WEEKENDUL JUDECĂȚII

... 86. Între cetăţenii aceia uşor (sau mai greu) derutaţi din Piaţa Victoriei, convinşi că pandemia de COVID-19 nu există, Bill Gates vrea să-i cipuiască, vaccinurile sunt uneltele diavolului, antenele 5G le prăjesc ce au ei în loc de creiere şi Dragnea conduce din umbră (şi puşcărie) (şi) cabinetul Orban, dar care, la urma urmelor – pe logica strâmbă, împănată cu minciuni gogonate, crezute numai de alegătorii lor la fel de inteligenţi ca şi ei, a guvernanţilor pedelisto-penelişti – îşi exercitau fundamentalul drept constituţional la protest şi liberă exprimare fix aşa cum, tot în plină pandemie, muncitorii plecaţi în Germania să culeagă sparanghel cică şi-l exercitau pe cel la liberă circulaţie în UE, şi petrecăreţii cam de aceeaşi teapă din Parcul Herăstrău (aka „Regele Mihai I”, că văd că nu ştie nimeni din presă ori de la primărie că a fost rebotezat), mai cu glagore îmi par, totuşi, cei dintâi, care – după minţile puţine şi proaste ale idioţilor convinşi, pesemne din proprie experienţă, de când manifestau (tot) împotriva lui Dragnea şi a guvernelor pesediste, că nu au cum să se afle acolo din proprie iniţiativă, ci doar dacă sunt plătiţi regeşte de cineva, în speţă, acum, de forţele oculte ruse – măcar or fi câştigat un bănuţ (ne)cinstit ca să-şi exprime revolta faţă de conspiraţiile universale, spre deosebire de ceilalţi, care şi-au exprimat-o, dimpotrivă, cheltuind de la ei (sau, mai degrabă, dată fiind media de vârstă, de la babacii nababi, profitori ai sfertodemocraţiei noastre ultracorupte), altminteri şi aceştia din urmă fiind, în mod vădit, la fel de convinşi că toată treaba asta cu coronavirusul e un megafake news de proporţii biblice, de vreme ce nesocoteau cu la fel de multă îndârjire orice regulă de distanţare socială şi aşa mai departe. Asta dacă n-or fi fost de fapt aceiaşi, dând pe merele din Herăstrău ce-au luat pe perele din Piaţa Victoriei. Oricum, şi unii, şi ceilalţi semănau ca două picături de bere „la pachet” nu doar între ei, ci şi cu cei aflaţi în aceeaşi Piaţă a Victoriei pe 10 august 2018, vitejii aceia care dintre sutele de jandarmi pe care să-şi verse cu paşnică sălbăticie năduful au ales-o ca din întâmplare poate pe singura femeie în uniformă.

Pe de altă parte, oricât de idioţi şi iresponsabili ar fi fost şi unii şi ceilalţi dintre cei de mai sus, vinovăţia lor pentru o eventuală recrudescenţă a epidemiei n-are cum să o egaleze pe cea a autorităţilor, din cauza cărora s-a petrecut (şi încă se petrece, că evenimentele sunt în desfăşurare la ora la care scriu) îmbulzeala cu mult mai mare din Nădlac, de unde, în urma recentei decizii guvernamentale de a înlocui carantinarea instituţionalizată a celor veniţi din străinătate, inclusiv din zonele roşii (adică din ţările în care, printre altele, o astfel de carantină… abia se instituie) cu izolarea la domiciliu, după ce s-au călcat în picioare pentru formalitățile vamale, zecile de mii de diasporeni se vor izola direct în supermarketurile din țară, după cum, intervievat de un post de televiziune, aproape şi recunoştea unul dintre ei, întors, cică, fiindcă avea un eveniment urgent în familie, cu siguranță unul dintr-acelea care presupune cumpărarea de daruri (de nuntă) sau, Doamne fereşte, măcar lumânări, şi care, de vreme ce e urgent, categoric nu se va desfăşura după cele 14 zile de pretinsă autoizolare.

Toate astea (şi multe altele, gen focarele de COVID din spitale) din cauza incompetenţei unui guvern care n-a fost în stare (nici măcar) să emită la timp un act normativ pentru „starea de alertă”, oferindu-le amatorilor de teribilisme un răgaz de trei zile, transformat iute într-un soi de „The Purge Weekend” (după numele unei celebre serii de filme de groază), în care să-şi facă de cap. Aşa cum se întâmplă, însă, întotdeauna, pentru toate prostiile liderilor politici şi ale unei mâini de (alţi) descreieraţi plăteşte o ţară întreagă.


P.S. Ar avea şi Ludovic Orban dreptatea lui să susţină că reproşurile care i se aduc guvernului – ba că s-au dat amenzi (abuzive), ba că nu s-au dat (când trebuia) – sunt de genul „de ce ai bască?, de ce n-ai bască?”, dacă în cazul acesta n-ar fi o situaţie în care basca (guvernului) a fost şi este pusă… în picioare (și cu picioarele), pe post de ciorapi. Sau cum îşi poartă premierul masca chirurgicală, adică oricum numai nu corect.

UN FLEAC, NE-AM IMUNIZAT

Câteva chestii chiar mai tâmpite decât autoinfectarea lui Cataramă (sau, în fine, pe-aproape):

81. Nu ştiu cum e la noi cu „zonele metropolitane”, că nu sunt prea bine definite, dar ştiu că eu ca să ajung din Colentina în Băneasa pe drumul cel mai scurt şi mai liber, pretabil la o „distanţare socială” adecvată, trec prin oraşul (?) Voluntari. Şi tot aşa, mi-e mai la-ndemână să ies cu bicicleta printr-o comună suburbană, aflată la doi paşi, decât să mă plimb prin cartier (şi cu atât mai puţin prin centru), unde traficul e de zece ori mai aglomerat. Prin urmare, chiar mi s-ar părea una dintre cele mai mari imbecilităţi făcute de un guvern şi-aşa renumit pentru asta dacă n-ar găsi o soluţie să nu fiu nevoit să mai consum un top de hârtie (nu m-am riscat decât de vreo două ori să-mi pun declaraţia doar pe telefon, ca să mi-l manevreze/infecteze cine ştie ce tab-major sau să-mi dea una din amenzile alea abuzive, că n-o am în format fizic) ca să completez vreun astfel de document. Asta ca să nu mai spun de cealaltă idee creaţă, vehiculată de ministrul Sănătăţii, ca declaraţia să fie verbală, dar însoţită de un vraf de alte documente care să ateste că mergem unde pretindem, cum ar fi actele de proprietate ale bunicii de la țară (de-alea cu moşteniri şi succesiuni pe şapte generaţii, de nu le descifrează nici notarii, d-apăi tab-majorii!) sau, mai ştii, în cazul meu de mai sus, bonul de la Carrefour-Băneasa (deşi aş avea probleme la dus, de genul celor întâmpinate de unii amendaţi pentru că – vezi Doamne – nu aveau sacoşele pline de cumpărături deşi bifaseră că acolo merg, organul socotind, însă, cu ambii lui neuroni încinşi la maximum, că de-acolo se întorceau!)

82. Am văzut în ultimele două-trei zile un fel de întrecere socialisto-populistă între politicienii de toate culorile politice, care declarau cu emfază că, la urma urmelor, nu e aşa mare nenorocire dacă „starea de alertă” nu va fi definită la timp, vineri, când ieşim din cea „de urgenţă”, deoarece poporul român e civilizat şi responsabil şi aşa mai departe, astfel încât poate sta trei zile cuminte şi disciplinat, păstrând „distanța socială” şi măştile pe figură, chiar şi fără acte normative constrângătoare. Ce n-am înţeles eu în treaba asta cu iz schizoid e de ce dacă poate să stea liniştit şi disciplinat trei zile – de weekend, şi primele de libertate după două luni de confinare (am promis că adopt termenul, echivalent oarecum cu „izolare” şi „carantinare”)! – mai e nevoie de lege… începând de luni. S-au făcut aprofundate studii sociologice conform cărora limita maximă de comportament civilizat al românilor e de trei zile.

83. Apropo de ministrul Sănătăţii, Nelu Tătaru (dar şi de schizoidie), l-am văzut declarând, în repetate rânduri, că studiul de seroprevalență preconizat a începe la sfârşitul acestei luni (cel pe care voia Streinu-Cercel să-l facă de prin martie) ne va spune care e proporţia românilor care au trecut prin boală şi, teoretic, s-au imunizat, asta pentru a şti la ce să ne aşteptăm cu ocazia celui de-al doilea val al epidemiei. Cititorul meu fidel ştie că teoria conform căreia virusul circulă, inclusiv la noi, de (mult) mai multă vreme decât ar demonstra-o primele cazuri oficiale, astfel încât „vârful pandemiei” s-a petrecut cine ştie când, independent de cifrele autorităţilor, este favorita mea, însă paradoxul e că – domnul ministru părând şi el, din câte i-am descifrat pe chip, plin de speranță că respectivul studiu va avea rezultate liniştitoare – dacă într-adevăr un mare procent dintre români au fost infectaţi şi s-au vindecat (asimptomatici sau cu simptome uşoare pe timpul bolii, astfel încât n-au necesitat spitalizare şi luarea în evidenţe), ar rezulta că autorităţile nu doar că nu şi-au făcut bine treaba, permiţând răspândirea COVID-19 în comunitate la cote astronomice (de pildă, fiindcă i-au pierdut din vedere pe mulţi diasporeni, necarantinându-i, sau pentru că n-au testat destul, sau fiindcă n-au luat măsuri de izolare şi mai ferme, gen oprirea transportului public şi închiderea magazinelor de… bricolaj), dar ne-au mai şi ţinut degeaba în case. De aceea sunt sceptic nu faţă de rezultatele studiului, ci despre ce ni se va comunica nouă.

84. Dacă în legătură cu frizeriile, saloanele de înfrumuseţare şi, mai ales, cabinetele stomatologice lucrurile sunt mai mult decât evidente, mă prăpădesc de râs când văd preocuparea unora (dintre jurnalişti, în primul rând) pentru redeschiderea teraselor (cu muzeele s-a rezolvat). Una-două: „dar terasele când se deschid?; „de ce nu redeschideţi terasele?!”; „cu ce e mai periculoasă deschiderea teraselor decât a supermarketurilor sau a metroului?” etc. Ei bine – dincolo de un eventual aspect simbolic, în sensul că un astfel de gest ar reprezenta dovada neîndoielnică a încheierii definitive a pandemiei şi a temerilor noastre – din punctul meu de vedere este exact ca şi cum o astfel de problemă chipurile crucială pentru „revenirea la normal” şi „repornirea economiei” ar fi legată de… magazinele de pălării: „Daʼ magazinele de pălării… magazinele de pălării de ce nu le deschideţi, domnilor, odată?! Cât să mai răbdăm?!”.

