JOSNICIE

Cu excepţia tragicului eveniment în sine, cel mai sinistru lucru văzut ieri la televiziunile care au comentat pe parcursul întregii zile accidentul lui Şerban Huidu mi s-a părut iniţiativa lui Radu Tudor de a-l invita în emisiunea sa de la Antena 3 fix pe Mircea Badea, aflat în plin scandal de mahala cu nefericitul protagonist. Asta în condiţiile în care oricum Badea avea la dispoziţie (şi a profitat din plin!) propria emisiune unde să-şi exprime – pe lângă până şi pentru el oarecum firescul regret pentru pierderea vieţilor omeneşti – aproape satisfacţia pentru ce i s-a întâmplat duşmanului său efectiv de moarte, cu care, oricât de meschin ar părea, nu are de împărţit nici averi fabuloase, nici femei superbe, nici altceva cât de cât important, ci doar nişte nenorocite de ratinguri subunitare şi, cel mult, câteva opinii (politice) divergente. Semn că josnicia în lumea mass-media a atins cote greu de imaginat şi de suportat pentru observatorii neutri, iar “moralistul” Badea, care nu pierde nicio ocazie să vadă fiecare pai din ochii confraţilor, ignorând cu desăvârşire bârnele din cei proprii, a devenit, nu neapărat începând doar de ieri, exemplul cel mai ilustrativ.

"DARK LANTERN"

ÎN REST, E BINE

De ieri, de la patru fără un sfert, în România toate-s bune şi frumoase!

Cel puţin asta ar fi putut crede oricine s-ar fi uitat la autoproclamatul unic post de televiziune cu adevărat critic faţă de Putere, Antena 3, şi ar fi văzut că la ora aceea subiectul de aprige dezbateri – cu invitaţi competenţi, păreri avizate şi aşa mai departe – îl constituia un filmuleţ, luat pesemne de pe Youtube, unde un nene – într-adevăr idiot, dar care, împotriva impresiei mele iniţiale, bazată pe o privire fugitivă şi o imagine fără sonor, s-a dovedit a nu fi nici Băsescu, nici Igaş, nici Funeriu, nici Elena Udrea în travesti, ba nici măcar român, judecând după numărul de înmatriculare apărut în cadru – îşi spăla, inclusiv prin interior, cu multă apă şi îndârjire, autoturismul Mercedes. În mod cât se poate de firesc, următoarea temă abordată a fost în legătură cu soţii Columbeanu.

PRESIUNI POLITICE

Pe oriunde mai dă câte un interviu, Radu Moraru nu pierde prilejul s-o strecoare pe-aia cu “presiunile politice” care chipurile ar fi dus la închiderea postului “10 TV” după nici un an de la inaugurare.

Acum, cine ştie ce cogeamite pupincuristul băsist e ar zice că “Naşul” ori a luat-o razna, ori s-a prostit complet, de vreme ce presiunile alea politice n-aveau cum să le exercite cu atâta succes alde Ponta şi Antonescu din Opoziţie, ci doar, eventual, tovarăşii săi de pupat în cur de la Putere şi mai cu seamă însuşi proprietarul curului, însă eu cred că raţionamentul în urma căruia a ajuns la această concluzie, aparent paradoxală, se bazează, pe de-o parte, pe faptul că – la fel ca mai toţi fanii lui Băsescu – în adâncul sufletului ştie câte parale face idolul său şi ce persoană lipsită de caracter, josnică şi răzbunătoare este cu adevărat, iar, pe de alta, făcând o socoteală simplă, pe degete, şi-a dat seama că nu l-a mai invitat într-o emisiune de-a lui de câteva săptămâni bune, ceea ce constituie un motiv mai mult decât suficient pentru preşedinte să treacă la represalii dure, fie şi împotriva unuia dintre cei mai umili supuşi. Aşadar, s-ar putea ca de data asta “Naşul” chiar să aibă dreptate!

UN SISTEM (CRIMINAL) APROAPE PERFECT

N-am urmărit cu atâta interes şi atenţie cât să-mi fac o părere definitivă relatările despre evenimentele care au dus la moartea baschetbalistului american Hardy Chauncey, însă aseară am prins exact intervenţia de la Realitatea TV a deputatului PD-L Cezar Preda, care, în cuvinte poticnite, menite probabil să dea impresia că e copleşit de emoţie, spunea ceva în sensul că “noi românii” ne trezim şi începem să vedem imperfecţiunile şi disfuncţionalităţile sistemului doar în momente “de foarte mare dramă umană”.

Pe lângă că în general m-am săturat ca orice caraghios de-ăsta să bată câmpii în numele tuturor românilor, deci, cum ar veni, şi al meu (de parcă n-aş putea bate câmpii şi singur!), mi se pare o nesimţire fără margini ca un reprezentant cel mult al tuturor pedeliştilor, adică al unei subspecii degenerate de români, să spună aşa ceva la un post de televiziune şi în faţa unor invitaţi care de ani de zile vorbesc necontenit şi fără să trebuiască să se petreacă momente “de foarte mare dramă umană” nu doar despre “imperfecţiunile” şi “disfuncţionalităţile” sistemului, ci despre aberaţiile lui şi cât este de fapt de criminal. Numai idioţii văd asta doar din când în când.

CÂINELE ŞI PRIMARUL

Dacă aş fi avut nevoie (şi) de alt motiv, oarecum obiectiv şi întemeiat, în afară de lehamitea mea proprie, personală şi în consecinţă vădit subiectivă din ultima vreme ca să nu mă uit la, pare-mi-se, ultima ediţie din săptămâna trecută a unuia din talk-show-urile altminteri de succes şi în general chiar interesante de la Antena 3, titlul sub care s-a desfăşurat – “Un primar PDL sfidează legea” – ar fi fost suficient, printre altele fiindcă mi-a amintit de cunoscutul exemplu din lumea presei care spune că nu e o informaţie demnă de a fi ridicată la rangul de “ştire”, publicată şi cu atât mai puţin dezbătută pe larg la o oră de maximă audienţă aceea că un câine a muşcat un om, ci doar, eventual, aia că, dimpotrivă, un om a muşcat un câine, aşa încât abia când o să văd un titlu de genul “Un primar PDL respectă legea” poate-poate o să manifest şi eu o umbră de interes.

"DUST TO DUST"

BNR BEA APĂ

Aseară, tot butonând în sus şi-n jos printre programele răvăşite în urma unei manevre tehnice necugetate, nu ştiu cum se făcea că de fiecare dată când nimeream peste Realitatea vedeam câte un titlu de genul ăsta: BNR: Pensiile să fie impozitate; BNR: 30% din bugetari să plece; BNR: E indecent să spui că e criză…

Într-un târziu, aproape curios şi convins că trebuie să fi avut loc vreo reuniune a conducerii principalei instituţii financiare autohtone soldată cu un comunicat de mare însemnătate pentru ţară, am zăbovit un pic pe postul amintit, cât să apuc să-l văd printre invitaţi pe cel mai ridicol personaj din BNR (cel puţin dintre cele care apar public, ce alte asemenea panarame, dar necunoscute, or lucra pe-acolo pentru binele nostru nici nu vreau să-mi imaginez!), acel Nuştiucum Rădulescu, despre care am mai scris şi cu alt prilej, ale cărui gogomănii erau titrate de deontologii de la Realitatea după cum am arătat. Dat fiind că în cele maximum trei minute cât l-am urmărit, individul tocmai lua o gură de apă dintr-un pahar şi apoi îl apostrofa pe Mugur Ciuvică reproşându-i că-i prea nervos, nu m-ar fi mirat să apară şi un titlu de felul ăsta: BNR: Ciuvică să se calmeze!

ÎN DOUĂ ETAPE

În urmă cu deja mai bine de-o săptămână, mai degrabă chiar aproape zece zile, exact înainte să plec în fulgerătoarea vacanţă efectuată la o azvârlitură de băţ şi doar trei ore de condus absolut legal dincolo de graniţa până la care în schimb am făcut fix nouă ore de gonit ca bezmeticul fără nicio consideraţie faţă de Codul Rutier în vigoare (vacanţă din care între timp m-am şi întors de câteva zile, dar nici că mi-a ars să mai văd vreo faţă de jurnalist, analist şi cu atât mai puţin de politician autohton), principalul subiect de discuţii la talk-show-uri îl constituia ce i-a trecut prin mintea puţină şi obosită unui parlamentar pedelist, cu desăvârşire necunoscut mie, care cică tocmai începuse să se gândească dacă să propună sau nu cândva conducerii superioare de partid “un pachet” de măsuri economice conţinând, pe de-o parte, introducerea impozitării tuturor pensiilor, iar pe de alta, oarecum în compensaţie, scăderea TVA-ului cu 4-5 procente.

Îmi închipui că în ziua următoare nu se poate să nu fi făcut ceva Irinel Columbeanu sau Borcea sau Becali sau unul din soţii Truică, aşa că subiectul a fost abandonat, cum de altfel ar fi trebuit să fie încă înainte de a fi abordat, dar mie povestea mi-a amintit de bancul ăla cu desfiinţarea impozitului pe venit în două etape, prima fiind desfiinţarea venitului. Sunt convins că şi acum, dacă factorii de decizie ar studia temeinic propunerea ar ajunge la concluzia că o parte a ei – respectiv cea cu impozitarea tuturor pensiilor – poate fi şi chiar trebuie aplicată de îndată, urmând ca a doua parte – scăderea TVA-ului – să intre în vigoare începând cu 1 ianuarie… 2025.

