VACANŢA

Următoarea actualizare: 2 iulie 2007

Miracolul băsescian

Orice li se poate reproşa democraţilor şi lui Traian Băsescu, mai puţin un lucru: acela că n-ar acţiona “cu faţa întoarsă către electorat”. Dimpotrivă, tot ceea ce fac şi spun este doar pentru ochii şi urechile celor mulţi da'... folositori, care sunt dispuşi să le înghită pe nemestecate gogoşile.

De pildă, l-am urmărit aseară pe domnul Cezar Preda – expert, ca toţi colegii săi, în reţete de omletă făcută din ouă nesparte – explicând naţiunii cum PD poate reveni la guvernare fără a avea nevoie de sprijinul PSD. Ba chiar fără niciun alt sprijin parlamentar, dacă extrapolăm puţin logica domniei sale.

Aşadar, după votarea unei moţiuni de cenzură de către social-democraţi, aceştia se cheamă că şi-ar preciza, în sfârşit, poziţia de partid de opoziţie. (Cel puţin faţă de PNL). După care, PD, renunţând brusc la mult clamata teză conform căreia nu va mai intra în niciun guvern decât în urma unor alegeri, anticipate sau la termen, se sacrifică şi “îşi asumă responsabilitatea guvernării”, alături probabil de PLD. Desigur, ar mai fi hopul validării noului executiv în Parlament.

Şi aici vine bomba: oarecum sibilinic, domnul Preda ne-a atras atenţia că acesta nu are neapărat nevoie de voturile PSD, deoarece, la urma urmelor, social-democraţii nu au decât vreo 150 de parlamentari din circa 470! Iar eu merg şi mai departe şi spun: aşa este, iar PRM nu are decât, poate, vreo 50, deci nici ei nu sunt decisivi! Cum nu sunt nici cei vreo 70-80 ai liberalilor, care e greu de crezut că ar vota un guvern PD, nici cei 40-50 de udemerişti, nici cei 30 de conservatori. Pe scurt, cei 108 parlamentari pro-Băsescu pot învesti un guvern, obţinând cele 235 de voturi necesare, fără niciun compromis cu ceilalţi 322. Ăsta da miracol dumnezeiesco-băsescian!

De fapt, lucrurile sunt mult mai simple: PD şi-ar dori să aibă un guvern exact la fel de minoritar şi cu un sprijin la fel de “netransparent” din partea PSD ca şi cel de acum, al liberalilor, pe care îl înfierează cu orice prilej!

“Cine moare acum nu mai moare la toamnă”

Convocarea partidelor la Cotroceni de către Traian Băsescu, pentru “a identifica împreună un Premier...”, atâta vreme cât există unul în funcţie este cel puţin stranie, dacă nu curat neconstituţională. Ba chiar are un uşor iz de tentativă de lovitură de stat, consemnată de-a dreptul într-un act oficial emis de cancelaria prezidenţială. Domnul Băsescu putea cel mult să “identifice” o altă majoritate, eventual “solidă şi transparentă” cum îi place domniei sale să spună, dar nu un alt premier! Mă întreb dacă Guvernul nu ar trebui să supună atenţiei Curţii Constituţionale, care cam şomează de la o vreme, această situaţie.

De altfel, principala justificare a preşedintelui şi, pe cale de consecinţă, a democraţilor în legătură cu necesitatea schimbării actualului cabinet este absolut puerilă. Liderii PD se arată îngrijoraţi nevoie mare că sprijinul dat de PSD ar fi unul nesigur, fluctuant şi ar putea să înceteze în orice clipă, ducând la o mare criză politică. În consecinţă, probabil pe principiul “cine moare acum nu mai moare la toamnă”, Tăriceanu ar trebui executat fără zăbavă, iar eventuala criză devansată. O rezolvare originală şi pentru pilduitoarea poveste cu drobul de sare: pentru a curma suspansul, e împins cu premeditare în capul copilului! Asta ca să nu mai spun că orice fel de majoritate ad-hoc constituită în actuala configuraţie parlamentară va fi cel puţin la fel de instabilă ca şi cea (in)existentă acum.

Domnul Băsescu îmi evocă un dentist sinistru de prin filmele horror care le scotea pacienţilor dinţii în mod preventiv, ca nu cumva să se carieze şi să le producă suferinţe.

Preşedintele-sforar loveşte din nou!

Propunerea avansată ieri de Traian Băsescu, prin care viitorul Guvern al României ar trebui să fie constituit în jurul unei alianţe PNL-PD-PLD, este absolut jalnică şi utopică din punct de vedere practic, neconstituţională, venind din partea unui preşedinte, câtă vreme există un executiv în funcţie, dar genială pentru un sforar de calibru, hotărât să-l umilească în această calitate până şi pe combinatorul numărul unu al politicii româneşti, rozaliul Viorel Hrebenciuc. Din această ultimă perspectivă, “soluţia” domnului Băsescu nu are cum să dea greş!

Cum iniţiativa prezidenţială a fost magistral dublată de informaţiile, “pe surse”, că preşedintele negociază şi cu PSD, iar liderii democraţi s-au grăbit să anunţe că defuncta Alianţă DA ar putea fi resuscitată numai în condiţiile în care domnul Tăriceanu va fi lăsat deoparte, liberalii au, în principiu, două opţiuni. Fie se delimitează de propriul preşedinte de partid şi premier, cu riscul unor noi sciziuni (care l-ar face şi mai fericit pe Băsescu), asigurându-şi însă rămânerea la guvernare într-o formulă agreată de însuşi şefului statului, fie rămân uniţi şi intransigenţi, dar cu mari şanse de a fi aruncaţi în opoziţie ca urmare a unor aranjamente între PD, PSD şi fireşte, căci nihil sine Băse, acelaşi Traian Băsescu. Ar mai fi şi varianta menţinerii lui Călin Popescu Tăriceanu cu condiţia semnării unui acord limpede cu PSD, sau a cooptării acestuia în Guvern, una, paradoxal, tot pe placul lui Băsescu şi al democraţilor, încântaţi să rămână singuri în opoziţie.