85. În mintea lui, cu siguranţă Cosmin Prelipceanu este un deontolog desăvârşit, iar Digi24 este – aşa cum, de altfel, pretind şi unii dintre cunoscuţii mei! – cel mai obiectiv post de televiziune din peisajul media românesc. Aşa, de pildă, ieri, pentru a dezbate subiectul votării, de către Senat, a proiectului de lege al guvernului privitor la declararea stării de alertă, jurnalistul a invitat, cât se poate de profesionist (după standardele din Congo), un singur senator, şi acela de la PNL (deşi mă gândesc că i-ar fi fost chiar mai uşor să găsescă şi unul de la Opoziţie, de vreme ce aceştia sunt… majoritari). Ei bine, după ce invitatul (de fapt o invitată, prin telefon) s-a văicărit de mama focului, pretinzând că proiectul de lege a fost pur şi simplu „căsăpit”, domnul Prelipceanu, pentru a asigura echilibrul cerut de normele deontologice şi, în principiu, de CNA, a vrut să afle şi părerea Opoziţiei, astfel încât… a întrebat-o tot pe doamna senatoare PNL: „Dar Opoziţia cum şi-a argumentat această atitudine?”. Magnific! După care, desigur, de obicei urmează invitarea unor analişti „independenţi”, gen Cristian Pîrvulescu sau Florin Negruţiu, pupincurişti (băsişti) recunoscuţi, doar că de data asta eu n-am mai răbdat şi am comutat pe Antena 3, ca să-mi otrăvesc acolo zilele cu alde Virgil Guran, Cezar Preda, Tănase Stamule, Theodor Stolojan, Dan Vîlceanu, Tinel Gheorghe şi alţi pedelişti siniştri, nelipsiţi de la orice asemenea dezbatere, chiar şi dacă sunt înconjuraţi de adversari politici sau din rândul analiştilor la fel de „independenţi”, doar că de ceilalţi.

PROST EȘTI TU, CTP!

... 81. ...Şi în general, dar acum mă refer doar la declaraţiile sale de la Digi24, postul predilect al pupincuriştilor, organul (ne)oficial de preșă al pedelisto-peneliştilor de emanație băsistă, unde i-a făcut, la rândul lui şi absolut gratuit, pe nedrept, proşti pe toţi cei – după propria-i numărătoare – 18.700.000 de români care au stat în case şi au respectat ordonanţele militare chipurile doar de frica amenzilor, spre deosebire de „şmecherii” (în număr de 300.000) care le-au tot încălcat iar acum se bucură că CCR le-a declarat neconstituționale pe acestea din urmă, practic abrogându-le (dovadă, mai degrabă, a incompetenţei celor care le-au născocit fără a fi în stare să le pună în acord cu Legea fundamentală şi normele democratice).

Ei bine, nu ştiu alţii, restul de 18.699.999, dar eu unul nu datorită sau din cauza acelor amenzi aberante am stat în casă în aceste două luni, inclusiv după decizia Curții, deşi recunosc că teama de abuzurile aparatului represiv, despre care am fost printre primii care şi-au exprimat, chiar de a doua zi după intrarea lor în vigoare, aproape convingerea – bazată pe o experienţă de viaţă în România dezolant de vastă – că nu vor întârzia să apară, a avut o oarecare contribuţie, dar categoric şi mai înfricoşat aş fi fost dacă toate pandemia asta s-ar fi petrecut pe vremea lui Ceauşescu (a cărui… mână forte par s-o regrete alde CTP, dar şi mulţi alţi imbecili de vârste chiar cu mult mai fragede, care ştiu despre vremurile de dinainte de 1989 doar din relatările probabil elogioase ale aceloraşi părinţi ulterior şi fesenişti împotriva cărora, totuşi, din spirit de frondă, s-au răsculat de la un moment dat, de ne-am pricopsit cu atâţia tefelişti hashtagiști „de dreapta” în patria noastră dominată în anii ʼ90 de fani cetepişti ai mineriadelor), sau dacă aş fi fost rezident al unei ţări şi mai bananiere, gen Congo sau India, unde lucrurile sunt ţinute sub control nu doar cu amenzi-record, ci şi cu, la propriu, ciomagul sau, de ce nu? – cum de asemenea îşi doresc mulţi – prin represiune armată mergând până la execuţii pe stradă, altminteri – nu-i aşa? – cea mai eficientă metodă de impunere a distanţării sociale.

Cum, însă, într-un moment de graţie al istorie sale, România, mai degrabă printr-o conjunctură favorabilă, decât ca voinţă unanimă a populaţiei sale, a intrat într-o sferă de influenţă aproximativ democratică, îi invit pe toţi aceşti „Martori ai lui CTP” să emigreze ei pe tărâmuri cu orânduiri chiar şi mai… ferme decât regimul iohannisto-orbanist.

P.S. Tot pentru cei cu o impecabilă logică antidemocratică e necesară precizarea că pentru a opri încăierările cu bâte şi săbii (ninja) dintre clanurile de tot felul de cetăţeni turmentaţi şi turbulenţi sau pentru a-i sancţiona pe cei care ascultă manele cu volumul dat la maximum (se văicăreau unii pe Facebook că au început asemenea manifestări fix după decizia CCR) ori pe tâlharii care te atacă în plină stradă ziua în amiaza mare NU e obligatorie decretarea (şi cu atât mai puţin permanentizarea!) Stării de Urgenţă, asezonată cu amenzi aberante, ci e suficient ca poliţiştii să-şi facă treaba şi în starea de normalitate cu acelaşi zel (dar pus în limitele constituţionale) cu care acum s-au dedat la tot soiul de abuzuri, îmbătaţi de statutul hipertrofiat care li s-a conferit în timpul pandemiei.

CUM SE (RE)SCRIE ISTORIA

… 80. Paradoxul cu trecerea timpului, cel puţin de la o vârstă, cel puţin pentru mine, este că, tot mai adesea, un eveniment petrecut la un moment dat (îmi) pare când foarte îndepărtat, când foarte recent. Aşa, de pildă, şi eu am senzaţia că aceste aproape două luni de carantină sau (auto?!)izolare la domiciliu (tot nu s-a găsit un termen specific, care să nu dea naştere la confuzii cu situaţiile de tip instituţional, impuse celor veniţi din străinătate sau cu simptome, aşa că poate împrumutăm franţuzismul „a confina/confinare”, prezent şi în unele dicţionare autohtone de neologisme şi folosit de românii stabiliţi de mult în Franţa) au trecut ca un fum, deşi, totodată, începuturile mi se par învăluite în alt gen de ceaţă, a negurilor vremii.

Pe de altă parte, însă, spre deosebire de unii jurnalişti şi politicieni cu totul amnezici, îmi amintesc foarte bine că, pe vremea când stăteam cu toţii cu inima cât un purice, îngroziţi de pandemia tot mai ameninţătoare cauzată de „virusul ucigaş” misterios, primele cazuri care au revoltat, de-a dreptul, opinia publică, practic în ansamblul ei, au fost cele ale „fostului ofiţer MAI” care a refuzat să recunoască faptul că se întorsese dintr-o excursie în Israel (țară ce nu se afla în „zona roşie”, dar ce mai conta, mai ales că la mijloc părea să fie şi o amantă secretă a personajului) şi a infectat astfel, chipurile de unul singur, chipurile întregul spital Gerota, şi cel al „senatorului PNL Vergil Chiţac”, care, de asemenea, conform relatărilor din întreaga presă, a refuzat să ia măsuri (de autoizolare) după ce fusese avertizat în mod oficial, printr-o scrisoare [(făcută) pierdută], că, la reuniunea NATO la care luase parte cu ceva timp înainte, un membru al unei alte delegații fusese confirmat cu noul coronavirus, domnul senator preferând să-şi vadă liniştit, ca şi cum nimic nu se întâmplase, de campania electorală, participând, printre altele, la o agapă prilejuită de Ziua Femeii, unde se pupase şi îmbrăţişase cu sute de doamne și domnișoare, dar şi la o reuniune de partid, din cauza căreia inclusiv premierul Ludovic Orban a trebuit să stea în izolare la Vila Lac două săptămâni, iar în parlament au avut loc ample acţiuni de testare şi dezinfectare, soldate cu închiderea instituţiei. Ca o paranteză, din cauza lui Chiţac, eu însumi mi-am luat ceva sudălmi pe Facebook, deoarece, cu obiectivitatea mea autodistructivă, îndrăznisem să remarc, oarecum în apărarea lui, că, spre deosebire de aceeaşi practic întreagă presă, care vorbea de respectiva reuniune NATO ca derulată „la sfârşitul lunii februarie”, găsisem undeva (dintr-o sursă sigură) că avusese loc, de fapt, în perioada 17-19 februarie (ceea ce, nici măcar în cazul celei mai scurte luni a anului, mai ales într-unul bisect, nu prea înseamnă sfârşit, ci mai degrabă mijloc), astfel încât, până pe 8 martie, când se petrecuse debutul aproape accidentului epidemiologic, trecuseră mai mult decât cele 14 zile de carantină şi/sau (auto)izolare purificatoare în care ar fi trebuit să stea senatorul dacă ar fi ştiut de la bun început despre cazul colegului său european (scrisoarea de avertizare venise însă oricum pe 6 martie, parcă, iar senatorul pretindea că o citise pe 9, sau ceva de genul ăsta).

Ulterior, tot din câte (bine) îmi amintesc, în presă au apărut, pe de-o parte, informaţii despre faptul că liberalului, spre satisfacția unanimă a publicului, i se întocmise dosar penal pentru zădărnicirea combaterii bolilor, iar pe de alta despre starea lui de sănătate tot mai precară, ce necesitase internare în spital şi apoi chiar la terapie intensivă, spre disperarea fiului, care deja făcea apeluri patetice către presă şi opinia publică să nu se mai arate atât de câinoasă cu un om aflat, practic, cu un picior în groapă.

Ei bine, am reamintit pe larg toate acestea deoarece zilele trecute, cu ocazia polemicilor prilejuite de trecerea tacită prin Camera Deputaţilor a proiectului de lege privind autonomia „Ţinutului Secuiesc”, mai întâi ministrul de Interne, Marcel Vela, apoi o moderatoare de la Realitatea Plus la fel de ramolită, urlau, pe rând, în emisiuni diferite, primul în contumacie, cealaltă direct în feţe, la nişte pesedişti care îndrăzniseră nici măcar să reproşeze cuiva ceva, ci doar să amintească, la rândul lor, că fatalitatea făcuse ca, din cauza „cazului Chiţac”, parlamentul să intre în carantină, după care se decretase starea de urgenţă etc., astfel încât exista o oarecare dacă nu scuză măcar explicaţie pentru care proiectul fusese scăpat din vedere, acuzându-i (Vela şi moderatoarea pe pesedişti, carevasăzică) de nemernicie, fiindcă, vezi Doamne, sunt atât de haini la suflet încât îl înfierează pe un biet om suferind şi nevinovat – recte pe deja penalul (în accepţiunea termenului dată de pedelisto-penelişti, care pun eticheta din momentul vehiculării acuzaţiilor prin presă), pentru zădărnicirea combaterii bolilor, Chiţac –, reproşându-i – „ha, ha, ha” (râs forţat, ironic şi isteric, ca de vrăjitoare, al moderatoarei şi cu înfăţişare aşijderea) – că era bolnav, de parcă un om vrea el să fie bolnav şi ar avea vreo vină pentru asta. Păi, cucoană şi cetăţene cu geacă, iată că are, conform codului penal de care nu doar că se folosesc, ci de-a dreptul abuzează din plin autorităţile zilele astea!