"RESISTANCE"

ÎMPLINIREA TUTUROR SPAIMELOR

Cred că am mai spus-o cândva, şi dacă n-am spus-o… o repet: haosul total care domneşte în România ultimilor trei ani sub Băsescu – un cică preşedinte care, cum s-a văzut nu mai departe de aseară, se află într-o perpetuă stare de confuzie, încât poate vorbi despre o telegramă pe care pretinde că o are în faţă întrebându-se dacă există cu adevărat (?!); care iarăşi se dă neînfricat comandant de navă hotărât să nu renunţe la nicio zi de mandat, după ce acum vreo lună-două ameninţa cu demisia; care după ce s-a aflat, până relativ de curând, în relaţii cât de cât civilizate cu Regele Mihai, i-a căşunat subit pe ce i se pare lui că a făcut şi nu trebuia să facă sau n-a făcut şi ar fi trebuit să facă acesta cu mai bine de şase decenii în urmă, numai pentru că, probabil, între timp tocmai a terminat de citit cine ştie ce broşură plină de inepţii; care era gata să ne vâre într-un conflict militar cu Rusia şi deja ne-a vârât într-unul diplomatic şi economic cu ţări importante din Europa, care nici nu mai vor să audă de noi prin Schengen şi care dacă ar avea la-ndemână instrumentele necesare ne-ar, vorba lui Vanghelie, “ejacula” urgent şi din UE etc., etc. –, babilonia asta, aşadar, este exact situaţia în care ne temeam cu toţii, în anul 2000, că am putea ajunge în cazul în care alegerile prezidenţiale ar fi fost câştigate nu de Ion Iliescu – cu care chiar mulţi dintre cei care nu-l înghiţiseră niciodată până atunci şi nu l-au înghiţit nici de atunci înainte s-au şi grăbit să voteze din disperare –, ci de Vadim Tudor. Cu menţiunea că, prin comparaţie cu Băsescu, acesta din urmă pare acum să fie cu medicaţia la zi.

REPREZENTATIVITATE

Nu ştiu dacă în Parlamentul României, ca organ chipurile reprezentativ al întregului popor, chiar sunt reprezentaţi şi cei mai străluciţi cetăţeni ai naţiunii (aş înclina să cred că nu!), însă cu certitudine sunt reprezentaţi cei mai stupizi, dovadă felul în care au justificat o seamă de senatori şi deputaţi pedelişti refuzul de a-l invita pe Regele Mihai să se adreseze plenului reunit, şi anume că, Majestatea Sa fiind, cum ar veni, monarhist, ar face mai bine să vorbească la Academie sau la Ateneu, pentru ca nu cumva să întineze nobilele idealuri cică republicane ale neamului şi să ştirbească naibii şi-aşa jalnicul prestigiu al Parlamentului, care în cele mai bune momente ale lui s-a bucurat de o încredere din partea populaţiei mai scăzută decât a avut Monarhia în momentele ei cele mai rele. Adică exact argumentul pe care l-am auzit de la doi eterni reprezentanţi ai societăţii civile (care pariez că pot fi văzuţi la una din televiziunile de ştiri dacă nu chiar în clipa lecturării acestor rânduri, oricând s-ar petrece ea, inclusiv în miez de noapte sau zori de zi, cu siguranţă în decurs de foarte puţine ore sau chiar minute!), Monica Tatoiu şi Răzvan Theodorescu, de obicei aflaţi pe poziţii diametral opuse, dar re-uniţi acum în cugetul şi-n simţirile de sorginte fesenisto-comunistă de pe la începuturile anilor '90.

TOT CE TREBUIE SĂ ŞTIŢI DESPRE NICU, NICOLAE ŞI ELENA CEAUŞESCU!

Sunt morţi!!!

DEMITERI DE SUCCES

Cu toate că, nu de azi de ieri, ci încă de la, ca să spun aşa, prima lui înfiinţare, în 1990, sunt un antipatizant declarat, înverşunat şi, foarte probabil, perpetuu a tot ce înseamnă actualul principal partid de guvernământ, trebuie să recunosc că vineri, nimerind pe unul din posturile de ştiri în plin breaking-news dedicat demiterii lui Sebastian Lăzăroiu după nici patru luni de mandat, am avut, preţ de câteva secunde bune, un sentiment de aproape apreciere pentru oricine s-ar fi aflat la originea ei, inclusiv, dacă el o fi fost, Emil Boc, chestie care, imediat după aceea, m-a înspăimântat cu adevărat, fiindcă mi-am dat seama cât de uşor se poate schimba percepţia publică despre un cabinet corupt, incompetent şi criminal, cum este cel în funcţie: cu câteva luni înainte de alegeri sunt puşi în fruntea unor ministere, de preferat importante, câţiva caraghioşi de-ăştia, care chiar dacă, indiferent de prestaţie, nu au cum să atingă culmile de penibil stabilite de Lăzăroiu, pot măcar să încerce, după care, la momentul oportun, pe rând sau, şi mai bine, în bloc, sunt daţi afară cu ample şuturi în cur printr-o “remaniere de substanţă” şi înlocuiţi, nici măcar cu vreunii mai breji, ci doar necunoscuţi. Iar dacă stau să mă gândesc bine, de prima parte a operaţiunii nici nu mai e nevoie, findcă cei aflaţi deja în funcţii sunt pe deplin corespunzători.

"BLACK RAVENS CRY"

“ADEVĂRATA OPOZIŢIE”

Botezate de unii analişti – în semn de îngrijorare sau, după caz, dispreţ faţă de USL – “adevărata opoziţie din România”, principalele televiziuni de ştiri se întrec mai nou în subiecte mondene având în prim-plan tot felul de personaje bizare, dacă nu de-a dreptul sordide, care fie se căsătoresc cu mare pompă, fie divorţează cu şi mai mare scandal, fie şi una şi alta, într-o succesiune aleatorie. Asta, desigur, în momentele când aceleaşi televiziuni nu-i dezgroapă, la propriu şi la figurat, pe Ceauşeştii răposaţi sau nu.

Aseară, de pildă, l-am văzut la Antena 3 pe Crin Antonescu înghesuit într-un sfert de ecran – pe restul tronând o poză cu Valentin Ceauşescu, următorul “invitat” –, în timp ce deontologul moderator Gâdea stătea ca pe ghimpi, iritat că liderul PNL se lungeşte la vorbă, stricându-i iarăşi fabulosul rating de 1-1,5, cu vârfuri de 2, atacat de un alt mare profesionist de televiziune, Striblea de la Realitatea TV, care tocmai îl uşuia pe celălalt lider totuşi marcant al opoziţiei, Victor Ponta, nerăbdător să-l aducă în studio pe… “iubitul Zoei Ceauşescu”, recte Petru Popescu, care presupun că e foarte încântat să intre în conştiinţa publică şi ulterior în posteritate sub titulatura aceasta în locul celei de simplu scriitor de succes.

În aceste condiţii, parcă vorbele de ocară aruncate de-a lungul timpului de Traian Băsescu la adresa “televiziunilor mogulilor” chiar încep să mi se pară blânde! Asta ca să nu mai spun că nu m-ar mira deloc ca el însuşi să le “reevalueze”, câtă vreme îşi văd de noua lor treabă, lăsându-l să-şi vadă liniştit de furtişaguri şi ticăloşii dimpreună cu guvernul pe care-l păstoreşte…

GENII SAU TÂMPIŢI?

Mă gândeam ieri, apropo de începerea noului an şcolar, dar şi de recenta sesiune de bacalaureat, cum, în România, practic fiecare din miniştrii Educaţiei care s-au succedat în ultimele două decenii a simţit nevoia să schimbe, după cum l-a tăiat capul (şi l-a tăiat, în primul rând, altfel decât pe predecesor!), sistemul de învăţământ dinainte de ’89, care, în paranteză fie spus, prin comparaţie cu ce a urmat, mie unuia începe să mi se pară tot mai coerent şi mai raţional.

Paradoxul este că toţi aceşti reformatori închipuiţi – poate, într-o oarecare măsură, cu sinistra excepţie a lui Funeriu, care e şi mai rău! – au fost educaţi fix în acel sistem pe care le-a căşunat. Cu alte cuvinte, ideea creaţă de la care au pornit pare să fi fost următoarea: “pe vremea comunismului, sistemul şcolar era foarte prost, scotea numai tâmpiţi, analfabeţi şi aşa mai departe, cu excepţia MEA, care am ieşit un geniu numai bun să-l reformez din temelii”! Cu siguranţă că pe undeva se înşală…

1000+...

Nu ştiu dacă electoratul din România este chiar atât de stupid pe cât pare să se fi dovedit de nenumărate ori în ultimii douăzeci de ani. Ştiu însă cu siguranţă cât de prost făcut grămadă îl cred pedeliştii, de vreme ce speră să-şi ascundă urmele celor deocamdată doar 1000 de zile lungi de guvernare catastrofală schimbându-şi numai culoarea şi, cel mult, numele partidului! (Nu că n-ar putea să fie suficient…)

"FIGHTING THE DARKNESS"

IMNURI, ŢIGANI, MANELE...

