UN CAZ TRIST

După o zi întreagă de binemeritată pauză, în care abia mi-am revenit cât de cât din scârbă, nu pot, totuşi, să nu consemnez fapul că duminică seara s-a reînnodat şirul pieselor mizerabile pe care le tot trimitem, realmente într-o prostie, cu o nesecată voluptate masochistă, în faza internaţională a concursului Eurovision să ne facem de râs, şir întrerupt în mod cu adevărat miraculos anul trecut, când, însă, din cauza eternului blestem abătut asupra României, TVR a fost descalificată, iar “Moment of Silence” (pentru care, în paranteză fie spus, cu două luni mult prea târziu, adică inclusiv după încheierea competiţiei, prin luna iulie, s-a realizat clipul acela de reală promovare, a cărui absenţă o deplânsesem îndelung în timp încă util) nu ne-a putut reprezenta, deşi exista o mare şansă dacă nu chiar să câştige, pentru că ar fi avut, ca niciodată, o concurenţă acerbă, cu siguranţă să se apropie de egalarea celor mai bune performanţe obţinute de-a lungul timpului, alături de “Tornero” sau “Let Me Try”.

Acum, chiar mai prost decât “Yodel It” – interpretată de altminteri fermecătoarea (cât mai e puştoaică) Ilinca şi oricum cam penibilul Alex Florea (care însă mai are timp să-şi revizuiască măcar ţinuta de scenă) – mi s-a părut un cetăţean (din TVR) care povestea cu mult entuziasm, imediat după încheierea finalei naţionale, la simulacrul de conferinţă de presă (văzută de mine abia ieri, în reluare), cum a auzit el, cu urechile lui muzicale de ceva tehnician, oameni obişnuiţi fredonând piesa în sală şi pe stradă. Ei bine, tare aş fi vrut ca vreunul dintre cei doi jurnalişti şi o bloggeriţă prezenţi să-i ceară politicos individului să fredoneze şi el oricare parte a capodoperei, de la strofele recitative, în stil rap, la refrenul jodel, chipurile “catchy” (vorba Paulei Seling, parcă; atenţie la pronunţie, că altfel prea se potriveşte!), dar de nereprodus de către cineva fără studii muzicale aprofundate.

Pe de altă parte, merită remarcată sinceritatea compozitorului, Mihai Alexandru, care a recunoscut că piesa e de fapt una refuzată la export şi revalorificată pe piaţa internă, aşa cum se întâmpla cu produsele de larg consum pe vremea lui Ceauşescu, pentru că iniţial trebuia să reprezinte – întrucâtva (mai) logic – Elveţia, numai că responsabilii de-acolo au spus în cele din urmă pas, preferând o alta (nu cu mult mai grozavă, dacă mă întrebaţi pe mine), ceea ce cam pune capăt şi speranţelor acelora care se amăgeau că la Kiev vom căpăta grămezi de voturi din ţările unde jodelul are tradiţie.

Tot în spiritul sincerităţii depline însă, ar fi trebuit ca domnul Mihai Alexandru – altminteri un compozitor inspirat (când vrea), cu înclinaţii spre rock, fost membru al trupei Iris şi jumătatea mai talentată a Nicolei – să ne spună cam câte piese din finala de duminică (asta ca să nu mai socotim semifinala şi chiar preselecţiile) i-au plăcut infinit mai mult decât propria creaţie. Pentru că, din păcate, domnia sa oferă cel mai trist exemplu de compromis (comercial) jegos în muzică.

După ce ani de zile s-a străduit, fără succesul scontat şi, ce-i drept, pe care l-ar fi meritat, să obţină premii şi distincţii pe la concursurile (inter)naţionale, gen Mamaia şi Cerbul de Aur, başca Selecţiile Naţionale Eurovision, cu piese de valoare, de la un moment nu doar dat, ci şi foarte bine marcat, şi-a zis că ar fi timpul să-şi vadă strict de interesele materiale, şi a început să livreze doar ceea ce ştia că e pe gustul publicului: porcării. Fapt pentru care nu m-ar mira câtuşi de puţin ca următoarea lui “creaţie”, înscrisă, eventual, în preselecţia Eurovision 2018, să fie o foarte autentică manea, ambalată într-un “aranjament orchestral modern” (vorba lui Romcescu, parcă). Şi-am tras apa!