Ce voiam să subliniez este felul mizerabil în care sunt deformate evenimentele (practic, de-a dreptul istorice) de către oamenii politici şi pupincuriştii lor din presă pentru a se plia pe „logica” intereselor de partid şi pecuniare.

TREABA CU JUSTIȚIA

… 78. Necunoscute sunt căile Justiţiei! Cel puţin pentru mine, recunosc.

Dacă mi se pare de maxim bun-simţ raţional faptul că o lege nu acționează retroactiv, adică, de pildă, nu poate fi amendat un om care a trecut ieri pe culoarea galbenă a semaforului, dacă o lege în acest sens intră în vigoare abia azi, sau – că tot am scris cândva despre Sharapova – nu poate fi sancţionat un sportiv pentru că a luat în trecut o anumită substanţă (dopantă), dacă ea este interzisă, printr-un act normativ expres, abia începând de acum înainte, nu mi se pare deloc în regulă ca principiul acesta să se aplice şi în situaţia când o lege este declarată ca fiind neconstituţională, decât dacă s-a schimbat între timp şi Constituţia.

Mă refer, desigur, la cazul concret al declarării ca neconstituţionale, de către CCR, a amenzilor aplicate pe timpul stării de urgenţă (bine, a fost sancţionată întreaga ordonanță sau ceva, dar am luat-o pe scurtătură în exprimare). Constituţia fiind aceeaşi de prin 2003, înseamnă – după logica mea, aflată, dacă am înţeles bine din luările de poziţie ale unor jurişti, în conflict cu nu ştiu ce principiu de Drept – că ordonanța (în baza căreia se încasau amenzile) a fost, practic, neconstituţională în toată perioada de când a intrat în vigoare (respectiv din luna martie, parcă) şi până acum, când doar a fost constatată și consfințită această, să-i zicem, incompatibilitate între cele două acte normative. E absurd să spui că va fi neconstituţională doar de azi, mâine sau cine ştie când (în termenul legal de 30 de zile, cică) s-o publica decizia CCR în Monitorul Oficial. Nicio legătură cu situaţiile de mai sus, ale intrării în vigoare a unei legi efectiv noi.

Partea şi mai bulversantă pentru mine în toată această poveste este că până şi jurişti teoretic de marcă, inclusiv un fost preşedinte CCR, spun acum că, în cazul în care amenzile vor fi contestate de cetăţeni, instanțele de judecată au latitudinea să decidă practic după bunul lor plac: unele pot argumenta că amenzile sunt legale, deoarece au fost aplicate pe vremea când legea era, în principiu (nefiind încă atacată), constituţională, în timp ce altele pot decide fix invers, pe motiv că legea a fost, totuşi, de la un moment dat, declarată ca neconstituţională. Halal predictibilitate şi aplicare unitară a deciziilor judecătoreşti!

79. Tot la capitolul „din meandrele Justiţiei”, mi se pare că, în privința celuilalt mare scandal, cu decizia dată de CEDO în cazul fostei şefe a DNA, Laura Codruţa Kovesi, căreia, chipurile, organismul european „i-a dat dreptate”, cam toată lumea latră la copacii greşiți: atât cei care au impresia că hotărârea vizează în mod direct CCR, care n-a făcut decât să judece, la vremea respectivă, un conflict (de natură constituţională) între ministrul Justiţiei (de atunci), Tudorel Toader, care voia s-o revoce din funcţie pe Kovesi, şi preşedintele Iohannis (de-atunci, de-acum şi pentru totdeauna, dacă ar fi după unii), care nu voia, tranşându-l în favoarea primului indiferent de argumentele aduse de acesta pentru schimbare, dat fiind că CCR nu are asemenea competenţe (să aprecieze cum şi-a făcut treaba un procuror-şef DNA), iar hotârea Curții ar fi fost aceeaşi şi dacă Tudorel Toader ar fi motivat revocarea pur şi simplu prin faptul că doamna Kovesi e brunetă, şi dacă ar fi dovedit – pe baza unor hotărâri definitive ale tuturor instanţelor din Univers – că dânsa este, de pildă, o criminală în serie condamnată; cât şi cei care înfierează (cam pe baza aceleiaşi i-logici) CEDO că a tras de urechi CCR, amestecându-se în treburile noastre constituţionale interne şi aşa mai departe, când CEDO a dat, de fapt, cu bâta în cu totul altă baltă, şi anume când chiar i-a „reperat” onoarea doamnei Kovesi achiesând cu ea că n-a avut dreptul să atace, în ţară, decizia ministrului (nicidecum a CCR, care – 1 – n-a judecat-o pe ea şi – 2 – e oricum instanţa ultimă şi supremă în România, fiindcă oricâte căi de atac ar avea un cetăţean dintr-un stat, până la urmă tot va ajunge la… cea din urmă), câtă vreme, din ce am înţeles şi eu de la unii mai pregătiţi, ea ar fi putut să-l dea în judecată pe Tudorel Toader măcar în „civil”, acuzându-l de calomnie şi aşa mai departe, pentru că îi pune în cârcă nişte defecte pe care nu le-ar avea şi din cauza cărora a revocat-o. Asta dincolo de discuțiile despre cât de îndreptățiți (juridic și moral) sunt (sau nu) niște oameni NUMIȚI în funcții de alții să-i conteste pe aceștia din urmă atunci când îi (și) revocă. 

Ei bine, de aici şi hărmălaia asta de lătraturi în van.

LA PESCUIT ÎN BUTOI

… 77. Din păcate, NU jurnalistul care îl avea drept invitat în studio şi care ar fi putut, astfel, să-l mai descoasă puţin, întrebându-l dacă asta e practica recomandată sau impusă de OMS sau dacă nu cumva se urmăresc alte interese (meschine), cum ar fi justificarea fapului că suntem ţinuţi în case de luni de zile prin mortalitatea exacerbată artificial a coronavirusului, dar măcar altul, coleg de redacţie cu primul, pe Facebook (nu ştiu de ce, dar jurnaliştii români sunt mult mai combativi şi mai inspiraţi pe FB decât în emisiunile pe care le păstoresc sau unde intervin telefonic), a remarcat declaraţia secretarului de stat în ministerul Sănătăţii, doctorul Horaţiu Moldovan, conform căreia şi lui i se pare absolut straniu modul de raportare a victimelor făcute, chipurile, de COVID-19, în condițiile în care oamenii aceia aveau un purcoi de comorbidităţi ajunse la soroc (ca să fie limpede cel puţin poziţia mea: dacă noul virus e responsabil pentru scurtarea vieţii unui bolnav de inimă sau de cancer chiar şi cu un singur minut, atunci e corect să fie trecut drept cauză a morţii, dar dacă nu, şi are exact contribuţia pe care o are amănuntul că pacienţii sunt, de pildă, bronzaţi sau au mătreață, atunci e ceva putred în Danemarca şi restul lumii), în schimb a trecut practic neobservată, inclusiv de către (alt) jurnalist (de fapt, atât primul cât şi acesta au simțit doar nevoia să „puncteze”, îngânându-i pe invitaţi, oarecum concluziv, ca să arate ce perspicace sunt ei, în loc să insiste), declaraţia ministrului Sănătăţii însuşi, Nelu Tătaru, care, cumva în treacăt, spunea aseară că nu ştiu ce organism european (important) de sănătate plasează România, alături de Suedia și Anglia (unde e cam jale), printre țările în care pandemia este încă pe o pantă ascendentă, ceea ce reclama (din partea jurnalistului) o serie de întrebări suplimentare, printre care cum îşi explică ministrul că tocmai noi, care, cică, am procedat perfect, am intrat printre primii în carantină şi ieşim ultimii, reuşind, nu-i aşa?, „să stăpânim fenomenul”, am ajuns în asemenea situaţie neplăcută, şi dacă nu cumva asta are de-a face şi cu cât şi felul în care testăm, respectiv puţin şi după nişte reguli absconse şi bizare, de pildă doar medicii care manifestă simptome (când ni se spune că asimptomaticii sunt problema principală) şi oamenii din carantină şi izolare instituţionalizată (recte cei veniţi din străinătate, în condiţiile în care acest fenomen e specific României, cel puţin ca proporţii), fără să facem verificări şi la nivelul populaţiei generale, procedură care mie îmi sugerează comparaţia cu cineva care pescuieşte într-un butoi, fără să aibă habar ce e în lac sau în mare, de unde şi modul haotic (chipurile „în dinţi de fierăstrău”), lipsit de noimă, în care evoluează cifrele, altminteri în strânsă legătură cu numărul de teste zilnice, care variază între 10.000 şi (doar) 3000 chiar şi în ultima săptămână.

În acest context, tare mi-ar fi plăcut să-l întrebe vreun jurnalist şi pe Alexandru Rafila, unul dintre cei mai solicitaţi experţi, cam cum îşi imaginează el obişnuita raportare cotidiană a Grupului de Comunicare Strategică, de la ora 13.00, pe data de, să zicem, 27 august 2020, când, poate, conform speranţelor exprimate de premierul Orban, numărul de teste va fi atins impresionantul nivel de 15.000 (în Italia, IERI, au fost făcute 45.000)? Nu care cumva riscăm să descoperim şi atunci tot deja eternele „în jur de 300-350” de cazuri noi, adică să ne aflăm în aceeași „fază de platou”? (Sigur, ca procent din testele efectuate, numărul de cazuri a fluctuat altfel decât o arată valorile absolute, dar încă n-am văzut pe nimeni să se arate interesat de acest aspect.)

IOHANNIS, CIOLACU ȘI AGENTURILE

(Un fel de) Moto: Când i te adresezi unui necunoscut care te-a supărat în trafic cu „Băi, prostule!”, e insultă; dacă i-o spui unuia cu IQ subunitar, având drept dovezi irefutabile o declaraţie scrisă sau orală de-a lui, e diagnostic, respectiv adevăr obiectiv demonstrat ştiinţific.