Întreaga nebunie declanşată ieri, nu atât de stâlcirea imnului de către Pavel Pavel (din lipsă de spaţiu şi pentru o mai fluentă lectură am înlocuit prenumele Marcel, ceva mai lung şi mai greu de pronunţat), cât de amenda pe care i-a aplicat-o Prefectura pentru asta, putea fi uşor evitată, dacă interpretul ar fi admis că pur şi simplu s-a încurcat, fie din cauza emoţiilor, fie din ignoranţă, ceea ce personal chiar cred că s-a întâmplat (caz în care de râs ar fi fost mai degrabă o lege care penalizează falsetele şi bâlbâielile muzicienilor!), în loc să vină, de-a lungul zilei, cu tot felul de explicaţii, care mai de care mai penibile, bazate pe gândirea lui profundă: că s-a gândit el că numele de Traian putea fi interpretat politic (negândindu-se în schimb că abia omiterea lui se va interpreta astfel!); că s-a gândit el la public, care n-ar fi ştiut decât prima strofă a imnului; că s-a gândit el că versurile primei strofe sună mai mobilizator pentru echipa României; că s-a gândit el că aceleaşi versuri îi vor descuraja pe francezi; că s-a gândit el că înlocuirea unor versuri cu altele, la fel de lungi, ar duce totuşi la scurtarea duratei de interpretare (?!) etc. “Recunoscând” premeditarea, amenda e până la urmă meritată.

În ceea ce-i priveşte pe cei care de-a lungul zilei au minimizat incidentul, aş vrea să-i aud comentând cu aceeaşi seninătate şi după ce la vreun mare eveniment sportiv internaţional, cum ar fi Olimpiada de anul viitor de la Londra, imnul României ar fi masacrat, într-o interpretare vocală, poate nu chiar pe un text de genul “Trezeşte-te, române, din somnul de beţie…”, dar începându-se, hodoronc-tronc, cu strofa a treia (aia cu “Priviţi, măreţe umbre…”), din tot felul de motive, fie şi mai puţin imbecile decât cele invocate, tot ieri, de cel mai mediatizat ţigan rrom al ţării, Mădălin Voicu, care, într-o emisiune televizată, califica versurile primeia drept “inepte” (şi în multe alte feluri, chiar şi mai jignitoare), fiindcă “ce e aia deşteaptă-te…?”, “cum adică somnul cel de moarte?”, “cine sunt azi barbarii de tirani?”…


P.S. A nu se confunda (cum au făcut mulţi) momentele oficiale de intonare a imnului, când trebuie respectat întocmai, cu diverse manifestări artistice, în care poate fi, de pildă, reorchestrat (inclusiv pe ritmuri de prost-gust, gen manea, asta e!) sau, de ce nu?, chiar parodiat…

NE-AM LINIŞTIT DE TOT!

…Că altfel, eu unul o făcusem de la primul meci din actuala campanie. Sigur, şi altădată, cu două etape înainte de încheierea preliminariilor ne cam linişteam, dar în sensul diametral opus, fiindcă eram deja calificaţi.

Dincolo de gazonul infect; de jocul până la urmă peste aşteptări al Naţionalei noastre (dar nici atât de entuziasmant şi promiţător cum dădea de înţeles Piţurcă, fapt ce mi-a adus aminte de meciul cu Olanda, din precedentul său mandat, în care şi lăsaţi de adversari tot nu ne-am încumetat să-i atacăm, deşi aveam nevoie de victorie, şi abia tipul ăsta de mentalitate insuflat de fostul selecţioner actual mă îngrijorează cu adevărat!); de (pentru mine, cel puţin) necunoscuţii Chiricheş şi Luchin, care au evoluat fără complexe şi pe care Piţurcă are de-acum aproape obligaţia să-i impună în procesul de “reconstrucţie” a echipei; de imnul pocit, parcă după chipul şi asemănarea lui, de Marcel Pavel – cel care azi-dimineaţă mai avea şi tupeul incredibil de a se răţoi aiurea la o jurnalistă de la Realitatea TV –; ceea ce m-a enervat cel mai rău ieri au fost extrem de multele comentarii, raportat la relativ puţinele pe care am avut răbdarea să le ascult, făcute, în special înainte de începerea partidei, de tot felul de experţi care îi regretau amarnic pe alde Mutu, Chivu, Tamaş şi Rădoi, cu care, chipurile, România ar fi putut înfrunta Franţa de la egal la egal!

Aş fi înţeles să-i regrete pe Hagi, Gică Popescu şi Dorinel Munteanu, dacă nu de-a dreptul pe Balaci sau Dobrin, iar eu chiar l-am regretat pe măcar tânărul Torje, suspendat, dar nu pe nişte unii, şi aşa cam trecuţi, cu care de vreo zece ani încoace (şi dacă nu-s chiar atâţia, oricum par douăzeci!) nu ne mai calificăm pe nicăieri şi cărora, în fond, le “datorăm” rezultatele ruşinoase din ultima vreme!

DON TRAIAN

În cartea “Stupul” de Camilo José Cela – autor spaniol laureat al Premiului Nobel – am întâlnit, la un moment dat, următoarea caracterizare făcută unuia dintre personaje: “Don Leonardo este destul de josnic ca să stârnească valuri de admiraţie printre imbecili.”

Din motive lesne de înţeles pentru toţi ceilalţi, gândul m-a dus instantaneu la Traian Băsescu şi admiratorii săi.

ÎNCĂ E BINE!

"DON'T SAY A WORD"

SCANDAL LA CAZINOU PE BANII ALTORA

Dincolo de oportunitatea cel puţin discutabilă a unei investiţii de 10 milioane de euro, în plină criză, într-un obiectiv care, şi dacă s-ar dovedi până la urmă rentabil, nu s-ar amortiza decât peste ani şi ani, după ce câteva promoţii de pensionari şi-ar da prematur obştescul sfârşit din cauza sărăciei şi a colapsului sistemului sanitar căruia cu siguranţă i-ar prinde bine banii ăştia, am senzaţia că mult trâmbiţata renovare a Cazinoului din Constanţa e un fel de capcană, cu lungă bătaie electorală, întinsă de Elena Udrea lui Radu Mazăre. De când a început să (se) vorbească despre ea, ministreasa nu face decât să-şi clameze aceeaşi generozitate pe banii noştri de care pomeneam şi zilele trecute, de fiecare dată însă neuitând să adauge, ca un fel de ameninţare către primarul Constanţei, că după ce va fi reparat, cu cazinoul nu trebuie să se întâmple nici aia, nici aia, nici ailaltă, adică nici să fie vândut, nici concesionat, nici transformat în mall, club de noapte, sediu de firme etc.

Recunosc că nu mă pricep la relaţiile astea alambicate dintre autorităţile centrale şi cele locale, dar dacă e aşa îngrijorată de ce se va întâmpla “după” cu cazinoul, n-ar fi mai înţelept din partea doamnei Udrea, fie să nu dea bani deloc, îndreptându-i spre chestii de care e mai sigură, fie să-i dea în nişte condiţii, cum ar veni contractuale, care să specifice limpede ce are de făcut primăria o dată (re)intrată în posesia lui? Cât de complicat poate să fie?!

ANALIŞTI (ŞI) PARANORMALI

Invitat din când în când la “Sinteza Zilei” în calitate de analist politic paranormal sau ceva, responsabil cu debitarea de enormităţi menite să anime discuţiile altminteri cam plicticoase fiindcă ceilalţi invitaţi sunt mai întotdeauna de acord unii cu alţii, Oreste a dovedit şi aseară că e un tip plin de umor, în mare parte involuntar. Totuşi, la un moment dat – atunci când, cumva, l-a dojenit pe Băsescu, atrăgându-i atenţia că este inadmisibil pentru un preşedinte ce se pretinde un democrat şi care şi-a început mandatul clamând că Bucureştiul va fi elementul-cheie ce va desăvârşi axa Washington-Londra să nu cunoască detalii estenţiale din biografia şi filosofia unuia dintre cei mai mari democraţi din istoria omenirii, Winston Churchill – mi-a fost chiar simpatic.

Păi mie mi se pare că pentru a-şi face măcar o brumă de cultură în domeniu şi a deprinde primele noţiuni ale unui comportament democratic, Traian Băsescu ar trebui să-l studieze temeinic mai întâi pe Nicolae Ceauşescu, apoi pe Ion Iliescu, abia către sfârşitul vieţii (nu al carierei politice, care îi doresc sincer să se încheie cu mult mai devreme!) ajungând, poate, la înţelepciunea şi maturitatea necesare pentru a-l înţelege pe… Emil Constantinescu. Despre Churchill nici nu poate fi vorba!

NOUA VIAŢĂ LA ŢARĂ

O auzeam zilele trecute pe Sulfina Barbu, fost ministru pedelist al Mediului, justificând crearea de parcuri în sate – fie şi din fonduri europene nerambursabile şi special destinate amenajării de spaţii verzi, care spaţii însă, cum bine îi atrăgea atenţia cineva, nu era musai să fie amplasate în mijlocul altora, la fel de verzi, cu orz, ovăz şi porumb, ci puteau ozona cât de cât aerul irespirabil din mai marile sau mai micile oraşe – prin “egalitatea de şanse” (?!) pe care guvernarea portocalie are grijă să o acorde tineretului din mediul rural, discriminat până acum în raport cu cel urban.