În încheiere, având în vedere concordanţa cam stranie, prea rar întâlnită, în special la o piesă atât de proastă, dintre gusturile “juriului de specialitate” şi ale publicului, mă întreb, mai mult în glumă, fireşte, decât în serios, dacă nu cumva TVR a făcut eforturi financiare exagerate pentru asigurarea celor peste zece mii de voturi (telefonice) cu care a câştigat… “Fixcinetrebuia”, când ar fi fost suficiente numai vreo şase mii. Sper ca responsabilii pentru această risipă din bani publici să fie traşi (odată cu apa) la răspundere!

(TRA) LA LA (LA CAP) sau DIN LACUL OSCARURILOR ÎN PUŢUL EUROVISIONULUI

Dincolo de monumentala gafă din finalul ceremoniei pentru decernarea Premiilor Oscar, când, la cea mai importantă categorie, filmul “La La Land” a fost anunţat, iniţial, drept câştigător în locul lui “Moonlight”, şi care poate suscita o serie (nesfârşită) de întrebări despre culisele jurizării de anul acesta, “opţiunea” membrilor Academiei Americane de Film pentru o peliculă extrem de (dacă nu cumva de-a dreptul cea mai, alături de “Fences”) slabă, plictisitoare şi plină de clişee, dar cu, de şi despre cetăţeni aparţinând unei anumite minorităţi pare-se în continuare oprimate, le oferă scuza (penibilă) de a fi fost, practic, obligaţi să meargă (până la capăt) în trendul (rasist) (auto)impus, şi îi scuteşte astfel de ruşinea încă şi mai mare de a premia un film aproape la fel de prost, dar incredibil (spre patologic!) de supraestimat, atât de către o parte (consistentă) a publicului, cât şi de una (pe măsură) a criticii, eronat pomenitul “La La Land”, şi-aşa câştigător la o sumedenie de (alte) categorii. [Probabil că mult mai reuşitul şi, la urma urmelor, pilduitorul “Hidden Figures” – tot cu (mai puţini, ce-i drept) şi despre… – oferea o prea exagerată “diversitate” (cuvânt la modă zilele astea) (coloristică) pentru a satisface pe deplin setea de revanşă a celor care s-au socotit nedreptăţiţi anul trecut.)]

Cu Ryan Gosling în cel mai neinspirat rol în care l-am văzut vreodată, străduindu-se, la fel ca şi partenera sa, din păcate laureata Emma Stone, să-şi disimuleze afonia şi desăvârşitul antitalent de dansator, cu o povestioară insipidă şi o coloană muzicală (sub)mediocră, “La La Land” – un soi de omagiu adus filmelor muzicale de odinioară, aşa cum alt rebut răsunător, “The Artist”, intenţiona, în urmă cu câţiva ani, să onoreze glorioasa epocă a filmului mut – este o dovadă irefutabilă a decăderii cinematografiei (americane) (de la an la an), comparaţiile cu clasicul “West Side Story”, genialul “Moulin Rouge!” şi chiar mai recentul (şi modestul) “Les Misérables”, alte producţii de gen nominalizate de-a lungul vremii la aceeaşi categorie, sunt în copleşitor de jenanta defavoare a primului.

Lăsând (cât mai) la o parte cele petrecute azi-dimineaţă în America şi revenind la oile noastre muzicale, o bizară coincidenţă face ca şi în semifinala Selecţiei Naţionale a Eurovision, desfăşurată cu doar câteva ore mai devreme, să fi asistat la o gafă de aceeaşi natură (dar, fireşte, de proporţii mai meschine, c-aşa-i la noi), atunci când concurenta mea favorită, Ana Maria Mirică (pe care – spre ruşinea-mi remediată, cât de cât, acum, prin scuzele de rigoare şi îndreptarea netacită a erorii în postarea cu pricina – o botezasem ieri “Mitrică”), a fost anunţată prematur şi cam împotriva evidenţelor clasamentului afişat pe ecran că s-a calificat în finală, la egalitate de puncte cu primul perdant, dar graţie “golaverajului” (respectiv sistemului de departajare pe bază de puncte) mai bun. Câteva minute mai târziu, zăpăcita prezentatoare TVR, căreia personal îi recomand un control medical amănunţit, pentru a îndepărta orice suspiciune de Alzheimer timpuriu, avea impresia că ne ţine în suspans amânând, chipurile, momentul “dezvăluirii” numelui unuia dintre ultimii finalişti, recte aceeaşi Ana Maria Mirică, de data asta mai încrezătoare şi ea că nu s-a produs o regretabilă încurcătură.

