PER TOTAL, E... PACE!

Ieri, într-o emisiune la Realitatea TV, după trei ore de discuţii despre jurnalism, politică şi raportul dintre ele, pentru a ne convinge că în România presa este cu adevărat responsabilă, şi mai ales prin comparaţie cu clasa politică, Adrian Ursu a adus drept argument faptul că, în ciuda crizei economice mondiale, la noi nu a căzut nicio bancă, deşi ar fi fost la-ndemâna şi degetul mic al oricărui ziar sau post de televiziune să provoace aşa ceva!

Dincolo de neînsemnatul amănunt că, taman la Realitatea, o crainică repeta zilele trecute cu pasiune (“vă reamintim...!”) că dintr-o bancă autohtonă (nenominalizată, e drept) s-au scos “conform unor informaţii” nu ştiu câte milioane de euro într-o singură zi, afirmaţia domnului Ursu este la fel de corectă şi de sofistică precum aceea că şi politicienii noştri sunt foarte responsabili deoarece, iată, nu ne aflăm în conflict militar deschis cu nicio ţară vecină.

SALARIILE SUNT OK - BENEFICIARII LOR, NU

De câteva zile, practic întreaga presă a căşunat, ca la un semnal, pe salariile unor funcţionari plătiţi dintotdeauna regeşte de la Buget, dar care, din păcate, devin subiecte de primă pagină doar din când în când, în momente dinadins alese ca din întâmplare în campaniile electorale, ca să se bucure tura viitoare şi ceilalţi de fix aceleaşi privilegii, indexate corespunzător cu (cel puţin) rata inflaţiei.

Din punctul meu de vedere, problema nu constă în nivelul acestor salarii, ci în felul cum sunt “selectate” personajele, de cele mai multe ori bizare, care le primesc. Adică, aş înţelege dacă statul român ar fi chiar şi mai generos cu nişte angajaţi supercalificaţi, manageri sau experţi de renume mondial în domeniile respective, desemnaţi în urma unor concursuri internaţionale, dar nu cu diverşi clienţi politici care s-au remarcat doar prin incompetenţa probată în funcţiile anterioare din care au fost schimbaţi, şi al căror merit principal este că au culoarea adecvată la carnetul de partid. Nici măcar explicaţia conform căreia un salariu mare e menit să-l ferească de şpagă şi alte ispite pe cel care-l primeşte nu ţine, de vreme ce, teoretic, doar de-aia avem un DNA atât de apreciat până şi la Bruxelles, nu?

IMPOSIBILA DEMISIE

Aşa cum, într-un anturaj dominat de mitocănie şi fariseism, orice om bine-crescut, dacă nu vrea să fie privit ca un excentric şi chiar să aibă de suportat consecinţe dintre cele mai neplăcute, trebuie să se adapteze şi să renunţe la comportamentul de bun-simţ, în lumea politică românească, actualului guvern îi este practic refuzat singurul gest de normalitate în acest moment, după toată nebunia declanşată de opoziţia sprijinită de sindicate, sau invers, şi anume demisia.

Fără îndoială că toţi aceia care până acum îi cereau de cel puţin trei ori pe zi să facă asta, de la jurnalişti şi analişti până la lideri ai partidelor adverse, vor sări să-l acuze de iresponsabilitate, pentru că în plină criză economică mondială “aruncă ţara în haos”, “dezertează”, “preferă să ţină cont de calculele electorale” şi aşa mai departe... Iar PNL ar fi o victimă sigură la alegeri, mai ales că a apucat deja să-l desemneze drept candidat la funcţia de premier pe cel în exerciţiu, domnul Tăriceanu, care, pe bună dreptate, după o demisie nu va mai putea convinge pe nimeni că este numai bun pentru încă un mandat!

POMENILE CELORLALŢI

Convins că numai incompetenţa şi reaua-voinţă a actualului guvern liberal stau în calea fericirii profesorilor, Cezar Preda dă, pe unde apucă, asigurări că PD-L a găsit soluţia prin care, odată ajuns la guvernare, să poată asigura imediat creşterea cu 50% a salariilor din învăţământ, socotită de domnul Preda cât se poate de firească(?!): renunţarea la... (celelalte) pomeni electorale!

În viziunea sa, cea mai scandaloasă dintre ele, şi care ar trebui blocată neîntârziat, o reprezintă banii daţi de cabinetul Tăriceanu către localităţile controlate de PSD şi PNL. La drept vorbind însă, oricât de subiectiv ar fi repartizate, asemenea fonduri sunt folosite, chiar dacă şi cu vădite scopuri electorale, pentru niscai investiţii – o şcoală zugrăvită, o uliţă asfaltată, o conductă de apă trasă – nu aruncate pe salarii care să alimenteze mai degrabă inflaţia decât familiile profesorilor.

O PESEDISTĂ, NIŞTE SINDICALIŞTI ŞI UN FEL DE ARITMETICĂ

După ce zilele trecute fosta ministresă a Educaţiei, pesedista Ecaterina Andronescu, făcea pe degete o socoteală aiuritoare, de preşcolar, scăzând din cei 50% cu care ar trebui să crească salariile profesorilor 9% deja aprobaţi de Guvern, 9% inflaţia pe anul acesta (inflaţie acoperită tocmai de cei 9% anteriori!), vreo 21% cât ar fi trebuit, conform nu ştiu cărui acord, să crească salariile... anul viitor, şi ajungând astfel la concluzia că de fapt toată discuţia se poartă în jurul unei creşteri de doar... 10% (iar dacă mai scădea şi inflaţia de la anul, cum fac unii sindicalişti, i-ar fi ieşit că profesorii trebuie să vină cu bani de-acasă!), astăzi sindicatul “Spiru Haret”, condus de un foarte guraliv domn Nistor, a depus la DNA o plângere penală împotriva câtorva membri ai Cabinetului pentru că refuză să pună în aplicare o lege adoptată de Parlament (dar care n-a fost nici promulgată de Preşedinte, şi cu atât mai puţin publicată în Monitorul Oficial!) şi pentru că dezinformează populaţia pretinzând că e vorba despre o creştere salarială de 50%, când în realitate ar fi de numai... 45%!

Pentru adevărata informare corectă a cetăţenilor, legea aprobată de Parlament prevede de fapt o creştere cu... 54% (şi cu 74% pentru profesorii universitari), domnul Nistor ajungând la acel 45% după ce a scăzut şi el, hodoronc-tronc, cei 9% conveniţi anterior cu Guvernul. Cum însă aritmetica (şi nu numai) învăţată de DNA este aceea predată la Cotroceni, miniştrii acuzaţi pot avea surprize mari în zilele următoare...

LA MAL, ÎN VAL...

Aflat în pericol să se înece la malul mandatului în valul pomenilor electorale proprii şi mai ales ale mărinimoşilor pe banii lui adversari politici – pomeni pe care se străduieşte acum, tardiv şi cam degeaba, să le stopeze, spre disperarea alegătorilor nerăbdători să-şi demonstreze maturitatea atinsă după aproape 20 de ani de democraţie votând (tot) cu cine promite mai mult – guvernul îşi vede contestate şi realizările cu care doar în urmă cu câteva zile se lăuda de duduia economia, inclusiv de către analişti cu pretenţii de echidistanţă.

Asta e, pe undeva, ca şi cum un om care se lăuda alaltăieri că este sănătos tun, iar pe care ieri l-a lovit autobuzul, ar fi acuzat că a minţit cu neruşinare, câtă vreme, iată, drept dovadă irefutabilă, azi a ajuns să zacă pe un pat de spital! E drept că şi omul nostru a cam umblat pe mijlocul drumului...

GHICITOARE ADEVĂRATĂ

Pornind de la premisa că în România presa nu este interesată decât de veştile proaste, pe care de multe ori, atunci când nu le are, nu ezită să le scornească sau măcar să le determine, ce concluzie ar trebui să tragă un telespectator avizat, care, în contextul crizei economice mondiale, vede la un moment dat pe ecranul televizorului său pornit fără sonor pe un post de ştiri, la patru ore de la deschiderea unei burse, următorul titlu: “Bursa a deschis astăzi cu o scădere de 5,3%”; în ultimele patru ore, bursa a mers mai bine sau mai rău?


Răspuns: evident că mai bine, altminteri, dacă la momentul transmisiei, scăderea ar fi fost, să spunem, de 7,5%, acesta ar fi fost titlul, cu sau fără mesaje auxiliare gen “ultima oră”, “news alert” sau “breaking news”. De vreme ce ştirea cea mai proastă, şi deci singura care merită subliniată (indiferent de consecinţe!), este cea din urmă cu patru ore, e clar că după aceea lucrurile s-au îndreptat.

DESPRE FUNIE ÎN CASA SPÂNZURAŢILOR...

De parcă PD-L ar fi propus pentru postul de premier vreun tinerel gen Cristian Boureanu, Raluca Turcan sau, de ce nu?, pe Elenea Udrea în persoană, cel mai sărman cu duhul şi simţul ridicolului dar mai dotat cu al umorului involuntar politician autohton, Emil Boc, s-a trezit făcând un fel de glumă demnă de el însuşi, spunând că Mircea Geoană şi Călin Popescu Tăriceanu fac parte din “muzeul antichităţilor României politice”. Probabil că micul lider pedelist n-a vizitat şi încăperile din fundul muzeului, unde cu siguranţă ar fi dat peste figurina de ceară, ponosită şi plină de praf a prim‑ministrului confiscator de valută, din vremurile când ţara era încă bântuită de hoardele popoarelor migratoare venite tocmai din Valea Jiului, Theodor Stolojan.

Ca dovadă că şi asupra domnului Stolojan anii tranziţiei au lăsat urme este faptul că a început să-l cam lase memoria. Joia trecută, prezent aproape concomitent în două studiouri diferite de televiziune, dânsul îşi amintea numai cât de ticăloşi erau PSD-ul şi Ion Iliescu din perioada 2001-2004 şi îşi exprima uimirea că liberalii au putut să dea acum mâna cu asemenea duşmani, în schimb a fost nevoie să i se pună, în ciuda protestelor sale, un foarte elocvent filmuleţ pentru a-şi aminti vag, ca prin ceaţă, cu câtă preţuire şi entuziasm vorbea în 1996 despre... aceiaşi Ion Iliescu şi PSD (numit, încă, PDSR), mult mai comunistoizi şi “nereformaţi” pe atunci, şi care, evident nu datorită lui, tocmai erau pe cale să ne scutească măcar pentru patru ani de prezenţa lor în fruntea bucatelor!

MULŢIMEA VIDĂ

Scor nul, 0-0-0, între PNL, PSD şi PD-L, care au aprobat în unanimitate creşterea salariilor din învăţământ cu procente de ani ’90, într-o voioasă lipsă de responsabilitate şi pornind de la premisa absolut corectă că şi electoratul este cel puţin la fel de prost, astfel încât ar fi sancţionat inevitabil la alegeri pe oricine ar fi îndrăznit să se opună. Desigur, dacă politicienii noştri n-ar fi la nivelul scorului amintit, şi de vreme ce beneficiile electorale oricum se anulează reciproc, ar fi putut acţiona tot într-o manieră monopolistă, dar de sens contrar, refuzând în bloc să accepte aberantele revendicări sindicale.

Aş fi totuşi curios să văd dacă, în cazul în care, într-o tesărire de luciditate, Guvernul ar găsi o modalitate de a împiedica aplicarea legii adoptate de Parlament, analiştii economici şi jurnaliştii care ţipă acum împotriva ei, avertizând, pe bună dreptate, că ar putea atrage consecinţe economice dezastruoase, vor porni o amplă campanie de presă, cu emisiuni zilnice la televiziune, articole în ziare etc., prin care să explice cât de înţelept este un asemenea gest, altminteri sinucigaş din perspectivă electorală. Am serioase dubii...

DEMAGOG SUB ACOPERIRE

Plimbat de câteva zile pe la toate televiziunile, pedelistul Gheorghe Pogea critică promisiunile electorale ale adversarilor politici de a mări pensiile şi salariile până la sume astronomice sau de a oferi tot soiul de ajutoare şi alocaţii fabuloase, pretinzând că singurele plauzibile, chiar dacă în aparenţă încă şi mai gogonate, sunt cele ale PD-L, deoarece, spre deosebire de ceilalţi, “democrat-liberalii au curajul de a spune cu onestitate cetăţenilor” de unde vor fi tăiate cheltuielile bugetare pentru a se obţine banii reorientaţi către proiectele sociale.

Fiind vorba despre un gest cu adevărat temerar din partea unui partid politic angrenat în cursa electorală şi care astfel ar putea să-şi rişte poziţia la viitoarele alegeri, era de aşteptat ca mărturisirile domnului Pogea să fie cutremurătoare, domnia sa anunţând că vor fi micşorate drastic investiţiile în alte domenii importante. Când colo, aflăm cu uşurare că salariile de sute de euro, pensiile îndestulătoare, ba chiar şi construcţia a mii de kilometri de autostrăzi, ori alocarea unor sume fără precedent la Sănătate şi Învăţământ vor putea fi asigurate de o eventuală guvernare portocalie... doar prin reducerea cheltuielilor pe autoturismele de serviciu şi pe calculatoarele ministerelor!

