unui copil de zece ani bolnav de cancer, iar întreaga acţiune, atâta câtă e, nu prea multă, se desfăşoară exclusiv în incinta unui spital. Nu cred că mai este necesar să adaug ceva, decât poate că regizoarea Chris Simion a reuşit să îmbine perfect deprimantul cu plictisitorul, într-un spectacol, care, totuşi, la drept vorbind, este prea plictisitor ca să mai apuce să fie şi cu adevărat deprimant şi la care – pentru că fusesem indus în eroare de o revistă de specialitate că ar dura numai o oră şi patruzeci şi cinci de minute – după două ore (fără să pun la socoteala obişnuita întârziere de minimum zece minute cu care începe orice spectacol la noi) am avut câteva atacuri de panică teribile, temându-mă că, la ritmul în care se desfăşura, ar putea dura lejer toată noaptea (de altfel, lucru curios numai pentru cine n-a fost acolo, moartea personajului principal a fost primită cu vii aplauze!). Ţin să precizez că accesul la uşa de evacuare din sala Toma Caragiu a Teatrului Bulandra se face trecând obligatoriu prin scenă, aşa că mi-a fost jenă de bieţii actori Oana Pellea şi Marius Manole care făceau şi ei (bine) ce puteau. În orice caz, dacă textul are şi nebănuite înţelesuri mai profunde eu chiar nu le-am descoperit.


În încheiere, vă doresc vizionare plăcută şi să nu rămâneţi cu sechele!




P.S. Am aflat ulterior, adică adineauri, că spectacolul are şi un pronunţat caracter umanitar, banii colectaţi fiind folosiţi într-adevăr pentru ajutorarea copiilor bolnavi de cancer. Acesta e un lucru minunat, însă îi sfătuiesc pe toţi cei interesaţi să doneze direct contravaloarea biletului, fără a-şi mai pierde două ore şi jumătate din viaţă într-unul dintre cele mai neplăcute moduri imaginabile pentru un om care nu este nici grav bolnav, nici răpit de terorişti sau extratereştri, nici condamnat la ocnă şi n-are nici carii.

MANDAT

E adevărat că nici nu mă pricep cine ştie ce la proceduri parlamentare şi subtile atribuţii prezidenţiale, dar până acum n-am mai auzit vreodată ca preşedintele României “să ceară mandat” în mod expres înainte să plece (sau nu!) la o reuniune internaţională cum e Consiliul European, la care de fapt încă nu s-a stabilit precis dacă se va duce premierul Ponta sau Traian Băsescu. În orice caz domnul senator PSD Dan Şova ne asigura, ieri, la o emisiune TV, că Băsescu nu-l va primi.


Cu adevărat caraghios a fost însă domnul Şova când, întrebat dacă Parlamentul trebuie să dea un vot în acest sens, a răspuns evaziv că nu, deoarece “e o chestiune formală”, fiind însă important că USL deţine (?) majoritatea. O fi pe bază de măsurare a intensităţii huiduielilor.

BILANŢUL DE LUNI

Aproape ca de obicei lunea, iată un bilanţ sportiv (personal) al sfârşitului de săptămână:


HOCHEI. Spre deosebire de ultimele două ediţii ale NHL, când am avut echipe favorite până în marea finală (unde fireşte că au pierdut!) anul acesta am scăpat de emoţii încă înainte de finalele de conferinţe, după ce săptămâna trecută Philadelphia Flyers a fost eliminată fără drept de apel, încă din meciul 5, pierdut (şi el) pe teren propriu în faţa lui New Jersey Devils, iar sâmbătă spre duminică Washington Capitals n-a putut rezista în dramaticul meci 7 desfăşurat la Madison Square Garden din New York cu Rangers, deşi ar fi meritat calificarea. Măcar de-acum pot să dorm şi eu noaptea!


FORMULA 1. Deja m-am şi plictisit să scriu despre imbecilitatea celor de la McLaren, unde am senzaţia că s-au făcut şi niscai schimbări, obişnuiţii (mecanici) incompetenţi de până acum fiind înlocuiţi cu nişte retardaţi sadea, care sâmbătă, în calificări, au reuşit nemaiauzita contraperformanţă de a-l lăsa pe Lewis Hamilton în pana prostului, fără benzină, deşi regulamentul prevede în mod expres că maşina trebuie să aibă suficientă ca să ajungă înapoi la standuri şi să mai rămână şi un litru pentru, cum ar veni, “controlul antidoping”. Prin urmare, pilotul a fost trimis (pe bună dreptate!) la coada grilei, reuşind la finalul cursei de ieri un şi-aşa miraculos loc opt, după ce a fost din nou sabotat la unul din schimburile de pneuri. Cum şi maşina e din ce în ce mai proastă (dovadă şi locul nouă ocupat de Button, după ce a plecat al zecelea, în calificări ratând Q3!), cred că ar fi o dovadă de maturitate şi înţelepciune din partea lui Hamilton să plece la sfârşitul anului unde o vedea cu ochii, cu atât mai mult cu cât până şi echipe ca Sauber, Williams sau Lotus, cu piloţi mai slabi, încep să obţină constant locuri pe podium sau chiar să câştige curse.