În acelaşi timp, este evident că în orice situaţie bazată pe debarcarea actualului prim-ministru, lui Traian Băsescu i se deschide o plajă largă de manevre care să conducă la mult visatele alegeri anticipate, chiar dacă asta ar presupune încălcarea vreunor înţelegeri, mai mult sau mai puţin secrete, cu liderii liberali sau social-democraţi, amănunt nesemnificativ pentru domnia sa.

Gândul ascuns al lui Mircea Geoană

După multe frământări şi compromisuri, PD a reuşit să strângă numărul necesar de semnături pentru moţiunea de cenzură. Astăzi, PSD va decide ce poziţie va adopta faţă de ea.

Deşi eu însumi am scris în repetate rânduri, cu referire la liberali, că rămânerea la guvernare până la finalul actualului mandat, în 2008, nu poate decât să le aducă o erodare din punct de vedere electoral, s-ar putea ca lucrurile să nu stea chiar aşa. După cum remarcau unii analişti, comportamentul alegătorilor s-a schimbat în ultimii ani. Într-adevăr, la alegerile din 2004, adevăratul câştigător a fost, în mod neaşteptat, PSD, care practic a obţinut aceleaşi procente ca şi cu patru ani înainte, după o guvernare dintre cele mai criticate, iar Adrian Năstase s-a aflat la numai câteva zeci de mii de voturi de obţinerea unui mandat de preşedinte, deşi candida din postura de prim-ministru în funcţie! În plus, să nu uităm că vreme de doi ani procentele Alianţei DA s-au menţinut la cote încă mai ridicate decât cele de la scrutin, în timp ce, dimpotrivă, cei care scădeau în sondaje erau PSD şi PRM, aflate în opoziţie!

Ţinând cont de toate acestea, dorinţa unora dintre pesedişti de a reveni, într-un fel sau altul, în Guvern, chiar şi aşa, la spartul târgului, cu doar un an şi jumătate înainte de alegerile la termen nu mai pare atât de absurdă şi sinucigaşă. Iar cum în presa ultimelor săptămâni au tot apărut informaţii conform cărora liderul PSD, Mircea Geoană, ar ţine morţiş să devină prim-ministru, fiind dispus, la o adică, să bată palma până şi cu PD şi Traian Băsescu, nu este exclus ca, analizând evoluţia precursorului său din fruntea partidului, domnul Geoană să-şi fi făcut socoteala că un minimandat de premier ar fi numai bun ca rampă de lansare pentru candidatura la Preşedinţia României.

Din greşeală în greşeală spre scufundarea totală

Tot mai îngrijoraţi de faptul că PD ar putea confisca definitiv partea dreaptă a eşichierului politic autohton, liderii PNL par să fi găsit soluţia miraculoasă: refacerea Convenţiei Democratice, alături de mai vechii aliaţi din PNŢCD şi din Acţiunea Populară a lui Emil Constantinescu. Ieri seara l-am auzit pe preşedintele ţărănist, Marian Miluţ, propunând ca inclusiv elemente ale societăţii civile să fie cooptate în noua construcţie, adică exact ca pe vremuri!

Din punctul meu de vedere, ideea este una cât se poate de proastă. Constat cu tristeţe că după repetatele eşecuri ale diverselor alianţe în care s-au tot vârât, liberalii nu doar că nu suflă şi în iaurt, dar sunt gata să înghită pe nemestecate şi cu ochii închişi o ciorbă reîncălzită din care ies cei mai ameninţători aburi, fiind dispuşi să bată palma cu două formaţiuni minuscule, dintre care una – PNŢ – se confruntă de ani buni cu perpetue frământări interne, iar despre cealaltă nu ştie nimeni dacă există cu adevărat.

Episodul cel mai plin de învăţăminte, din care peneliştii ar trebui să tragă niscai concluzii înainte de a face un gest ireparabil, este cel al alegerilor din anul 2000. Să ne amintim că atunci greşeala capitală a ţărăniştilor a fost aceea de a menţine o CDR doldora de asociaţii şi organizaţii civice fantomatice, lucru care a condus la ridicarea artificială a pragului electoral, de la cele cinci procente necesare (şi, practic, obţinute!) la vreo opt.

De bine de rău, scorurile din sondajele de opinie arată că deocamdată corabia liberală se menţine pe linia de plutire, cu condiţia să nu mai ia balast la bord, oricât de nobil ar fi gestul de a încerca să se constituie – cum sugera domnul Miluţ – într-un colac de salvare pentru vechii camarazi. Altminteri riscă să se scufunde cu ei de gât.

Aceeaşi cauză, acelaşi efect

Ieri seara, la Realitatea TV, l-am revăzut, pentru prima oară după referendumul din 19 mai, pe domnul Gabriel Liiceanu. Mărturisesc că de când domnia sa a devenit unul dintre cei mai înflăcăraţi partizani ai preşedintelui Băsescu, îl urmăresc cu multă atenţie, aşteptând nerăbdător momentul în care îşi va face mea culpa, de preferat în direct şi la o oră de vârf. Deocamdată acest moment n-a venit.

Dimpotrivă, şi emisiunea de aseară s-a constituit mai degrabă într-un Elogiu adus Marelui Erou. Nici încercările, ce-i drept foarte timide, ale moderatorului Robert Turcescu, de a face, din când în când, pe avocatul diavolului nu au reuşit să tempereze elanul domnului Liiceanu. Până în ultima clipă am sperat ca, măcar tangenţial, să fie atins în cadrul discuţiei episodul cu “ţiganca împuţită”, doar aşa, pentru a vedea cum reuşeşte un filosof de mare calibru să facă din negru alb şi să iasă dintr-o situaţie care ar fi trebuit să fie cel puţin stânjenitoare pentru domnia sa. Nu s-a întâmplat însă nimic din toate acestea, domnul Turcescu având grijă să ocolească subiectul.