A... POLITIC!

Un vajnic tovarăş lider de sindicat din învăţământ îi tot ameninţă de ceva vreme pe liberali şi pe social-democraţi că dacă nu vor creşte cu un procent absurd de mare salariile pe ramură, nu mai puţin de 400.000 de alegători‑sindicalişti de rând, başca familiile conexe, vor şti cu cine altcineva să voteze în bloc la scrutinul plasat în mod fericit peste doar două luni.

Nu cred să fie aici vorba despre vreun şantaj odios, folosit doar de partidele de opoziţie pentru atingerea scopurilor, şi nici măcar de implicarea directă şi ilegală a unor sindicate în politică, însă mă întreb ce-l împiedică pe cetăţeanul cu pricina să înfiinţeze de-a dreptul un partid, în loc să susţină pe faţă PD-L-ul în care numai ce a intrat un alt coleg de-al său. Cu atâţia votanţi fideli, n-ar avea nicio problemă să acceadă în Parlament.

CIOC-CIOC!

Ca în gagul cu cetăţeanul uşor sclerozat care ciocăne în masă şi apoi dă fuga la uşă să vadă cine a bătut, Consiliul Superior al Magistraturii, în încercarea de a se arăta cu orice preţ echidistant din punct de vedere politic, după ce l-a muştruluit pe Traian Băsescu, acuzându-l că a făcut presiuni asupra justiţiei prin antepronunţarea în cazul privitor la delimitarea colegiilor uninominale de către Guvern, l-a luat la refec şi pe premierul Tăriceanu, pentru că la rândul său vorbise despre... presiuni făcute asupra justiţiei, fără a da amănunte (deşi era la mintea cocoşului, dacă nu a magistratului, că se referea tocmai la Preşedinte), ceea ce, în opinia CSM, poate fi socotit tot un fel de presiune asupra justiţiei!

Şi aşa mai departe...

PARIURI NE-SPORTIVE

La noi totul e pe dos! Dacă înaintea oricărui meci de fotbal mai important, nu se poate să nu apară la televizor cel puţin câţiva actuali sau foşti jucători şi antrenori care să declare că “din principiu” nu fac niciodată pronosticuri, când se aşteaptă decizia crucială a unei instanţe de judecată, Preşedintele ţării este primul care să-şi dea cu părerea în avans, punând chiar drept miză la marea casă de pariuri ne-sportive “Cotroceni” slujbele câtorva mărunţi consilieri juridici de pe-acolo, ameninţaţi voalat cu concedierea dacă nu sunt în stare să-şi convingă, efectiv peste noapte, colegii de breaslă judecători să voteze cum le dictează conştiinţa şefului suprem.

Iar pentru ca tacâmul să fie complet, piesa de rezistenţă a dosarului cu care PRM vrea să demonstreze în faţa Curţii de Apel că Guvernul a introdus votul uninominal printr-o Hotărâre ilegală este tocmai declaraţia lui Traian Băsescu, prin care domnia sa, ca parte a Executivului, “recunoaşte” delictul săvârşit! Toate acestea fiind, desigur, în viziunea celor mai curaţi la suflet şi mai săraci cu duhul, simple coincidenţe...

POATE LA FOTBAL...

Întrebat ieri de o jurnalistă dacă există vreo diferenţă între felul în care e tratat un ministru pentru care s-a cerut urmărirea penală şi care, conform Constituţiei, poate fi suspendat de Preşedinte şi un ministru trimis în judecată, domnul Victor Ponta, care îşi face un titlu de glorie din a recunoaşte cu fiecare ocazie că nu se pricepe la absolut nimic altceva (poate cu excepţia fotbalului) decât la chestiunile juridice, în care se pretinde însă un as, a răspuns tare, răspicat şi în mod repetat (semn că a înţeles bine întrebarea): NU!

Cum însă în acelaşi articol 109 alin. (2) din Constituţie se precizează că “Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie”, reiese că eminentului jurist pesedist îi stau în caracter, pe lângă alte obiceiuri urâte, şi ignorarea propoziţiilor ceva mai scurte (dar nu mai puţin importante!) din articolele de lege, ceea ce-i limitează aria adevăratei competenţe cel mult la amintita ramură sportivă.

RĂPUS LA MUNCĂ

Cum nici în politică nu există faptă bună care să scape nepedepsită, după ce au aprobat în Parlament începerea urmăririi penale pentru propriul ministru al Muncii, Paul Păcuaru, liberalii constată o dată în plus că, la urma urmelor, când vine vorba despre ranchiună şi răzbunare, Traian Băsescu nu este câtuşi de puţin atât de imprevizibil pe cât spune legenda. În consecinţă, în timp ce basmaua curată Adrian Năstase şi PSD-ul aferent îşi văd liniştiţi de campania electorală, Păcuraru îngroaşă rândurile marilor corupţi liberalo-udemerişti, socotiţi vinovaţi până la tardiva probă contrarie.

Acum, singura şansă a domnului Păcuraru este să pozeze în faţa electoratului de vârsta a treia drept victimă căzută în lupta cu balaurul de la Cotroceni pe altarul creşterii pensiilor şi rezolvării problemei grupelor de muncă (sau cam aşa ceva...)!

MICUL ÎNCHIS

Nu ştiu cât de culturale au fost manifestările desfăşurate ieri şi alaltăieri cu ocazia Zilelor Bucureştiului, dar din cauza lor eu chiar era să ratez un film, fiindcă deşi mă aşteptam ca nişte străduţe de prin centrul istoric (pe care eu mi-l imaginam mai în apropierea Curţii Vechi) să fie închise, nu am crezut că gluma se va întinde până dincolo de bulevardul Kogălniceanu-Regina Elisabeta, aşa că după ce mi-a luat mai bine de o jumătate de oră să ajung cu maşina de la Piaţa Unirii la Universitate, unde n-am reuşit să parchez în spate, cum fac de obicei fără probleme în weekend, pentru că accesul era interzis aiurea, m-am cam pus pe înjurat.

Iar eu mă număr printre cei care în general apreciez iniţiative de acest fel!

VREO DOUĂ SĂPTĂMÂNI...

ANTENA YOUTUBE 3

Într-un top “culmea prostiei” în televiziune, pe unul dintre locurile fruntaşe aş plasa, fără ezitări, noul “format” al emisiunii “Sinteza zilei” de la Antena 3, realizat în bună măsură pe baza unor clipuri preluate de pe YouTube, a căror legătură cu subiectul în dezbatere este cel puţin forţată, dacă nu zero. Mi se pare penibil ca un post cu mari pretenţii să încerce să-şi crească ratingul cu ajutorul unor filmuleţe obţinute gratuit, fără niciun merit propriu, şi a căror calitate tehnică, în era televiziunii digitale, HD etc. este execrabilă (nu ştiu cum se face, dar eu le văd mai bine până şi pe calculatorul meu cu pedale şi manivelă)!

Culmea culmilor prostiei a fost însă atinsă într-o seară, când s-a apelat tot la un filmuleţ de pe YouTube pentru a se prezenta un fragment dintr-o emisiune mai veche difuzată chiar pe Antena3! Şi când te gândeşti că Dan Diaconescu şi al său OTV trec drept singurii vinovaţi pentru “tabloidizarea” presei audio-vizuale!

LA APĂ

Chiar şi dacă ceea ce s-a întâmplat ieri la Senat, când de pe corabia condusă din umbra catargului de întâiul marinar al ţării s-a aruncat colacul de salvare de la iminentul înec politic al lui Vadim Tudor, nu poate fi socotit decât de cei mai cârcotaşi dintre observatori un indiciu clar despre arhiva personală în care a stat ascuns atâta amar de vreme, doar pentru a fi folosit la momentul cel mai oportun, dosarul de Securitate al lui Traian Băsescu, pelediştii tot pot fi băgaţi ei la apă de acela pe care nu l-au lăsat să moară, conform cunoscutei zicători.

Cum, în situaţia sa, lui Vadim i-ar fi fost de-ajuns şi un pai de care să se agaţe, după ce tactica împroşcării cu flegme în stânga şi-n dreapta s-a dovedit a nu mai avea succes de la o vreme încoace, are acum ocazia să revină la obiceiurile contrare, dar la fel de băloase, dinainte de ‘89, schimbând numai proprietarul reversului, în speranţa că va ciupi voturile aducătoare de un nou mandat tocmai de la numiţii peledişti, cărora le va fi imposibil să respingă în mod credibil toate declaraţiile de dragoste şi efuziunile sentimentale ale tribunului deghizat în mare negociator şi făuritor de alianţe politice contra naturii (să zicem...).

IEPURI ŞI DĂBULENI

Din cele câteva exemple date de jurnaliştii de la Cotidianul într-un articol prin care încercau să demonstreze că electoratul este victima unui uriaş blat între toate forţele politice, deoarece candidaturile în diferite colegii sunt astfel “măsluite” încât oamenii importanţi ai unei formaţiuni să nu fie stânjeniţi de adversari puternici, două mi s-au părut chiar ciudate: Călin Popescu Tăriceanu se va confrunta, chipurile întru liniştita-i alegere, cu pesedistul Victor Socaciu, iar PNL şi PD-L, dorind să-l menajeze pe Mircea Geoană, nu şi-au trimis niciun lider marcant în colegiul din Dăbuleni!

Dincolo de vesela imagine a unei confruntări la vârf, între “greii” partidelor, taman în Colegiul Dăbuleni (dacă liberalii şi pedeliştii ar fi fost, nu-i aşa?, oameni cinstiţi), constat că artiştii, fie ei manelişti sadea, actori sau folkişti la pensie sunt, în viziunea gazetarilor, de la caz la caz, când personaje aduse, prin sfidarea normelor de moralitate, în politică numai pentru notorietatea lor strângătoare de voturi, când doar “iepuri” pentru adversari.

CINE N-ARE URECHI...

Nu ştiu de ce, dar parcă-mi lipsesc dezbaterile aproape zilnice, din urmă cu ceva vreme, de pe la Realitatea TV, în care mai toată lumea, cu excepţia guvernanţilor, care nici nu erau invitaţi să-şi spună punctul de vedere, era convinsă că începând din 2009 nu vor mai fi bani pentru pensii. Ţin minte că la un moment dat apăruse prin Evenimentul Zilei parcă, informaţia că însuşi Varujan Vosganian admisese, într-o discuţie la Cotroceni, că aşa se va intâmpla! Nu ştiu cât de veridică era ştirea, respectiv declaraţia ministrului, dar eu personal l-am văzut în cel puţin 4-5 ocazii dezminţind-o şi jurându-se că nici n-o făcuse, aşa încât am sfârşit prin a-l crede, el fiind probabil cel mai în măsură să ştie ce a spus şi ce nu, chiar dacă, în fond şi la urma urmelor, ar fi putut să mintă oricând – şi când spusese ce spusese, dacă spusese, şi când spunea că nu a spus nimic.

Cert este însă că luni de zile după povestea asta, anumiţi comentatori şi analişti continuau să invoce ipotetica declaraţie iniţială a ministrului drept dovadă peremptorie că – evident – din 2009 nu vor mai fi bani pentru pensii, de parcă puhoiul de dezminţiri nici n-ar fi existat. Cam aceiaşi comentatori şi analişti care se mai trezesc din când în când să spună că greşeala de acum a liberalilor este similară celei de odinioară a CDR-ului care, deşi a făcut şi lucruri bune în timpul guvernării, din cauza aroganţei... nu a comunicat suficient cu opinia publică!

(INCĂ) UN GEST ABOMINABIL!

Ieri, Guvernul a stabilit ca alegerile parlamentare să se desfăşoare pe 30 noiembrie. Anul acesta. Aşadar, nu în primăvara viitoare, cum se jurau că aflaseră din surse sigure pedeliştii şi alţii ca ei că plănuiseră liberalii, evident în cârdăşie cu pesediştii.

Fireşte, cei care – aşa cum spuneam şi cu altă ocazie – sunt oricum perpetuu nemulţumiţi, indiferent ce ar face sau n-ar face actualul executiv, s-au arătat din nou scandalizaţi, socotind că nici nu putea exista dată mai nepotrivită decât aceasta, chiar dacă din comentariile lor nu reieşea tocmai limpede ce e în neregulă cu ea – ba că e de Sf. Andrei, ba că e înainte de Ziua Naţională, ba că e după Ziua de Pensie (mărită) – în afară de faptul în sine că a fost preferată altora, în virtutea teoriei că nu se poate ca Guvernul să nu fi urmărit ceva anume, şi orice ar fi urmărit nu poate să fie decât ceva abominabil.

CINE CE DEMONSTREAZĂ?