TENIS. Fără să-mi fi redobândit interesul de odinioară, am început să mă uit mai des. Ieri de pildă, m-am bucurat nu doar pentru că Federer a câştigat controversatul turneu pe zgură albastră de la Madrid, dovedind că e un adevărat campion, în stare probabil să câştige şi unul pe nisip, dacă i-ar da cuiva prin cap să organizeze aşa ceva, dar şi fiindcă pentru asta n-a trebuit să stau tot finalul de meci în baie, după ce, par egzamplu, mai întâi mânat de o necesitate, am intrat acolo şi m-am întors la un aproape decisiv 40-0 pe serviciul adversarului doar ca să asist în direct la trei aşi ai acestuia, elveţianul câştigând în cele din urmă ghemul abia când, enervat, m-am dus să fac şi-un duş.


Apropo de zgura albastră, cea mai idioată declaraţie mi s-a părut cea a lui Nadal, care, încă înainte să joace pe ea, o contesta vehement invocând drept argument “lipsa de respect faţă de istorie şi tradiţie”, reprezentate – vezi Doamne – de vechea zgură roşie. Aş fi putut înţelege dacă spunea că terenul e mai alunecos (aşa cum se pare c-a şi fost), că mingea sare strâmb, că îl dor ochii de atâta albastru, dar de istorie şi tradiţie în tenis să vină să vorbească atunci când s-o apuca să joace cu o rachetă din lemn de frasin ca acum un secol jumate, când n-o să se mai milogească de arbitri să-şi justifice deciziile cu ajutorul sistemelor video ultrasofisticate (care de foarte multe ori chiar le dau dreptate jucătorilor; Ilie Năstase ştie de ce!), sau măcar când o să renunţe la echipamentul ăla în toate culorile fistichii ale curcubeului, îmbrăcându-se în alb din cap până-n picioare. Altminteri, ca şi Djokovic, pare doar un mare fandosit. Sau poate îi încurcă transmisiunile televizate (pentru care s-a făcut, în primul rând, experimentul), şi au senzaţia că ar scoate aceiaşi bani din publicitate şi dacă ar rămâne cu cele câteva mii de spectatori de la fiecare meci.


FOTBAL. Spre ghinionul lui Manchester United, cu care, pe sistemul “răului mai mic”, ţineam în lupta pentru titlul din Premier League, m-am uitat şi eu la ultimele şapte-opt minute (din care cinci de prelungiri!), din Manchester City - QPR, cât să mă enerveze cumplit cele două goluri cu care “cetăţenii” au întors scorul şi soarta campionatului, câştigat la golaveraj. Un sănătos şi foarte aşteptat (măcar de mine) 2-0 sau 3-0 nu mi-ar fi stricat în halul ăsta seara de duminică. Bine că măcar Arsenal a terminat pe trei, deşi aici intervine discuţia cu mediocritatea cronică a tunarilor.


ALTELE. Bravo fetelor pentru rezultatele de la europenele de gimnastică, felicitări tânărului de numai 16 ani, Robert Vişoiu, pentru cele – aş spune, uluitoare! – din GP3 şi o menţiune specială pentru Horia Tecău ajuns în finala de dublu a aceluiaşi turneu de tenis de la Madrid.

"KILLING ME KILLING YOU"

MINUTUL ŞI SCORUL

Cel puţin în jumătatea de oră în care am avut răbdare să-l ascult aproape cu atenţie pe noul (dacă ne încăpăţânăm să facem abstracţie de precedentul mandat, de pe vremea înfloritoarei perioade Guvernoiu, 1992-1996!) ministru al Finanţelor, Florin Georgescu, invitat aseară de Mihai Gâdea să tragă împreună cu ochiul la finala Europa League din studioul Sintezei Zilei ca să-şi ţină telespectatorii la curent cu evoluţia scorului, mi s-a părut că a bătut dacă nu neapărat câmpii, în orice caz apa în piuă, explicând pe îndelete ceea ce ştie oricine, şi anume că România, la fel ca mai toate statele lumii, consumă mai mult decât produce, având deficit bugetar. Printre rânduri, am mai înţeles cât de proastă a fost guvernarea liberală, în care am avut o creştere economică nesănătoasă, dar ce bine stăm totuşi în momentul acesta, cu o stabilitate la nivel macro de invidiat, rating de ţară bun şi aşa mai departe, după succesiunea de guverne Boc-Ungureanu.