În schimb, Gabriel Liiceanu a vorbit din nou despre apelul celor 50 de intelectuali, încercând să ne demonstreze că este o operă de valoare, care iată, dăinuie peste timp. Cu alte cuvinte, semnatarii îşi menţin convingerea că tot ceea ce se întâmplă acum în România are drept cauză rezistenţa clasei politice şi ostilitatea ei faţă de cele trei teme majore promovate de Traian Băsescu: condamnarea comunismului, deconspirarea fostei Securităţi şi cruciada împotriva corupţiei. După cum a mărturisit invitatul, nici măcar nu are importanţă dacă domnul Băsescu însuşi crede cu adevărat, în forul său intim, în aceste idei. Important este că le enunţă.

Toate bune şi frumoase, aşa o fi, numai că tare mi-ar plăcea să ne explice cândva domnul Liiceanu cum se face că şi în perioada când la cârma ţării se afla alianţa CDR-PD, prin 1997-1998, acelaşi Traian Băsescu a fost mărul discordiei, aflându-se la originea unei alte crize politice majore. Pe atunci nu condamna nici comunismul, nu deconspirase nici Securitatea, ba dimpotrivă, aşa cum am mai spus şi cu alt prilej, partidul din care făcea parte se cam împotrivea Legii Ticu şi retrocedării proprietăţilor confiscate de statul comunist.

Prin urmare, dacă efectul este acelaşi, iar cauza aparentă de acum este cu siguranţă alta decât cea de atunci, nu cumva ar trebui să găsim o aceeaşi cauză pentru un acelaşi efect? Cum ar fi, de pildă, insaţiabilul apetit pentru scandal al Preşedintelui.

Boicotarea moţiunii de cenzură

Uniţi în cuget şi-n simţiri, aşa cum ne-au obişnuit, cu preşedintele Traian Băsescu, care şi-a reafirmat ieri principalul proiect politic, acela de a debarca guvernul Tăriceanu şi a declanşa alegerile parlamentare anticipate, democraţii s-au hotărât să introducă o moţiune de cenzură, menită chipurile să realizeze o biblică “separare a apelor”, arătând o dată pentru totdeauna de care parte a baricadei, cea a puterii sau cea a opoziţiei, se află PSD.

Paradoxal însă, graba cu care se petrec evenimentele îi avantajează chiar pe liberali! Mai întâi că un eşec al demersului PD îi va oferi guvernului actual un răgaz de câteva luni, până la toamnă. Apoi, discursul de ieri al preşedintelui a spulberat, fără îndoială, speranţele social-democraţilor că în urma unei eventuale debarcări a lui Tăriceanu ar putea prelua ei guvernarea, alături de PD; e limpede că Băsescu se va face luntre şi punte pentru a se ajunge la anticipate.

Cum până la discutarea moţiunii nu prea mai este răgaz nici măcar pentru o negociere serioasă cu PNL, în vederea unei susţineri “la vedere” a cabinetului Tăriceanu, fie prin cooptarea în guvern, fie prin semnarea unui protocol de colaborare parlamentară, părerea mea este că PSD nu are în clipa de faţă decât o singură soluţie, cel puţin pe termen scurt: aceea de a păstra exact actuala stare de fapt.

Pentru asta ar trebui pur şi simplu să boicoteze moţiunea PD, retrăgându-se din sală la momentul dezbaterilor (după modelul patentat chiar de iniţiatori), ceea ce ar duce la imposibilitatea strângerii celor 235 de voturi necesare adoptării, fără ca partidul să-şi ia vreun angajament concret. Pretextul unei asemenea atitudini nici nu ar fi prea greu de găsit, având în vedere motivaţiile subţiri ale acţiunii democraţilor, aflaţi până în urmă cu două luni, bine mersi, în guvernul căruia acum îi găsesc toate nodurile din papură.

Neobositul domn Ţuluş

Încercând probabil să-şi demonstreze activitatea neobosită în slujba luptei anticorupţie şi să arate lumii întregi că ministrul Justiţiei s-a pripit atunci când a vrut să-l schimbe din funcţie pentru ineficienţă, celebrul, de-acum, şef al secţiei a II-a din cadrul DNA, procurorul Doru Ţuluş a cerut Senatului României să-i pună la dispoziţie date privitoare la modul în care a votat un proiect de lege udemeristul Verestoy Attila.


Lăsând la o parte faptul că parlamentarii au imunitate în privinţa declaraţiilor politice şi implicit a felului în care votează, că incompatibilităţile dintre calitatea de senator sau deputat şi diferite activităţi ar trebui să fie stabilite pe alte căi şi înainte ca alesul să-şi înceapă mandatul, ori că domnul Ţuluş s-a pricopsit deocamdată cu o acuzaţie de abuz în serviciu, aş fi tare curios să aflu cum ar putea influenţa ancheta DNA în cazul “Verestoy” felul în care acesta a votat sau nu o lege care l-ar favoriza. Dacă legea a fost aprobată de Parlament, dar domnia sa a votat împotrivă, se cheamă că e nevinovat? Dar dacă legea ar fi fost respinsă, însă cel în cauză ar fi votat “pentru”, asta s-ar constitui într-o probă împotriva lui? Ceilalţi parlamentari care au contribuit la adoptarea legii pot fi socotiţi complici ai domnului Verestoy?!