După ce, în urmă cu o zi, în timpul conferinţei de presă de la Cotroceni – iniţiativă prezidenţială altminteri absolut lăudabilă şi desfăşurată în condiţii rezonabile, dacă facem abstracţie de servilismul majorităţii jurnaliştilor, mai preocupaţi să-şi păstreze acreditările decât să-l pună (Doamne fereşte!) în dificultate pe amfitrion –, chiar remarcasem, împreună cu soţia, mai degrabă încă uşor amuzaţi, că atunci când vorbea, cu un soi de satisfacţie sadică, surâzând forţat preţ de o clipă doar ca să redevină brusc serios înainte să termine de rostit cuvântul, pentru a zâmbi din nou printre dinţi la începutul următorului, despre limitările drepturilor românilor şi ţinerea lor cu forţa în case, iar de la 15 mai măcar în oraşele de reşedinţă, pentru propriul bine; despre faptul că trupele SS de poliţişti şi jandarmi s-au comportat admirabil pe durata stării de urgenţă, fără a săvârşi nici măcar un abuz dintre sutele reclamate; şi ne ameninţa că dacă nu suntem cuminţi nu mai pupăm noi relaxarea restricţiilor, nici măcar gradual, până la toamnă, Klaus Werner Iohannis chiar aducea cu un ofiţer nazist spilcuit, din filmele artistice despre al Doilea Război Mondial, genul în stare să se apuce să cânte la pian, cu acelaşi rânjet îngheţat pe chip şi multă măiestrie interpretativă, o minunată bucată de Beethoven, ca să acopere urletele unui inamic (britanic sau evreu) torturat din ordinul său, iată că ieri şi-a dat şi mai tare în petic, acuzându-l pe liderul (parcă interimar) al PSD, Ciolacu (Șimainuştiucum), că se află în cârdăşie nu doar (sau atât) cu UDMR, ci şi (sau cât) direct cu cercurile reacționare iredentiste și agenturile de spionaj ale imperialismului maghiar, conduse de însuşi premierul ţării vecine şi tot mai neprietene (a se vedea deloc surprinzătorul schimb de replici nediplomatice de la cel mai înalt nivel ce a urmat), Orban, supranumit, cică – după unele surse guvernamentale –, Cel Deştept, pentru a nu fi confundat cumva cu al nostru. Perfectă mostră de chintesenţă a ceauşismului vadimist cu nuanțe – la nivel lingvistic – dănciliste.

Ca să le fie limpede şi trepanaţilor pupincurişti cu care – împotriva voinţei mele, doar pentru că, pesemne, văzând că mă exprim în comentariile şi întrebările (uneori, ce-i drept, cam retorice) adresate însă nu lor, a căror părere nu mă interesa câtuşi de puţin, ci unor politicieni mai mult sau mai puţin influenţi, pe Facebook, cu o anumită eleganţă stilistică şi cu cratimele puse, măcar cât de cât, la locurile lor, au îndrăznit să se bage în seamă, cu convingerea (până la urmă eronată!) că nu vor fi porcăiţi birjăreşte, cum ar fi fost (şi) de unii mai agramaţi şi mai neduşi la biserică – m-am contrat jumătate de zi, simţind adesea că nu are suficiente litere alfabetul să mă fac înţeles şi, chiar dacă din punct de vedere tehnic s-ar fi găsit vreo soluţie, nici nu mă pricep destul de bine la desen să le fac o schiţă, Ciolacu mi-e unul dintre cei mai antipatici politicieni ai momentului, bucurându-se de dispreţul meu maxim, din cel puţin două motive temeinice:

1. E pesedist.

2. Face – în opinia mea – parte din tagma cea mai de jos a social-democraţilor, fiind genul de politician oportunist şi servil, dispus la trădări şi înţelegeri oculte cu adversarii, şi pe care, cât ai clipit sau ai întors capul, îl găseşti în PNL, pus în fruntea listei la alegeri sau promovat drept candidat la o funcţie înaltă, cam cum e actualul fost primar pesedist independent şi viitor primar penelist al Iaşiului.

Prin urmare, nedumeririle mele în legătură cu înstrăinarea de către el a întregului Ardeal (pentru cei şi mai nepricepuţi la geografia României decât mine, sau fără vreo hartă la-ndemână, pe care să se uite măcar acum, cum tocmai procedez eu, pentru siguranţă, fac precizarea că „Ţinutul Secuiesc” nu e o fâşie de ţară la graniţa de vest, cu capitala eventual la Nădlac, în vamă, ci efectiv în mijlocul ei, dar, e adevărat, cum există state care mai au „teritorii de peste mări”, de ce n-ar avea şi Ungaria teritorii de peste România?!) nu erau despre cât de gogoman poate să fie, dimpreună cu toţi deputaţii care au trecut proiectul de lege cu autonomia în mod „tacit” (adică au – cum o spune limpede şi termenul – TĂCUT toţi ca morţii în păpuşoi) şi nici măcar despre cât ar putea fi de ticălos ca să facă o înţelegere cu ungurii noştri, păcălindu-i că-i susţine, doar ca să-i aibă de aliaţi pentru vreo moţiune de cenzură la toamnă, ştiind că un astfel de act normativ aberant nu va trece de camera (Parlamentului) decizională, şi cu atât mai puţin de CCR. Dimpotrivă, chiar aşteptam şi ceream cu insistenţă dovezile – pe care, dacă aş fi fost la fel de… naiv ca susţinătorii lui, chiar aş fi crezut că le are Iohannis, altfel n-ar fi vorbit aiurea-n tramvai, ca Ceauşescu (nu mă refer doar la „matereale”, „peroadă” şi altele asemenea) şi Vadim, nu? – pentru a-l înfunda o dată pentru totdeauna pe Ciolacu ăsta şi a-l vedea în aceeaşi celulă cu Dragnea, acuzat pe bază de probe indubitabile, furnizate eventual de SRI și/sau SIE, că unelteşte alături de duşmanii externi ai ţării pentru destrămarea ei. Uite cum m-au înţeles tovarăşii postaci de partid greşit şi pe mine, aşa cum li se întâmplă cu toate cele din viaţa lor! (Mare noroc pentru ei că nu-şi dau seama şi sunt fericiţi.)

Iar ca deruta (mea) să fie şi mai mare, în loc să-l scoată din rahatul în care se scufundase până dincolo de frizura perfectă, de carantină pentru alţii, pe Tătucul lui, un pupincurist pedelist cu carnet de partid răgea pe un post de televiziune advers un – cică – citat din actul normativ cu pricina, despre aşa-numitul Ţinut Secuiesc, „regiune autonomă în cadrul României”, cu accent – paradoxal, dacă l-ar fi dus mintea să realizeze – pe „în cadrul României”, ceea ce m-a făcut să mă mai liniştesc întrucâtva, fiindcă, sincer, la cum zbierase şi cel mai mare în grad decât el mai devreme, chiar crezusem că se specifică acolo în clar alipirea (dificil de realizat tehnic, după cum spuneam) la Ungaria Mare. Asta în timp ce un altul, de la USR, înţelesese din toată povestea asta că era vorba despre înfiinţarea unui nou judeţ, aşa că nu i se părea nimic scandalos în faptul că „Ţinutul Secuiesc” ar avea imn propriu, pe care să îl asculte cu mâna la inimă Iohannis, și drapel, pe care să-l primească la schimb cu al României (vezi imaginile), cum ar fi făcut într-o vizită de lucru obişnuită în Bihor sau… la Budapesta.

Cert este că pandemia în România a fost declarată în mod oficial – chiar dacă doar (cu) subînţeles – încheiată, clasa politică revenind la preocupările ei de căpătâi, electorale, ante şi postpandemice, pe un principiu parcă desprins (şi el) mot à mot din documentul lui Streinu-Cercel, care, în încheiere, ca un mic tembelism-corolar (în mod straniu, necitat de duşmanii profesorului), specifica exact aşa: „Aceste 3-4 luni (recte cele de… „Vacanţă Mare”, că unii n-au înţeles nici pân-acum de unde acest nume năstruşnic – nota mea) vor fi considerate ca şi cum nu au existat vreodată”.

DE LA REMDESIVIR LA SUPIȚA DE PUI

… 74. Revenind (în principiu pentru ultima oară, dar nu promit) la teoria mea (conspiraţionistă) favorită, că mult mai mulţi oameni au fost infectaţi cu coronavirus şi au trecut deja prin şi de boala COVID-19 decât par să creadă – pe ghicitelea şi ei, în lipsa unor studii dedicate – specialiştii, am să înşir argumentele mele, bazate doar pe ce (ni se spune că) se ştie şi pe logică.

Aşadar, în condiţiile în care: 1. avem de-a face cu o afecţiune extrem de contagioasă, unde un singur om poate să infecteze, de pildă, un întreg spital (vezi „cazul Gerota”) înainte să prindă cineva de veste; 2. 80% din pacienţi sunt asimptomatici sau au forme uşoare, care se confundă cu o gripă banală, şi doar vreo 10% ajung să dezvolte forme severe, necesitând internare şi, eventual, terapie intensivă; 3. autorităţile din China, ţara de unde a pornit totul, par să fi reacţionat cu întârziere în a lua măsuri, pe de-o parte, şi, pe de alta, pentru a avertiza lumea întreagă despre ce se întâmplă cu adevărat, indiferent dacă, în această a doua privinţă, intenţionat, ca să ascundă realitatea, sau pentru că pur şi simplu au înţeles şi ele greu despre ce e vorba [paradoxal, vorbim despre ipoteza că virusul e natural, pentru că dacă ar fi fost scăpat din vreun laborator e de presupus că, ştiind momentul exact, asiaticii ar fi fost mai prompţi cel puţin în prima privinţă, respectiv să oprească răspândirea lui, presupunând că nu au aflat cu întârziere şi despre accident şi/sau că nu l-au lăsat liber cu intenţie, cum mai cred unii şi mai duşi cu pluta (decât mine) în a îmbrăţişa teoriile conspiraţiei] – şansele ca primii oameni infectaţi (de la liliac sau cine ştie ce altă dihanie) să se fi aflat fix în cei 10% cu simptome grave, astfel încât să fi ajuns direct la spital (eventual teleportându-se, nu cu vreun mijloc de transport public aglomerat) şi să (se) dea alarma în lumea medicală înainte ca boala să se fi răspândit masiv în comunitate sunt… (invers) proporţional mai reduse decât să fi fost dintre cei(lalţi) 80%, asimptomatici, care s-o fi împrăştiat pe scară largă înainte ca autorităţile (chineze), oricât de bine intenţionate şi prompte, să realizeze că e vorba de un nou virus (probabil doar după ce au văzut că prea sunt mulţi cei cu o pneumonie severă, chiar letală,… de sezon) şi să ia măsuri. Iar cum relaţia (aeriană) Wuhan-Milano înţeleg (din ce-am citit) că e cam la fel de strânsă şi dezvoltată ca Milano-Bucureşti…

75. Ce-mi plac mie specialiştii – medici, epidemiologi, infecţionişti… – care admit cu sinceritate că nu ştiu (fiindcă nu ştie nimeni) cum se tratează COVID-19, dar ştiu foarte bine cum… NU se tratează. Pe bune acum, s-or fi făcut studii aprofundate, ştiinţifice, despre efectele (sau lipsa lor) ceaiului de muşeţel sau ale supiţei de pui?! Adică ni se tot spune de la începutul pandemiei că sunt foarte multe cazuri, peste 80%, cu simptome uşoare sau chiar asimptomatice, respectiv de oameni care se vindecă de la sine, cu NIMIC, fără măcar să ştie că au fost infectaţi, dar categoric gargara cu apă cu sare, vitamina C, băile fierbinţi, ceaiurile calde, țuica fiartă etc., nu au cum să ajute. [Nu vorbim, firește (iar asta ar trebui să înţeleagă şi specialiştii ăia plimbaţi pe la televizor), despre cazurile atât de grave încât ajung la terapie intensivă!]