În rest, principalul angajament pe care şi l-a luat domnul Georgescu în afară de mult trâmbiţata întregire a salariilor, este ca în următoarele şase luni… să se uite pe hârtii, pentru a vedea ce şi cum, semn că domnia sa a fost scos mai degrabă direct din baie decât de la Bancă pentru a fi (re)înscăunat la minister, unde ne-a asigurat că oricum n-are de gând să facă prea mulţi purici, asta fiind din punctul meu de vedere cea mai interesantă şi mai bună veste a serii.

UN SOI DE MECI, DINTR-UN SOI DE CAMPIONAT...

Că fetişcana aia abia majoră care transmitea de-acolo se jura că n-a mai văzut în viaţa ei incidente precum cele de la meciul “U” – CFR Cluj poate să nu fie chiar aşa relevant, dar nu-mi amintesc să fi văzut nici eu, care am de cel puţin două ori vârsta ei, şi, fără să mă fi pasionat până la a merge pe stadioane, am prins nici nu vreau să socotesc câte derby-uri adevărate, interbucureştene (inclusiv Rapid-Progresul!), nu caraghioslâcuri de-astea de provincie între două echipe de cinşpe bani bucata, cărora, după ce s-a întâmplat aseară, le doresc din tot sufletul dacă nu neapărat desfiinţarea sau măcar retrogradarea în al nu ştiu câtelea eşalon, cel puţin depunctarea drastică şi minimum minimorum pierderea jocului de către ambele. Iar pe Bornescu, portarul bătăuş de la “U”, logic ar fi să nu-l mai vedem vreodată pe stadioanele de fotbal, decât cel mult în calitate de spectator atent supravegheat.


Pe de altă parte, prestaţia arbitrului Alexandru Tudor a demonstrat încă o dată, cu vârf şi-ndesat, necesitatea delegării unor cavaleri ai fluierului străini la aşa-numitele “meciuri cu grad ridicat de risc”. Şi cum, la urma urmelor, aşa ceva se putea întâmpla foarte bine şi la un Petrolul – FC Braşov, eu aş propune să extindem sistemul la TOATE meciurile. După care, putem trece liniştiţi la următoarea fază a procesului de însănătoşire a fotbalului românesc, aducând chiar şi echipe străine! Spectacolul sportiv n-ar avea decât de câştigat!

UNINOMINAL

Până şi prieteni buni de-ai mei şi-au imaginat că mă declaram ferm împotriva sistemului de vot uninominal majoritar, într-un singur tur de scrutin, aşa-zis “pur” (ăla prin care ne putem pomeni cu vreun parlamentar ales cu 7% din sufragii dacă următorul clasat are 6,98!) numai din spirit de frondă, pentru că până la un moment dat, nu chiar foarte demult, când aveau un interes direct datorat procentelor mari din sondaje, Traian Băsescu şi pedeliştii se declarau cu mult entuziasm în favoare şi voiau să-l impună.


Ei bine, nici pomeneală! Mă declar tot atât de ferm împotriva lui şi acum, când cei care l-au îmbrăţişat cu la fel de mult entuziasm şi vor să-l impună din fix acelaşi interes direct datorat procentelor mari din sondaje sunt Antonescu-Ponta şi useliştii, care odinioară îl combăteau din răsputeri. Doar că mi-a mai crescut puţin scârba.

GUVERNUL PONTA III

Excelentă pledoaria făcută ieri de Traian Băsescu pentru reîntregirea salariilor: vor creşte consumul şi, implicit, încasările la buget din TVA, vor veni mai mulţi bani la fondul de sănătate şi cel de pensii… Adică exact aceleaşi argumente care demonstrau (şi) cu doi ani în urmă că tăierea lor, iniţiată şi practic pusă în aplicare de acelaşi Traian Băsescu, a fost o imbecilitate desăvârşită şi o catastrofă economică! Iată un om care nu se sfieşte să recunoască faptul că a învaţat noţiuni elementare de aritmetică, precum adunarea şi scăderea, la frageda vârstă de 60 de ani! Într-un an-doi să nu ne mirăm dacă o să înveţe pe de rost şi tabla înmulţirii!


Nu ştiu ce se întâmplă (cu mine?!), dar, pe lângă cele de mai sus, tot ieri a trebuit să-i mai dau o dată dreptate celui dintâi cumpărător din hipermarketurile ţării, atunci când a declarat solemn, cu mâna pe doza de bere, că o eventuală cădere a Guvernului Ponta la votul de învestitură din Parlament i se pare un dezastru, deoarece s-ar prelungi criza politică. De altfel, cam ăsta e unul din cele doar două motive pentru care şi eu, în măsura în care mă mai interesează aşa ceva, mi-aş dori ca noul guvern să treacă, în ciuda nenumăratelor bâlbâieli din ultimele doar câteva zile, de când a fost anunţat, a programului de guvernare precar şi pe alocuri îngrijorător, a mândriei cu care premierul (şi-)a reafirmat, nu mai departe de aseară, orientarea DE STÂNGA şi a faptului că, iată, riscă să intre în Cartea Recordurilor ca fiind cel mai remaniat guvern încă neînvestit, cu deja doi foşti viitori miniştri schimbaţi şi un al treilea păstrat mai degrabă din încăpăţânare.