În aceeaşi logică, mă întreb dacă un deputat care participă, să spunem, la votarea unei legi ce prevede obligativitatea introducerii sistemelor de aer condiţionat în mijloacele de transport în comun, şi se dovedeşte că, spre deosebire de majoritatea colegilor, chiar circulă cu RATB-ul, n-ar putea fi acuzat de conflict de interese! La fel cum aş vrea să ştiu dacă vreun mega-DNA de anvergură continentală i-a luat în colimator pe europarlamentarii care recent au votat o lege (oricum cam bizară prin prisma regulilor economiei de piaţă) de micşorare a tarifelor de roaming şi posedă telefoane mobile.

Pot înţelege că domnul Ţuluş s-a “autosesizat” de îndată ce şeful său suprem, Traian Băsescu l-a trecut pe lista neagră a “oligarhilor” pe Verestoy Attila, dar să fie şi domnia sa mai cu băgare de seamă, că prea bate la ochi.

Cu ANI la atac

Ieri, ministrul Justiţiei Tudor Chiuariu a ieşit din nou la rampă, propunând modificarea Legii ANI printr-o ordonanţă de urgenţă, la numai două săptămâni după adoptarea ei în unanimitate de către Parlament. Până când vom reuşi să ne lămurim pe deplin asupra calităţilor de ministru ale domnului Chiuariu, trebuie să i le recunoaştem măcar pe acelea de showman, fiindcă nu-i puţin lucru să apari în prim-planul emisiunilor informative într-o zi dominată de consultările de la Cotroceni.

Oricât de bizară ar putea părea iniţiativa domniei sale, ea are oarece sens, dacă ţinem cont de faptul că se încearcă revenirea la o prevedere care a fost “îndulcită” de către parlamentari (în speţă cei ai PSD, dacă nu mă înşel), şi anume ca diferenţa dintre averea dobândită şi veniturile realizate în timpul mandatului care să declanşeze verificările de către funcţionarii Agenţiei să fie de 10.000 de euro în loc de 20.000. Cu alte cuvinte, legea va fi înasprită.

Pe de altă parte, mie mi se pare că graba cu care s-a purces la această schimbare are şi un substrat politic. În condiţiile în care se discută cu tot mai multă insistenţă despre o eventuală debarcare a Guvernului, n-ar fi exclus ca liberalii să-şi fi asigurat o direcţie de contraatac. Aşa cum domnul Băsescu îşi acuză – cu mare succes de public – toţi adversarii că îşi orchestrează atacurile împotriva sa din cauza opoziţiei faţă de măsurile de luptă împotriva corupţiei pe care le susţine, probabil că şi domnul Tăriceanu s-a gândit că ar da bine în ochii electoratului dacă ar striga sus şi tare că executivul său va fi fost răsturnat în primul rând deoarece Legea ANI într-o formulă atât de dură a deranjat interesele “oligarhiei” pesedisto-pediste, pe cale de a‑şi da mâna într-o nouă coaliţie, altminteri tot contra naturii.

Un partid istoric. Şi atât!

Astăzi au loc la Palatul Cotroceni consultări între Traian Băsescu şi partidele parlamentare, cea mai interesantă temă de pe agendă fiind “degajarea unei majorităţi politice transparente şi responsabile, pe baza căreia să poată fi format un executiv stabil”.

Ca să fiu sincer, personal nu prea înţeleg cum stă treaba cu această “transparenţă”. Presupun doar că ea s-ar putea realiza fie prin cooptarea în Guvern a mai multor partide, care împreună să constituie o majoritate parlamentară, fie prin semnarea unui protocol, chiar dacă Executivul rămâne, teoretic, minoritar. Cât despre “stabilitate”, în actualul context politic ea va rămâne, fără doar şi poate, la fel de relativă ca şi pe vremea Alianţei, când la adăpostul tuturor acordurilor şi protocoalelor, PD se afla la guvernare, însă cu o atitudine de partid de opoziţie. Iar consecinţele se văd.

În orice caz, judecând după disperarea cu care liberalii se cramponează de fotoliile de la Palatul Victoria, cea mai probabilă variantă este aceea a asumării explicite a unei alianţe PNL-PSD, gest echivalent, după părerea mea, cu semnarea certificatului de deces al ultimului partid istoric. Dacă până acum, de bine de rău, nucleul dur al electoratului liberal a înţeles şi a înghiţit manevrele favoriţilor şi menţinerea lor la putere prin specularea spaimei tuturor actorilor politici – poate cu excepţia pediştilor – de alegerile anticipate, fără a face mari compromisuri, o coalizare parafată cu tradiţionalul inamic social-democrat nu va fi tolerată. Lucru de care, însă, domnul Tăriceanu şi ai lui nu par să se sinchisească.

Dedesubturile unui sondaj

Conform unuia dintre sondajele făcute cu prilejul referendumului din 19 mai, cam 58% din electoratul PNL, tot atâta din cel al UDMR, 43% din votanţii PRM şi un sfert din cei ai PSD au optat pentru menţinerea în funcţie a actualului preşedinte. Rezultatele au dat naştere unor discuţii aprinse, încheiate cu concluzia aparent raţională că prin decizia de suspendare toate aceste partide s-au îndepărtat de aspiraţiile propriilor alegători.

Nu am să pun la îndoială acurateţea lui, deşi nu înţeleg de ce nu au fost date publicităţii şi rezultatele complete pe partide, pentru a ne lămuri în legătură cu cota fiecăruia, raportată la toţi participanţii la scrutin. Ar fi fost probabil cel mai elocvent sondaj din ultima vreme, fiind efectuat “pe viu”, cu o marjă de eroare dintre cele mai mici. Am totuşi o mare obiecţie în privinţa cheii în care trebuie el interpretat.