Pentru a nu-i scoate din sărite pe toţi pedanţii care se arată revoltaţi atunci când partizanii trimiterii cât mai rapide în faţa instanţei de judecată a foştilor şi actualilor miniştrii aflaţi în vizorul DNA se exprimă neglijent, spunând că astfel aceştia vor avea ocazia să-şi demonstreze nevinovăţia (când, nu-i aşa?, orice om de bun-simţ ştie că nu acuzatul îşi dovedeşte nevinovăţia, ci procurorii trebuie să-i dovedească vinovăţia), ceea ce s-a întâmplat ieri în Senat prin votarea începerii urmăririi penale a domnilor Şereş şi Păcuraru ar trebui interpretat şi reformulat astfel: cei doi demnitari se pot duce acum în Justiţie pentru a le permite procurorilor să nu le poată demonstra vinovăţia!

Adevărul este că dacă povestea asta cu “demonstrarea vinovăţiei” acuzatului de către procuror sună bine ca principiu juridic, în practică lucrurile stau cu totul altfel. Să ne gândim doar la sensul cuvântului alibi: “dovadă de nevinovăţie rezultată din constatarea că, la data săvârşirii infracţiunii, cel învinuit se afla în altă parte decât la locul săvârşirii ei”. Iar cel care trebuie să şi-l caute şi să-l susţină este tocmai inculpatul. Prin urmare, măcar în privinţa exprimării nu e nevoie de chiar atâta stricteţe.

CE RĂU E SĂ FII MINISTRU!

Conform gândirii ţuguiate de mularea pe interesele electorale, respectiv pe forma minţilor, unor politicieni şi ziarişti autohtoni, partidele din România nu ar avea niciun motiv să câştige alegerile şi să acceadă efectiv la guvernare, deoarece culmea puterii este să rămână cum ar veni “teoretic” în opoziţie, şi prin simpla activitate parlamentară să “manipuleze” miniştrii unei alte formaţiuni, suficient de nătăfleţe încât să accepte să alcătuiască guvernul. În opinia lor, cam ăsta ar fi acum raportul de forţe dintre PSD şi PNL, chipurile net favorabil social-democraţilor, care-i au la degetul mic pe liberali!

Desigur, de la caz la caz, aceiaşi mari filosofi, tot în funcţie de interesele politice, respectiv de formele amintite mai sus, pot ajunge şi la o concluzie de sens contrar, şi anume că miniştrii sunt singurii responsabili pentru tot ce mişcă sau nu mişcă în ţară, de vreme ce ei au pâinea, cuţitul şi mai ales banii pe mână...

AFONI CU DIPLOMĂ

Printr-o “întâmplare” nu atât fericită, cât nelăsată la voia hazardului, niciunul din cele 15-20 de premii ale juriului şi “speciale” acordate la Festivalul Mamaia 2008 nu s-a suprapus cu un altul, în afară de cel al presei, despre care jurnalistul gogoman desemnat să-l înmâneze a dezvăluit că va fi identic cu Marele Premiu, spulberând suspansul şi speranţele într-un final (mai) fericit încă de pe la jumătatea Galei laureaţilor.

S-a dovedit o dată în plus că la “Mamaia” nu contează cât de prost cântă cineva, fiindcă tot se vor găsi nu doar spectatori suficient de ciudaţi, sau măcar politicoşi, încât să asculte şi să aplaude în loc să arunce cu ouă şi cu roşii stricate, cum ar fi mai firesc, ci şi destule premii cât să nu rămână niciun astfel de afon cu mâna goală.

CU SUSU-N JOS ŞI STÂNGA-N DREAPTA...

Partea cea mai deprimantă din toată această dezbatere pe tema revenirii Monei Muscă în politică este felul în care diverşi comentatori se arată de-a dreptul scandalizaţi că domnia sa ar putea candida tocmai din partea PD-L, de parcă formaţiunea zămislită din FSN-ul acuzat de fix aceiaşi comentatori că era urmaşul direct al PCR ar reprezenta acum garantul curăţeniei morale şi al desprinderii definitive a României de trecutul său securisto-comunist!!! Adică, dacă doamna Muscă ar reprezenta PSD, PRM sau, de ce nu?, chiar PNŢCD, ar mai fi de înţeles, dar PD(L)?!...


Deruta pe scena politică este atat de mare, încât probabil că nici n-ar mai trebuie să mă mire cum de un fost deţinut politic, Şerban Rădulescu-Zoner, pe al cărui CV de pe pagina de internet a Alianţei Civice scrie că, după ce a fost o vreme membru PNL, din septembrie 2000 a devenit independent, “refuzând orice colaborare cu Valeriu Stoica şi cu ceilalţi oportunişti”, s-a erijat deodată în înflăcăratul avocat al formaţiunii în care – confirmându-i-se încă o dată teoria! – Valeriu Stoica şi ceilalţi oportunişti şi-au găsit, măcar pentru o vreme, liniştea şi fericirea...

AVOCATUL ŞI INFLAŢIA

Întrebat, într-o emisiune televizată, ce părere are despre noua moţiune de cenzură cu care PSD – în încercarea disperată de a... se mai face o dată de râs, la fel ca anul trecut pe vremea asta şi cu un prilej similar – ameninţă Guvernul, avocatul Sergiu Andon, deputat al PC şi mare expert în materie de legi, Constituţie, imunităţi parlamentare, scoaterea basma curată a foştilor informatori ai Securităţii ş.a.m.d., a răspuns sec, dar pasional: “mi-o doresc!”.


Cum lucrurile nu stau tocmai bine cu Justiţia din România, atitudinea sa ar fi fost de înţeles, numai că subit, pe când moderatoarea anunţa că emisiunea a luat sfârşit, vocea domnului Andon s-a făcut din nou (cu greu) auzită, adăugând: “am şi un argument: inflaţia”!

CUM FACE MOGULUL BANI

Pentru că realizatorul emisiunii “Vorbe grele” de pe Antena 2 este în concediu, de câteva zile sunt difuzate ediţii mai vechi, lucru cât se poate de firesc, pe care-l practică şi alte televiziuni. “Originalitatea” Antenei 2 constă însă în faptul că nu există niciun fel de mesaj înscris pe ecran din care publicul să afle că nu urmăreşte o transmisiune în direct, ci o reluare.

Desigur, s-ar putea crede că este vorba despre o simplă neglijenţă, numai că, întâmplător, ea se dovedeşte a fi una profitabilă, deoarece telespectatorii care nu se prind de şmecherie, dar care sunt în continuare îndemnaţi din contumacie de către moderator să-şi exprime părererile printr-un SMS trimis la un număr cu ditamai suprataxa, sunt buni de plată, spre şi mai marea prosperitate a mogulului care deţine postul.

UN FEL DE... PACE (?!)

De nicăieri nu reiese cu mai multă limpezime cât de complicat este procesul de reinstaurare a păcii în Georgia şi cât de greu se dau ruşii duşi de acolo decât de la Realitatea TV. Sâmbătă, spre seară, sub titlul generic “Un pas spre pace” se puteau citi două informaţii extrem de încurajatoare (pentru cei care ţin cu... ursul): “ruşii au blocat accesul pe drumul spre Gori” şi “ruşii au aruncat în aer un important pod feroviar”.

Într-adevăr, pasul (oarecum dublu) pare deocamdată destul de timid. Ruşilor le-au mai rămas probabil vreo 2-3 poduri de aruncat în aer, alte câteva drumuri de blocat şi niscai oraşe de pus la pământ, după care se poate vorbi despre o pace deplină!

I-AU SINUCIS!

După ce ieri Camera Deputaţilor a respins cererea DNA de începere a urmăririi penale pentru Adrian Năstase şi Miron Mitrea, lovitura de graţie i-a fost dată imaginii Parlamentului chiar de către unul dintre împricinaţi, domnul Mitrea, care s-a hotărât să demisioneze, chipurile scârbit de atitudinea colegilor săi care, în ciuda rugăminţilor cu lacrimi de crocodil în ochi, nu s-au lăsat înduplecaţi să-i îngăduie să-şi demonstreze nevinovăţia şi să-i facă de râs pe procurorii atât de incompetenţi încât n-au fost în stare nici măcar să fabrice un dosar ca lumea, dacă de întocmit unul adevărat, bazat pe faptele săvârşite de fostul ministru al Transporturilor într-un mandat plin de umbre şi contracte prin încredinţare directă, nici nu se punea problema.

Desigur, în toată povestea aceasta ar mai exista un scenariu, şi anume că deputaţii au aranjat astfel lucrurile încât, prin contrastul dintre atitudinea demn-populistă a lui Mitrea şi cea laş-vinovată a lui Adrian Năstase, să-l compromită definitiv pe acesta din urmă. Dar e cam fantezist, deşi, altfel, încununat de succes...

UN “LIBERAL” ÎN PLUS

Aflat în continuare, din motive care, tot în continuare, îmi scapă, în PNL, deputatul Ioan Ghişe a repetat ieri preţ de aproape o emisiune întreagă – aşa cum a învăţat domnia sa dintr-un manual de comunicare scris într-o limbă pe care n-o stăpâneşte sau de la un patefon stricat că trebuie să procedeze pentru ca mesajul să-i fie bine înţeles şi de cel mai tolomac dintre telespectatori – că tot ce i se întâmplă de trei ani încoace lui Adrian Năstase în materie de Justiţie, DNA, corupţie etc. este deoarece fostul premier reprezintă o ameninţare pentru Traian Băsescu, fiind “cel mai redutabil contracandidat” al acestuia din urmă la preşedinţie.

Dacă domnul Ghişe susţine o poziţie oficială a partidului, înseamnă că liberalii au cam renunţat la ideea de a-şi lansa un candidat propriu la alegerile de anul viitor pentru cea mai înaltă funcţie în stat, preferând să-l sprijine pe Adrian Năstase! Dacă însă nu este aşa, PNL ar trebui să dea un semn, oricât de subtil, cum ar fi să-i ofere domnului Ghişe ocazia de a-şi susţine idolul din postura de coleg de partid.

ŞI NICI NU LE POTRIVEŞTE...

În subiectivitatea lor acută, politicienii de pe la noi par de multe ori atinşi de-a dreptul de anumite afecţiuni clinice sau vătămări fizice, cu efecte de mai lungă sau mai scurtă durată.

Ieri de pildă, Sever Voinescu îşi exprima profunda nedumerire în legătură cu faptul că ministrul Justiţiei a refuzat să-i prelungească mandatul lui Daniel Morar în fruntea DNA, deşi în conferinţa de presă la care a făcut anunţul a avut numai vorbe de laudă la adresa acestuia. Cum însă, în realitate, ministrul a vorbit cel puţin un sfert de oră despre “vulnerabilităţile” DNA (termen pe care l-a repetat până la exasperare!) şi implicit despre părţile slabe ale şefului instituţiei, concluzia ar fi că domnul Voinescu a suferit o subită perforare a timpanului, soldată cu surzenia temporară.

DESPRE LITORAL NUMAI DE BINE

La sfârşitul săptămânii trecute, deputatul Ioan Ghişe se plângea că, deşi simte pe propria piele în ce stare deplorabilă se află staţiunile româneşti de pe ţărmul Mării Negre, mass-media nu se ocupă cum se cuvine de acest subiect.

Este adevărat că în general reportajele televizate de pe litoral subliniază doar cât de bine se simt şi se distrează turiştii, dar probabil că asta se datorează numai faptului că, în încercarea de a respecta echilibrul între temele “pozitive” şi cele “negative” – impus tocmai printr-o iniţiativă legislativă a domnului Ghişe – posturile TV îşi cam epuizează “norma” de critici cu subiectele politice.

GUSTURI... POLITICE

Cea mai interesantă consecinţă a scandalului din jurul expoziţiei organizate de Institutul Cultural Român la New York este polarizarea (ca să nu spun pervertirea) gusturilor artistice ale celor două tabere aflate în polemică pe criterii politice. În vreme ce adversarii celui dintâi artist al ţării, Traian Băsescu, socotesc lucrările expuse acolo nişte kitsch-uri cu accente antisemite, susţinătorii săi le apreciază drept adevărate capodopere, ilustrative pentru măreţia artei plastice româneşti contemporane!

Mă aştept ca următorul scandal să izbucnească în legătură cu o acţiune similară, însă pe teme culinare.

BINE CĂ ARE CONSILIERI!

Aura de mister ce a învăluit plecarea în concediu a premierului Tăriceanu i-a revoltat pe câţiva dintre ziariştii oricum perpetuu revoltaţi de orice ar face sau n-ar face domnia sa.

E însă foarte adevărat că această plecare, către meleaguri rămase necunoscute pare-se chiar în ciuda insistenţelor de a se informa ale jurnaliştilor mai curioşi, când apele umflate ale Prutului încă sunt zugrăvite în culori portocalii de către hidrologi, şi asta cu doar câteva luni înaintea alegerilor, nu are cum să dea tocmai bine din punct de vedere electoral. Aşa încât mă întreb de câte alte perechi de consilieri străini, Silbersteini, Finkelsteini şi Andronicsteini mai are nevoie liderul liberal pentru a evita astfel de gafe, uşor de speculat de către adversari.