Celălalt motiv ar fi că mi se pare totuşi preferabil să avem până la alegeri un guvern format de o coaliţie cu şanse mari de a rămâne la putere şi după ele, fiindcă va fi poate mai puţin tentat să arunce în stânga (mai mult) şi în dreapta (mai puţin) cu pomeni electorale de toate soiurile, pe principiul “după noi potopul”, cum sigur ar fi făcut-o un guvern al fostei (?) majorităţi portocalii. Şi spun “fostei (?)”, pentru că deocamdată, cel puţin până după votul de azi, USL a demonstrat că are doar o anti-majoritate conjuncturală, cea care a debarcat Guvernul Ungureanu.

"LAST GOODBYE"

CA LA NOI

Pe lista mea de o sută de priorităţi, alegerile prezidenţiale din Franţa ar ocupa cam locul o sută opt, aşa că n-aş putea să explic foarte convingător ce m-a apucat aseară de m-am uitat mai bine de o oră la confruntarea televizată dintre Sarkozy şi Hollande (despre care am auzit abia duminica trecută, după primul tur, şi doar în urma unei căutări suplimentare pe Google m-am dumirit, că, în ciuda primei mele senzaţii auditive, NU e o femeie), decât poate prin faptul că voiam să verific dacă părerea mea din urmă cu vreo zece ani, când întâmplător am mai urmărit o dezbatere politică între francezi, şi anume că seamănă ca două picături de apă cu cele de la noi, este în continuare corectă. Ei bine, este. Nu doar că şi candidaţilor lor le-au trebuit mai puţin de zece minute ca să ajungă să se certe şi să vorbească unul peste altul şi încă vreo cinci să se şi insulte, dar de pildă au fix aceleaşi abilităţi ca şi ai noştri să analizeze cifre identice şi să le interpreteze complet diferit, ca în cazul numărului (lor) de şomeri apăruţi în ultimii ani, pe care unul îl lua în valoare absolută, iar celălalt îl raporta la cifrele similare din alte ţări europene.

Singura mea surpriză uriaşă a fost să constat că oricât de proastă (primă) impresie îmi făcusem despre Sarkozy, pe care mi l-am închipuit mereu drept un soi de Băsescu doar o idee mai şarmant şi mai manierat, l-am găsit acum cu mult mai lucid, mai raţional şi mai articulat în argumentare decât contracandidatul său socialist! Probabil că dacă aş fi avut drept de vot aş fi stat acasă, cum am de gând să fac şi la alegerile noastre. Sigur, esenţiala diferenţă e că respectiva (a)casă ar fi fost în Paris!

LISTA ŞI BUFONUL

Dincolo de unele nume, odioase pentru mine, din noul eventual Guvern Ponta, gen Ioan Rus, Dan Nica sau Florin Georgescu (despre care de vreo 15 ani încoace încerc să înţeleg de ce-i merge vestea de aşa mare specialist după ce a fost tot ministru al Finanţelor în Guvernul Văcăroiu!) şi de ceea ce mi s-a părut doar o bâlbâială a premierului desemnat, pricinuită de inerentele emoţii ale momentului solemn, atunci când i-a încurcat la enunţarea listei pe Andrei Marga şi Titus Corlăţean, aşezându-l pe unul la Externe în loc de Educaţie, iar pe celălalt la Justiţie în loc de Externe, cea mai proastă impresie a serii de ieri mi-a produs-o Crin Antonescu, transformat într-un soi de bufon trist al lui Ponta şi care n-a avut altă treabă pe-acolo decât să facă glumiţe idioate şi ironii groase, de cea mai pură esenţă băsistă, la adresa ziariştilor de la televiziunile şi publicaţiile care nu-i şi nu-l plac, dovadă că mai avem mult până să putem măcar spera la un preşedinte cu comportament civilizat/normal, fiindcă, din punctul meu de vedere – şi indiferent ce părere personală, de simplu telespectator şi cititor, am despre ce se întâmplă în presă –, chiar nu e nicio diferenţă între un politician care de ani de zile se războieşte cretin şi absurd cu “mogulii” de la Antena 3 şi altul care deja a început să se răţoiască în fiecare conferinţă de presă la “inamicii” de la B1TV sau Evenimentul Zilei. Pe indivizi ca ăştia să-i voteze în continuare alde Pleşu, Patapievici, Mihăieş, Liiceanu… sau noua şi tot mai agresiva generaţie de la fel de penibili pupincurişti antonişti, care le gustă umorul. Mie mi-a ajuns să fac prostia o dată, în 2004, mai ales că nici n-am putut să mi-o îndrept în 2007, la referendumul pentru demitere!