Presupun că pentru a se ajunge la rezultatele de mai sus, una dintre întrebările de pe chestionar a fost ceva de genul “cu ce partid aţi fi votat dacă astăzi ar fi fost alegeri parlamentare?”. În aceste condiţii, lucrul cel mai important mi se pare acela că mulţi dintre cei care au votat “NU” la referendum continuă să-şi păstreze încrederea în alte partide decât cele care l-au susţinut explicit pe preşedintele suspendat la vremea aceea. Prin urmare, pe de-o parte este o eroare să-i fie atribuite de drept toate cele 6 milioane de voturi eroului principal al scrutinului (în timp ce – culmea – cele 2 milioane împotriva sa sunt “curate”), iar pe de alta, constatăm că oamenii rămân fideli unui partid sau altuia chiar şi în ciuda unor decizii de moment apreciate drept greşite.

În fond, întrebarea de sâmbătă a fost simplă şi l-a vizat exclusiv pe preşedintele ales în 2004. Este evident că mulţi nu au agreat demiterea sa din teama de a nu se adânci şi mai mult criza politică. Demiterea unui şef al statului nu este o bagatelă, şi, privit dintr-un anumit punct de vedere, se poate spune că electoratul a fost mai responsabil decât o bună parte a clasei politice. Cu totul altele ar fi fost însă rezultatele dacă cetăţenii ar fi trebuit să opteze nu între a avea sau nu un preşedinte după 19 mai, ci între a-l păstra pe acesta sau a alege altul. Într-o competiţie electorală adevărată cele 6 milioane de voturi ar fi fost, fără îndoială, repartizate alfel. Iar exemplul cel mai elocvent poate fi acela al alegătorilor de etnie maghiară. E greu de crezut că cei 58% dintre ei ar mai fi votat cum au votat, dacă ar fi avut de ales între actualul preşedinte şi un candidat propriu al UDMR. Probabil că inclusiv prezenţa la urne ar fi fost mai mare.

Din această perspectivă, chiar şi “asumarea responsabilităţii” de către liderii partidelor din “coaliţia antiprezidenţială” se relativizează. Repet, sondajul de la care am plecat demonstrează că fiecare dintre formaţiunile respective şi-a păstrat un anumit electorat, adevărata problemă fiind faptul că niciuna dintre ele nu are deocamdată o alternativă viabilă pentru funcţia de preşedinte.

Nervii Preşedintelui

Urmărind poziţiile “oamenilor de bine”, varianta 2007 – fie ei simpli cetăţeni, politicieni sau gazetari – exprimate pe forumuri, bloguri şi chiar în unele ziare şi emisiuni de televiziune, mi-e tot mai limpede că noua “coaliţie antiprezidenţială”, alcătuită de această dată din ONG-uri, asociaţii ale jurnaliştilor şi ale minorităţilor, plus Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării este pe cale să facă exact aceeaşi “greşeală” comisă şi de politicienii care au declanşat procesul de suspendare a lui Traian Băsescu: cu cât îl critică mai ferm şi mai bine argumentat pe şeful statului, cu atât îi sporesc cota de popularitate în rândul electoratului!

În actuala stare de spirit din ţară, mă tem că absolut orice ar face domnia sa, mergând până la declanşarea unui conflict armat împotriva Parlamentului, în tentativa de a “reforma clasa politică” şi a-şi impune măreţul “program de modernizare a României” şi-ar găsi imediat o mulţime de partizani. Îi şi văd pe reprezentanţii societăţii civile apărând prin toate talk-show-urile pentru a ne explica de ce nu se mai putea altfel, cum era unica soluţie, subliniind, eventual, că totuşi nu-i dau un cec în alb pe termen nelimitat şi că vor înceta să-l mai susţină de îndată ce s-ar convinge că ar intenţiona, de pildă, să nu mai organizeze alegeri libere! Am impresia că se petrece acum un fenomen similar celui de la sfârşitul anilor ‘60, când toată lumea îl adora pe Ceauşescu pentru atitudinea sa în cazul invadării Cehoslovaciei de către URSS. Trezirea din euforie a venit din păcate când nu mai era nimic de făcut.

Ce vreau de fapt să spun este că nu ne putem baza decât pe însuşi Traian Băsescu şi pe propria-i responsabilitate pentru ca lucrurile să nu degenereze într-un fel sau altul. Opoziţia, inclusiv la nivelul societăţii civile, e ca şi inexistentă. Din nefericire, comunicatul de ieri al preşedintelui, în care pe lângă legitimul recurs făcut la decizia CNCD, nu se poate abţine să nu acuze o instituţie a statului român că abordează cazul său într-o manieră “specifică fostei Securităţi”, nu e de natură să liniştească pe nimeni. Mi se pare o formă de intimidare a unei instanţe de judecată, în fond, inacceptabilă din partea Preşedintelui României.

Cred că problema cea mai îngrijorătoare la ora aceasta este că pe Traian Băsescu pur şi simplu l-au lăsat nervii. Episodul de sâmbătă, cu telefonul, nu poate fi explicat decât printr-o cădere nervoasă a domniei sale, justificată probabil de stresul din ultimele săptămâni. Însă dacă “nebunia temporară” poate constitui o circumstanţă atenuantă într-un tribunal, în politică, mai ales cea la nivel înalt, lucrurile stau cu totul altfel, iar o recidivă apărută în alt decor decât cel al magaziului Selgros ne-ar putea costa scump.

Tot Patriciu-i de vină!

Într-un comunicat emis ieri, Clubul Român de Presă condamnă ferm incidentul de sâmbătă, când Traian Băsescu i-a confiscat telefonul reporterului de la Antena 1, Andreea Pană, gratulând-o în plus şi cu câteva apelative jignitoare şi chiar rasiste.