PUŢINI, DA’ MULŢI!

Dintr-un comentariu al lui Mircea Cărtărescu, apărut zilele trecute, am reţinut doar următorul pasaj, elocvent în privinţa “logicii” folosite de autor pentru a-şi demonstra diversele teorii: “Electoratul liberal, care-i ura pe social-democraţi mai mult ca pe oricine, a fost atât de contrariat, încât fie s-a dus la PDL, fie a îngroşat numărul absenteiştilor, spre răul democraţiei româneşti şi-al nostru, al tuturor”.

Aşadar, după cele mai bune rezultate postdecembriste ale PNL – aproape 20% la alegerile locale, mult peste tradiţionalul său 7%, şi chiar peste înşelătorul vârf de 15-16% din epoca de tristă amintire Stolojan – domnul Cărtărescu socoteşte (probabil pe degetele de la mâna sa dreaptă) că electoratul liberal... s-a împuţinat! Foarte convingător!

TOT ACOLO...

Într-o discuţie despre ziariştii, analiştii şi scriitorii intraţi în politică, Sorin Roşca Stănescu, victima unei idei preconcepute, din păcate tot mai puţin răspândite, conform căreia presa, în rolul ei de câine de pază al democraţiei, are menirea de a sublinia în general aspectele negative ale activităţii politicienilor, nicidecum de a le evidenţia realizările, care practic intră în atribuţiile lor de serviciu, aprecia faptul că, odată ajuns ministru, Varujan Vosganian a renunţat să mai colaboreze la diferite publicaţii, deoarece altfel ar fi trebuit, nu‑i aşa?, să-şi dea singur palme şi şuturi în fund, pentru mai marile sau mai micile eşecuri suferite pe linie guvernamentală.

Prezenţi la dezbatere, Sever Voinescu şi Cătălin Avramescu, doi dintre reinventatorii presei omagiale şi mari amatori de intervenţi PRO- (băsesciene), nu păreau să înţeleagă exact la ce se referă domnul Roşca Stănescu, gândindu-se probabil că anunţatele lor retrageri din publicistică pe durata “mandatelor” de politicieni urmăresc să evite nu riscul de a-şi da singuri ŞUTURI în fund, ci dimpotrivă. Chestie cu adevărat greţoasă!

AUTOCRITICA PREŞEDINTELUI

Cu atitudinea tipică unui adjunct de şef de secţie dintr-o uzină comunistă, Traian Băsescu, după ce a fost umilit cu zâmbetul pe buze de mai-marele său în gură şi chiar mai prost-crescutul “Silvio” Berlusconi, şi-a revărsat răzbunător torentul de frustrări şi mitocănii, acumulat în ore întregi de jucat rolul de băiat cuminţit, asupra unui biet ministru anonim, nimerit în bătaia camerelor de luat vederi pe când încerca să pună ordine în entuziasmele solitare ale primarilor hotărâţi să spargă digurile din dreptul propriilor localităţi, pentru a scăpa cât mai curând de ape, chiar cu riscul de a răpune prin înec caprele din gospodăriile satelor vecine.

În plus, domnul Băsescu trebuie să-şi fi înghiţit cu mari dificultăţi gafa de a vorbi relativ bine despre guvern, alimentând absurdele speculaţii despre o reconciliere, fie şi în scopuri pur electorale, cu Călin Popescu Tăriceanu. Vorbind acum despre un imbecil, nu face decât să-şi adreseze o binemeritată autocritică.

MAI BINE CROCODIL DECÂT ERBIVOR

Închipuitul om providenţial Sever Voinescu, prin a cărui intrare în politică “turma de erbivore” probabil că nu va mai merge “somnolent” spre “mlaştina cu crocodili”, ci în pas vioi, îmi aminteşte de unele personaje pitoreşti care, simţindu-se vinovate pentru că n-avuseseră curajul sau măcar ocazia să iasă pe străzi în decembrie 1989, încercau să-şi scoată pârleala printr-o participare excesiv de activă la toate mitingurile pro- şi anti- de imediat după. Domnul Voinescu, după ce a ratat tumultoşii ani 90, când lupta politică avea într-adevăr un anumit dramatism, drumul către democraţie nefiind încă unul foarte sigur, nu mai are, din nefericire pentru el, a ne apăra decât cel mult de “crocodili” cu dinţii tociţi, precum Adrian Năstase, sub a cărui ocârmuire, ne place să recunoaştem sau nu, România a intrat în NATO, a scăpat de vize şi a avut o creştere economică importantă, sau Vadim Tudor, care nu doar că nu mai e ce-a fost, şi mai puţin decât atât, dar în curând nu va mai fi deloc.

Până la urmă, tot ce a făcut domnul Voinescu a fost să schimbe echipa, oficializându-şi transferul de la turma de erbivore la formaţia de tineret-speranţe a crocodililor.

FIRESCUL DISPREŢ

Mai toate discuţiile pe marginea lansării în politică a domnilor Cătălin Avramescu şi Sever Voinescu pornesc de la o uşoară neînţelegere: susţinătorii celor doi au senzaţia că adversarii lor critică această decizie fiind din principiu împotriva implicării directe în politică a oamenilor de presă, când de fapt reproşul care li se aduce este unul cumva retroactiv, legat de activitatea lor de până în momentul anunţului care a şi schimbat complet modul de a judeca respectiva activitate.

În fond, avem de-a face cu un paradox: deşi intrarea în politică a unor oameni cu un anumit nivel intelectual, precum analiştii sau jurnaliştii, este în sine un lucru nu doar firesc, dar chiar benefic, individual, fiecare dintre ei nu poate fi privit decât cu multă reticenţă, dacă nu de-a dreptul cu dispreţ, pentru că va plana întotdeauna suspiciunea că tot ce a făcut până atunci a fost premeditat, cu scopul de a-şi croi propria carieră de viitor politician.

“SOLUŢII”

Aşa cum după atentatele din 11 septembrie s-au găsit destui deştepţi care să susţină că principalii vinovaţi pentru prăbuşirea turnurilor gemene au fost arhitecţii lor, care le-au proiectat fără să ia în calcul ipoteza că ar putea fi vreodată folosite drept pistă de aterizare forţată pentru ditamai avioanele, după fiecare inundaţie de pe la noi apar politicieni şi jurnalişti furioşi că autorităţile nu s-au îngrijit din timp să facă de-a lungul fiecărui pârâiaş care se întâmplă să-şi iasă din matcă, rivalizând în debit cu Dunărea, nişte ziduri chinezeşti pe post de diguri rezistente la o viitură oricât de istorică ar fi ea.

Fiind şi an electoral, nu m-ar mira ca într-una din zilele astea să-l văd pe domnul Boc, de pildă, acuzându-i pe cei 322 de parlamentari ticăloşiţi că nici după atâta amar de vreme de când ne confruntăm cu asemenea dezastre nu s-au învrednicit să dea o lege prin care să interzică o dată pentru totdeauna inundaţiile pe teritoriul ţării! Lege care – în paranteză fie spus – ar avea exact aceleaşi şanse ca oricare alta din România să fie şi respectată!

DILEME

Una dintre moderatoarele talk-show-urilor de la Realitatea TV era chinuită ieri de o mare dilemă: oare politicienii care se duc în localităţile afectate de inundaţii o fac pentru a fi cu adevărat de folos oamenilor de acolo sau doar pentru a-şi face campanie electorală ieftină?

Ciudat lucru, o întrebare oarecum similară şi cu un răspuns la fel de greu de dat, mi-am pus şi eu zilele astea: oare televiziunile care transmit practic nonstop asemenea inundaţii o fac pentru a da o mână de ajutor autorităţilor şi a oferi cetăţenilor informaţii utile sau pur şi simplu pentru că este cea mai facilă cale de a obţine rating şi, prin urmare, încasări substanţiale din publicitate?

DE-AIA N-ARE MOTANUL COADĂ...

Pentru a scăpa de acuzaţiile grave legate de modul catastrofal în care au privatizat Petromul, pesediştii au recurs la o diversiune – susţinută din păcate şi de câţiva jurnalişti antenişti care se complac în a face pe... naivii – aruncând pisica moartă în curtea lui Traian Băsescu, care ar fi adevăratul vinovat, deoarece el, ca ministru în fostul guvern CDR, s-a angajat primul în faţa autorităţilor europene să facă respectiva privatizare.

Asta e ca şi cum un cetăţean care se hotărăşte – cât se poate de firesc – să-şi vândă apartamentul, şi apelează la un agent imobiliar, ar fi vinovat că acesta din urmă îi înstrăinează din proprie iniţiativă, prin diverse tertipuri, pe lângă apartament, şi mobila, ba chiar şi autoturismul, totul pe un preţ derizoriu, păgubitul neavând apoi niciun drept să-i ceară socoteală escrocului! De-aia n-are Motanul coadă: fiindcă este; de topor.

DACĂ AR VREA, S-AR PUTEA SĂ POATĂ!

În contextul discuţiilor despre o posibilă alianţă de guvernare PSD-PNL, o jurnalistă se arăta zilele trecute foarte nedumerită cum de liberalii au ajuns să-l considere pe Traian Băsescu mai periculos pentru stabilitatea democraţiei din România decât pe “eternul” lor adversar... de până acum câţiva ani, Ion Iliescu.

Păi, lucrurile sunt cât se poate de simple: dacă admitem că actualul preşedinte manifestă anumite înclinaţii autoritariste, el este mai periculos nu numai decât Ion Iliescu, ci şi decât Hitler sau Mussolini, pentru că, spre deosebire de ultimii doi, domnia sa este în viaţă, iar spre deosebire şi de primul, se află încă în funcţie. Cu alte cuvinte, dacă s-ar hotărî cu adevărat să vrea, s-ar putea să şi poată!

CU AŞA JUSTIŢIE...

Parlamentul n-a scăpat prilejul de a-şi mai da o dată, singur, un şut în fund (fără să facă şi vreun pas înainte), intrând în vacanţă şi lăsând netranşată situaţia miniştrilor anchetaţi de DNA.

Totuşi, oricât de mult mi-aş dori şi eu să-i văd pe domnii Mitrea, Năstase, Păcuraru şi Şereş aduşi în faţa instanţelor de judecată care să stabilească o dată pentru totdeauna dacă sunt sau nu vinovaţi de ceva, nu pot să nu remarc ipocrizia analiştilor şi adversarilor lor politici care, dacă nu în aceeaşi frază, măcar în cea anterioară sau în următoarea, vorbesc despre cât de prost funcţionează Justiţia din România, şi, pe de altă parte, le pretind să renunţe din proprie iniţiativă la imunitate şi să se înfăţişeze cu piepturile dezgolite înaintea unor magistraţi bănuiţi de toate relele, de la corupţie la incompetenţă, pentru a-şi demonstra nevinovăţia.

Cu o Justiţie ca a noastră, recunosc că şi eu aş ezita să mă prezint de bunăvoie la Tribunal, şi poate m-aş folosi de toate chichiţele avocăţeşti să evit acest lucru, chiar dacă aş fi judecat pentru asasinarea lui Kennedy, petrecută cu mult timp înainte de a mă naşte şi într-o ţară în care n-am călcat niciodată!

PENSII ŞI MIRACOLE

Nu ştiu ce să zic, eu unul am anumite îndoieli în priviţa asta, dar cine îl aude pe fostul ministru pedist al Muncii, Gheorghe Barbu, cum justifică propunerea PD-L de a se devansa la 1 august cea de-a doua etapă de mărire a pensiilor, ar putea ajunge la concluzia că Varujan Vosganian este, în felul său, dacă nu chiar unul mare, măcar un mic geniu al finanţelor. Domnul Barbu susţine că la bugetul de asigurări sociale exista la sfârşitul lunii iunie un excedent, în condiţiile în care guvernul a luat în calcul şi posibilitatea ca pentru a plăti cum se cuvine pensiile să apeleze la bugetul de stat, de care însă deocamdată nici n-a trebuit să se atingă în acest scop. Pe scurt: sunt bani cu duiumul.

Asta îmi aminteşte de mai multe chestii, printre care şi de bancul cu porcul şi cu măgarul, pe care – spre disperarea celor care nu-l ştiu – n-am să-l spun acum, dar care se încheia cu următoarea replică adresată de măgar porcului: “auzi bă, mi se pare mie sau tu nu eşti porcul de anul trecut?!”. Pentru că n-aş vrea să fiu măgar cu domnul Barbu, mie mi se pare, dimpotrivă, că domnia sa chiar este unul dintre cei care anul trecut îi făceau iresponsabili şi mincinoşi pe miniştrii Păcuraru şi Vosganian când susţineau că pensiile se pot mări de la 1 ianuarie 2008 (şi mai ales când le-au mărit chiar cu două luni mai devreme!), pentru că excedentul înregistrat şi pe vremea aceea la bugetul de asigurări sociale ar fi fost conjunctural, iar dacă s-ar lua bani de la bugetul de stat ar însemna să nu mai fie destui pentru autostrăzi, şcoli, spitale ş.a.m.d.