76. Nu ştiu cum se tot făcea, dar într-una din zilele trecute, de fiecare dată când comutam, în obişnuita mea zapare în goană după ştiri din surse cât mai diverse, pe canalul (mai mult sau mai puţin de televiziune) Digi 24, dădeam peste următorul titlu: „Firea, despre testarea în masă a medicilor”.

Dat fiind că, pe de-o parte, cei de-acolo nu invită şi nu arată mai niciodată pesedişti, „obiectivitatea” lor maximă constând în a le, chipurile, contrapune miniştrilor PNL cel mult nişte analişti „independenţi” de sorginte pupincuristbăsistă; pe de alta, madam primar vorbea, la fiecare apariţie, despre orice, mai puţin despre testări şi despre medici; iar pe de-a treia (parte, că am mai stabilit o dată că nu trebuie să fie doar două), tocmai fusese asasinat mediatic Streinu-Cercel, iar exagerările grosolane şi gogomăniile gigantice ale prompteriştilor digişti se număraseră printre principalele arme de asalt, m-am tot întrebat unde intenţionează să ajungă de data asta şi ce acuzaţii monstruoase pregătesc pentru primăriţă: să insinueze că nu e „în masă”, ci, eventual, „pe masă” [dislexie manifestată şi cu documentul lui Streinu-Cercel, când una citeau din el şi alta se făceau că (NU) înţeleg], indiferent ce şi-or fi imaginat ei că înseamnă asta rău?; să sugereze că procedura e făcută ÎMPOTRIVA medicilor, prin coerciţie fizică şi psihică, urmărindu-se de fapt nu testarea, ci uciderea lor „în masă”?; să „demonstreze” că procedura costă întregul buget al primăriei Capitalei rămas după „investițiile” la fel de inspirate în Catedrala Mântuirii Neamului?; să pară că, de fapt, madam Firea SE OPUNE testării, deşi ar fi bună, ajungându-se astfel, din vina ei, la pierderi de vieţi doctoriceşti?… Oricum, ceva naşpa despre ea.

...72, 73...

… 72. Dacă preşedintele Klaus Iohannis şi guvernul PNL, în frunte cu inginerul tecemist Ludovic Orban, tot au scăpat de profesorul Adrian Streinu-Cercel – care, cu toate păcatele lui, e o somitate în materie de viruşi, infecţii şi alte pandemii –, tendinţa fiind, acum, să se ocupe de problemele de gen tot felul de diletanţi, mă văd şi eu îndreptăţit să-mi exprim, mai degrabă reiterând, o supoziţie-speranţă, şi anume că n-ar fi deloc exclus ca foarte mulţi români să fi scăpat de grijă, făcând şi vindecându-se de COVID-19, asta chiar în contradicţie cu unul din puţinii specialişti rămaşi pe poziţie, domnul Alexandru Rafila, care – în lipsa unor studii specifice –, tot pe bază de simple presupuneri şi deducţii (i)logice, opina că n-a trecut prin boală mai mult de 10% din populaţia ţării, dat fiind şi numărul relativ mic de infectaţi care apar în urma testărilor noastre, oricum de proporţii liliputane.

„Modelul matematic” imaginat de mine (care altfel n-am nici în clin, nici în mânecă cu acest domeniu) este următorul: de vreme ce, până acum, (doar) aproximativ 10% din testele făcute s-au pozitivat, rezultă că, dacă prin absurd, mâine, în loc de obişnuitele, să zicem, maximum 5000-6000 de teste zilnice, realizate în condiţii specifice, s-ar efectua dintr-o dată 20 de milioane, recte la întreaga populaţie, ar rezulta circa 2 milioane de infectaţi. În lipsa altor cercetări suplimentare, precum studiile de „seroprevalenţă”, nu avem cum să ştim dacă restul de 18 milioane, rezultaţi negativ, au făcut deja boala (sau, mai precis, câţi dintre ei) ori nu şi, deci, sunt în pericol să o facă de-acum înainte, presupunând, pe bună dreptate, că nu prea avem cum să-i izolăm perfect şi dintr-odată pe cei 2 milioane de infectaţi.

Ei bine, logica mea e fix inversă decât a domnului Rafila: tocmai pentru că se pozitivează relativ puţine teste – în condiţiile în care, de pildă, relaţia noastră cu ţările cele mai afectate, Italia şi Spania, e una specială; valul de carantinaţi (sau… nu prea) a fost mult mai mare decât în alte state; iar teoria că virusul circulă prin Europa încă din toamnă are tot mai mulţi adepţi – nu cumva e o dovadă că mulţi dintre cei 90% care apar „negativ” au trecut deja prin boală? Aşa, de pildă, citeam că unele studii sugerează că în New York (unde epidemia a izbucnit mai târziu decât la noi, deşi, e adevărat, pe de altă parte, parcă şi măsurile de izolare au trenat mai mult) 22% din populaţie a fost bolnavă fără să aibă simptome (serioase).

73. Aş vrea să clarific (încă) un lucru (pentru cititorul meu cârcotaş; celălalt m-a înţeles din prima): atunci când vorbesc despre bâlbâielile actualilor guvernanţi, nu mă refer doar (sau în primul rând) la faptul că ordonanţele (militare?!) au părut că sunt date, fiecare, ca să îndrepte scăpările din cea/cele precedente; am înţeles şi eu că lucrurile sunt în dinamică şi se schimbă de la un moment la altul, necesitând revizuiri ale planurilor iniţiale. Atunci, însă, când ministrul Vela ba ne-a chemat de Paşte pe străzi şi în faţa bisericilor, la coadă, să luăm lumină şi anafură inclusiv de la poliţişti, ba s-a răzgândit (sau, mai degrabă, a fost răzgândit), literalmente peste noapte, fără să se fi schimbat ceva între timp; când acelaşi ministru Vela, după ce le-a limitat celor peste 65 de ani ieşirile la două ceasuri pe zi, alese absurd, la prânz (când se ştie că mai toţi oamenii vârstnici sunt, dimpotrivă, matinali), vrea acum, în sfârşit, să le pună la unele mai normale, dimineaţa, aducând drept argument (pe lângă cel, să spunem, raţional, că se face mai cald) unul citit parcă mot à mot din documentul doctorului Streinu-Cercel (care i-a cauzat acestuia demiterea), dar nicidecum de dată recentă, şi anume că la primele ore magazinele sunt proaspăt dezinfectate (aşa cum era şi pe vremea ordonanţei care stabilea intervalul 11.00-13.00), ministrului trebuindu-i, aşadar, aproape două luni să afle sau să înţeleagă ceva ce toată lumea ştia sau înţelesese de la bun început; când premierul Orban renunţă la mult discutatul plan de intrare în „șomaj tehnic” a bugetarilor, dar şi la tăierea, „din solidaritate”, indemnizaţiilor demnitarilor pretinzând că „nu mai sunt de actualitate, fiindcă ne apropiem de sfârşitul stării de urgenţă”, deşi mai avem trei săptămâni din ea, plus că nu-mi imaginez că la momentul anunţării lor chiar credea că vom sta în case cu lunile, aşa încât să fie de actualitate cine ştie câtă vreme... de la elaborarea lor propriu-zisă, realizată, fireşte, cu întârzierea tradiţională; când alde Cîţu se laudă cu facilităţi de genul neperceperii dobânzii la dobândă pentru amânarea ratelor la bănci, impuse de fapt de opoziţie şi după semnalele trase de analiştii independenţi, în condiţiile în care variantele iniţiale ale actelor normative emise de guvern erau de la pur şi simplu inepte la împovărătoare pentru cetăţeni, sau când urlă ca din gură de şarpe că forţele oculte i-au răpus un site de internet (esenţial pentru IMM-uri) făcut de fapt cu picioarele de cine ştie ce IT-işti tefelişti (vom afla oare vreodată câţi bani publici a costat?); când grâul (inclusiv sub formă de… biscuiţi) ba e interzis cu desăvârşire la export, ba doar în afara UE, ba nu mai e deloc etc. etc., astea sunt nişte stângăcii care, în actualele condiţii, doar printr-o baftă chioară de sorginte divină nu au devenit de-a dreptul criminale.

DOCTORUL ŞI INGINERUL

… 71. De câteva zile urmăresc, literalmente siderat, aproape mut de stupefacţie (înjurăturile pe care le trag de unul singur prin casă la adresa unora şi altora dintre protagonişti nu se pun), cum o mână de (prea puţini) oameni încearcă să-i convingă că 2 x 2 NU fac 5 pe cei (mult prea) mulţi, care fie refuză să se uite, măcar, pe tabla înmulţirii, fie nu izbutesc cu niciun chip s-o înţeleagă.

Cum nici metodele de a demonstra un adevăr atât de simplu nu sunt foarte numeroase, la fel cum este greu să încerci să dovedeşti, de pildă, că litera „a” este… litera „a”, diferită de „b”, „c” şi aşa mai departe, astfel încât de la un moment dat încolo nu faci altceva decât să te repeţi şi tu ca papagalul, riscând să cazi într-un ridicol chiar mai mare decât al ignoranţilor, n-am să mai adaug pe tema demiterii şi umilirii publice a lui Streinu-Cercel decât că mi-a prilejuit, printre multe altele, spulberarea iluziei că măcar Ludovic Orban şi-a păstrat ceva din bruma de bun-simţ de membru al unui partid (oarecum istoric) cu care am simpatizat aproape un sfert de veac (începând din 1990, ca să nu existe confuzii, la un calcul invers), PNL fiind acum, din punctul meu de vedere, pe deplin înghiţit şi digerat de sinistra creatură pedisto-pedelistă de sorginte băsistă, aşa cum se întâmplă prin filmele horror SF cu hoardele de zombi care îi atacă şi îi muşcă pe oamenii sănătoşi (indiferent de nivelul lor de inteligenţă original) transformându-i în nefiinţe asemenea lor. Orban s-a propulsat, astfel, direct în galeria (mea) cu personaje scabroase şi grobiene postrevoluţionare, ireverenţiosul său „Cercel” (cu vădit accent de „cercel”) stând (cel puţin) pe acelaşi nivel cu „măi animalule” al lui Iliescu şi „găozarul” şi „ţiganca împuţită” ale lui Băsescu, cu menţiunea că ultimii doi se adresau unor jurnalişti, pentru care, pe undeva, ocările politicienilor fac parte din riscurile meseriei (cel puţin în România), în timp ce Orban vorbea, totuşi, despre un profesor în medicină, infinit mai titrat decât un inginer tecemist șomer ca el.