Aşadar, tot ce pot imagina pedeliştii în materie de “reformă a statului” este ca ţâncii din satele patriei să se dea şi ei, la fel ca privilegiaţii plozi ai orăşenilor, într-un leagăn adevărat în loc de tradiţionalul scrânciob şi să stea pe o băncuţă fabricată cu câteva sute de euro de firma vreunui client politic atent selecţionat, nu pe prispa casei. Sigur, asta în timp ce, în continuare, o dată încheiată joaca, se vor spăla tot în copaie cu apă rece de fântână, îşi vor face nevoile tot în fundul curţii şi vor învăţa cu acelaşi suplinitor scârbit de traiul cu salariul tăiat, în aceeaşi şcoală dărăpănată, aflată peste un deal şi-o vale, fiindcă bani de canalizare şi alte investiţii cu adevărat necesare nu mai rămân după atâta furat.

CEA MAI IDIOATĂ…

… scuză găsită de Elena Udrea pentru investirea banilor de la buget în proiecte păguboase, gen piscine, hoteluri sau săli de sport în locuri dintre cele mai bizare, unde, pe lângă că nimeni n-are nevoie de ele, nici nu ştie cineva să le administreze, astfel încât sunt închise a doua zi după fastuoasa inaugurare, este că vina ar aparţine în exclusivitate autorităţilor locale, care nu au obligaţia să prezinte studii de fezabilitate sau alte chestii de-astea şi ştiu doar să ceară bani; pe care, desigur, ministreasa îi acordă cu cea mai mare largheţe, de parcă i-ar da din buzunarele ei şi ale domnului Cocoş nu ale fiecăruia din noi.

Cu alte cuvinte, dacă mâine-poimâine vreunui primar (portocaliu) mai dus cu sorcova i s-ar năzări să construiască la el în sat o bază ultramodernă pentru lansarea rachetelor spaţiale, doamna Udrea n-ar avea nimic altceva de făcut decât să sprijine cu cât mai mulţi bani năstruşnica iniţiativă locală, fără să se întrebe dacă în România există vreo rachetă sau dacă nu cumva ordonanţa aia de urgenţă care blochează posturile în sectorul public e o piedică nu doar în calea angajării de cosmonauţi, ci şi de paznici de noapte, femei de serviciu sau alţi mărunţi lucrători fără de care baza oricum n-ar putea funcţiona.

"HEAVEN'S A LIE"

AVENTURI ÎN BULGARIA

La sfârşitul săptămânii trecute am dat o fugă până în Bulgaria. N-a fost pentru prima oară, ba chiar pentru a treia sau a patra, numai că până acum, beneficiind de celebrele servicii all inclusive de pe litoralul lor, n-a trebuit să intru în vorbă cu nimeni în afară de barmanii de pe la hoteluri, care n-aveau nicio problemă în a înţelege expresiile uzuale, gen “two beers, please” sau “one gin and tonic”, mai ales dacă erau însoţite şi de ample gesturi ajutătoare, astfel încât nu realizasem că numai cu engleza, franceza şi italiana ai toate şansele să mori de foame pe-acolo. Oi fi având şi eu o colosală doză de maxim ghinion, dar absolut niciunul dintre cei cu care am avut de-a face, fie în mijlocul oraşului, fie la obiectivele turistice (majoritatea cu taxe de intrare nesimţite), fie pe cărările de munte (nemarcate, aviz amatorilor!), nu înţelegea o boabă, nefiind în stare să-mi dea nici cea mai mică, dar uneori aproape vitală, informaţie.

Însă lucrul cel mai fascinant, şi care – printr-o, la urma urmelor, nici măcar atât de stranie pe cât ar putea părea la prima vedere, asociere de idei – m-a făcut să mă gândesc la pesedistul Victor Socaciu şi la imbecila lui iniţiativă de a dubla în româneşte filmele străine, este acela că, pe lângă că nu înţeleg limbile de circulaţie internaţională – lucru explicabil, zic eu, şi prin aceea că toate posturile lor de televiziune dau filme fie dublate, fie, cum era TCM, netraduse deloc – bulgarii mai au şi ferma convingere că orice străin o înţelege pe-a lor, dovadă că, deşi formula mea standard de abordare era un “hello!” care n-ar fi trebuit să lase nicio urmă de îndoială asupra apartenenţei mele la oricare alt spaţiu cultural decât cel indigen, iar pe parcurs tot mai apucam să strecor câte un “in English, please!”, “en français, s’il vous plaît!”, “in italiano, per favore!” sau “NO BULGARIAN, IDIOTULE!!!”, cu toţii începeau să turuie pe păsăreasca lor, nestrăduindu-se nici măcar să vorbească mai rar sau mai tare, cum o fac instinctiv, deşi oricum absurd, cei care cred că înţelegerea unei limbi pe care n-ai studiat-o niciodată e doar o chestiune de ritm şi intensitate. Şi cum dracului să n-o aibă, când văd că până şi marile vedete hollywoodiene, ca Brad Pitt, Tom Hanks sau Nicole Kidman vorbesc bulgara la perfecţie?!

O COMEDIE DE TOT PLÂNSUL

Prima TV.
Film artistic.
Genul programului: COMEDIE.

Pe o muzică lugubră, filmul începe cu o tânără drogându-se în closetul unui bar sordid. În scena următoare, ajunsă acasă, îşi bagă mâna într-un sertar gol şi începe să-l închidă şi să-l deschidă în mod repetat, trântindu-l cu toată forţa. După care află, dintr-un mesaj de pe robotul telefonic, că adorabila sa pisicuţă suferă de leucemie. Prin urmare, o bagă într-o geantă cu fermoar, o duce pe un dig şi îi dă drumul în apă. (Acum, încercaţi să vă imaginaţi toate scenele cu pisicuţe înecate care v-ar putea face să vă prăpădiţi de râs. Ei bine, credeţi-mă că n-a fost niciuna din ele!)

Până la final nu se mai întâmplă nimic notabil, decât că eroina se întoarce în casa părintească, unde se ceartă întruna cu noii chiriaşi şi cu bătrânul tată, (auto)exilat în hambar şi care, profund deprimat după recenta sinucidere a soţiei (mama bună a fetei), aflăm că avusese deja şi el o tentativă, iar pe parcursul filmului mai are vreo două (aici apare într-adevăr elementul de serenitate şi optimism, fiindcă nu-i reuşesc). Ce-am mai râs…

CEI MAI ONEŞTI ROMÂNI

Nu ştiu alţii, dar eu unul m-am săturat până peste cap să-i tot aud pe politicienii care pierd alegerile şi pe analiştii mai mult sau mai puţin independenţi vorbind despre “mita electorală” cu zahăr, ulei, pui stricaţi şi găleţi colorate nu atât ca despre practica ţigănească, imorală şi ilegală care într-adevăr e şi ar trebui stopată, cât mai degrabă invocând-o drept explicaţie puerilă pentru victoria celor care o dau.

Aşadar, după minţile lor, într-o ţară în care şmecheria, fofilarea şi trasul în piept sunt ridicate la rang de virtuţi şi practicate de toată lumea pe o scară mai mare sau mai mică, singurii oameni cu adevărat “oneşti” se prezumă a fi cei care primesc asemenea cadouri, oricum necuvenite, şi care în loc să zică săru-mâna, să promită solemn – fie şi cu mâna pe Biblia aia ale cărei precepte le încalcă de alte şapte ori pe zi, domnule Şova! – că vor vota cu cine li le-a dat, iar la momentul decisiv, măcar aşa, de-ai dracului, dacă nu din convingere, să-i ştampileze fix pe ceilalţi, chiar îşi respectă, cum ar veni, “angajamentul asumat”. Hai să fim serioşi!

NEDUMERIRE

S-a nimerit ca, într-una din zilele săptămânii trecute, să văd, aproape unul după altul, două talk-show-uri în care ceva sindicalişti, politicieni din opoziţie, jurnalişti etc. deplângeau – fără să fie contrazişi de reprezentanţii puterii, prezenţi şi ei în studiouri, altfel decât prin invocarea tradiţionalei noastre sărăcii – faptul că România este ţara europeană care are cel mai mic procent din PIB alocat, pe de-o parte – conform primei dezbateri – pentru protecţie socială şi, pe de alta, – conform celei de-a doua – pentru Sănătate.

Având în vedere că de-a lungul timpului am văzut nenumărate emisiuni similare, dar tratând (şi) alte domenii, personal mă confrunt cu următoarea mare nedumerire: dacă, după cum se vede, suntem ţara din UE cu cele mai mici procente din PIB (nu vorbim de sume absolute, care sunt, fatalmente, mici fiindcă şi PIB-ul e vai de mama lui!) alocate Învăţământului, Sănătaţii, Apărării, protecţiei sociale, Agriculturii, Cercetării, Internelor… atunci, conform regulilor aritmeticii universale (diferită de a Robertei Anastase), care dracului sunt domeniile alea pentru care, comparativ cu celelalte ţări din UE, avem alocate de departe cele mai MARI procente din PIB?!

"FOLLOW ME"

SĂ MIROSIŢI BINE!

După ce în urmă cu câţiva ani citisem pe undeva că s-a inventat deodorantul cu miros de transpiraţie, de la o vreme nu am cum să nu remarc insistentele reclame la alte două, înrudite cu acela, respectiv unul al cărui efect cică ar dura nu mai puţin de 72 de ore şi altul – presupun că de generaţie mai veche, pe cale de dispariţie, aşa cum sunt, de pildă, calculatoarele 486 ori telefoanele cu disc – eficient doar 48 de ore. Pentru contracararea ravagiilor provocate de o igienă exagerată, ambele sunt rezistente la apă.