Cum domnul Barbu recunoaşte că excedentul e şi acum, după 8 luni de plătit pensii substanţial mărite, la locul lui, iar autostrăzi, şcoli şi spitale tot n-avem, dar din cu totul alte motive – care de altfel oricum par să nu-l mai preocupe atât de mult – înseamnă că indirect admite că s-a înşelat amarnic, iar Varujan Vosganian a înfăptuit aproape un miracol economic, uimind atâţia şi-atâţia specialişti!

APCALIPSA DUPĂ TELEVIZIUNI

Cum deja faimosul şi din start stupidul proiect de lege al domnilor Funar şi Ghişe, prin care televiziunile sunt obligate să trateze în proporţii egale teme pozitive şi negative n-a intrat încă în vigoare, posturile autohtone îşi fac de cap şi de câteva zile nu mai vorbesc decât despre nenorocirile abătute brusc asupra naţiunii pe 1 iulie, odată cu valul de scumpiri, din care majoritatea sunt totuşi, cel puţin deocamdată, doar la stadiul de prevestiri funeste. Singurul echilibru este între veştile bune/rele date de partidele din opoziţie, care se întrec în a licita iresponsabil măriri de pensii, salarii şi subvenţii de tot felul şi cele rele/bune lansate, paradoxal, de guvern, care cu numai câteva luni înainte de alegeri se străduieşte să mai taie din elanul populist al politicienilor, chiar cu riscul de a-şi încălca propriile promisiuni cu iz de pomeni electorale, făcute în desele lui momente de rătăcire din ultima vreme.

Vestea cu adevărat bună în toată această poveste este însă că lumea nu prea se uită la asemenea emisiuni şi îşi vede în continuare liniştită de treabă. Dacă s-ar uita, pe străzile patriei n-am întâlni decât oameni disperaţi, care-şi smulg cu frenezie de pe creştete părul făcut măciucă.

P.S. Probabil din dorinţa de a reflecta în mod obiectiv şi perfect echilibrat situaţia creată de creşterea preţurilor la energie electrică şi gaze, Realitatea TV a postat ieri pe pagina sa de internet următorul sondaj de opinie, la care se poate răspunde printr-un simplu (şi singur!) DA sau NU: “Sunteţi afectat de valul de scumpiri intrate în vigoare la 1 iulie? Pensia sau salariul mai acoperă cheltuielile strict necesare unui trai decent?”.

CINE E MAI DE STÂNGA DECÂT PARTIDELE DE STÂNGA?!... “MARELE PARTID DE DREAPTA”!

Motto: “PNL este un partid de dreapta, care n-are nimic în comun cu componenta socială”.
(Emil Boc, preşedinte PD-L, ieri, ora 20.42, Realitatea TV)


De mai bine de un an, liderii PD-L acuză actualul guvern liberal că, în cârdăşie cu PSD, a dus ţara de râpă, întrecându-se în a oferi pomeni electorale, caracteristice mai curând unui executiv de stânga, precum mărirea pensiilor şi salariilor în mod arbitrar, nefundamentat din punct de vedere economic, sau acordarea de tot felul de subvenţii şi ajutoare sociale care au distrus echilibrul macroeconomic, au determinat creşterea inflaţiei şi scăderea nivelului de trai etc.

Ieri, aceiaşi pedelişti au venit în sfârşit şi cu soluţiile concrete la toate aceste probleme: creşterea şi mai mare a salariilor, devansarea următoarei etape de mărire a pensiilor de la 1 ianuarie 2009 la 1 august 2008 şi extinderea sistemului de subvenţii inclusiv la energia electrică! (Le-a scăpat numai scăderea TVA-ului la produsele alimentare de bază). Iată aşadar “adevărata alternativă de dreapta” oferită de Emil Boc, Theodor Stolojan, Cristian Boureanu, Valeriu Stoica & Co. alegătorilor dezamăgiţi de prestaţia stângistă a PNL-ului la guvernare!

Aştept cu viu interes ca şi competenţii analişti economici adunaţi aproape seară de seară la Realitatea TV pentru a toca mărunt activitatea miniştrilor Vosganian şi Păcuraru să confirme cu argumente ştiinţifice soluţiile salutare propuse de PD-L şi probabil reconfirmate astăzi de Traian Băsescu la întâlnirea cu partidele, de la Cotroceni.

NOROC CU CEILALŢI!

Când liberalii au purces la sancţionarea prin “decapitare” a organizaţiilor care au obţinut scoruri slabe în alegerile locale, începând cu aceea din Bucureşti, condusă de unul din liderii lor marcanţi, Ludovic Orban, se părea că s-au legat la cap fără să-i doară, izbutind doar să-şi şifoneze aiurea imaginea nesperat de bună abia căpătată în urma scrutinului.

Din fericire pentru ei, nici celelalte două partide importante, PD-L şi PSD, nu s-au lăsat mai prejos, şi şi-au pedepsit şi ele faliţii proprii, astfel încât, una peste alta, PNL – care între timp chiar l-a “recuperat” spectaculos pe domnul Orban – a ieşit totuşi cel mai bine, atât pentru că, fiind primul care a acţionat, a scăpat mai repede, atenţia presei fiind curând captată de evenimentele ulterioare, cât şi pentru că, de vreme ce toată lumea a procedat la fel, s-a dovedit că – indiferent ce se ascunde în spatele lui – acest gen de sancţiuni este în fond un lucru firesc.

VREMEA BUNĂ ŞI VESTEA REA

Fără nicio legătură cu iniţiativa domnilor Funar şi Ghişe de a obliga mass-media să prezinte în proporţii egale ştiri pozitive şi negative, televiziunile practică deja acest sistem, şi anume la rubrica cel mai puţin adecvată unei asemenea abordări – buletinul meteo. Din dorinţa de a-şi pune o amprentă personală asupra relatărior, prezentatorii ne vorbesc de fiecare dată despre “veştile bune”, sau “veştile rele” privitoare la timpul probabil.

Săptămâna trecută, de pildă, eram anunţaţi cu zâmbete pe buze că veştile sunt din ce în ce mai bune, temperaturile crescând de la o zi la alta. Asta, desigur, până în momentul când ANM a emis o avertizare cod galben de caniculă, astfel încât, deşi trendul era acelaşi, perspectiva s-a schimbat puţin; deodată, obişnuitul text “pentru mâine veştile sunt şi mai bune, vremea continuând să se încălzească” s-a transformat în “pentru mâine veştile nu sunt prea bune... vremea continuând să se încălzească”. Nu-i mai puţin adevărat că şi în aceste condiţii un băieţaş de pe la Realitatea s-a trezit să-şi încheie intervenţia cu urarea “vă doresc o zi însorită!”, având mai curând aspect de blestem. Care s-a şi împlinit!

Iarna, aceeaşi poveste. În funcţie de starea de spirit a prezentatorului şi de un alt elementul determinant – dacă respectivul are sau nu autoturism –, venirea ninsorilor este comentată cu bucurie sau cu disperare.

Asta îmi aminteşte cum, odinioară, Radio Vacanţa inventase buletinul meteo perfect, care nu putea da greş. El suna cam aşa: “vremea va fi frumoasă, cu cerul variabil mai mult noros, favorabil averselor de ploaie însoţite de descărcări electrice”.

DUŞMANUL DIN INTERIOR

Sătul probabil doar să emită sentenţios dacă nu de-a dreptul prostii, cel puţin platitudini, repetate papagaliceşte de câte 3-4 ori în cadrul fiecăreia din mult prea numeroasele emisiuni la care este invitat cu suspectă mărinimie în special de postul Realitatea TV, unul dintre principalii vectori de imagine (negativă) ai PNL, deputatul Ioan Ghişe, a simţit nevoia să iasă şi mai tare în evidenţă pentru a intra direct în galeria celor mai penibili politicieni români ai tuturor timpurilor, legându‑şi numele – dimpreună cu cel al altui personaj de legendă, Gheorghe Funar, care însă măcar are circumstanţa atenuantă că aşa e el, extravagant şi peremist – de un proiect de lege aberant, prin care radiourile şi televiziunile sunt obligate să prezinte în egală măsură subiecte “pozitive” şi “negative”.

Cu încă două-trei asemenea figuri caricaturale care să-i reprezinte (din fericire, deocamdată Relu Fenechiu şi Mihai Lupoi se pare că au fost traşi de urechi pe linie moartă), liberalii nici nu mai au nevoie de adversari ca să facă rahatul praf la următoarele alegeri!

SE POATE ŞI MAI RĂU!

În afară de imaginea proastă pe care o creează, îndepărtarea lui Ludovic Orban din fruntea organizaţiei PNL de Bucureşti ar putea avea şi un alt efect contrar celui scontat, liderii liberali dând cioara din mână pe vrabia de pe gard; sau, mai degrabă, invers...

La urma urmelor, domnul Orban a reuşit să obţină, “uninominal”, 12% din voturi (mai mult decât partidul în ansamblu!), iar singura certitudine în acest moment este că simpatizanţii săi nu pot fi decât dezamăgiţi de mazilirea favoritului şi prea puţin dispuşi să-l urmeze pe cel oarecum anunţat deja ca succesor, nu tocmai charismaticul ministru al Sănătăţii, Eugen Nicolăescu, a cărui nădejde e probabil să convingă o parte consistentă din restul de 88%, sau din cei aproape 70% care n-au mers la vot. Lucru cam greu de crezut că se va întâmpla. Mă tem că, în aceste condiţii, la alegerile din toamnă PNL va obţine în Bucureşti sub 10%!

UN SFERT ŞI-UN PIC

După ce sâmbătă am văzut, în sferturile de finală ale EURO 2008, două echipe, Olanda şi Rusia, dintre care una, din păcate, a trebuit să părăsească turneul, ieri am văzut alte două, Spania şi Italia, dintre care, tot din păcate, una a trebuit să meargă mai departe; partea bună e că a fost Spania, care măcar s-a străduit.

Italienii, în schimb, sunt o ruşine, iar presa din – cu adevărat! – “Cizmă” mai are şi tupeul să ia România peste... picior, vorbind, la vremea respectivă, despre eventuala noastră calificare din grupe ca despre o blasfemie la adresa fotbalului. Cu jucători de (zeci de) milioane de euro fiecare şi altminteri talentaţi, Italia a evoluat la fel de prost – apărându-se şi sperând în cine ştie ce miracol – ca noi, care măcar avem scuza că nu putem face altfel, din pricina valorii modeste a echipei. Mă bucur că am pierdut pariul!

O POSIBILĂ (DAR IMPROBABILĂ) SCUZĂ

Singura scuză a lui Călin Popescu Tăriceanu pentru scandalul declanşat în PNL, ca urmare a rezultatelor socotite slabe din Bucureşti, ar fi dorinţa de a menţine partidul în centrul atenţiei după alegeri, eclipsând dezbaterile polemice dintre PSD şi PD-L, în care fiecare îşi arogă victoria. De altfel, s-a demonstrat că social-democraţilor le-au priit de minune frământările prin care au trecut în ultima vreme, când presa a tot relatat despre conflictele între “aripile” Iliescu şi Geoană. În plus, scorurile mari ale PSD şi PD-L, precum şi echilibrul dintre cele două formaţiuni ar putea să polarizeze nu doar atenţia mass-media, ci şi opţiunile electoratului, care se ştie că preferă să voteze cu “învingătorii”; în ciuda rezultatului relativ bun la nivel naţional, PNL riscă să treacă totuşi drept un soi de a treia roată la bicicletă.

Altminteri, gestul premierului de a-l urechea public pe Ludovic Orban şi a-l ameninţa cu demiterea, fie pe linie de partid, fie chiar din Cabinet (!) este unul de-a dreptul stupid.

BECALI, MANELELE ŞI... INTELECTUALII

În vremurile de glorie ale manelelor – care nu sunt nici prea îndepărtate, nici tocmai apuse – la mai toate dezbaterile pe marginea subiectului apărea câte un cetăţean (de obicei Mădălin Voicu) care după ce deplângea pervertirea gusturilor muzicale ale românilor şi critica vehement expansiunea acestui gen subcultural etc., adăuga că totuşi maneaua are extraordinara calitate de a te face să nu poţi rămâne pe scaun când o auzi – de pildă la o nuntă. Nu în sensul că te-ai ridica şi ai fugi unde vezi cu ochii, numai să scapi dracului de ea, ci că te-ai apuca să dansezi cu frenezie pe ritmurile ei!