Deşi în aparenţă breasla jurnaliştilor s-a arătat solidară cu decizia CRP, prin subteranele blogurilor personale atât unii dintre gazetari cât şi o bună parte a cititorilor croiţi după chipul şi asemănarea lor par mai degrabă revoltaţi de comportamentul – catalogat drept agresiv – domnişoarei Pană, decât de mârlănia şi huliganismul celui dintâi om în stat! Iar membrii Colegiului de Onoare al Clubului care au votat “sancţionarea” preşedintelui sunt comparaţi cu faimoşii 322 de parlamentari “oligarhi” şi “ticăloşiţi”.

Între timp, domnul Băsescu, trăind probabil cu impresia că cele 6 milioane de voturi obţinute la referendum îi conferă imunitate până şi în faţa regulilor bunului simţ nu a catadicsit să-şi ceară scuze personal, aşa cum nu pare dispus să se înfăţişeze în carne şi oase în faţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, preferând să trimită la înaintare tot felul de consilieri. Mă gândesc dacă n-ar fi o idee ca de aici înainte să-şi facă şi băile de mulţime tot prin intermediari.

Cert este că pe harta teatrelor de operaţiuni din întreaga lume, unde integritatea corporală a jurnaliştilor e pusă în pericol a apărut, alături de zone fierbinţi precum Irak, Afghanistan sau Kosovo şi hipermarketul Selgros din Bucureşti.

Aştept cu nerăbdare ieşirea la rampă a reprezentanţilor de vârf ai intelectualităţii româneşti, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, H.R. Patapievici, Alina Mungiu-Pippidi care să lămurească o dată în plus poporul că toate atacurile împotriva lui Traian Băsescu din ultimii doi ani – culminând acum cu acelea venite din partea organizaţiilor interne şi internaţionale ale presei sau minorităţilor – sunt declanşate ca urmare a celor trei acţiuni majore întreprinse de domnia sa: condamnarea comunismului, deconspirarea Securităţii şi lupta împotriva corupţiei. Şi că în spatele tuturor adversarilor săi se află, desigur, Dinu Patriciu.

Nepieritoarea nostalgie a partidului unic

Rezultatul referendumului de sâmbătă a tulburat apele în partidele care au susţinut demiterea lui Traian Băsescu. Cel mai afectat dintre ele pare a fi PSD, iniţiatorul demersului, unde s-au înregistrat şi primele cazuri de “asumare a responsabilităţii” prin demisie.

Până la un punct, această fierbere este de înţeles. În termeni sportivi, înfrângerea coaliţiei antiprezidenţiale este una “surprinzătoare prin proporţiile scorului”. Un 60 la 40, de pildă, ar fi fost probabil ceva mai uşor de digerat decât acest 75-25 şi poate că într-adevăr o altă strategie de campanie ar fi reuşit măcar să limiteze dimensiunile dezastrului, deşi personal am mari îndoieli. Observ însă că mulţi dintre cei care se situează acum în tabăra lui “v-am spus eu!”, atât dintre învingători cât şi dintre învinşi, atacă de la temelii întreaga acţiune a cărei finalitate a fost referendumul.

Dintr-un anumit punct de vedere, acest tip de atitudine mi se pare periculos. În fond, cei 322 de parlamentari, dincolo de acuzele mai mult sau mai puţin întemeiate care li se aduc, şi-au justificat demersul prin apărarea unui principiu şi au demonstrat măcar că se plasează într-o opoziţie lipsită de echivoc faţă de Traian Băsescu şi gesturile sale. Ideea că “s-au îndepărtat de aspiraţiile electoratului” are acoperire doar în parte. A-şi schimba acum poziţia numai pentru a fi pe placul majorităţii, a celor peste 6 miloane de cetăţeni care continuă să-l susţină necondiţionat pe preşedinte mi s-ar părea înainte de toate o dovadă de oportunism şi laşitate.

Cum ar fi ca, “respectând voinţa maselor” şi pentru a-şi ameliora scorurile din sondaje, PNL, PSD, PRM, PC şi UDMR să intre în bloc în corul celor care-l ridică în slăvi pe Băsescu, alături de PD şi PLD?! La urma urmelor, filmul din 19 mai nu este decât un remake uşor edulcorat al celui de la alegerile din 1990, în care Ion Iliescu îşi spulbera concurenţa cu un şi mai categoric 85 la 15. Din fericire, atunci partidele care-i reprezentau pe cei puţini au rămas ferm pe poziţii, ducându-şi cu stoicism crucea, ceea ce în final s-a dovedit a fi un lucru benefic pentru democraţie. Sper din suflet că şi astăzi măcar o parte dintre adversarii preşedintelui reconfirmat (eventual aceiaşi din urmă cu 17 ani) nu se vor speria de rezultatul de sâmbătă şi vor rămâne consecvenţi, indiferent de riscuri, pentru a ne feri de pericolul reinstaurării partidului unic în România.

“Sinucidere” sau “eutanasiere”?

Aşa cum era de aşteptat, referendumul a consfinţit reîntoarcerea lui Traian Băsescu la Cotroceni. Dincolo de cârtelile adversarilor săi, legate în special de rata scăzută de participare la scrutin, victoria este una cât se poate de clară. Cartoful fierbinte se află acum în mâinile celor care au constituit aşa-zisa coaliţie antiprezidenţială.

Primul efect notabil a fost declaraţia de ieri a liderului PNL Bucureşti, Ludovic Orban, conform căreia cea mai puternică organizaţie liberală va susţine în forurile de conducere trecerea partidului în opoziţie. Chiar dacă anunţul a părut a fi uşor pripit, la cald, ideea nu este una rea. Atât votul de sâmbătă cât şi poziţia foarte multor lideri de opinie din ultima vreme au demonstrat cu vârf şi îndesat că PNL se confruntă cu o serioasă problemă de imagine, la care au contribuit din plin şi gafele mai mici sau mai mari făcute de diverşi reprezentanţi ai lui din guvern, prompt speculate de adversari. Aş spune că există în momentul de faţă un soi de ură generalizată faţă de liberali, identificaţi în mod absurd cu “oligarhii” şi “răul absolut” Patriciu, întru totul asemănătoare aversiunii manifestată în primii ani de după Revoluţie faţă de ţărănişti şi Corneliu Coposu.