Ce mă miră pe mine în toată povestea asta este lipsa de viziune a fabricanţilor, sau, poate, stadiul încă înapoiat al cercetărilor, deoarece eu unul aş merge şi mai departe, propunând deodorantul cu aplicare săptămânală: îţi dai cu el, să zicem, duminica. Sau, şi mai bine, lunară: îl aplici la fiecare întâi. Ba – cu rezerva că ar putea exista totuşi un punct de la care comercializarea să devină nerentabilă, el trebuind să fie prezentat în flacoane de mici dimensiuni, însă foarte scumpe – am putea imagina un deodorant-minune al cărui efect să ţină un an întreg (a se aplica la fiecare 1 ianuarie!) sau, aşa cum s-a inventat epilarea definitivă, unul cu garanţie pe viaţă. Iar dacă piaţa se arată receptivă, nu văd de ce nu s-ar extinde sistemul şi la alte produse, cum ar fi săpunul, şamponul şi pasta de dinţi.

SOCOTITORUL

Deunăzi l-am (re)văzut la televizor pe directorul acela, sau ce-o fi fost el – în orice caz, din păcate nu doar portar sau măturător –, cu aer răvăşit, din BNR, care acum vreun an băgase spaima în cine mai are naivitatea să creadă în previziunile unor astfel de mari specialişti, dându-şi cu presupusul din calitatea sa oficială – pe care, în mod de neînţeles, încă o mai are –, că euro va ajunge cât de curând la 6-7 lei.

De data asta, printre multe alte gogomănii debitate, individul dădea drept exemplu, oricum prost ales, pentru creşterea nesănătoasă, cu, cică, 80%, a numărului de bugetari în perioada 2005-2008, faptul că, într-o primărie, de la 7 funcţionari s-ar fi ajuns la 20, ceea ce, după calculele mele de, recunosc, om cam certat cu matematica în şcoală, aşa încât dacă greşesc grav accept urechelile, ar însemna de fapt o creştere de vreo 285%, aia de 80% însemnând ca, în primăria respectivă, de la 7 funcţionari să se ajungă doar la 12-13, ceea ce pare chiar un lucru necesar şi de bun-simţ (de-aia ziceam că exemplul e oricum prost ales).

Ceva mai la vale, abordând de pe o poziţie, pe bună dreptate, critică numărul mare de taxe şi impozite ale statului, care în România ar fi de ordinul zecilor, exemplul cel mai scandalos şi, în consecinţă, potrivit de dat, i s-a părut… taxa de barieră de la Mamaia! Acum, e adevărat că nici mie nu-mi place de ea, şi, dacă mai există, aş vrea s-o văd desfiinţată, sau măcar integrată cumva într-un “sistem fiscal unitar, simplu şi flexibil”, dar tot atât de antipatice îmi sunt şi taxele de intrare la Muzeul Antipa sau la Castelul Bran, ca să nu mai vorbesc de cele de parcare de oriunde. Mirarea mea este că, numărând în acest fel “taxele şi impozitele”, funcţionarului BNR nu i-au ieşit de ordinul miilor.

DEZAMĂGIRE ŞI NERUŞINARE

Sigur că mă număr printre cei profund dezamăgiţi, dacă nu de-a dreptul scârbiţi, de alianţa făcută de liberali cu PSD, şi am tot scris-o; sigur că, deşi încă n-am scris-o, că nici n-am avut când, dar iată că tocmai o fac, am fost, deja mai puţin dezamăgit, fiindcă şi aşteptările mele au scăzut între timp, dar oricum dezgustat să-l văd pe Crin Antonescu jucând hora, sârba sau ce-o fi fost aia, la o sărbătoare câmpenească, alături de cei care probabil că (hop) şi-aşa nu-l vor vota vreodată…

Dar ca să văd astfel de reproşuri venind din partea unor înfocaţi pupincurişti băsişti, care de ani şi ani de zile se tot declară “dezamăgiţi” ori de câte ori actualul lider PNL nu face nimic altceva decât să-l copieze pe idolul lor, fie exprimându-se (aproape) la fel de vulgar, fie încercând să fie (aproape) la fel de populist, fie debarasându-se de foştii amici politici cu (aproape) aceeaşi lipsă de scrupule, fie războindu-se (exact) la fel de penibil cu presa, ori să-l aud declarându-se scârbit de “alterarea doctrinară” şi “trădarea” liberalilor pe unul ca Mircea Dinescu, care a prosperat bine-mersi în toate regimurile (postrevoluţionare), făcând avere din două activităţi cunoscute pentru faptul că din ele s-au îmbogăţit toţi cei care le practică în România, respectiv scrisul şi agricultura (?!), şi care, pe lângă că se pupă în bot, la “moşie”, cu alde Udrea şi alţi ciudaţi portocalii, se mai şi declară un om de stânga, argumentând – de altminteri, oarecum raţional – că e fiu de muncitor… Ei bine, chestiile astea chiar că mi se par de o neruşinare fără margini!

"PAIN CRAWLES IN THE NIGHT"

BLESTEM

Mă uitam zilele trecute la imaginile transmise de la reuniunea aceea de la Cotroceni, unde, printre zâmbete şi hăhăieli tâmpe, singura decizie luată pare să fi fost aceea ca preşedintele să iasă şi să spună că iar nu e criză – spre liniştirea românilor sărmani (şi) cu duhul, fericiţi să afle de la cel mai credibil personaj din stat că au rămas şomeri, n-au bani de întreţinere şi flămânzesc din cu totul şi cu totul alte motive, chiar dacă încă învăluite în mister – şi aveam impresia, văzându-i mai ales pe alde Boc şi Ialomiţianu, că e ca şi cum omenirea s-ar pregăti pentru un război atomic, iar autorităţile noastre se pregătesc să-l înfrunte cu câţiva soldaţi costelivi şi zdrenţăroşi, înarmaţi cu săbii ruginite şi scuturi improvizate din capace de tomberon.

Şi mă mai gândeam “ce blestem pe poporul ăsta” ca, fix când, o dată la optzeci de ani, vine o criză majoră în lume, să fie condus de caricaturile astea tragice. Adică, măcar dacă ar fi fost din două una: ori să fure cum fură, dar să fie dracului mai competenţi; ori să fie atât de incompetenţi pe cât sunt, dar să fure dracului mai puţin. Numai că blestemul de-aia e blestem: ăştia şi fură de rup şi sunt şi cum nu se poate mai incompetenţi!

“ALTERNATIVĂ” DE TOATĂ SCÂRBA

Nu că mi-ar mai fi trebuit vreun argument, şi cu atât mai puţin o justificare, în faţa oricui, dar mai ales a mea, pentru faptul că la viitoarele alegeri sunt hotărât să îngroş rândurile “absenteiştilor”, dacă până atunci nu se întâmplă miracolul ca liberalilor să le vină mintea la cap şi să iasă din alianţa cu pesediştii, dar ieri a fost un adevărat regal: în interval de nici o oră, două dintre cele mai odioase personaje politice postdecembriste, Adrian Năstase şi Miron Mitrea, au defilat pe posturile de ştiri în calitate de purtători de cuvânt şi de imagine ai USL (al treilea, Ion Iliescu, a intervenit şi el telefonic ceva mai târziu).

Dacă pe primul, faţă de care nutresc o monumentală şi, presupun, definitivă scârbă, nici măcar nu suport să-l mai văd, pe Miron Mitrea l-am surprins întâmplător tocmai când îl felicita de-a dreptul călduros (“v-aţi mişcat chiar foarte bine şi vă felicit pentru asta!”) pe un fruntaş pedelist pentru felul în care actualii guvernanţi au rezolvat criza bugetară cu care s-a confruntat ţara, adăugând totuşi, mai degrabă tot cu simpatie decât dojenitor, că nu chiar-chiar la fel de bine s-au mişcat în privinţa crizei sociale pe care au provocat-o rezolvând – altfel, nu-i aşa?, în mod admirabil, prin tăieri drastice de salarii şi creşteri de impozite, concomitent cu menţinerea nivelului de prăduire a banului public în beneficiul clientelei politice! – criza bugetară. Cum ar veni, operaţia a fost un adevărat succes, s-a desfăşurat absolut ca la carte, cu respectarea tuturor procedurilor, tumoarea a fost extirpată, singurul mărunt inconvenient fiind că pacientul n-a supravieţuit (nici nu mai punem la socoteală că mulţi alţi doctori recomandaseră tratamentul medicamentos în locul intervenţiei chirurgicale). Halal “alternativă” la PD-L!

MINISTRUL ŞI JURNALIŞTII

Fascinant cum aseară, în cele nici zece minute cât m-am uitat la un fel de buletin de ştiri la Realitatea TV, am văzut o mostră de imbecilitate desăvârşită din partea unui ministru în exerciţiu, care la întrebarea moderatoarei “cum credeţi că va fi afectată România de noul val al crizei economice?” răspundea întruna “eu n-am zis că România va fi afectată”, iar la întrebarea “pe ce vă bazaţi când spuneţi că România NU va fi afectată de noul val al crizei economice?” răspundea, la fel de perseverent, “eu n-am zis că România NU va fi afectată”, corolarul fiind un sec “v-am răspuns!”, la întrebarea “România va fi sau nu va fi afectată de noul val al crizei economice?”, şi una similară din partea unor jurnalişti ai postului, care se apucaseră să calculeze foarte precis cu cât ar fi crescut salariile bugetarilor dacă statul n-ar trebui să plătească pensii!