Aseară, într-o emisiune la Realitatea TV, Gigi Becali s-a referit la Ludovic Orban, numindu-l “chitarist şi alcoolist”, moment în care onorabilii analişti prezenţi în studio, în frunte cu Sorin Roşca Stănescu şi Iosif Boda, profitând de faptul că nu apăreau în imagine (dar se auzeau perfect) au izbucnit în râs, dimpreună cu moderatoarea Melania Medeleanu, care, ce-i drept, printre hohote, cu maximă deontologie, îi cerea castelanului din Pipera să-şi probeze “acuzaţiile” – cu referire, desigur, în special la cea de-a doua.

Iată cum, la fel ca şi “manelizarea”, “(im)becalizarea” este un fenomen pe care chiar mulţi dintre aceia care tună şi fulgeră împotriva lui, socotindu-l (pe bună dreptate) nociv şi reflectând o stare de confuzie a valorilor şi decădere a societăţii româneşti, nu doar că atunci când le vine la socoteală îl tolerează cu seninătate, dar îl şi legitimează, oferind totodată – involuntar – o explicaţie perfectă a ascensiunii sale: aşa cum în viziunea “criticilor” maneaua e ceva îngrozitor, dar numai bună pentru dans, şi Gigi Becali e un personaj grobian, dar teribil de amuzant! Semn că decăderea şi confuzia sunt de fapt mult mai profunde şi mai răspândite decât se vede cu ochiul liber...

OLANDA NE-A DAT, DAR NU NE-A BĂGAT ŞI-N TRAISTĂ, CI DOAR ÎN POARTĂ

Aseară, Olanda ne-a bătut de jenă. “Portocala mecanică” mi-a lăsat impresia unui mare jucător de tenis care, pentru a facilita victoria adversarului, mânuieşte racheta cu stânga deşi e dreptaci şi se rezumă la a returna corect mingile, aşa, de ochii lumii, fără însă a folosi procedee tehnice sofisticate şi lovituri puternice, cum ar fi făcut într-un meci decisiv; cu toate acestea, nu se poate împiedica să câştige, câtă vreme respectivul, respectuosul şi absolut neputinciosul adversar, trimite toate mingile în aut sau în fileu.

Cele două goluri au venit natural, la capătul unui joc în care, oricâtă bunăvoinţă ar fi avut, olandezii nu se puteau face totuşi de râsul Europei marcându-şi vreun autogol la o repunere din colţul careului de 6 metri. Dacă am fi atacat cât de cât, fundaşii lor ar fi putut mima şi ei o gafă, un luft, acolo, ar fi putut lăsa de înţeles că stopul incorect al lui Marius/Daniel Niculae e o preluare subtilă prin care a păcălit trei adversari deodată, iar portarul s-ar fi prefăcut surprins de o execuţie tehnică de mare rafinament, perfect camuflată sub forma unui şut anemic, nimerit întâmplător pe spaţiul porţii. Cu 11 jucători în propria jumătate de teren timp de 90 de minute este însă imposibil să marchezi unde trebuie.

La sfârşitul partidei, Piţurcă a mărturisit că planul său tactic s-a năruit în momentul primirii primului gol. El socotise că, graţie unui joc magistral în defensivă, în minutul 80 va fi încă 0-0, după care brusc urma să ne năpustim furibund asupra redutei olandeze pentru a-i răpune! Presupun că planul de rezervă era ca la 0-1 să limităm proporţiile scorului. Ceea ce în parte ne-a şi reuşit, vina ratării calificării aparţinându-le în exclusivitate italienilor, care n-au respectat indicaţiile telepatice ale antrenorului nostru şi au marcat în meciul cu Franţa; de două ori.


P.S. Când Mutu a ratat lovitura de la 11 metri împotriva Italiei, am pronosticat că aceasta va fi noua campioană europeană. Îmi menţin pariul.

UNDE-S MULŢI...

După tragerea la sorţi a grupelor EURO 2008, era greu de crezut că înaintea ultimului meci – cel de diseară – vom avea emoţiile unei posibile calificări în sferturile de finală. Iată însă că le avem! Un mare merit pentru această situaţie fericită le revine, fără îndoială, suporterilor naţionalei prezenţi în Elveţia. Sprijinul “celui de-al doisprezecelea jucător” nu constă doar în încurajările de pe stadioane, ci şi în efectul psihologic asupra arbitrilor, care trebuie să recunoaştem că, mai ales la partida cu Italia, ne-au fost dacă nu aliaţi de nădejde, cel puţin mai favorabili decât pe vremea când galeria noastră era compusă din doi funcţionari de la ambasadă cu un steag decolorat; e limpede că acum, când pentru o decizie împotriva tricolorilor riscă să fie fluieraţi şi huiduiţi de câteva mii de fani, au o cu totul altă atitudine.

În plus, nu se mai pune nici problema ca în urma unei calificări a României în fazele superioare ale competiţiei organizatorii să rămână cu tribunele goale şi încasări jalnice, lucru care odinioară îi făcea să se roage pentru eliminarea noastră cât mai grabnică. Să sperăm că şi echipa îşi va face în continuare partea ei de treabă.

CULMEA ÎNFRÂNGERII

În condiţiile în care legea nu are nicio prevedere pentru cazul în care unul, sau, de ce nu?, chiar ambii candidaţi rămaşi în turul doi decedează în ziua scrutinului, iar în România votul negativ, “alegerea răului mai mic” este o practică obişnuită, decizia BEC de a se continua procesul electoral în comuna Voineşti din judeţul Iaşi, în ciuda faptului că reprezentantul PSD, Neculai Ivaşcu, a încetat din viaţă, mi se pare cât se poate de firească. În fond, doar aşa s-a putut demonstra limpede că “supravieţuitorul” nu a câştigat, neobţinând jumătate plus unu din voturi (răposatul întrunind mai multe sufragii!), astfel încât ar fi incorect să fie declarat învingător... prin abandon. Probabil că votul ar trebui reluat de la capăt sub formă de alegeri anticipate!

LA DERUTĂ

Ca şi cum n-ar fi de ajuns că prin toate magazinele noastre produsele au preţuri “psihologice”, orice lucru care costă 2000 de lei trebuind să pară în mintea cumpărătorului neatent că e doar o mie şi ceva de lei, respectiv 1999 şi 90 de bănuţi, odată cu începerea Campionatului European de fotbal au apărut şi promoţiile la derută. De pildă, un mare magazin de aparate electronice şi electrocasnice se angajează să returneze clienţilor banii pe televizoarele achiziţionate, “dacă România trece de semifinalele EURO 2008”.

Deoarece semifinalele par, aşa, mai numeroase, şi mai la-ndemâna oricui, s-a evitat formularea limpede prin care cumpărătorul să înţeleagă din prima că, pentru a beneficia de o asemenea pleaşcă, tricolorii ar trebui să ajungă, de fapt, de-a dreptul în finala turneului! Pentru accederea României într-o semifinală, dar pe care să o piardă, proaspătul posesor de televizor n-ar rămâne decât cu o satisfacţie platonică, de simplu microbist.

“DEZERTĂRI” ŞI CONSPIRAŢII

După ce ieri Sorin Oprescu a lansat acuzaţia că ar exista o înţelegere ocultă între contracandidatul său la Primăria Capitalei, pedelistul Vasile Blaga, şi şeful de campanie al PSD, Miron Mitrea, o seamă de fruntaşi ai PD-L au sărit să o dezmintă, explicând că aşa ceva este de neconceput şi că de fapt adevăratul “blat” are loc chiar între pretinsul independent Oprescu şi PSD-ul pe care nu l-ar fi părăsit decât de ochii lumii şi vremelnic.

Desigur, teoria pedeliştilor pare mult mai plauzibilă, numai că, în încercarea de a-şi discredita adversarul şi a sublinia, pe de altă parte, sprijinul cvasiunanim de care se bucură propriul candidat, ca dovadă a competenţei sale, domniile lor simt de fiecare dată nevoia să adauge că acesta din urmă a reuşit să-i convingă chiar şi pe unii pesedişti marcanţi, precum Marian Vanghelie sau Cristian Diaconescu, să-i întoarcă spatele fostului coleg de partid, iar pe primarul reales al sectorului 2, Neculai Onţanu (tot PSD), să se declare de-a dreptul fan al lui Blaga, “dezertări” care par să confirme mai curând teoria conspiraţionistă a lui Oprescu!

0-0=1

Cu ani în urmă, bulgarii introduseseră în campionatul lor intern un amendament la regulamentul de fotbal, conform căruia la scorul de 0-0 niciuna dintre echipe nu lua vreun punct. După un meci precum cel dintre noi şi francezi, îmi dau seama că nu era deloc o idee rea.

Altminteri, ceea ce s-a întâmplat aseară este un melanj de părţi bune şi proaste. Partea bună este că am obţinut un punct într-o grupă infernală. Partea proastă este că, la cum am evoluat, nu prea văd cum vom da măcar un gol la acest turneu. Partea bună este că am jucat de la egal la egal cu vicecampioana mondială. Partea proastă este că, după toate aparenţele, am întâlnit cealaltă echipă din grupă care nu se va califica. Partea bună este că grupa României a oferit cel mai frumos joc de până acum de la EURO 2008. Partea proastă este că l-a oferit şi pe cel mai urât: al nostru.

UN TURNEU CAM DILUAT

Ca simplu cetăţean telespectator, încep să regret vremurile în care la turneele finale de Campionat European se calificau doar 8 reprezentative, în loc de 16. Când într-un meci, la scorul de 1-0 sau 2-0, ambele echipe evoluează ca şi cum ar fi mulţumite de rezultat, pentru că una vrea dar nu poate, iar cealaltă poate dar nu (mai) vrea, e limpede că avem de-a face cu o competiţie diluată.

Cu excepţia Angliei, toate naţionalele de valoare sunt prezente la EURO 2008 (iar majoritatea se află în grupa noastră!). În schimb, există prea mulţi figuranţi, în frunte cu formaţiile-gazdă, Austria şi Elveţia, care nu doar că s-au calificat automat, dar au mai fost desemnate şi capi de serie, ceea ce a făcut posibilă anomalia unei grupe cu Olanda, Franţa şi Italia, din care cel puţin una va rata faza superioară, unde vor ajunge poate Turcia, Polonia, Rusia sau Suedia. Aştept cu îngrijorare momentul în care turneul final va fi organizat de trei ţări (şi mai) mici, de pildă San Marino, Luxemburg şi Liechtenstein (chit că nu-s vecine), desigur calificate din oficiu şi puse capi de serie.

NOI, EI, ALŢII...

Scandalul videoclipului cu cocalari burtoşi şi spânzuraţi cu lanţuri de aur, care ar simboliza România la EURO 2008, îmi aminteşte de vâlva stârnită la Campionatul Mondial din 1994, când francezii vorbeau despre tricolorii noştri ca despre un taraf de ţigani. La fel ca şi atunci, n-am înţeles de ce trebuie să ne simţim jigniţi şi complexaţi, câtă vreme ironiile vin tocmai din partea unor cetăţeni ale căror formaţii reprezentative sunt alcătuite pe jumătate din jucători negri de culoare! Cum ar veni, râde ciob de oală spartă, când “Cocoşul Galic” aduce mai mult a cioară. Evident că bronzaţii lor nu sunt cu nimic mai buni decât ai noştri, cum nici unii nici alţii nu sunt cu nimic mai răi decât oricare arian blond cu ochi albaştri.

Cât priveşte filmul cu maşinuţa galbenă (un fel de Lăstun) care abia atinsă cu portiera “simulează”, dându-se peste cap ca lovită de tanc, mi se pare numai uşor nedrept şi realizat ca urmare a unei confuzii între noi şi portughezi. Urmăriţi meciurile acestora din urmă şi veţi înţelege la ce mă refer...

FIECARE CU ARITMETICA LUI

La fel ca şi anul trecut, după alegerile europarlamentare, PSD, PNL şi PD-L se declară deopotrivă pe deplin mulţumite de rezultatele scrutinului de duminică, fiecare făcându-şi socotelile după propriile reguli – dovadă a unei capacităţi de manipulare a opiniei publice ieşite din comun.

Un exemplu grăitor este acela al democrat-liberalilor, în frunte cu Traian Băsescu, care atunci când se referă la cursa pentru Primăria Capitalei menţionează de fiecare dată că Vasile Blaga a obţinut aproape 30% urcând de la 9%, în timp ce Sorin Oprescu, tot cu 30%, a coborât de la 52%, reperul fiind atât de controversatele sondaje de opinie. Când vine însă vorba de rezultatul partidului la nivel naţional, comparaţia se face numai cu alegerile din 2004 sau chiar 2000, nicidecum cu aceleaşi sondaje, care îi creditau cu cifre ameţitoare, invocate până acum în toate discuţiile drept dovadă peremptorie că PD-L va guverna în curând ţara de unul singur!

BA SE POATE!