GUVERNUL “1 MAI”

Dacă, în opinia mea de cârcotaş, mandatul lui Mihai Răzvan Ungureanu în fruntea Guvernului a debutat rău, fostul şef al SIE făcând încă din prima zi o gafă monumentală atunci când s-a răţoit la bieţii oameni îngropaţi sub nămeţi, nici prima zi a lui Victor Ponta nu mi s-a părut cu mult mai inspirată, noul premier, deocamdată desemnat, arătându-se mai preocupat să-şi lanseze candidaţii la primăriile din ţară – după cum avea el întocmit din timp programul de lider al Opoziţiei –, decât să prezinte cât mai rapid lista cu membrii Cabinetului, aşteptată cu sufletul la gură de întreaga naţiune şi pe care mai făcuse şi imprudenţa să ne-o promită într-un minut de la trecerea moţiunii de cenzură, după care, ca-n ştirea de la Radio Erevan cu maşina care de fapt era bicicletă, şi nu i s-a dat, ci i s-a confiscat tovarăşului Ivan, aflăm că  va fi prezentată nu într-un minut, ci în patru… zile, astăzi, fix de 1 Mai Muncitoresc (pentru a ne fi limpede cu ocazia asta şi ce culoare politică are noua Putere instalată la Palatul Victoria), dar abia pe seară şi deocamdată nu în faţa naţiunii, ci doar în interiorul USL! La componenţa ei nici nu vreau să mă gândesc, fiindcă deja îmi vin în minte înţelepte vorbe din popor, recent verificate în practică, precum aceea că tot ce începe rău se sfârşeşte şi mai rău!

VESELIE DE 1 MAI

PONTA INTRĂ PE TEREN, ANTONESCU SE ÎNCĂLZEŞTE ÎN CONTINUARE PE MARGINE

Nu, explicaţia… subiectivă pentru care moţiunea de ieri a trecut, iar guvernul băsist Ungureanu a căzut nu este aceea că aş fi fost plecat din oraş sau măcar dus în el cu treburi care nu suportau amânare, cum spuneam cândva că (mi) se întâmplă când au loc evenimente cruciale pe scena politică internă şi internaţională, ci cealaltă, de sorginte oarecum sportivă, şi anume că, pentru prima oară în ultimii circa trei ani şi aproape fix cinci luni fără o zi sau două, nu ţineam deloc morţiş să (li) se întâmple asta, ţinând în schimb, uşor dimpotrivă, cum ar veni, cu mortu’, din motive cu adevărat subiective şi greu de explicat (până şi pentru mine însumi) asupra cărora nu voi insista, cel puţin la tura asta, dar care, îi asigur pe toţi cei (doi sau trei) interesaţi că n-au nimic în comun cu calculele chipurile nu doar perfide, ca de obicei, ci şi geniale ale lui Băsescu & Comp., amuşinate prompt de vulpea bătrână Iliescu şi menite cică să ducă la nu’ş ce erodare decisivă a USL şi consolidare bestială a PD-L în cele câteva săptămâni rămase până la alegerile locale şi cam tot atâtea luni până la cele generale.


Că pesemne (şi) de-aia nu m-am potrivit eu niciodată în idei şi concepţii filosofice de viaţă îmbelşugată cu amintitele personaje istorice negative ale ultimelor decenii, deoarece părerea mea e perfect contrară, şi anume că un guvern cu adevărat nou, USL, fie şi Ponta, dacă nu va face gafe absolut inimaginabile (de care personal îl cred perfect capabil!), se va bucura câteva luni bune, ce pot dura lejer până la alegerile din toamnă, de o popularitate cu adevărat ieşită din comun, mai ales dacă mă gândesc că numai ce văzusem zilele astea un sondaj (poate întrucâtva trucat) în care până şi jenantul şi profund băsistul MRU – de care până prin februarie anul curent n-auzise nici un om care nu e dependent de ziare şi televiziunile de ştiri – ajunsese la cote de încredere nebănuite (şi oricum mai mari decât ale consacraţilor lideri ai opoziţiei) după două luni de mandat catastrofale. Fenomen ce nici n-ar fi trebuit să-i fie străin lui Băsescu, care tocmai în baza lui îl bătea la cap pe Tăriceanu să demisioneze în 2005, după nici jumătate de an de guvernare, pentru a se organiza nişte alegeri anticipate ce se prefigurau a fi câştigate cu scoruri fabuloase, mult peste cele iniţiale. În plus, odată instalat la Palatul Victoria, lui Ponta îi va intra pe mână tot bugetul ţării, din care de-acum se vor înfrupta electoral useliştii, având şi pretextul că-şi îndeplinesc, mai prompt decât se aştepta oricine, angajamentele şi promisiunile făcute de-a lungul anilor de opoziţie, fiindcă doar gestionează – vezi Doamne – mai eficient resursele avute la dispoziţie. Asta ca să nu mai vorbim de intensificarea migraţiei politice, la toate nivelurile, dinspre PD-L spre USL.