În spiritul acestui gen de socoteli, eu aştept cu maxim interes cifre la fel de exacte despre, de pildă, suma de bani pe care ar putea-o economisi un ziarist de-ăsta deştept dacă nu bea şi nu mănâncă nimic timp de două luni.

E (PREA) BUN ŞI-AŞA...

Sâmbătă după-amiază, abia revenit dintr-o scurtă dar densă vacanţă, care bag seama că mi-a deschis apetitul pentru orice fel de ieşire din casă, m-am dus şi eu să casc puţin gura, alături de alte zeci de mii de bucureşteni, dintre care mulţi nu se mai mulţumesc să asiste gratis la evenimente, ci vor neapărat să obţină şi un cât de mic profit, astfel încât şutesc ce le cade în mână, cum ar fi balonaşele alea nenorocite pe care – ce-i drept, nu gata umflate! – le-ar fi putut cumpăra din orice magazin cu 15-20 de bani (iar majoritatea manglitorilor nu aveau nici măcar “scuza” de a fi însoţiţi de copii pofticioşi!), la fostul stadion “23 August”/“Naţional”/“Lia Manoliu”, recondiţionat şi rebotezat nici nu mi-e încă foarte clar cum – “Naţional (or, mai curând, “National”) Arena” sau “Arena Naţională”, cum ar fi sunat mai firesc şi mai româneşte, dacă n-ar fi fost cam cacofonic, ambiguitate onomastică ce deja îi conferă o aură oarecum legendară, fiindcă aminteşte întrucâtva de cel din Barcelona, numit – inclusiv de comentatorii marilor televiziuni – ba “Camp Nou”, ba “Nou Camp”.

Recunosc că nu sunt mare amator de mers pe stadion, preferând confortul privitului la televizor şi, nu atât “prin urmare”, că nu e neapărat o legătură directă, cât, mai degrabă, “în plus”, nici n-am văzut pe viu vreo arenă similară de-afară, aşa că impresiile mele, amestecate şi ele, evident subiective, iar unele – cum ar fi aceea că, plimbându-mă pe-acolo, m-a cuprins, aşa, un fel de nostalgie după vechiul şi ponositul “23 August”, pe care în tinereţe am fost totuşi de câteva ori – chiar reacţionare, sunt şi destul de neavizate, lucru ce nu mai trebuie, aşadar, subliniat şi de altcineva, în vreun comentariu acid.

Mai întâi şi-ntâi, nu-mi plac sub nicio formă culorile scaunelor, care mi se par ţipătoare (ca să nu spun “ţigăneşti”) şi fără nicio noimă (puteam să înţeleg dacă reprezentau Tricolorul sau dacă alcătuiau vreun mesaj). Apoi, finisajele, care de fapt în multe locuri lipsesc şi poate vor fi realizate ulterior, “din mers” (e adevărat că-i un stadion şi nu o sală de teatru, dar cred că se puteau zugrăvi şi pereţii exteriori sau tavanele). De asemenea – dar asta poate ţine şi de “bafta” mea proverbială – fix unul din cele două scaune pe care m-am aşezat de probă era deja aproape smuls din postamentul de beton, ca să nu mai spun că, nefiind eu chiar cât elefantul, tot am avut senzaţia acută că spătarul de plastic va ceda în clipa când m-am lăsat un pic pe el. În fine, pe lângă faptul că parcarea încă nu era dată în funcţiune, numărul locurilor preconizate mi se pare absolut insuficient – mai mic, am impresia, decât al oricărui hipermarket – deşi spaţiu pentru una subterană ar fi fost din belşug.

Cât priveşte “impresiile pozitive”… una, dar bună: bine că există!

"MOSCOW CALLING"

ACOLO UNDE BAZINELE AU APĂ

Chiar nu pot să înţeleg ce hal de neam suntem şi noi, dacă la Campionatele Mondiale de Nataţie, aflate în plină desfăşurare la Shanghai, în condiţiile în care am văzut cu ochii mei, în direct şi la o oră mică (ceva gen 5 dimineaţa), cum vreo două serii de calificare la proba de 100 metri liber masculin au fost câştigate de reprezentanţi ai unor ţări de care nici n-am auzit, cu timpi în jurul a 1 minut (!) şi 6 secunde (recordul mondial fiind de vreo 46 de secunde) – ceea ce mi-a mai răscolit şi amintiri uşor dureroase, fiindcă până şi pe vremea tinereţii mele, pentru nota 10 la proba de “măiestrie sportivă” de la admiterea la IEFS trebuia să scoţi 1:02, ca să nu mai spun că primul înotător care a coborât sub un minut a fost “românul” Johnny Weissmuller pe la 1922! – aşadar în condiţiile astea, fie n-am fost în stare să găsim în toată ţara, prin toate cluburile de nataţie, oricât de prăpădite ar fi ele, un junior ceva, care să realizeze măcar o “performanţă” similară, dar cel puţin să aibă şi el ocazia să participe (cum s-ar zice, “să ia pulsul”) la o competiţie majoră, într-un bazin adevărat, respectiv cu apă, fie nu ne-am învrednicit să scoatem din buzunar cele câteva mii de euro necesare pentru a-l trimite.

Probabil tocmai cele câteva mii de euro cu care, în schimb, am trimis un comentator de la bugetara Televiziune Română să se bâlbâie pe canalul 2, acoperit de toate zgomotele de fond din piscină, inclusiv clipocitul apei (vă jur!), la ore la care, cinstiţi să fim, în afară de mine (care oricum prefer transmisiunile de la Eurosport, cu Carmen Bunaciu la microfon) nu se uită nimeni!


P.S. Sigur, bietul Agache şi eterna Potec sunt acolo şi fac şi ei ce pot (nu prea mult), dar la alte probe.

MISTERUL TELEFONULUI DE LA MIEZUL ZILEI

Unul din fenomenele nu doar din cale-afară de enervante, dar şi, aş spune, de-a dreptul misterioase, cu care mă confrunt ori de câte ori chiar n-am încotro şi sunt silit să circul prin Bucureşti cu mijloacele de transport în comun este acela al câte unui telefon mobil care sună întruna minute în şir, cu scurte pauze între serii (semn că şi apelantul e un tip perseverent!) şi pe o melodie de-ţi vine să-ţi iei lumea-n cap – în mod normal inconfundabilă pentru cine a avut prostul gust de a şi-o alege, şi, în plus, setată la un volum asurzitor, pe care oarecum cu regret trebuie să spun că eu unul nu l-am regăsit la niciunul din modelele de telefon avute de-a lungul timpului în posesie –, exasperând pe toată lumea, bineînţeles cu excepţia proprietarului, care e singura persoană din tot tramvaiul, autobuzul sau vagonul de metrou care nu-l aude! (Sigur, mai există şi varianta în care fenomenul se petrece într-o sală de teatru sau de cinema, dar prefer să nici nu-mi amintesc!)

La toate astea mă gândeam ieri, când, după cel puţin trei sau patru asemenea episoade, ajuns în sfârşit acasă, un pachet de nervi şi, pe deasupra, lac de transpiraţie, în timp ce mă pregăteam să mă bag într-un binemeritat duş, mi-am aruncat din întâmplare privirile pe ecranul telefonului meu mobil şi am constatat cu nemărginită stupoare că ratasem două apeluri.

DIAGNOSTIC

Reporterul: Vreţi să spuneţi că există presiuni politice?
Intervievatul: Da, există.


Din punctul meu de vedere, un ziarist (al cărui nume îl voi trece cu delicateţe sub tăcere) poate fi nu atât caracterizat, cât diagnosticat, fără teama de a greşi, ca retardat (aşadar, în sens patologic, nu ca invectivă aruncată cuiva la nervi!) atunci când, având la cunoştinţă fragmentul reprodus mai sus, poate spune cu toată convingerea că intervievatul nu a susţinut niciodată că există “presiuni politice”, deoarece… nu a rostit cu gura lui această sintagmă!

Şi, apropo de Cartianu, îmi amintesc cum, în momentul trecerii sale de la “Evenimentul zilei” la “Adevărul”, în ograda mogulului, pe atunci, cel rău Patriciu, multă lume îl ironiza dispreţuitor, anticipând ceea ce părea inevitabila şi spectaculoasa lui schimbare de orientare politică. Ei bine – aş îndrăzni să spun spre cinstea lui –, nu a fost nici pe departe aşa! Dimpotrivă – într-un mod ce mie îmi aminteşte de bancul cu miliţianul care stând o vreme lângă un acvariu a fost influenţat de personalitatea dominantă din încăpere, căpătând obiceiul de a da din urechi –, cel care şi-a schimbat opţiunile a fost chiar Dinu Patriciu, convertit la băsism de noul său angajat! Ceea ce, desigur, spune multe şi despre (fostul?) liberal, dar asta-i deja altă poveste.

ŞANSA DE A TRĂI ÎNTR-O ŢARĂ MINUNATĂ

Ce bine trebuie să fie să trăieşti într-o ţară minunată, cu un şef de stat echilibrat dar ferm, care nu-şi încalcă niciodată cuvântul dat şi promisiunile electorale, un om cu profunde convingeri anticomuniste, diplomat desăvârşit şi democrat autentic, apărător al libertăţii presei (inclusiv al acelei mici părţi care-l critică neîncetat şi pe nedrept), apropiat de popor, care nu se amestecă în meschinele intrigi politice, cu o cinste mai presus de orice îndoială; o ţară cu instituţii puternice, puse cu adevărat în slujba cetăţeanului, unde lupta împotriva corupţiei nu este o vorbă în vânt, ci o realitate incontestabilă; o ţară cu un guvern competent, condus de un premier de o înaltă ţinută morală şi profesională, care ştie ce are de făcut şi merge neabătut pe drumul său, cu miniştri selectaţi dintre cei mai buni specialişti în domeniile lor, care cheltuiesc eficient şi cu mare grijă banul public etc. etc.!