În acelaşi timp, nu pot să nu remarc că, într-o ţară în care şi-aşa oamenii aveau reticenţe (îndreptăţite) să-şi manifeste cu entuziasm, asemenea italienilor, spaniolilor, americanilor, dragostea fierbinte pentru personalul medico-sanitar dintr-un sistem… pe care îl ştim cu toţii, o denigrare a celor aflaţi, nu-i aşa?, „în prima linie” (iar Streinu-Cercel rămâne pe baricade, ca o veritabilă avangardă, indiferent de cele petrecute zilele astea, doar dacă nu i s-o face lehamite de tot şi de toate) venită de la cel mai înalt nivel, de la preşedinte şi premier, aceiaşi care cu câteva săptămâni în urmă nu ştiau cum să-i mai îmbrobodească cu linguşeli şi şpăgi oficiale de teamă să nu ne lase pe toţi cu curu-n baltă, e tot ce mai trebuia ca să fie limpede că nu va mai vedea nimeni prea curând români aplaudând prin balcoane şi cântând ode pentru medici.

Sper totuşi că, înainte de a părăsi comisia anti-COVID, Streinu-Cercel i-a învăţat pe câţiva colegi măcar de unde se pornesc aparatele acelea de testare şi a trecut pe curat, într-o formă dactilografiată, schemele terapeutice pe care le-a prescris pentru întreaga ţară, altminteri existând riscul să nu-i fie descifrat scrisul de doctor, de vreme ce unii n-au fost în stare să înţeleagă corect nici ce a scris cu litere de tipar, la două rânduri, pe niște coli A4 cu antet.

„DR. ADRIAN MARINESCU: 2 MILIOANE DE ROMÂNI AU AVUT DEJA COVID-19”

… 68. Studiu de caz (de prezentat la o facultate de jurnalistică, la capitolul „Aşa NU!”):

Emisiunea (transmisă online, pe site-ul Mediafax) „Marius Tucă Show”. Invitat: doctorul Adrian Marinescu, de la Institutul Matei Balş. Întrebare (altminteri inspirată, venită probabil prin SMS, de la un telespectator): „În ce procent credeţi că a fost infectată populaţia din România şi, deci, într-o anumită măsură, imunizată?” Răspuns: „…La nivelul populaţiei, 1 din 10 probabil că a trecut printr-o formă de COVID-19”. Întrebare: „…” (ceva lipsit de relevanţă).

Sigur, domnul Marius Tucă-Show se prea poate să nu fie tocmai un bun aritmetician (că de MATEMATICian nici nu poate fi vorba), dar 1 din 10, respectiv 10%, dintr-o populaţie de 20 de milioane, înseamnă 2 milioane de cetăţeni, care, aşadar, conform unui reputat doctor, plimbat ca megaexpert între toate posturile de televiziune, au trecut prin boală, cum se spune. Asta în condiţiile în care cifrele oficiale arată că, la ora actuală, sunt infectaţi mai puţin de… 10 MII de români.

În acest moment al interviului, un jurnalist adevărat (spre deosebire de domnul Marius Tucă-Show), ca să procedeze şi perfect deontologic, ar fi insistat, remarcând exact cele de mai sus, şi anume că e vorba de 2 MILIOANE de oameni, ceea ce poate l-ar fi făcut pe domnul Marinescu – foarte probabil nici el cine ştie ce aritmetician – să dea uşor înapoi, speriat de proporţiile cifrei brute, şi să spună ba că nu mai suntem chiar 20 de milioane, ci doar vreo 18 sau – pe statisticile de la alegeri – chiar 15, ba că nu a luat în calcul şi copiii sau bătrânii (?!), astfel încât ar fi rămas, să zicem, „doar” vreun milion, cifră oricum impresionantă şi demnă de orice titlu („Dr. Adrian Marinescu: 1 milion de români au avut deja COVID-19!”) care să facă apoi înconjurul ziarelor și televiziunilor, spre deosebire de banalul „Dr. Marinescu: Vârful epidemiei în România este foarte aproape”, sub care a fost livrat interviul pe Mediafax.

Tot un (alt) jurnalist adevărat (spre deosebire de domnul Marius Tucă-Show), dar poate mai puţin ataşat normelor deontologice, ar fi mers pe burtă şi nu ar fi insistat, tocmai pentru a nu se alege cu o semiretractare, titrând direct (așa cum fac eu, asumându-mi rolul negativ): „Dr. Adrian Marinescu: 2 milioane de români au avut deja COVID-19”, titlu rămas şi în cazul anterior, cu condiția ca domnul doctor să fi conştientizat de la bun început ce a spus şi să n-o dea la întors.

69. Se prea poate ca aseară, când a socotit numărul infectaţilor din ultimele 24 de ore… exact cum o făcusem şi eu dimineaţa, când văzusem ştirea că 301 au fost depistaţi doar într-un ceva centru de afecțiuni psihice din Suceava, gândindu-mă că la raportarea oficială de la ora 13.00 vom avea parte de o cifră record, chiar şi dacă din restul ţării ar fi venit numai în jur de 200 (una din valorile mititele din ultimele zile), doar că totalul general a fost până la urmă de 306 („dintre care 301 doar dintr-un singur focar!”), ministrul Sănătăţii, Nelu Tătaru (căruia îi aparţine şi citatul anterior), să fi fost prea obosit ca să mai realizeze ce vorbeşte, aşa cum ne explică întruna liberalii că e şi firesc, la câte au de rezolvat bieţii miniştri (încât ai crede că fiecare din ei se ocupă personal de absolut toate problemele ţării, deci inclusiv de cele din sferele de activitate ale celorlalţi, şi de parcă n-ar avea fiecare câte o armată de consilieri, secretari de stat, directori etc.), de unde şi bâlbele permanente, răzgândelile, retractările, cele nouă ordonanţe (militare?!) care de fapt o tot corectează pe prima ş.a.m.d.

De altfel, verificând (aşadar eu!) cifrele pe judeţe, furnizate zilnic de cei de la GCS, m-am convins că domnia sa spune prostii, la Suceava, de pildă, fiind raportate doar vreo sută şi ceva de noi cazuri (nicidecum măcar 301), încât cei de la centrul cu pricina poate vor apărea în statistici astăzi, sau vor fi eşalonaţi cine ştie cum, în funcţie de interesele guvernanţilor (am mai vorbit despre tipul acesta de manipulare a datelor cu infectaţi şi decedaţi), dar socotind (fie şi pe degete, cum putea face Marius Tucă-Show) după balivernele îndrugate de domnul Tătaru, s-ar fi putut crede că epidemia în România s-a terminat deja, dacă din cele peste 3000 de teste efectuate ieri (şi-aşa mai puţine decât în zilele precedente, când au ajuns spre 5000), în tot restul ţării au fost depistate doar... 5 (cinci) cazuri de noi infectaţi cu coronavirus. Nu ne-ar mai fi rămas decât să păstrăm carantina la Suceava şi să ieşim naibii din izolare, fiindcă mai puţin de 5 cazuri pe zi nu cred să avem vreodată în următorii doi ani, cum ne tot sperie specialiştii.

70. Aşadar, spre satisfacţia unei jurnaliste isterice şi proaste de la România TV, care zilele trecute îşi exprima în mod obsesiv nedumerirea în legătură cu faptul că poliţiştii nu fac uz de armă în confruntările cu cetăţenii recalcitranţi (chiar dacă, de pildă, niciunul dintre „oamenii legii” nu fusese măcar rănit), am avut parte, azi-dimineaţă, şi de prima victimă răpusă de un glonţ de pistol Carpaţi 7,65, nu de COVID-19 (cel puţin până la efectuarea post-mortem a testului!). Fireşte, ea nu este un rom dintr-un clan, ieşit cu toată şatra la atac în cartierul Rahova sau într-un sat de cine știe unde, ci un bărbat dintr-un bloc din sectorul 1, împuşcat, cică, în picior, şi… decedat la spital.

ÎNTREBĂRI DESPRE ÎNTREBĂRI

… 66. Chiar dacă jurnaliştii şi, mai ales, prompteristele de la posturile de știri nu s-au săturat să le pună, eu m-am săturat să-i aud pe guvernanți, precum ministrul Sănătăţii sau, mai rar şi mai aplicat, cei ai Internelor şi Finanţelor, ori însuşi premierul, şi specialiştii, cu sau fără ghilimele, ca Marinescu, Arafat, Rafila, Streinu-Cercel şi câteva cucoane de pe la spitalele din provincie, invitate cvasipermanente, răspunzând, cel mai adesea stereotip şi fără vreun aport informaţional proaspăt, la întrebări gen „când se va atinge vârful pandemiei?”, „câţi infectaţi/morţi (?!) vom avea?”, „când vom putea ieşi din izolare?”, „când se deschid granițele?”, „va mai fi un al doilea val al pandemiei?”, „virusul a suferit mutaţii?”, „când vom putea reporni economia?”, „ce trebuie să facem când se ridică restricţiile?”, „când vom reveni la o viaţă normală?” sau chiar la mai esenţiala şi concreta „ce măsuri luaţi pentru a depăşi criza economică?”, de unde aflăm în general că totul depinde doar de populaţie – dacă stă cuminte în case, dacă nu se duce în vizite la rude, dacă poartă mască şi mănuşi (inclusiv după revenirea la… aproape normalitate), dacă respectă „distanţarea socială” (idem) etc.

Ei bine, eu aş vrea să ştiu nu atât ce putem face noi, oamenii de rând, pentru noi înşine, cât ce fac autorităţile, actuale şi viitoare, aşa încât aş pune deja cu totul și cu totul alte întrebări: „câte paturi de terapie intensivă (de-alea cu „ventilatoare”) plănuiţi să inauguraţi în viitorul foarte apropiat (2-3 luni)?”, „aveţi bani pentru ele?”, „s-au deblocat importurile?; iar dacă nu, ce faceţi pentru asta?”, „aveţi soluţii concrete de producţie internă?”, „câte spitale, eventual de campanie, puteţi da în funcţiune până la toamnă (când mai toţi experţii avertizează că va veni acel „al doilea val”), „ce procent din PIB aveţi de gând să alocaţi (la rectificarea bugetară şi în bugetele următoare) pentru Sănătate, ca să nu mai fim codașii Europei cu actualul 5%?”, „există discuţii pentru un pact naţional în acest sens cu toate formaţiunile politice?”, „ne puteţi da asigurări că veţi face stocuri suficiente de materiale necesare, inclusiv de medicamente pentru tratament sau vaccinuri, atunci când vor apărea?” etc. Asta deoarece, din câte am tot înţeles până acum şi am cam văzut din exemplul Germaniei, cel mai important, de la un moment dat încolo, nu e să ne băgăm (definitiv) în gaură de şarpe ca să ne ascundem de virus, ci ca sistemul de sănătate publică să fie capabil să facă faţă dacă oamenii se vor mai şi îmbolnăvi, odată ieşiţi din actuala carantină generalizată.