După ce ne-a explicat că poporul nu poate greşi atunci când votează masiv în favoarea unor personaje politice criticate de presă, de la Emil Boc la foştii şi actualii baroni locali (care, având în vedere fondurile tot mai mari de care vor dispune şi din care oricât ar fura tot le-ar rămâne suficient ca să mai asfalteze şi câte o stradă pe ici pe colo, probabil că nu vor mai fi clintiţi din funcţii pe durata vieţii), Traian Băsescu a recunoscut, cu autoritatea sa de fost primar al Capitalei, că Ludovic Orban, eliminat din cursă, a avut o campanie foarte bună şi profesionistă, lucru subliniat şi de majoritatea analiştilor şi chiar a contracandidaţilor săi, dar care conduce la o concluzie exact opusă: poporul se poate totuşi înşela!

Cum mărturisirea tardivă a preşedintelui nu-i mai poate fi de niciun folos liderului liberal, preferat de numai vreo 12% din bucureşteni, sper măcar să-i atragă primului oprobriul tuturor celorlalţi alegători care, iată, sunt muştruluiţi în mod voalat pentru că au optat pentru candidaţi mai puţin competenţi!

O TEMĂ FALSĂ

Nu cred că strategia lui Vasile Blaga de a-l identifica pe Sorin Oprescu, via Ion Iliescu, cu mineriada din 1990 are mari sorţi de izbândă. Dincolo de faptul că o mulţime dintre liderii PD-L de astăzi (inclusiv Adriean Videanu, despre care, până a se readuce subiectul pe tapet, eu personal trăiam cu impresia că a intrat în PD mai târziu!) erau ei înşişi (şi) pe vremea aceea fruntaşi FSN şi deci “complici” ai lui Ion Iliescu mult mai implicaţi decât Sorin Oprescu, care încă nu devenise membru de partid, părerea mea este că cel puţin jumătate dintre bucureştenii – oricum nu foarte numeroşi, chiar în comparaţie cu aceia care aplaudau de pe margine, să ne amintim! – dacă nu agresaţi fizic de-a dreptul, măcar oripilaţi de vizita minerilor, sunt astăzi pe alte meleaguri, în locul lor stabilindu-se în Capitală, de-a lungul ultimilor 18 ani, valuri de oameni din provincie, care e foarte probabil ca la data aceea să se fi numărat printre cei 85% din votanţii aceluiaşi Ion Iliescu.

“V-AM SPUS EU!”

Una dintre cele mai absurde teorii în legătură cu absenteismul, emisă de unii şi alţii, este că cetăţenii care nu participă la vot nu vor avea ulterior dreptul moral de a se plânge şi a critica nerealizările aleşilor!

Cu alte cuvinte, dacă cineva îşi dă seama de la bun început că toţi candidaţii sunt o apă şi un pământ, că nu fac două parale şi nu merită nici măcar efortul de a pune o ştampilă pe un petic de hârtie pentru ei, în clipa în care încep să se lămurească şi cei care au votat cum stau lucrurile, îşi pierde subit căderea de a rosti, nu cu satisfacţie, ci mai degrabă chiar cu amărăciune: “v-am spus eu!”.

PRONOSTICURI ALEGERILE LOCALE BUCUREŞTI

Prezenţa la vot 36%

PRIMAR GENERAL

Sorin Oprescu 27%
Vasile Blaga 24%
Ludovic Orban 16%
Cristian Diaconescu 14%
Cozmin Guşă 4,5%
Codrin Ştefănescu 3%
Aurelian Pavelescu 2,8%

CONSILIU GENERAL

PD-L 32%
PSD 26%
PNL 17%
PNG 6%
PIN 4%
PRM 4%
PC 3%
PNŢ-CD 2,5%

IMPOSIBILA SCHIMBARE

După o lună de campanie electorală, nu doar plicticoasă, ci de-a dreptul sâcâitoare, enervantă, am înţeles şi eu ce ar fi trebuit să înţeleg de la bun început: indiferent cum vor vota, bucureştenii vor “opta” pentru continuitate. În cel mai fericit caz, vor realiza un fel de rotaţie a cadrelor, înlocuind într-un sector un primar PSD cu unul PD-L sau PNL şi aşa mai departe, ceea ce oricum ar fi preferabil decât să păstreze intacte mafiile – imobiliare în special – constituite sau consolidate în ultimii patru ani. Iar dacă unul dintre cele trei partide importante (restul fiind şi mai rele!) va ieşi biruitor pe linie, cel puţin într-un sector lucrurile vor rămâne absolut neschimbate!

O MERITAU!

Ca şi în cazul lui Cristian Boureanu, proaspăt client al DNA-ului, ceea ce i se întâmplă lui Gheorghe Flutur, filmat în plină campanie electorală împărţind în stânga şi mai ales în dreapta bancnote de 10 lei, alături de un alt coleg de partid, îmi provoacă o oarecare satisfacţie răutăcioasă. Ambii fruntaşi ai PD-L au pozat de-a lungul timpului în îngeri rătăciţi prin iadul clasei politice autohtone, populat de diavoli corupţi şi ticăloşi, a căror vinovăţie însă nu era susţinută decât cu probe uneori chiar mai firave decât cele aduse acum împotriva lor înşişi.

Habar n-am dacă cei doi au greşit într-adevăr cu ceva. Dacă da, cu atât mai bine că faptele lor au ieşit la iveală. Dacă nu, măcar să vadă şi ei ce înseamnă să fie victimele unor îndârjite campanii mediatice, duse poate împotriva unor nevinovaţi.

PARCUL CA LOC VIRAN

Iată că nici măcar primarul-model (?!) Liviu Negoiţă nu este mai presus de suspiciuni, după ce presa a relatat cum o bucată de parc din sectorul 3 va fi îngropată sub un cartier de blocuri. În funcţie de toanele pe care le are de la o emisiune la alta, sau chiar în cadrul aceleiaşi, domnia sa fie neagă informaţia cu vehemenţă, fie se justifică, zugrăvindu-se ca un apărător al proprietăţii private şi al retrocedărilor.

Ce nu înţeleg eu însă, este cum de un fost proprietar pe al cărui teren s-a construit în anii comunismului un bloc se poate mulţumi cu o despăgubire sau cu un teren în altă parte, în schimb, dacă acolo se află un parc, primeşte parcela în natură, ca şi când ar fi loc viran!

BARONI LOCALI DE PAIE

Zilele trecute, o doamnă de la PD-L, analizând declaraţiile unor adversari politici, ajungea la concluzia că sunt cu toţii confuzi, deşi îndeobşte în astfel de situaţii tocmai cel aflat în minoritate îşi poate pune întrebarea dacă nu cumva i s-a făcut ora de culcare.

Apoi, probabil pentru a-şi demonstra propria-i coerenţă în gândire, s-a apucat să explice cât de grozav este faptul că preşedinţii Consiliilor Judeţene vor fi aleşi prin vot uninominal, astfel nemaifiind practic numiţi în urma jocurilor de culise ale unor majorităţi dubioase care totuşi se vor putea constitui, iar de-acum vor putea fi chiar ostile unui preşedinte ales individual, dar care nu are cum să mai devină un baron local pentru că, în fond, oricum nu are nicio putere, consilierii fiind aceia care iau deciziile. Foarte limpede!

CU PRIETENI... FĂRĂ PRIETENI...

Una peste alta, locul 20 din 43 de participante la Eurovision nici nu e chiar atât de rău! Cu puţin ghinion am fi putut nimeri, de pildă, în a doua semifinală – mult mai valoroasă – din care probabil că nici n-am fi ieşit.

Mulţi sunt supăraţi că n-avem şi noi (destui) prieteni ca să ajungem mai sus, uitând nu doar că fără Spania şi Moldova n-am fi căpătat nici jumătate din cele 45 de puncte, ci şi că atunci când ne-am prezentat cu adevărat onorabil au venit voturi din toate părţile. Plus că în ultimii ani au mai câştigat şi Grecia şi Turcia...

Învingătoarea de sâmbătă, Rusia, este într-adevăr avantajată de actualul sistem de vot, dar, la urma urmelor, cu toţi vecinii săi binevoitori, chiar dacă ar primi punctajul maxim de fiecare dată de la ei, n-ar strânge mai mult de 100 de puncte (pe calculate!), cu care s-ar situa abia pe la jumătatea clasamentului. Mai e nevoie şi de altceva...

DESPRE BALIVERNE

Afirmaţia făcută de oricare pesedist, nu doar de acela pe care l-am văzut eu într-o zi la televizor şi al cărui nume l-aş fi uitat chiar dacă l-aş fi auzit sau reţinut în prima clipă, sau măcar aş fi încercat să-l uit, dar nici n-a fost nevoie, pentru că nu i-am dat nicio importanţă de la bun început, şi de oricine alcineva, fie el pesedist sau orice altceva, inclusiv marţian, că românii fac împrumuturi la bănci doar pentru a-şi plăti factura la întreţinere, nu poate fi decât o exagerare de proporţii apocaliptice, ca să nu spun minciună gogonată de campanie electorală, sau prostie curată, nu ştiu dacă din mai multe motive demonstrabile cu cifre şi grafice savante şi rapoarte ale Institutului Naţional de Statistică sau ale altora de acest gen, privitoare la nivelul de trai, dar cu siguranţă din acela cât se poate de simplu că – abstracţie făcând chiar de faptul că în principiu oricine are un venit atât de mic primeşte tocmai pentru aşa ceva ajutoare de la Stat (fiindcă niciodată nu ştii câtă bază poţi pune pe orice vine sau mai curând ar trebui să vină de la El) – nicio bancă, cel puţin din ţara asta, nu va acorda un împrumut cuiva cu un asemenea venit, şi tot ce ar putea spera să capete în baza lui ar fi poate un credit doar cu buletinul pentru vreun televizor, aragaz sau frigider care nu ar face decât să-i umfle eventual şi facturile la energie electrică şi gaze, iar dacă totuşi i-ar acorda ar fi unul care să-i ajungă cel mult pentru câteva luni în care deficitul beneficiarului – dacă-l mai poţi numi astfel! – ar creşte, sau mai bine spus s-ar adânci, în progresie aproape geometrică. Plus dobânda.

O MANEVRĂ STRĂVEZIE

Nu e niciun mister: apariţiile insistente ale lui Traian Băsescu la Realitatea TV din ultimele zile, vorbind despre politicieni dubioşi care-i fac vizite acasă pentru a-l determina să le rezolve problemele cu Justiţia, dar mai ales despre suspendarea şi referendumul de anul trecut, au avut drept scop reîmprospătarea memoriei simpatizanţilor domniei sale de odinioară, care se pare că au cam dat uitării episodul bileţelului şi emoţiile luptelor cu cei 322 de parlamentari “ticăloşiţi”, îndreptându-şi acum opţiunile electorale către alţi candidaţi decât aceia sprijiniţi de şeful statului.

Mai greu de înţeles este cum mulţi dintre adversarii săi tot nu se pot abţine să-i dea replici virulente şi să-şi justifice poziţiile de la vremea respectivă cu vechile argumente (chiar dacă sunt corecte), cântându-i astfel în strună, cu riscul de a-şi ostiliza iarăşi electoratul încă ezitant în a-şi abandona definitiv fostul idol.

UBICUITATE ELECTORALĂ

Candidata din partea PNL la Primăria sectorului 3, Theodora Bertzi a descoperit soluţia miraculoasă pentru o expunere mediatică de excepţie, foarte utilă în orice campanie electorală: ubicuitatea! Aseară, domnia sa participa simultan la două talk-show-uri transmise... în direct, cea realizată de Gabriela Vrânceanu-Firea la Antena 3 şi “Cauză şi efect” de pe N 24, fără să fie vorba despre un duplex. Pentru a nu exista niciun dubiu în privinţa supranaturalei performanţe, până şi vestimentaţia sa era identică, un taior alb pe sub care se zărea din când în când o bustieră neagră, iar cel puţin pe imaginea de la N 24 stătea scris limpede, în dreapta sus, cu litere albe într-un chenar roşu, cuvântul “direct”!

Folosind, şi – de ce nu? – extinzând acest model în “complicitate” cu cât mai multe televiziuni, un candidat nu are cum să piardă alegerile, odată rezolvată şi problema bătăliei cu ratingurile posturilor teoretic concurente pe aceleaşi intervale orare.

“CALCULELELE” INSOMAR

Conform unui sondaj de opinie realizat telefonic de INSOMAR, şi făcut public în emisiunea Realitatea zilei, al cărei moderator, Răzvan Dumitrescu, promitea solemn în urmă cu puţin timp că nu va mai face public niciun sondaj de opinie, Sorin Oprescu conduce în cursa pentru Primăria Capitalei cu 39%.

Asemenea lui Horaţiu Mălăele, care într-o cunoscută scenetă făcea tot felul de “calculele”, mă întreb şi eu: 39 ce? Sau, mai precis, 39% din ce? Din cei 52% dintre repondenţi decişi să meargă la vot (şi din care vor ajunge, efectiv, fix... o parte), din cei 52% +17% care se declarau aproape siguri că se vor duce, sau din toţi cei intervievaţi, inclusiv cei 9% hotărâţi să stea acasă şi 20% aproape siguri că vor sta?