Din punctul meu de vedere (şi aici revin tangenţial la motivele alea pentru care trecerea moţiunii nu m-a încântat din cale-afară) mai interesant va fi cum vor reacţiona protagoniştii dacă la toamnă Ponta va apărea prin sondajele de opinie cu o cotă de încredere dublă faţă de Antonescu, în condiţiile unui USL pe la 65-70%, eventual chiar obţinuţi la urne. Se vor mai grăbi (liberalii) să-l suspende pe Băsescu şi să forţeze nişte alegeri prezidenţiale anticipate ce par tot mai plauzibile într-o ţară în care – iată! – şi moţiunile de cenzură au început brusc, de vreo doi ani încoace, să aibă succes? Şi dacă da, vor (mai) accepta (pesediştii) să meargă în comun cu un candidat (Antonescu) care nu e nici propriu-zis al lor şi nici măcar cel mai bine plasat în cursă, în condiţiile în care Ponta este şi una şi alta? Eu am nişte bănuieli…

NIMIC DESPRE MOŢIUNE

După cum anticipam încă de la primul meci al seriei – din care, ca să fiu cinstit până la capăt, nu reuşisem să văd decât ultima repriză – Vancouver Canucks s-a făcut de ruşine, fiind una din puţinele câştigătoare de Conferinţă din istoria NHL eliminată din primul tur al playoffs-urilor. Ceilalţi canadieni, Ottawa Senators, intră şi ei prematur în vacanţă, dar măcar după ce s-au bătut în şapte meciuri dramatice cu câştigătoarea Conferinţei de Est, New York Rangers. Surprizele plăcute sunt Philadelphia Flyers şi Washington Capitals (a patra mea favorită în faza aceasta, şi per total a doua dintre echipele americane din Ligă), care au trecut de super-antipaticele Pittsburgh Penguins, respectiv Boston Bruins (actuala deţinătoare a Cupei Stanley!). Alte câteva satisfacţii – cam meschine, recunosc – mi-au fost furnizate de eliminările lui Chicago Blackhawks, San Jose Sharks şi Detroit Red Wings în favoarea unor echipe mai degrabă nesemnificative decât cu adevărat antipatice.


Pe plan fotbalistic, după ce sâmbăta trecută m-am bucurat cu moderaţie pentru victoria lui Real Madrid în faţa Barcelonei din campionatul Spaniei, am făcut-o în schimb din toată inima, după un meci în care la un moment dat m-am temut că-mi şi plesneşte, pentru calificarea lui Chelsea în finala Ligii Campionilor, în detrimentul aceloraşi catalani. Una peste alta, fără să fie o atât de mare surpriză pe cât i se părea penibilului comentator de la TVR, care poate trăia cu impresia că jucătorii în albastru sunt de la Universitatea Craiova sau defuncta Progresul, măcar pentru dârzenia şi ambiţia cu care au rezistat pe Camp Nou în zece oameni după ce au fost şi conduşi devreme cu 2-0 (de mă resemnasem deja cu un scor-fluviu!), englezii au meritat calificarea, deşi strict fotbalistic vorbind e limpede că au fost (mult) sub adversarii lor. O… menţiune specială pentru John Terry, care după gestul nu doar necugetat, ci de-a dreptul huliganic şi dement pentru care a şi fost eliminat, sper să fie suspendat cel puţin cinci etape, dacă nu de UEFA, de la care n-am cine ştie ce pretenţii, măcar de însăşi Federaţia Engleză, care pune mare preţ pe fair-play.


În cealaltă semifinală, pentru mine lucrurile au fost bizare. În ciuda antipatiei pe care o nutresc de-o viaţă întreagă faţă de orice echipă nemţească, dar din dorinţa de a vedea cum li se dă peste nas tot mai înfumuraţilor spanioli, convinşi că sunt buricul fotbalului european şi la nivel de club, am ţinut (aproape suferind la fiecare ratare!) timp de vreo optzeci şi şapte de minute cu Bayern, până când unul din comentatori a (re)amintit o informaţie pe care probabil că o auzisem de nenumărate ori, dar nu avusesem motive să-i dau cine ştie ce atenţie, şi anume că finala se va disputa chiar la München, făcând aşadar misiunea lui Chelsea (şi mai – dacă se poate spune aşa) imposibilă! Din acel moment, spre nenorocul lor, am început să ţin cu cei de la Real, chiar enervându-mă cumplit când dibaciul Mourinho l-a desemnat să execute una din loviturile de departajare pe Kaka, care se vedea limpede că nu reuşise să se conecteze la tensiunea partidei, iar o alta pe “ghelbanul” Sergio Ramos, al cărui şut în forţă, mult peste poartă, vă jur că l-am vizualizat cu ochii minţii şi l-am anticipat chiar cu glas tare încă din clipa în care spaniolul îşi aşeza mingea la punctul cu var! Prin urmare, în loc de mult aşteptata (de unii) “finală de vis”, între Real şi Barcelona, vom avea una mai de coşmar (pentru aceiaşi) între Hai Chelsea! şi Huo Bayern!