67. După ce ieri, mai cu seamă spre seară, l-am făcut şi eu cum mi-a venit la gură şi în minte pe Adrian Streinu-Cercel pentru documentul acela din care, conform relatărilor presei şi postărilor de pe Facebook, ar reieşi că aproape vrea să-i eutanasieze pe oamenii de peste 65 de ani ca să nu-i mai ocupe prea puţin numeroasele paturi de terapie intensivă, azi-dimineaţă l-am citit şi eu cu ochii mei, prilej cu care am constatat că dracul nu e chiar atât de negru şi nici documentul atât de sinistru. În afară de nişte naivităţi (cam grosolane) legate de lucruri oricum ieşite din sfera de competenţă a profesorului, cum ar fi măsurile – hodoronc-tronc – economice, de genul „TVA-ul va fi oprit”, „Taxele vor fi suspendate pentru toată lumea”, „Toate costurile vor fi decontate de Stat NU de cetăţeni. Aici intervine Fondul de Rezervă al Ţării” şi al unor prevederi doar neaprofundate suficient, cum ar fi decalarea programului de muncă pe grupe de vârstă, ceea ce, pe lângă faptul că oameni de leaturi diferite tot vor veni în contact, dar cu două ceasuri mai târziu, m-a făcut să-mi imaginez o situaţie de pe un şantier, unde un tânăr de 25 de ani are ca sarcină săparea unui șanț, iar un matur de 45 introducerea unui – să zicem – cablu în ea, doar că, în conformitate cu prevederile documentului, cel din urmă trebuie să vină la muncă la ora 7.30, iar primul la ora 9.30, măsurile sunt foarte asemănătoare cu cele deja aplicate, de unde se poate deduce inclusiv că documentul nu e atât de recent pe cât presupunea presa.

Privitor la persoanele peste 65 de ani, se vorbeşte într-adevăr de izolare, dar fără a se insista pe mutarea lor în spaţii speciale, „conceptul casă” fiind definit într-o accepţie mai largă, cuprinzând „propria locuinţă”, „locuinţă de vară”, „apartament închiriat”…; doar cei care n-au alte posibilităţi vor fi „instituţionalizaţi prin rechiziţionare de hoteluri etc.”.

Ca o părere proprie (carevasăzică a mea), procedura mutării bătrânilor în cămine sau în alte „facilităţi” de acest tip ar fi una mai degrabă criminală, într-o ţară (recte a noastră) unde principalele focare de infecţie cu coronavirus sunt tocmai spaţiile administrate de autorităţi, în frunte cu spitalele, fapt care, printre altele, mă face să mă întreb dacă s-a introdus deja în „definiţia de caz”, pentru „anchetele epidemiologice”, şi perindarea „contacţilor” printr-un astfel de stabiliment. Adică, pe lângă întrebarea-standard, dacă s-a întors din altă ţară, eventual aflată în „zona roșie”, un om (cu simptome) trebuie neapărat chestionat dacă a trecut în prealabil pragul (sau poarta) unui spital, indiferent pentru ce afecţiune minoră, cum ar fi o luxaţie a gleznei, sau chiar dacă doar şi-a vizitat o rudă internată, iar un răspuns pozitiv îl face automat suspect şi eligibil pentru un test de COVID.

VENIȚI SĂ LUAȚI COVID! („PETRECEREA CONTINUĂ”)

... 64. În afara imaginii cu Vela fugărit de alde Iohannis, Orban şi Arafat în încercarea de a-l împiedica să iasă în faţa camerelor de luat vederi, despre care scriam ieri, ministrul de operetă al Internelor mi-a mai evocat, în urmă cu două nopţi, când a apărut să ne spună despre acordul (între timp coborât de către preşedinte la rangul de „aşa-zis”, şi modificat) dintre MAI şi Patriarhie, celebrul personaj interpretat de Toma Caragiu, Gârneaţă, în sceneta „Petrecerea continuă”, când vorbea cu un exagerat aer serios hazliu despre lucruri grave, dar într-un context hilar, cum ar fi „sosirea la locul de petrecere se va face la oră fixă, pe bază de pontaj individual…”, „funcţia de Moş Gerilă va fi acordată unei salariate fruntaşe, denumită, pe scurt, Tanti Gerilă”, „surprizele vor fi afişate la loc vizibil, pentru ca fiecare salariat să semneze de luare la cunoştinţă despre fiecare surpriză în parte” sau „tradiţionalul pom de iarnă, adică bradul, se va aprinde numa’ în prezenţa pompierilor voluntari şefi de tulumbă…”. Exact la fel şi aseară, când a mai strâns oleacă şurubul slăbit excesiv.

În aceste condiţii şi dată fiind papara pe care, spre cinstea lui, i-a administrat-o la prânz preşedintele Iohannis, toată ziua de ieri am aşteptat demisia sau demiterea lui Vela, un (alt) exerciţiu de imaginaţie pe care îl recomand tuturor celor interesaţi, dar în special colegilor săi (de guvern, de partid…) care îl ţin în braţe, fiind cum va apărea el cu morga oficială şi geaca de piele să anunţe şi să buchisească, în obişnuitul stil semidoct, Ordonanţa (militară?!?!) numărul 9, indiferent când va fi ea emisă; ce credibilitate să mai aibă un asemenea personaj caricatural, urecheat de preşedinte şi numit… „unii şi alţii”, şi care practic s-a incriminat singur şi i-a luat drept complici pe toţi liberalii pentru instigările de la mitingul din 10 august 2018 atunci când i-a acuzat pe cei din PSD că ar putea să recurgă la o diversiune similară în noaptea de Înviere pentru a decredibiliza forţele de ordine şi partidul de guvernământ?! Cum, însă, cel puţin deocamdată (dar e şi astăzi o zi), nu s-a întâmplat nimic în acest sens (al demisiei/demiterii lui Vela), nu-mi rămâne decât să concluzionez că ministrul de Interne şi preşedintele se joacă de-a poliţistul bun şi poliţistul rău cu noi, din raţiuni evident electorale („răul” neavând ce să mai piardă, din acest punct de vedere).

În altă ordine de idei, am constatat că multă lume i-a luat ieri apărarea ministrului de Interne, aducând în sprijinul iniţiativei lui de a relaxa regulile zilele astea, pentru ca – vezi Doamne – oamenii să simtă că e Paște (urmând apoi să simtă din plin şi că e pandemie, nu ca până acum, când am fost cumva feriţi!), tot felul de argumente (stupide). Aşa, de pildă, unul tot compara situaţia de la supermarketuri şi din pieţe, unde adesea se creează aglomeraţie, cu cea de la biserici, care n-ar avea de ce să fie mai rea, vorbind de „hrana spirituală” care ar fi la fel de importantă precum cea propriu-zisă, (i)logică de sorginte vag teologică ce recunosc că mă depăşeşte, tot ce pot să spun fiind că aş prefera să limitez riscurile la cei care chiar trebuie să mănânce zilnic (fie şi de post), decât să mă molipsesc de la unul care vine în (acelaşi) supermarket după ce a luat prescură cu covid de la un poliţist în seara… dinaintea Învierii.

Unde aş putea fi de acord cu „Martorii lui Vela” e când aduc drept (contra)argument faptul că multe magazine non-esenţiale, precum cele de bricolaj (sau chioşcurile de ziare, aş adăuga), au rămas deschise pe toată durata stării de urgenţă, numai că şi aici logica mea e fix inversă, în sensul că mi-am exprimat de nenumărate ori uimirea şi revolta față de această situaţie, fiind de părere că ar trebui închise şi acestea, nicidecum să le luăm drept exemple pentru a mai deschide şi alte… nu atât tipuri de magazine, cât potenţiale focare de infecţie. Asta ca să nu mai spun (de fapt cred că am şi spus-o, la momentul respectiv) că mie mi s-au părut ipocrite şi discuţiile despre aglomeraţia de la aeroportul din Cluj, în condiţiile în care… circulă metroul bucureştean şi funcţionează mijloacele de transport STB!

În plus, conform (i)logicii celorlalţi, care ajung să pretindă că practic e suficient să ne punem măşti şi mănuşi ca să fim în deplină siguranţă, nu văd de ce nu am merge şi mai departe, eu având, de pildă, sincera convingere că nu m-aş infecta nici dacă m-aş duce într-un parc, dat fiind că sunt (încă) un tip agil şi pot ocoli rapid orice plimbăreţ dintre miile care ar trece prin el, şi nici dacă aş ieşi la un grătărel pe malul unui râu sau într-o poieniţă, pentru că dintotdeauna am fost genul căruia îi place să stea cât mai departe de semeni, nu o dată renunţând la tot picnicul dacă n-am găsit un loc suficient de izolat. Ba, la o adică, de 1 Mai ştiu şi o plajă aproximativ secretă, unde mi-aş putea pune prosopul la mai mult de doi metri de oricare altul, iar ca să înot oricum mă duc mereu dincolo de geamanduri, unde nu mai e aproape nimeni. Aşa că… de ce dracu mai stăm în case?!?!

Probabil cam așa au gândit şi o serie de vedete, în special sportive, gen Cristiano Ronaldo, care s-au trezit, de pildă, să se antreneze normal, pe considerentul că-şi permit câte un teren (de fotbal) sau un bazin (de înot) doar pentru ele, până şi-au luat înjurături de la fani şi au înţeles că nu e moral să trimită asemenea semnale „în plină pandemie”, când toţi ceilalţi au înţeles că, şi trebuie să stea cuminţi în case. Mai puţin creştinii ortodocşi… Daniel şi Vela (eu sper în continuare că restul sunt mai inteligenţi decât ei şi nu-i ascultă).

Cât priveşte strict procedurile (inclusiv cele „noi”, propovăduite aseară) prin care se vor lua „Lumina Sfântă” şi „ pâinea binecuvântată, în formă de prescuri, stropită cu agheasmă şi vin, numită paşti” (precizările ministrului!), cred că s-a creat şi un soi de confuzie. Din punctul meu de vedere, nu este vorba atât (sau doar) despre înghesuiala care s-ar putea (recte s-ar fi putut, până la modificarea schimbării) crea în faţa bisericilor sau de simpla ieşire din case a credincioşilor, cât (sau ci şi) despre momentul strict al împărţirii, atunci când eu personal nu văd cum pot fi oferite lumina sau bocceluţele cu prescuri fără ca oamenii să se apropie periculos de mult unii de alţii, asta după ce măcar o parte dintre ei, voluntarii sau preoţii (dacă la poliţişti s-a renunţat) au intrat în contact cu mii de alţi oameni, dintre care, teoretic, cine ştie câţi infectaţi şi bolnavi de COVID-19 fără simptome. Chiar şi presupunând că totul decurge perfect, iar de la un bloc, de pildă, iese doar administratorul (vedea-l-aş pe-al meu, care de când cu pandemia s-a ferecat în apartament și măcar nu mai bântuie întruna pe la spălătorie!), el poate să ia covid de la voluntar, după care îl împarte la tot blocul.