Retragerea de la guvernare ar putea reprezenta o soluţie de salvare a PNL, care altfel s-ar vedea confruntat cu riscul de a rămâne în afara Parlamentului la viitoarele alegeri. Lipsiţi de principalul cal de bătaie, Traian Băsescu şi oştirile sale portocalii ar trebui să găsească soluţii concrete de ieşire din criza pe care căderea guvernului ar provoca-o, una mult mai mare, după părerea mea – cu efecte resimţite chiar şi în economie – decât joaca de-a “uite preşedintele, nu e preşedintele” din ultimele săptămâni.

Desigur, mişcarea preconizată de Orban are şi riscuri. Fără îndoială că se vor găsi în partid destui nemulţumiţi şi oportunişti care, deposedaţi peste noapte de avantajele puterii, se vor reorienta rapid către PD şi PLD. Însuşi premierul Tăriceanu e greu de crezut că va accepta să renunţe de bunăvoie la poziţia păstrată cu atâtea eforturi. Nici din punct de vedere tactic domnul Orban nu a găsit, probabil, cea mai bună modalitate de a arunca bomba de ieri. Mai înţelept ar fi fost ca o asemenea informaţie să iasă “pe surse”, abia după întrunirea Delegaţiei Permanente, în situaţia când propunerea n-ar fi fost adoptată, cu atât mai mult cu cât ea are, presupun, şi un scop secundar, acela de a arăta pisica celorlalte partide care încă nu se simt pregătite pentru alegeri anticipate.

Liberalii au de luat o decizie grea, crucială pentru viitorul partidului. În starea de spirit actuală ar fi o prostie să-şi închipuie că rămânerea la guvernare le-ar putea aduce beneficii de imagine, indiferent de prestaţie. În schimb, vor trebui să analizeze cu multă atenţie dacă în locul unei “sinucideri” prin demisie a Guvernului Tăriceanu, n-ar fi totuşi preferabil să aştepte “eutanasierea” printr-o previzibilă moţiune de cenzură.

Estimări rezultate referendum

Participare la vot: 44,45%
Voturi NU: 74,48% (6.059.315)
Voturi DA: 24,75% (2.013.099)

Mărturisesc!

Astăzi m-am hotărât să fac o mărturisire. Deşi sunt un alegător conştiincios, participant la mai toate scrutinele din 1990 şi până astăzi, niciodată nu am votat – şi nici nu mi-a trecut măcar prin minte să o fac vreodată – cu Corneliu Vadim Tudor. De ce? Într-un cuvânt: de teamă. Mi-am imaginat ce s-ar putea întâmpla dacă liderul PRM ar ajunge Preşedintele României.

În primul rând, am fost speriat de limbajul său violent şi de modul în care-şi ataca fără pic de discernământ adversarii politici, catalogându-i pe toţi drept hoţi, corupţi, mafioţi, oligarhi (sau memoria îmi joacă o festă?) şi propunându-şi să-i pedepsească exemplar, aruncându-i de-a valma, după procese sumare sau chiar fără, în puşcării gigantice special construite, executându-i pe stadioane sau trăgându-i în ţepe instalate prin pieţele Capitalei şi prin parcuri (ori...?) .

În al doilea rând, am avut întotdeauna o repulsie faţă de numai presupusul, dar foarte probabilul său trecut securisto-comunist. E adevărat, niciodată nu a apărut vreun dosar de informator, ofiţer de Securitate sub acoperire sau ceva asemănător, însă funcţiile deţinute de domnia sa în structurile politice şi administrative dinainte de 1989 mi-au ridicat mari semne de întrebare.

În al treilea rând, mi s-a părut că este un om care prin manifestări şi prin acţiunile întreprinse ar putea pune întreaga ţară în pericol. Prea puţin diplomat şi incapabil de dialog, mult mai dispus să-şi asume rolul de Sfânt Gheorghe călare pe un cal alb şi aflat într-o perpetuă luptă de unul singur împotriva balaurului corupţiei şi a conspiraţiilor universale potrivnice României, fie ele evreieşti, ungureşti, ruseşti sau masonice, nu ar fi făcut decât să creeze un haos politic în interiorul ţării şi o izolare pe plan extern. În timpul mandatului său n-am fi prins prin Bucureşti picior de şef de stat sau de guvern important din Europa şi din lume; adio, Bush, Blair, Chirac, sau măcar Putin! Nimeni nu l-ar fi invitat nicăieri şi nu ar fi acceptat vreo invitaţie de-a lui. Tot mapamondul ar fi privit în schimb cu îngrijorare cum se degradează, de pildă, relaţiile României cu Republica Moldova sau cu Rusia.

Lista ar putea să continue, de la declaraţiile sale antisistem, în care instituţiile statului în frunte cu Parlamentul sunt discreditate şi văzute drept cuiburi de ticăloşi şi mafioţi, până la incapacitatea de a accepta rezultatele unui vot democratic şi acuzele zgomotoase că alegerile sunt fraudate, ori de câte ori nu ies aşa cum ar dori. Dar pentru a nu mai lungi povestea, am să închei spunând că n-am votat niciodată cu Corneliu Vadim Tudor de teamă să nu fie... ca acum.