"WATCHING IN SILENCE"

NOPŢI ALBE, PAGINI GOALE

După ce de-a lungul întregii ediţii actuale de Premier League am suferit teribil din cauza rezultatelor slabe ale favoriţilor mei de la Arsenal, începând de acum fix o lună şi ceva, de când tocmai scrisesem că – doar pentru binele lor! – le doresc sincer înfrângeri pe linie până la finalul sezonului, echipa a obţinut cinci victorii din şase meciuri, consolidându-şi poziţia a treia, care măcar o trimite din nou în Liga Campionilor, dar consolidând-o şi pe a lui Arsène Wenger ca antrenor ideal pentru a obţine rezultate aproape onorabile (dar mediocre faţă de aşteptările fanilor de pretutindeni) cu un lot modest faţă de ale rivalilor. Cu alte cuvinte: adio, schimbare!; adio, mari investiţii în jucători! N-am să fiu atât de ipocrit încât să pretind că ultimele rezultate amintite nu m-au bucurat. Voiam doar să subliniez (încă o dată, pentru cititorii fideli!) care e bafta mea în materie de rezultate sportive. Bine ar fi dacă aş reuşi cumva să ţin întotdeauna cu adversarii favoriţilor mei!

În condiţiile astea, n-ar mai trebui să mire pe nimeni, şi cu atât mai puţin pe mine, că playoffs-urile Cupei Stanley au debutat azi-noapte cu o înfrângere jenantă, pe teren propriu, a primei clasate în NHL (nu doar în Conferinţă!) după sezonul regulat, principala mea favorită, Vancouver Canucks, în faţa lui Los Angeles Kings, ocupanta locului opt (ultimul care permite calificarea) în Conferinţa de Vest, scor 2-4. Sigur, e abia primul meci din serie (pe sistemul “cel mai bun din şapte”), dar, la cum s-a jucat, surpriza ar putea căpăta proporţiile unui dezastru pentru canadieni, finalişti anul trecut.

În schimb, ca o excepţie care confirmă regula, favoriţii mei americani, Philadelphia Flyers, au avut o revenire incredibilă la Pittsburgh, cu Penguins (una dintre cele mai antipatice echipe din Ligă, poate doar după Boston Bruins şi Chicago Blackhawks), învingând cu 4-3 în prelungiri, după ce la finalul primei reprize erau conduşi printr-un mare noroc doar cu 3-0. Tot printr-un mare noroc am rămas eu treaz în faţa televizorului la scorul ăla, încălcându-mi bunul obicei ca la o diferenţă de trei goluri, în favoarea indiferent cărei echipe, să mă duc la culcare. (Meciurile au loc în toiul nopţii după fusul nostru orar, aşa că de multe ori principiul ăsta a fost benefic, deşi, pe de altă parte, răsturnările de scor similare – şi, pentru mine, într-o oarecare măsură, suspecte – n-au constituit chiar o raritate de-a lungul timpului.) Oricum, în următoarele săptămâni voi avea o viaţă de noapte intensă, lucru care se va reflecta şi aici, pe blog, foarte probabil dimpotrivă, printr-o direct (sau invers, că-s deja ca ăla din poză şi m-am zăpăcit!) proporţională absenţă! Paşte fericit!

CÂRPELE LUI BĂSESCU

Iată, în rezumat şi într-o ordine aleatorie, cam ce a spus aseară Traian Băsescu, la învestirea noului ministru al Mediului poluat, Attila Korodi:

“Bă, ăla care te ocupi cu redevenţele, ai două săptămâni să scorneşti o minciună gogonată cum că le-ai crescut brusc şi consistent de pe-o zi pe alta!

Unguru’ ăsta tânăr (dacă era cu nevastă-sa în maşină îi zicea simplu: bozgore), pe care parcă te-am mai văzut pe-aici pe vremea ticălosului de Tăriceanu, dacă tot ai venit, să pui mâna să semnezi toate avizele pe care nu le-a semnat coruptu’ dinaintea ta, căruia aşa, de ochii lumii, tocmai n-am ezitat să-i mulţumesc în contumacie că a plecat dracului de pe capul meu. Cât despre mediu, dă-l dreaq şi pe el că şi-aşa-i varză. Unde-a mers o Copşă Mică, merg lejer şi două Roşii – Montană şi Poieni –, că legumele sunt sănătoase.