Sigur, în principiu ar mai fi varianta folosită, dacă am înţeles bine, de firmele de curierat, şi poate de cei care livrează pizza, de a lăsa ce au de lăsat în faţa uşii, însă nici nu vreau să-mi imaginez ce se poate întâmpla cu o lumânare lăsată pe… preşul (inflamabil) de pe hol pentru a fi aprinsă de administrator, aşa cum odinioară se lăsau sticlele de lapte goale pentru a fi „umplute” (vorba vine, erau, fireşte, doar înlocuite cu unele pline, dar când eram mici se prea poate să fi crezut şi într-un altfel de miracol). Oricum, însă, „acordul” vorbeşte despre împărţirea „din pragul casei ori de la fereastră”, aşa că e şi mai rău.

65. Apropo însă de pericolul unor contacte suplimentare inutile, chiar voiam să scriu despre faptul că, duminica trecută, în timp ce-mi făceam plimbarea în ritm alert prin jurul blocului, substitut al ieşirilor cu bicicleta, am fost oprit de o patrulă de poliţie şi controlat la Declaraţie şi buletin. Din fericire, totul a decurs bine, agentul fiind OK şi necomentând că, printre altele, Declaraţia era în telefonul mobil, dar, având în vedere că de la instaurarea regulilor de izolare eu chiar n-am mai ieșit din casă decât aşa, în apropierea locuinţei, ocolind orice trecător la mai mult de doi metri, inclusiv pe carosabil sau trecând pe trotuarul de vizavi (pe bune!), iar cumpărăturile (mi/ni) le face doar soţia, care, fiind o idee mai tinerică (dar, în schimb, ca factor de risc, şi ceva mai plinuţă, chiar dacă doar prin comparaţie cu mine, care sunt aschilambic!) şi speriată de faptul că bărbaţii par să fie mai predispuşi la deces de COVID, se sacrifică pentru binele familiei, dacă m-aş îmbolnăvi (primul) ar fi clar că n-aş fi avut de la cine altcineva să iau virusul decât de la poliţistul cu pricina, care şi-a pus mâinile (era să zic „labele”, dar cum a fost un tip de treabă, în ciuda temerilor mele trecute şi… viitoare, mă rezum la „mâinile”), fie şi înmănuşate, peste tot pe ecranul telefonului meu şi pe cartea de identitate (din plastic!), după ce poate a făcut la fel şi cu ale unui infectat, asta dacă mai e valabilă povestea cu suprafeţele, iar eu n-am fost destul de atent cu dezinfectarea la întoarcerea acasă.

În concluzie, iată de ce voi lua (şi anul ăsta) lumină de la televizor.

VÂRFUL PANDEMIEI ȘI CULMEA PROSTIEI

... 63. Că tot am tot vorbit zilele trecute despre schizoidia generalizată (deci inclusiv, sau mai ales, la nivel guvernamental) şi despre reprezentanţi ai autorităţilor care ar trebui cercetaţi penal nu doar pentru zădărnicirea combaterii bolilor, ci de-a dreptul pentru facilitarea răspândirii lor:

Lăsat absolut rece, ca orice psihopat lipsit cu totul de sensibilitate şi empatie, de imaginile altminteri profund impresionante cu Papa Francisc vorbind în timpul sărbătorilor de Paşte (catolic) nicidecum în pustiu, ci doar într-o bazilică şi o piaţă San Pietro goale, pe care credincioşii unei confesiuni religioase care s-a dovedit o dată în plus că (şi de ce) aparţine părţii mai civilizate a aceleiaşi ginte latine din care suntem mândri că ne tragem şi noi, românii, au înţeles, îndrumaţi şi de liderii lor spirituali, că nu trebuie să le ia cu asalt şi să se calce în picioare (aşa cum, de pildă, facem noi, ortodocşii, an de an, să luăm lumină) măcar în vreme de pandemie, ministrul de Interne, Marcel Vela, a fost dus în ispita electorală de diabolicul – atât ca înfăţişare, cât şi la caracter – patriarh Daniel şi a încheiat un ruşinos „acord” (?!) istoric, de sorginte mai degrabă ceauşistă, între MAI şi BOR, sau (doar) Patriarhie, pentru a-i lăsa pe – în viziunea lor – înapoiaţii lor supuşi români, prea habotnici şi închistaţi în credinţa lor cu iz de superstiţie fariseică pentru a înţelege gravitatea situaţiei cu care ne confruntăm, convinşi că Dumnezeul lor e atât de hain şi meschin încât îi va pedepsi dacă nu-şi iau porţia de prescură „sigilată igienic” dimpreună cu tradiţionala friptură de miel, să meargă la biserici aproape ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic în ultimele luni.

Sigur, nu mă pricep câtuşi de puţin la riturile şi ritualurile bisericeşti, însă dincolo de cât am ajuns să mă pricep, în schimb, de nevoie, la tot ce ţine de pandemie, gen „distanţarea socială” şi ieşirea din casă doar cu Declaraţie pe proprie răspundere, n-am putut să nu remarc că, pentru a scoate cu tot dinadinsul credincioşii pe străzi, patriarhul sau sinodul sau cine are atribuţii în acest sens din partea BOR a apelat la niscai derogări de la cutume, astfel încât anul acesta Iisus pare să învie mai devreme, „începând din jurul orelor 7 seara”, când începe să se distribuie, în mod organizat, de către autorităţile competente, în frunte cu agenţii de poliţie din filtre şi patrule, lumina, iar ceva ce se oferea până acum în prima şi/sau a doua zi de Paşti, poate chiar amintita prescură, „va fi disponibilă în lăcaşele de cult” începând de vineri, de la nu ştiu ce oră. Or, în aceste condiţii, de ce nu se putea merge şi mai departe cu – vorba vine – „progresismul”, acceptând (clericii) ideea că măcar anul acesta Mântuitorul sau Dumnezeu poate binecuvânta bucatele şi poate aprinde lumina sfântă şi în mod direct, nu doar prin intermediul trimişilor Lui pe pământ. De altfel, zilele trecute, prin glasul unor preoţi care chiar mă făcuseră oarecum mândru, pentru că păreau să se ridice la nivelul omologilor lor catolici, se sugerase că lumina poate fi luată de la candele (presupun că orice ortodox atât de fervent încât să nu se poată resemna cu ideea că nu ajunge la biserică de Înviere are una în casă).

În altă ordine de idei, este greu de înţeles de ce liderii opoziţiei, care – din punctul meu de vedere cam la fel de stupid – cer să se reia rapid, „cu măsuri sporite de siguranţă”, activităţile economice, sunt catalogaţi drept iresponsabili, când, la urma urmelor, probabil că se gândesc exact la ceva de genul celor imaginate şi puse în operă de Vela: o mascaradă de „distanţare socială”, în care mănuşile, măştile şi spirtul rezolvă toate problemele pe care nu le-au rezolvat nici în cazul profesioniştilor din spitale, şi abia le limitează amploarea izolarea la domiciliu a unui întreg mapamond.

Totuşi, deoarece aseară, văzându-l şi auzindu-l pe Vela, am avut la un moment dat parcă aievea în faţa ochilor o imagine cu el fugind pe holurile imobilului, către încăperea unde se filma, urmărit de alde Iohannis, Orban şi, mai ales, Arafat, care însă, în încercarea disperată de a-l împiedica să facă penibila declaraţie publică, n-au reuşit decât să-i smulgă haina de piele obişnuită, obligându-l să înhaţe din goană imitaţia aceea (şi mai) ieftină în care a şi apărut, încă sper să asistăm azi la o erată venită de la cele mai înalte niveluri. Altfel, nu ne rămâne decât să nădăjduim că enoriaşii vor fi mai înţelepţi decât autorităţile laice şi religioase, şi vor lăsa poliţiştii să-şi dea lumină unul altuia şi preoţii să se ghiftuiască singuri cu prescură.

Cum însă necunoscute sunt căile Domnului, lucrurile pot lua orice turnură, iar oamenii (chiar şi cei politici) vor avea de tras învăţăminte (inclusiv de natură religioasă) şi dacă nu se va petrece nimic dramatic, dar şi dacă vom ajunge efectiv peste noapte (cea de Înviere) una dintre ţările cel mai greu încercate de pandemie.

CÂND ŞI MAXIMUM E MINIMUM

... 62. Mircea Badea este poate cel mai grăitor exemplu despre ce înseamnă în România de azi un personaj public aproximativ pozitiv (nu la testul de coronavirus, fireşte, ci din punctul meu de vedere), cu o inteligenţă acceptabilă şi luări de poziţie aproape de bun-simţ, cel puţin în privinţa justeţii lor, dacă nu şi a exprimării propriu-zise, care adesea frizează vulgarul: după ce vorbeşte minunat timp de (maximum) cinci minute, punând punctul pe „i” şi dând glas unor analize sau idei excelent argumentate, logice, în deplin acord cu ale mele, în al (cel târziu) şaselea trânteşte o imbecilitate de proporţii monumentale, (ne)demnă de cel mai stupid individ pe care l-am întâlnit vreodată în viaţă sau l-am văzut la televizor.

Aseară, de pildă, nici n-a terminat bine de criticat, pe bună dreptate, apariţia preşedintelui francez Macron, care trăncănise o jumătate de oră (adică atât a transmis Antena 3, dar nu părea să se apropie de final) doar ca să-şi anunţe compatrioţii că-i mai ţine în case o lună întreagă de zile ca să aibă el suficient timp să cugete, dimpreună cu „specialiştii”, ce trebuie făcut în economie după ce se termină epidemia (sistem preluat şi de luminaţii noştri, care parcă nu fac altceva decât să tragă de timp până le vine în minţile lor microscopice vreun plan izbăvitor sau măcar văd cum procedează alţii), că s-a trezit vorbind despre imaginile acelea cu români încolonaţi, cică, pe ogoarele Germaniei, pe care Antena 3 le prezentase ca fiind din ajun, numai că se demonstrase fără putinţă de tăgadă că sunt… din 2016, Badea emiţând gogomănia supremă, în termeni de fake-news pseudojurnalistic autohton, că e „tot aia”, întrebându-se retoric-inept ceva de genul „păi ce s-a schimbat de-atunci?”, panseu de şcolar repetent de trei ori în clasa întâi, al cărui unic sâmbure de adevăr, cât unul de kiwi, era complet anihilat de amănuntul că imaginile fuseseră difuzate tocmai pentru a demonstra, chipurile, că bieţii „sclavi” români sunt obligaţi de veroşii latifundiari germani să nesocotească regulile elementare de distanţare socială „în plină pandemie” de coronavirus. Cam asta fiind şi nesemnificativa diferenţă (pentru cinveva cu un coeficient de inteligenţă subunitar) între 2016 şi 2020: o amărâtă de pandemie.