Iar pentru asta nici nu trebuie să emigrezi în SUA, Elveţia, Germania sau în vreo ţară scandinavă. Nici vorbă. Trebuie doar să te numeşti Cartianu, Cristoiu, Pora, Pleşu, Patapievici, Liiceanu… Doamne, cât îi invidiez!

"SILENT FACES"

RAPORTUL PE JUSTIŢIE: LIBER LA ABUZURI!

Urmărind ieri transmisiunile prilejuite de prezentarea noului raport pe Justiţie, inclusiv comentariile băsescului, am avut, la un moment dat, o revelaţie: oficialii europeni sunt atât de convinşi – de altfel pe bună dreptate! – de hoţia instituţionalizată din România, iar disperarea lor pe tema asta e atât de mare, încât dacă, mâine să spunem, ar fi înhăţat de mascaţi de pe stradă, încătuşat, băgat în dubă, ba chiar şi binişor ciomăgit, apoi ţinut în “arest preventiv” câteva luni bune, timp în care nu e nici condamnat, nici achitat şi nici măcar întrebat de sănătate, dar i se confiscă averea, orice politician, nu neapărat un marcant lider al opoziţiei, vreun Antonescu sau Ponta, ci însuşi Emil Boc sau şefa Camerei Deputaţilor, Roberta Anastase (cu menţiunea că, în cazurile din urmă, pe lângă că ar cam şi merita-o, orice român cu măcar doi neuroni şi o sinapsă în stare de funcţionare ar înţelege imediat că respectivii au călcat pe vreun bec de la Cotroceni, dar asta-i altă poveste!), întreaga “Europă civilizată” s-ar grăbi doar să aplaude noua dovadă că lupta împotriva corupţiei a făcut încă un pas înainte, să elogieze Parchetul, ANI şi DNA, fără să aibă nici cea mai mică procupare faţă de respectarea drepturilor omului, a libertăţilor cetăţeneşti, prezumţia de nevinovăţie sau alte fleacuri de genul ăsta, în privinţa cărora România a primit de multă vreme certificate de bună purtare.

Cu alte cuvinte, Băsescu şi acoliţii lui rămaşi fideli până la capăt au mână liberă să facă toate abuzurile şi samavolniciile imaginabile împotriva adversarilor politici, câtă vreme au grijă să le pună sub nobilul stindard al “luptei anticorupţie”. De la Bruxelles nu vor primi decât zâmbete, laude şi încurajări s-o ţină tot aşa!

MODELUL ROMÂNESC

Într-o bună zi, hăt pe vremea când principalul subiect de tocat al presei era cazul Borbely – între timp intrat deja în negura uitării, de parcă s-ar fi şi tranşat cumva, deşi cred că n-a trecut nici o săptămână de-atunci –, stăteam eu şi îmi imaginam cum, în vreo ţară dacă nu, ca să zic aşa, şi mai bananieră, că e greu de găsit, măcar la fel de, ca a noastră, fostă socialistă sau chiar sovietică, într-o dezbatere privitoare la corupţia îngrijorătoare de-acolo, s-ar putea găsi vreun Gâgă de politician din opoziţie, care (eventual influenţat de o declaraţie a Monicăi Macovei auzită pe undeva) să dea ca exemplu pozitiv România (aşa cum dăm noi, de pildă, Polonia în privinţa absorbţiei fondurilor europene), unde – iată! – lupta anticorupţie a ajuns atât de departe, se duce la un nivel atât de profund şi minuţios, încât politicienii autohtoni sunt prinşi până şi atunci când încearcă să facă o amărâtă de găinărie, un ciubuc de câteva mii de euro, cum ar fi să-şi zugrăvească apartamentul sau să-şi monteze termopane prevalându-se de funcţia lor publică, de ministru sau de-a dreptul premier!

Iar Gâgă ăla ar concluziona cu amărăciune că, prin contrast, DNA-ul lor, sau ce-or fi având ei acolo, nu e în stare să-i prindă nici măcar pe ăia care au furat fabricile, au devalizat băncile, au înstrăinat zăcămintele petroliere, au vândut flota ş.a.m.d., convins fiind că în România chestiunea marilor jafuri s-a rezolvat de mult, dacă acum organele statului îşi pot concentra toate resursele şi întreaga atenţie pe fleacuri.

UN PIC DE PRESIUNE

Astăzi, fiindcă n-am chef să scriu despre nimic altceva, m-am gândit să exercit şi eu un pic de presiune (după posibilităţi) asupra DNA şi a mai-marelui ei, Daniel Morar: băi Morare, eşti un personaj de un ridicol abisal, aservit până în măduva oaselor lui Băsescu şi regimului portocaliu, iar instituţia pe care o conduci e una de tot rahatul, un adevărat organ de represiune împotriva adversarilor stăpânirii, şi, în pofida smiorcăielilor şi văicărelilor tale de muiere isterică de pe la televiziunile de partid şi stat, sper ca toţi cei pe care îi hăituiţi să vă facă plângeri penale, reclamaţii la organismele internaţionale (unde n-aveţi cum să nu pierdeţi, câtă vreme măcar pe-acolo mai există oameni întregi la cap) şi ce le mai îngăduie bruma de libertate şi democraţie pe care încă n-aţi apucat s-o suprimaţi. Părerea mea.

PE DOS

Zilele trecute, în timp ce citeam (nu, nu din proprie iniţiativă, în urma vreunui accident soldat cu o cădere în cap de la înălţime, ci redirecţionat de pe un blog pe care îl urmăresc!) cel mai recent editorial al lui Mircea Cărtărescu din Evenimentul Zilei, în care autorul spunea la un moment dat, referindu-se la cazul Borbely, “Fireşte, rămâne ca ministrul în cauză să-şi dovedească eventuala nevinovăţie… ”, mă gândeam la o chestie care m-a fascinat dintotdeauna, şi anume cum se întâmplă că, de câte ori se mai face, pe vreun post TV, câte o campanie de alfabetizare a românilor, în care, de pildă, se explică pe îndelete de ce este greşit să se spună “avansaţi înainte” sau că “fortuit” nu înseamnă nici pe departe “forţat”, efectul pervers este că apar şi mai mulţi semidocţi, dacă nu de-a dreptul imbecili, care folosesc respectivele expresii exact cum nu trebuie, probabil ca urmare a faptului că, deşi văd emisiunile respective, nu sunt în stare, cu creierele lor mici şi atrofiate, să proceseze până la capăt informaţia de bază, respectiv că formulările NU sunt corecte; ba, dimpotrivă, au şi argumentul: “am văzut eu la televizor…”.

Fix aşa, pe dos, a înţeles pesemne şi Cărtărescu ideea prezumţiei de NEvinovăţie – despre care se vorbeşte pe larg de câte ori mai apare câte un “caz Borbely” –, conform căreia procurorii (DNA) trebuie să dovedească vinovăţia acuzatului şi nu acesta din urmă să-şi dovedească nevinovăţia.

"DEAD GIRLS ARE EASY"

SOLO SPOT

De câte ori îl văd pe cetăţeanul acela (cu care, în paranteză şi fără nicio legătură cu restul fie spus, câtă vreme se mărgineşte la fleacuri de-astea şi nu-şi imaginează că ar fi şi mare actor de teatru numai bun de roluri titulare pe scenele bucureştene, n-am nimic) din reclama Vodafone rostind deja legendara replică “auzi Alex, mi-ai spus tu de mult de internetu-n roaming; ia mai zi-mi o dată!”, mi-l şi imaginez pe Alex răspunzând prompt, într-un acces de sinceritate: “e neruşinat de scump!!!; ia-ţi gându’!” sau ceva în sensul ăsta. Eu, cel puţin, aşa i-aş spune. Din experienţă.

MICII ZBURĂTORI

Ca să mă exprim ca atunci când se vorbeşte despre Revoluţia din ‘89 sau despre cutremurul din ‘77, ştirea că Emil Boc şi-a plimbat odraslele cu elicopterul SRI “m-a prins” uitându-mă chiar la Realitatea TV, unde, îmi place să cred că din cu totul alte motive, tocmai fuseseră invitaţi Emil Hurezeanu şi Crin Antonescu, iar la un moment dat a intervenit telefonic însuşi împricinatul.

Aşa se face că, dincolo de gestul în sine al premierului şi de justificarea lui imbecilă că şi-a luat fiica şi nepotul, sau ce era ăla, în elicopter, fiindcă nu-i putea lăsa să meargă, ca oamenii de rând, cu maşina (după care, sesizând până şi el grotescul celor spuse, a cârmit-o puţin, punând accentul pe faptul că nu putea EL, ditamai capul guvernului, să vină cale de două sute de kilometri cu coloana oficială, însoţindu-şi rubedeniile, pentru care înţeleg că nu găsise nicio bonă disponibilă, toate fiind la muncă în Spania şi Italia), încă şi mai scandaloasă mi s-a părut atitudinea celorlalţi doi.