Uriaşa ipocrizie II: Minciună, diversiune şi demagogie

Cea mai “mică” dintre acuzaţiile aduse de către susţinătorii lui Traian Băsescu celor 322 de parlamentari care au avut altă opţiune decât ar fi poftit domniile lor, în afară de faptul că sunt hoţi, ticăloşi, oligarhi etc., este că ar fi votat pur şi simplu la comanda şefilor de partid, precum “maimuţoii”, deoarece au fost aleşi pe mult hulitele liste. Ca nişte discuri de patefon stricate, pe(le)diştii repetă, unul câte unul şi în cor, la nesfârşit, că respectivii nu s-au consultat cu alegătorii din propriile circumscripţii înainte de a aproba propunerea de suspendare.

La o cât de sumară analiză se va vedea limpede că şi această idee este absurdă şi cu siguranţă ipocrită. În primul rând, nu reiese de nicăieri că senatorii şi deputaţii PD şi PLD înşişi s-ar fi consultat cu alegătorii lor mai mult decât ceilalţi. Poate ar fi avut surprize! Apoi, trebuie spus răspicat că dacă au existat parlamentari care să voteze în bloc, la comandă, “cu bilele la vedere” – după ce iniţial ameninţaseră că, tot în bloc, vor părăsi de-a dreptul sala de şedinţe pentru a-şi manifesta chiar mai ostentativ opoziţia, aşa cum au făcut-o în cazul învestirii Guvernului Tăriceanu II – au fost tocmai cei democraţi şi liberal-democraţi!

Lipsa (premeditată?) de logică a taberei băsesciene se împleteşte însă perfect cu minciuna sfruntată. Prima se manifestă atunci când fanii preşedintelui suspendat susţin că lucrurile ar fi stat diferit dacă aleşii pesedişti ar fi votat după cum le dicta conştiinţa, fără constrângeri de partid. Domniile lor se prefac a uita că PSD este de facto inamicul lui Băsescu, pe care nu l-au vrut niciodată preşedinte, aşa încât orice prilej de a-l detrona nu putea decât să-i bucure. Cu sau fără ordin, orice pesedist “responsabil faţă de alegătorii săi”, aceia care au votat cu Năstase în 2004, era firesc să-l dorească suspendat pe Traian Băsescu.

Minciuna apare atunci când vine vorba de PNL şi UDMR. Ambele formaţiuni au anunţat, în urma întrunirii forurilor de conducere, că lasă deplina libertate reprezentanţilor din Parlament să voteze fiecare după cum crede de cuviinţă. La vremea aceea erau chiar acuzate că nu au curaj să-şi asume clar responsabilitatea pentru suspendare, tocmai pentru că în interior părerile erau împărţite. Prin urmare, liberalii şi maghiarii au votat la liber şi... s-a ajuns la 322.

În concluzie, absolut întregul eşafodaj prin care Traian Băsescu şi prietenii săi politici au încercat să-şi discrediteze adversarii se bazează numai pe minciună, diversiune şi demagogie. Aşa încât... are 79,1% şanse de succes!!

Uriaşa ipocrizie

Încă din momentul aprobării de către Parlament a propunerii de suspendare a lui Traian Băsescu pentru încălcarea Constituţiei, susţinătorii domniei sale i-au acuzat pe cei 322 de senatori şi deputaţi care au votat-o că de fapt ei sunt aceia care comit o ilegalitate, câtă vreme Curtea Constituţională a dat un aviz negativ raportului întocmit de Comisia Voiculescu.

Dincolo de faptul că avizul Curţii este numai unul consultativ, dincolo de faptul că aceeaşi Curte în finalul respectivului aviz consemna negru pe alb că “Rămâne ca Parlamentul să decidă...”, sau că după vot a consfinţit legalitatea procedurii, constatând instituirea interimatului la funcţia de Preşedinte, unii dintre adversarii lui Traian Băsescu au reamintit că în urmă cu câţiva ani, pe vremea când la Cotroceni se afla Ion Iliescu, a existat o situaţie perfect asemănătoare. Şi atunci şeful statului a fost acuzat de încălcări ale Legii fundamentale, şi atunci Curtea Constituţională a dat un aviz negativ (încă mai limpede decât acum), şi atunci s-a trecut peste el, numai că propunerea a fost respinsă, deoarece maşina de vot pesederistă încă funcţiona impecabil. La vremea aceea, printre cei care au mers până în pânzele albe în tentativa de a-l suspenda pe Ion Iliescu s-a numărat şi Traian Băsescu însuşi, chiar dacă acum pare lovit de o foarte convenabilă amnezie. Practic, domnia sa era unul din cei o sută şi ceva de parlamentari care jucau rolul celor 322 de astăzi, cu diferenţa că atunci nu constituiau, din păcate, decât o minoritate.

Absolut năucitoare mi s-a părut în acest context declaraţia de ieri a preşedintelui suspendat, care cu o seninătate impecabil mimată încerca să manipuleze (ca să nu spun prostească în faţă) o ţară întreagă “admiţând” că atunci Parlamentul (în întregul lui!) a avut dreptate să respingă cererea de suspendare, în timp ce acum, nu Parlamentul, ci cei 322 au greşit! Aşadar, când Parlamentul ia o decizie “corectă” – apreciată ca atare în funcţie de toanele domniei sale şi de perspectiva sa, eventual diferită peste ani, asupra unor întâmplări – este o instituţie unitară, respectabilă ş.a.m.d., iar când ia una care nu-i convine este judecat pe bucăţele, cu 322 de “ticăloşi”, “hoţi”, “oligarhi”, “listaci”, etc. şi 108 “responsabili”.

Iată cum cel mai puternic argument pe care se bazează întreaga campanie a taberei pro-Băsescu are la origini o uriaşă ipocrizie. Să fie limpede pentru toată lumea: cei 322 de parlamentari de astăzi sunt exact la fel de buni sau răi, de manipulaţi sau nu, de legitimi sau ilegitimi ca şi cei de odinioară, în frunte cu Traian Băsescu! Din acest punct de vedere, faptul că cei de atunci au eşuat, iar cei de acum au avut succes nu are nicio relevanţă.