Pe de altă parte, e adevărat, indiferent din “ce” este acest 39%, tot din acelaşi “ce” Vasile Blaga are doar 24%, Ludovic Orban 12%, iar Cristian Diaconescu 11%, aşa că, una peste alta, sondajul poate fi luat în seamă.

MI-AU DESCHIS OCHII!

Comemorarea referendumului în urma căruia anul trecut, pe 19 mai, Traian Băsescu a fost din păcate reconfirmat în funcţia de Preşedinte s-a făcut ieri printr-o zi a porţilor deschise la Palatul Cotroceni. Comentând subiectul, într-o dispută pe cât de caraghioasă pe atât de absurdă, jurnalistul Emil Hurezeanu susţinea că toţi cei vreo 20.000 de vizitatori sunt simpatizanţi ai domnului Băsescu, în timp ce confratele său Cornel Nistorescu supralicita, convins că erau de-a dreptul membri PD-L, aduşi în mod organizat!

Cum personal nu mă aflu în niciuna dintre categoriile pomenite de dânşii, acesta este probabil motivul real pentru care, deşi mi-aş fi dorit, n-am reuşit să ajung acolo. Iniţial crezusem că am fost doar ocupat cu altceva...

SCENARIU CU BLAT

Întrebaţi despre întâlnirea lor de taină, de pe la sfârşitul lunii martie, Cristian Diaconescu şi Vasile Blaga s-au străduit să-i minimalizeze importanţa, explicând că ea a avut loc înainte ca oricare dintre ei să fi devenit candidat la Primăria Capitalei din partea respectivelor partide, PSD şi PD-L. Pe undeva însă, tocmai acest element este cel mai bizar, dacă ne gândim că la vremea aceea favoriţii erau încă Marian Vanghelie şi Sorin Oprescu pe de-o parte, şi Liviu Negoiţă pe de alta, pentru ca la scurt timp să asistăm la dubla surpriză de a-i vedea lansaţi în competiţie fix pe cei doi protagonişti ai întâlnirii!

Ţinând cont şi de oarecum sibilinicele acuzaţii de blat ale lui Traian Băsescu, poate că n-ar fi chiar de mirare ca, în cazul în care în turul doi ar ajunge Sorin Oprescu şi unul dintre candidaţii PSD sau PD-L, partidul rămas pe dinafară să-l susţină pe reprezentantul celuilalt, în detrimentul “independentului”, nu neapărat dintr-o solidaritate de clasă politică, ci pentru că un proaspăt ales primar, cu o structură solidă şi un număr de consilieri municipali în spate, are ceva de oferit fostului rival, cum ar fi o funcţie de viceprimar şi chiar o majoritate în Consiliu (preambul pentru alegerile generale din toamnă?), lucruri de care lupul singuratic Sorin Oprescu nu ar dispune. Plus că acesta din urmă este susţinut de aripa din PSD cea mai ostilă liberal-democraţilor şi mai “nereformată” în viziunea lor, iar de partea cealaltă, oamenii lui Geoană, prinşi rău la înghesuială în cazul victoriei lui Oprescu, l-ar putea prefera şi ei pe Blaga.

MAI BINE TELEVIZAT DECÂT INDIGNAT

La moartea Monicăi Lovinescu, Răzvan Dumitrescu a realizat o ediţie omagială a emisiunii Realitatea Zilei, unde printre invitaţi s-a numărat şi Gabriel Liiceanu. Fatalitatea a făcut însă ca în acelaşi timp să se judece recursul lui Sorin Oprescu la contestaţia candidaturii sale pentru Primăria Capitalei, astfel încât la un moment dat emisiunea a fost întreruptă cu o transmisiune în direct, spre neţărmurita indignare a domnului Liiceanu, tulburat din jelania sa de înaltă ţinută intelectuală cu un subiect atât de meschin. Desigur, nefiind la TVR Cultural, ci la un post de ştiri şi comercial, ar fi fost oricum oprit mai devreme sau mai târziu de un calup publicitar alcătuit poate din lucruri cel puţin la fel de mundane, precum nişte reclame la prezervative sau tampoane, lucru de care domnia sa ar fi trebuit să fie conştient de la bun început.

Cert este că, deşi nu a plecat instantaneu din platou, cum părea tentat, a declarat că nu se va mai duce vreodată la televiziunea cu pricina. Şi nici că s-a mai dus... până ieri, nici trei săptămâni mai târziu, când n-a putut rezista ispitei de a-şi prezenta versiunea actualizată a “Apelului către lichele”! Apropo de interesele personale versus principii...

PREMISE ANTAGONICE, ACEEAŞI “CONCLUZIE”!

În majoritatea talk-show-urilor de pe la noi, analiştii (în special cei economici) pornesc de la o concluzie, pe care se străduiesc apoi să o demonstreze cu orice preţ. Invariabil, această concluzie este: autorităţile, în frunte cu Guvernul, sunt incompetente şi ne mint.

În urmă cu câteva zile, se discuta despre prognozele privind creşterea salariilor în 2008, făcute, pe de-o parte, de Comisia Europeană, iar pe de alta, de Institutul Naţional de Statistică. În timp ce prima estima o creştere de 10%, celălalt se dovedea mult mai “generos”, vorbind despre 15%. Bineînţeles că cifra corectă se prezuma a fi cea de la Bruxelles, autorităţile autohtone având tot interesul să o umfle pe a lor, deoarece fiind campanie electorală etc., Guvernul vrea să pară mai capabil decât este. Logic.

Numai că, după câteva minute, experţii în economie din studio, uitându-se mai atent pe hârţoage, au observat că de fapt Institutul Naţional de Statistică susţinea că vom avea o creştere reală de doar 7% şi nu de 15 (care includea şi rata inflaţiei), aşadar o prognoză chiar mai pesimistă decât cea a europenilor. Noua concluzie? Aceeaşi: Guvernul tot minte, având, de astă dată, interesul să raporteze valori mai mici ale salariilor, pentru a da – din cauza lipsei de fonduri – şi pensii diminuate, ştiut fiind că acestea din urmă sunt corelate cu primele. Evident, la fel de logic!

ERATĂ LA UN INTERVIU

Ieşirea lui Traian Băsescu de duminică, din cârciumă (în) direct la Realitatea TV, a reprezentat de fapt o recunoaştere a gafelor făcute cu câteva zile mai devreme în interviul pentru Radio România Actualităţi.

În primul rând, cum presa interpretase spusele domniei sale despre blaturi ca fiind un atac la adresa candidatului PD-L, Vasile Blaga, cu care n-ar avea tocmai o relaţie cordială, a încercat să spulbere suspiciunile, afişându-se amical în public cu acesta. Apoi, fiindcă tot atunci declarase că ar vota un tânăr, iar lumea se dusese cu gândul la Cozmin Guşă sau Aurelian Pavelescu, fix pe cei doi a căşunat cu mai multă îndârjire, ca să fie limpede că nu la ei s-a referit (i-a scăpat însă Codrin Ştefănescu!).

Preşedintele pare a fi în mare derută dacă a început să aibă nevoie de câte o erată după fiecare interviu.

ROMÂNII, CÂINII ŞI O SPANIOLOAICĂ PROASTĂ

Proprietara magazinului din Spania care a afişat la intrare un panou prin care se interzicea accesul câinilor şi al românilor şi-a justificat gestul declarând că în ultima vreme i s-au furat bunuri în valoare de 3000 de euro, fără să priceapă însă cum s-a acţionat.

Deduc de aici că or fi românii hoţi, dar cel puţin sunt mult mai dibaci decât doamna cu pricina, care de altfel nu e prea sigură de inteligenţa sa nici măcar în raporturile cu câinii, aflaţi – iată – şi ei pe lista de suspecţi!

ŞPAGA BUNĂ ŞI ŞPAGA REA

Am auzit multă lume spunând – în legătură cu ceea ce i se întâmplă zilele acestea lui Gigi Becali – că DNA nu are de fapt de ce să-l acuze, câtă vreme patronul Stelei ar fi încercat să dea bani unei formaţii pentru a-şi face practic datoria, obţinând un rezultat bun, şi nu pentru a ceda meciul. Numai că, din câte ştiu, tot la capitolul şpagă, mită sau foloase necuvenite se încadrează şi oferirea unor stimulente materiale unui chirurg pentru a face o operaţie sau unui funcţionar dintr-o primărie pentru a acorda o autorizaţie de construcţie; adică tot pentru a-şi face datoria, dar mai conştiincios sau cu mai multă promptitudine.

Într-unul din campionatele trecute, acelaşi Gigi Becali era suspectat că a dat bani unei echipe care întâlnea o contracandidată a Stelei la titlu. Întâmplarea făcea însă că aceeaşi echipă, câteva etape mai târziu, urma să joace şi cu Steaua, nefiind deci deloc sigur că în preţul tranzacţiei iniţiale – socotită de unii drept legitimă! – nu intra şi obligativitatea cedării punctelor din partida directă. Iată de ce astfel de practici ar trebui interzise cu desăvârşire, şi nu doar de regulamentele interne ale FRF.

UN “BLAT” LOGIC

Atitudinea mai puţin combativă a celor patru principali candidaţi la Primăria Capitalei – care l-a făcut pe Traian Băsescu să evoce ideea de “blat” – ar putea avea o explicaţie cât se poate de logică, putând servi oricăruia dintre ei drept strategie de campanie. Cum profilurile lor personale sunt oarecum asemănătoare, iar bucureştenii par destul de derutaţi, prinşi între tendinţa tradiţională de “a vota cu dreapta” şi realitatea crudă că acestă dreaptă a condus oraşul în ultimii ani cu rezultate deloc fericite, fiecare este procupat mai degrabă să nu-şi ostilizeze potenţialii alegători ai celorlalţi contracandidaţi, prin atacuri virulente, sperând că graţie unei campanii pozitive, “bazată pe proiecte” etc., îi poate convinge să treacă de partea lui, dimpreună cu o parte cât mai consistentă din electoratul încă nehotărât.

Eu însumi mă surprind uneori spunându-mi, de pildă, că domnul Diaconescu n-ar fi o soluţie tocmai rea, deşi până la înscrierea sa în cursă nici prin gând nu mi-a trecut că aş putea vota vreodată un candidat de stânga. E însă suficient să-l aud vorbind despre “nenorocirile aduse în ţară de puterea de dreapta”, pentru a-mi aduce brusc aminte că la urma urmelor e un pesedist cu acte în regulă, şi a-l tăia de pe lista cu opţiuni, oricât de simpatic mi-ar fi altminteri.

SST!

Ultima ieşire la rampă a lui Traian Băsescu a stârnit, ca de obicei, un val de replici din partea tuturor adversarilor săi, vizaţi sau nu în mod direct de declaraţiile de la Radio România Actualităţi. E de neînţeles cum, după trei ani şi mai bine de când joacă această piesă, şeful statului se bucură de acelaşi succes, reuşind să-i prindă în capcană pe limbuţii noştri politicieni, mereu gata să turuie împotriva lui pe orice post dispus să le acorde câteva minute de emisie, când singura replică adecvată şi cu adevărat eficientă pentru a-l reduce în cele din urmă la tăcere ar fi aceasta:

AGENTUL DE CIRCULAŢIE... ÎNTRE BIROURI

Am auzit la radio o ştire conform cărei ieri, deoarece bucureştenii s-au întors din vacanţa de Paşte şi 1 Mai, Poliţia Rutieră a scos în stradă nu ştiu câte echipaje în plus pentru dirijarea traficului (că doar de-aia e “rutieră”). Astăzi în schimb, deşi bucureştenii n-au intrat în nicio altă vacanţă, numărul poliţiştilor a revenit la... normal, lucru de care m-am putut convinge pe pielea mea; aceeaşi intersecţie, nesemaforizată, în care ieri se circula cât de cât bine cu ajutorul unui agent, acum era blocată, agentul lipsind cu desăvârşire.

Întrebarea pe care mi-o pun este ce sarcină de serviciu o fi primit azi respectivul poliţist? Probabil că plimbă nişte hârtii de la un birou la altul!

DEZAMĂGIREA (LUI) DIACONESCU

La auzul sentinţei definitive prin care Justiţia îi îngăduia lui Sorin Oprescu să candideze pentru Primăria Capitalei, Cristian Diaconescu, aflat în transmisiune directă în cadrul unei emisiuni televizate, numai că nu a izbucnit în lacrimi de ciudă, ameninţând chiar că va propune partidului să-şi ia jucăriile electorale şi să renunţe la propria-i candidatură.

Aşadar, conştient că Oprescu îi va sufla o bună parte din voturi – ceea ce înseamnă, logic, şi că putea strânge destule semnături pentru a se înscrie în cursă! – domnul Diaconescu a mizat mult pe chiţibuşurile formale care să-l scape de un adversar periculos. Urât din partea sa!