Astfel, Emil Hurezeanu – pentru care se pare că orice cur de înalt demnitar în afară de cel al lui Ceauşescu (pe care, ce-i drept şi lăudabil, l-a muşcat ani de zile de la microfonul “Europei libere”), începând cu al lui Adrian Năstase, continuând cu al lui Băsescu şi terminând, iată, cu al lui Boc, e numai bun de pupat –, după ce a mustrat părinteşte, dar cu severitate, postul de televiziune care-l găzduieşte deja insuportabil de frecvent că n-are alte subiecte mai acătării, a ridicat în slăvi onestitatea prim-ministrului, care, “mai mult decât corect”, a compostat bilete pentru cei doi pasageri în plus şi pare decis acum, dacă tot a văzut că sistemul funcţionează, să le facă şi abonamente. Pe de altă parte, Antonescu, probabil din ce în ce mai încrezător că nu peste multă vreme va ajunge şi el într-o funcţie suficient de înaltă cât să-i permită să-şi transporte propriile neamuri în condiţii de maxim confort, a preferat să nu facă prea mult tam-tam pe chestia asta, mulţumindu-se să spună că are alte lucruri, mult mai grave, să-i reproşeze lui Emil Boc. Presupun că se referea, de pildă, la faptul că acesta din urmă s-a lăsat lovit cu un ou roşu în cap de taică-său, episod pe care multă vreme după aceea liderul PNL nu se mai sătura să-l evoce aproape la fiecare apariţie televizată!

PROFESIONISTUL ŞI DILETANŢII

Prezent aseară într-o emisiune de la Realitatea TV, în multe momente de-a dreptul nebun de furie, încât părea să aibă urgentă nevoie de una sau chiar mai multe din pastilele acelea aproape omonime, fără de care nu m-ar fi mirat să-l văd dintr-o dată ridicându-se de pe scaun şi folosindu-şi aptitudinile de fost boxer pentru a-şi impune în faţa celorlalţi invitaţi şi a moderatoarei punctul de vedere, conform căruia organizarea galei de sâmbătă a fost impecabilă, banii s-au cheltuit corect, meciul lui Bute s-a ridicat la un înalt nivel tehnic şi spectacular, iar, hodoronc-tronc, caseta în care Traian Băsescu loveşte un copil a fost un trucaj ordinar, Rud(ot)el Obreja aducea ca singur “argument”, pe care îl repeta la fiecare două vorbe şi de câte ori altcineva încerca, oricât de timid, să deschidă gura pentru a-l contrazice, faptul că numai el poate emite păreri avizate în aceste privinţe, de vreme ce, spre deosebire de ceilalţi, a practicat boxul la nivel înalt.

Ce nu înţeleg domnul Obreja şi, de altfel, mulţi foşti sau actuali sportivi care pun în felul ăsta problema e că ei trăiesc de pe urma a milioane de oameni care, fără să fie nicidecum profesionişti, au tot dreptul la o părere, oricât de “neavizată”. Fiindcă dacă milioanele alea de (tele)spectatori ajung, aşa, după capetele lor de diletanţi, la concluzia, fie şi greşită, că un meci de box, fotbal, tenis sau orice altceva e trucat, s-ar putea să înceapă într-adevăr să-şi vadă doar de treburile lor şi să nu se mai uite la astfel de sportivi, lăsându-i practic să moară de foame.

BĂTAIE… DE JOC

Lipsit până şi de cea mai mică emoţie în privinţa rezultatului final, de parcă aş fi asistat la un meci de wrestling, iar în multe momente ţinând mai degrabă cu adversarul său cu înfăţişare de blând student de culoare tomnatic, în speranţa că va ieşi măcar atâta spectacol cât să merite efortul de a sta întins în pat şi a nu avea cum să evit reclamele dintre reprize, fiindcă timpul era prea scurt ca să comut pe un alt canal şi-napoi fără să risc să pierd momentul decisiv, m-am uitat şi eu – mai mult ca un nostalgic al vremurilor când îi urmăream într-adevăr cu sufletul la gură pe pugiliştii noştri care încă mai ajungeau prin fazele superioare ale olimpiadelor şi campionatelor mondiale, decât ca vreun pasionat şi cu atât mai puţin cunoscător – la meciul lui Bute de sâmbătă seara, gândindu-mă că nici nu ai cum să te aştepţi la altceva, câtă vreme “challengerul” înţeleg că are asigurată oricum o primă de… participare (amintind pe undeva de cele cu care-şi “stimulau” până nu de mult echipele din Liga lui Mitică adversarii marilor rivale), nici măcar ajustată în funcţie de câte minute rezistă sărmanul până să se-nfigă cu nasu-n podea, având în vedere câţi bani se pierd din publicitate în cazul unui meci încheiat prematur. Iar faptul că Mendy ăla era cică neînvins chiar nu mi se pare deloc relevant. Păi, dacă-i pe-aşa, neînvins sunt şi eu!

"MAMA TEQUILA"

“DUPĂ POSIBILITĂŢI”

După zile în şir de discuţii, în cea mai mare parte sterile şi oricum, cel puţin de la un punct încolo, plicticos-repetitive, despre bacalaureatul de anul acesta, s-a ajuns în sfârşit la adevărata chestiune cu adevărat foarte gravă imputabilă Funeriului organizator: practic vicierea întregului examen, prin faptul că în unele locuri au existat camere de supraveghere iar în altele nu, “în funcţie de – incredibil de imbecilă justificare! – posibilităţi”. Sigur, una din consecinţele oarecum caraghioase ale acestei situaţii este că acum o mulţime de comentatori plâng de mila elevilor care au fost “defavorizaţi” de prezenţa camerelor de luat vederi, recte n-au putut să copieze! O alta ar fi concluzia că rezultatele sunt şi aşa prea bune faţă de cum ar fi fost dacă erau camere peste tot.

Pe de altă parte însă, eu nu înţeleg ce naiba a prevăzut “metodologia” aia de examen de care ne tot vorbesc ciudaţii din minister. N-ar fi trebuit ca un lucru esenţial, precum modul de supraveghere a elevilor, să fie stabilit în cele mai mici detalii şi fără noţiuni gen “de regulă”, “preferabil” etc.? De pildă, câţi profesori sunt repartizaţi pentru câţi elevi? Fiindcă, dincolo de prezenţa sau absenţa camerelor video, poate aflăm că în unele licee au fost doi supraveghetori la cincizeci de elevi, iar în altele trei supraveghetori la un elev. Tot “după posibilităţi”!

PE DRUMUL CEL RĂU

După o luptă îndârjită – în special cu din ce în ce mai puţinii şi mai timizii opozanţi din propriul partid – de peste doi ani, Crin Antonescu a reuşit, conform ultimului sondaj CCSB, prezentat aseară de Mihai Gâdea la “Sinteza Zilei”, să ajungă abia pe locul trei în ceea ce priveşte încrederea în personalităţile publice, cu doar două procente peste aliatul cică de nădejde Ponta, care acum câteva luni era la vreo zece în urmă, şi să ducă PNL sub nivelul obţinut de Tăriceanu la alegerile din 2008 (după ce şi aici avea, la un moment dat, vreo şase-şapte procente peste!), aproape la egalitate cu maleficul PD-L!

Partea cât de cât bună este că până la alegeri ar mai fi un an jumate. Partea cu adevărat rea e tot asta, fiindcă, după cum spun experţii, la sondaje mai important decât orice e “trendul”.

"BACALORIAT"

(Cu varianta, aproape cultă – şi pariez că în curând acceptată şi de Academia Română! –, “bacaloreat”.)

Când mai bine de trei sferturi din invitaţii care de două zile se perindă pe la televiziuni ca să-şi dea cu părerea, să-i critice pe unii, să-i ridice în slăvi pe alţii, să propună soluţii şi aşa mai departe nu sunt în stare să spună “bacalaureat”, consider subiectul închis.

DIPLOMATUL

Din toată zarva stârnită la sfârşitul săptămânii trecute de comunicatul, dictatul, sau ce-o fi fost ăla, Ministerului de Externe rus cu privire la ultimul puseu de grandomanie al lui Băsescu, care, ca mare patriot ce se află, până şi în delirurile sale se imaginează nu Napoleon, ci mareşalul Antonescu, am reţinut poziţia fostului ministru de Externe al României, unanim apreciat (n-am înţeles niciodată de ce!), Cristian Diaconescu – nelipsit de atunci de pe micile ecrane, probabil în baza filosofiei televiziunilor de ştiri de a-i invita, în special din partea Puterii, pe autorii celor mai mari gogomănii rostite recent, lucru în mod surprinzător încă nesesizat de cei în cauză – care a admonestat cu vehemenţă… Opoziţia, considerând că e inadmisibil să profite de un soi de conflict diplomatic incipient pentru a se alia, cumva, cu inamicul aproape sovietic, în loc să dea dovadă măcar acum de solidaritate cu şeful propriului stat, de parcă dacă în fruntea ţării s-ar afla (subliniez: “s-ar”!) – ales şi chiar reales, desigur, cât se poate de democratic de un popor… ca al nostru – un beţiv semidioct şi dement care, de pildă, la un moment dat, în calitate de comandant suprem al armatei şi aşa mai departe, ar declara, din senin, război Rusiei, Chinei sau măcar Insulelor Galapagos, cetăţenii patriei, până la unul, ar trebui să-l urmeze efectiv fără crâcnire, doar aşa, fiindcă le e compatriot! Să fim serioşi!

"DON'T TOUCH THE FLAME"