Altfel, nu am cum să nu remarc faptul bătător la ochi că alţi sau, mai precis, CEILalţi doi favoriţi ai mei – Tudor Turcu şi Zanga – au fost puşi pe scurta, dar select(iv)a listă neagră de (doar) cinci eliminaţi, duduia Mirică trecând, după cum s-a văzut, de bine, de rău, ca prin urechile acului, în finală. Ce-i drept, atât ea cât şi Tudor Turcu au avut evoluţii (de fapt, involuţii!) mult mai slabe decât cele din cadrul preselecţiei, dar chiar şi aşa nu aveau cum să fie mai slabi decât cei mai slabi dintre cei slabi, unii propulsaţi mai departe de către juriul care, din punctul meu de vedere, a ţinut morţiş să se facă de râs în bloc, după ce membrii lui avuseseră comentarii (foarte) critice de bun-simţ la adresa celor cărora mai târziu le-au acordat punctaje generoase, probabil pe sistemul “să nu ne supărăm prietenii, mai bine îi căsăpim pe alţii”. Cum ar fi, de pildă, Zanga, prospăţică, frumuşică, originală, cu un show chiar îmbunătăţit (în ciuda “sfatului” meu de a nu schimba nimic), dar încă neintegrată, pesemne, în găştile corespunzătoare.

În ceea ce o priveşte pe Ana Maria Mirică, cea care a recunoscut că s-a conformat (orbeşte) poveţelor juriului, în frunte cu aceea complet idioată de a cânta melodia ŞI în limba engleză, adică fifty-fifty... one, ca să iasă o varză dezavuată pare-se inclusiv de către acelaşi juriu care, poate şi din acest motiv, era să o pice, şi, pe de altă parte, a renunţat la vestimentaţia pe care i-o remarcasem şi i-o lăudasem, sper să revină la o prestaţie şi o ţinută mai apropiate de cele iniţiale, acum, când va trebui să obţină voturile publicului, nu ale unui juriu cu gusturi şi criterii de selecţie misterioase. Nu e că mi-aş mai face iluzii, dar încă nu sunt pregătit sufleteşte să-i urez baftă la Kiev vreunei/unui Ramona Nerra sau Eduard Santha (brrrr!), în comparaţie cu care Mihai (Trăistariu) – vinovat doar de masacrarea unei piese cu potenţial – aproape că ar merita SMS-ul ăla intrat automat în tragerea la sorţi pentru o maşină.

ANOTIMPUL EUROVISION

Dacă în privinţa Oscarurilor de anul acesta m-am liniştit, cu Eurovisionul (deocamdată la nivel de Selecţie Naţională) încă mă agit, deşi chiar că n-ar trebui, după tot ce s-a întâmplat ultima oară cu bietul Ovidiu Anton şi a lui “Moment of Silence”, una din prea puţinele piese de care aş fi fost aproape mândru să ne reprezinte pe scena unui festival internaţional.

Acum, ca şi în anii precedenţi (lui 2016), defilez şi eu cu, recte aleg din ce avem. Tare mi-e teamă însă că, dintre cele, poate, cu totul şi cu totul, la minima exigenţă şi maxima indulgenţă, patru sau cinci piese bunicele şi încă pe-atâtea măcar suportabile ne pomenim iarăşi că se califică în finală şi, în cele din urmă, pleacă la Kiev (tot) vreun Mihai (Trăistariu), Maxim, Ramona Nerra, Eduard Santha (brrrr!) sau Alexandra Crăescu.

Iată, aşadar, în ordine, preferinţele mele:

1. Ana Maria Mirică.

O piesă care chiar îmi place, bine construită, cu o linie melodică variată, în crescendo, un început captivant şi o trecere rapidă spre refren. Cu un aranjament orchestral mai în forţă ar fi perfectă. În plus, interpreta are o voce bună (de văzut cum se descurcă într-un “live” real) şi o ţinută de scenă destul de inspirată, scoţând cam tot ce se poate dintr-o prezenţă (fizică) altminteri nu din cale-afară de atrăgătoare. Îi ţin pumnii!

2. Tudor Turcu.

Vocea cavernoasă (dar nu întotdeauna perfect controlată) a interpretului şi refernul misterios-fascinant al piesei sunt punctele forte. Restul sunt cele slabe. Ar fi putut ieşi ceva (şi) mai bun.