A, şi să nu uit: unguru’ bătrân de la Sănătate să sară odată cu legea, că nu mai avem de unde să furăm pentru campania electorală. N-o mai amânaţi atât, că mâine-poimâine se face noiembrie!

În încheiere, vă atrag ferm atenţia să nu v-apucaţi să creaţi de capul vostru locuri de muncă sau să stimulaţi investiţiile străine prin alte metode decât mineritul, că DNA-ul vă mănâncă pe toţi! ‘Telectualu’ lu’ peşte de te-am pus prim-ministru, s-a înţeles, da?”

Şi ăştia se vor executa, că-s nişte cârpe.

Între timp, senatorul (fost mare actor) Mircea Diaconu de la PNL tăcea adânc şi medita în direct la Antena 3 asupra a ce ar fi de făcut ca să scăpăm de Căpcăun. Spaima mea e că singura idee genială pe care o s-o screamă, dimpreună cu restul conducerii, din care face parte, va fi să mai dea afară din partid nişte vechi liberali şi să aducă tot soiul de transfugi pedelişti şi uneperişti. Că de altceva încă nu s-au arătat în stare, iar eu am ajuns să nici nu-i mai cred, decât, poate, de orice.

O PLIMBARE… DIN BALCON; DESPRE STAREA PNL

Dacă e perfect adevărat că în ultimii ani România s-a confruntat cu de departe cel mai ticăloşit regim politic postrevoluţionar, cam acelaşi lucru se poate spune, la scară mai redusă, despre PNL, care, la rândul lui, sub Crin Antonescu are parte de cea mai nefericită conducere, chiar şi ţinând cont de cea a lui Theodor Stolojan, pe care, de altfel, după ce l-a criticat şi l-a combătut în fel şi chip, actualul lider pare să şi-l fi luat drept model, aşa cum deja încep să mă tem serios că, de data asta la scară mai mare, va face şi cu Traian Băsescu, de îndată ce, eventual, îi va lua locul.

Cel mai recent caz de comportament arbitrar, dacă nu de-a dreptul abuziv al conducerii PNL este, fireşte, mazilirea lui Andrei Chiliman, de bine de rău liberal din prima generaţie postdecembristă, dar care acum este aproape dat afară din partid parcă special pentru a i se face loc pedelistului Sorin Frunzăverde şi cine ştie câtor alţii ca el care vor urma. Cum Antonescu l-a trecut demult pe linie moartă şi pe Ludovic Orban, nu m-ar mira deloc ca următoarea mişcare să fie excluderea lui Tăriceanu şi “înlocuirea” lui măcar cu vreun Vasile Blaga, dacă nu de-a dreptul cu o Udrea sau un Boc!

Episodul Chiliman le-a demonstrat pesemne liderilor liberali şi ce bine e să aibă cât mai mulţi (foşti) securişti în partid. Abia ce izbucnise scandalul şi proaspăta achiziţie, Sorin Roşca Stănescu, ameninţa deja cu ditamai dosarul care să demonstreze că primarul sectorului 1 e unul din cei mai corupţi oameni din ţară (ceea ce se prea poate, dar cum de s-a aflat în partid abia ieri, în câteva ore?!), având legături dubioase, printre alţii, cu un anume Vlad Moisescu, despre care personal recunosc că nu auzisem, şi despre care, din spusele lui Roşca Stănescu, tocmai începusem să cred că e vreun veros asfaltangiu sau ceva, când a reieşit că e un actual vicepreşedinte PNL, care, în paranteză fie spus, nici nu ar fi avut cum să ajungă într-o asemenea poziţie fără binecuvântarea lui Antonescu, fiindcă Marele Şef liberal a avut grijă să-şi pună (tot nu foarte democratic!) în echipa de conducere numai oamenii lui de încredere!

Tot în legătură cu întâmplările de ieri, mai merită remarcată jalnica încercare de justificare a debarcării lui Chiliman, făcută în cel mai pur stil căcăniu-portocaliu. Cică bietul om nu s-ar putea ocupa în acelaşi timp şi de campania electorală pentru primăria de sector şi de conducerea filialei de partid. Păi, în logica asta, mă aştept ca (la timpul potrivit) şi Crin Antonescu să-şi dea demisia din funcţia de preşedinte PNL, pentru a se putea concentra pe campania electorală prezidenţială. Alţii care ne iau pe toţi de proşti!

În încheiere, vreau să anunţ public, solemn şi oficial că începând de ieri eu unul o să mai plimb jetul...