3. Zanga.

Sincer (dar, desigur, profund subiectiv) să fiu, atâta vreme cât fetele frumoase, cu voci baremi corecte şi apariţii provocator-excentrice rămân la modă (şi sper să rămână mereu!), am ferma convingere că Zuza Zanga ar avea cele mai mari şanse (adică dintre toţi semifinaliştii!) de a obţine un rezultat (foarte) bun, dacă nu de-a dreptul spectaculos, la Kiev. Asta cu condiţia să nu schimbe absolut nimic din “show” şi ţinută. O nuanţă mai deschisă (ori mai închisă) a rujului sau a părului, o mişcare mai amplă a unei mâini, chiar şi un deget ridicat mai mult (sau mai puțin), ca să nu mai spun de vreo fustă mai opacă (sau, dimpotrivă, mai transparentă sau doar mai scurtă) ar strica totul.

OSCAR BOICOT

Cu toate că până luni dimineaţa, la ora (României) începerii galei de decernare a Premiilor Oscar, voi fi reuşit să văd toate filmele cu nominalizări la categoriile importante, anul acesta nu voi respecta deja tradiţia de a posta lista cu favoriţii mei, în semn de protest faţă de rasismul deşănţat care marchează actuala ediţie!

E adevărat că, de pildă, în ceea ce mă priveşte, pe lângă  faptul că prefer rockul jazzului, dintre singurele două sporturi majore americane cu înţeles natural şi pentru europeni se întâmplă să fiu un mare iubitor al hocheiului şi, dimpotrivă, să detest baschetul, însă ambele gusturi mi s-au format din fragedă copilărie, înainte să ştiu ce înseamnă NHL şi NBA, iar unul dintre puţinele momente, dacă nu singurul, din viaţă, în care, la rândul meu, am simţit un puseu de oarecare aversiune faţă de nişte persoane (şi opere) selectate (de către membrii Academiei Americane de Film) nu pe criteriul valorii, ci (aproape) exclusiv pe cel al culorii pielii (artiştilor) a fost tocmai acela în care am văzut nominalizările şi nu am putut să nu le raportez la scandalul (artificial) izbucnit (din senin) anul trecut.

Între timp, aşa cum spuneam, i-am şi urmărit pe cei în cauză, pe lângă mulţi alţii, ignoraţi cu îndârjire de prea influenţ(abil)ii academicieni, convingându-mă pe deplin că oricum mare parte dintre adevăraţii mei favoriţi (în frunte cu – din păcate pentru ea – superba blondă cu ochi albaştri Amy Adams, care ar fi trebuit nominalizată pentru cel puţin două roluri!) se află printre aceştia din urmă.

În consecinţă… mai vedem la anu’!

P.S. Sper ca, în urma experienţei traumatizante de anul acesta, să nu rămân cu sechele, cum ar fi o infectare pe termen mai lung cu scabrosul morb al rasismului, care până acum, în aproape jumătate de secol de viaţă, m-a ocolit, dar care tocmai s-a dovedit că bântuie, din păcate, inclusiv ceea ce se pretinde a fi o prestigioasă instituţie de cultură.

AL DOILEA TUR DE SCRUTIN

Ca multe dintre – dacă nu chiar majoritatea sau de-a dreptul toate – gesturile greu de înţeles ale politicienilor noştri din ultimul sfert de veac, şi Ordonanţa de Urgenţă (nr. 13?!/2017) a Guvernului Grindeanu privitoare la modificarea Codului penal şi a Codului de procedură penală, aprobată la ceas de seară şi publicată literalmente peste noapte în Monitorul Oficial, se poate explica (doar) printr-un amestec, în proporţii variabile, de – pe de-o parte – ticăloşie garnisită cu dispreţ la adresa cetăţenilor şi – pe de alta – prostie.

În cazul de faţă, chiar şi pornind de la premisa (uşor exagerată) că, pe fond, conţinutul ei – altminteri, la drept vorbind, destul de nebulos, în multe puncte, pentru oamenii fără o temeinică pregătire juridică, aşa cum e de presupus că sunt, de pildă, cei mai mulţi dintre cei care-l contestă (vehement) în stradă –, dovedeşte într-adevăr intenţii de o samavolnicie fără margini din partea celor care au elaborat-o, mergând până la încercarea de a suprima nu doar sfânta luptă împotriva corupţiei, ajunsă pe culmi (ale nebuniei) nebănuite până în urmă cu câţiva ani, ci şi drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, democraţia în ansamblul ei, prostia pe care o denotă modul în care a fost adoptată este încă şi mai mare!

Dincolo de procedura în sine – o Ordonanţă a cărei “urgenţă” ar fi fost mai de înţeles în cazul graţierii, care ar fi avut efect imediat şi, fatalmente, definitiv, scăpându-l pe Liviu Dragnea de măruntele neplăceri legale care îl împiedică să devină adevăratul premier, nu doar păpuşarul din spatele lui Grindeanu, într-o săptămână-două, nu în luni întregi, cât durează un proces legislativ normal, parlamentar, altminteri cu aceiaşi sorţi de izbândă favorabili pentru el, dată fiind majoritatea confortabilă deţinută de PSD (plus ALDE), dar la care graţiere, cel puţin promovată sub formă de OUG, din fericire, s-a renunţat în ultima clipă (şi) ca urmare a presiunilor –, adoptarea ei (mult) după apusul soarelui şi, mai cu seamă, publicarea în Monitorul Oficial la o oră (extrem de târzie sau foarte matinală) la care puţini ştiau că acesta (mai) are program de funcţionare (util, desigur, în cazul declaraţiilor de război sau al catastrofelor naturale) nu avea cum să nu provoace o consternare şi un scandal cu siguranţă cel puţin înjumătăţite dacă mintea de pe urmă a oricăruia dintre cei prezenţi la Şedinţa cea de Taină l-ar fi făcut să le atragă atenţia şi celorlalţi părtaşi la pungăşie că e mult mai înţelept şi aproape de bun-simţ să aibă răbdare până a doua zi, la prima oră (decentă), când puteau la fel de bine să trimită documentul proaspăt ticluit pentru a vedea, la propriu, lumina tiparului. Să-ţi închipui că poţi ascunde, fie şi pentru o vreme, de ochii (şi urechile) presei şi (implicit) ai/ale opiniei publice un astfel de act la adăpostul întunericului şi a orei (prea) mici e o dovadă de prostie absolută – cum spuneam, cu mult mai mare decât ticăloşia (cu tot cu insolenţă) în sine. Sau, cine ştie, poate că n-a aflat presa câţi sau cine a profitat de prevederile Ordonanţei încă din noaptea cu pricina!

Pe de altă parte, după cum bine spune înţelepciunea populară, “hoţul cu un păcat, păgubaşul cu o sută”, aşa încât, în zilele următoare, am asistat (şi asistăm în continuare) la un adevărat festival (internaţional) al imbecilităţii, începând cu poziţiile (tranşante) adoptate de infailibilele “cancelarii externe” şi atotcunoscătorii (şi de nas în oala altora iute băgătorii) “ambasadori acreditaţi”, care, ce-i drept, după ce şi-au demonstrat crasa mărginire în a înţelege realităţile româneşti cu prilejul referendumurilor pentru demiterea fostului preşedinte al morţilor, acum cel puţin au avut motive mai întemeiate să bată oricum câmpii şi să facă din ţânţar mort armăsar pursânge.

Pe plan intern, în afara prestaţiei lamentabile a opoziţiei, în frunte cu parlamentarii aceia necuvântători care, incapabili să-şi argumenteze ideile (puţine, dar fixe) cu baremi a suta parte din elocinţa unui Crin Antonescu de odinioară, şi-au atârnat de gât pancarte cu lozinci infinit mai neinspirate decât ale oamenilor de rând ieşiţi în stradă, de la care, în schimb, încearcă să confişte tot restul manifestării, am remarcat derapajele reprezentanţilor magistraturii, care, prin pretenţia (nejustificată) de a menţine legile într-o formă sau alta, se fac vinovaţi de ceea ce reproşează Guvernului, şi anume încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, amestecându-se grosolan în atribuţiile altora.

Datoria procurorilor şi judecătorilor este să aplice (cum îi duce pe ei capul, în general prost) legile, indiferent care sunt ele la un moment dat, chiar şi dacă, în prea mica lui deşteptăciune, legiuitorul (de unde şi numele!) le-ar schimba de zece ori pe zi; vor lucra pe textul valabil la ora şi minutul desfăşurării procesului, anchetei etc.! În acest context, văicăreala doamnei Kovesi, de pildă, că la DNA există nu ştiu câte (mii de) dosare care ar fi “afectate” de o(rice) modificare a Codului penal, m-a dus cu gândul la un procuror (ceauşist) care, imediat după Revoluţie, când s-au abrogat legile împotriva avorturilor, ar fi fost la fel de îndreptăţit să se plângă că tocmai se pregătea să trimită mii de femei în puşcării, iar neaşteptata modificare legislativă i-a zădărnicit munca de ani de zile. Asta e, legile se mai şi schimbă; uneori în bine, alteori în rău. Principiile ar trebui să rămână.

Din păcate, în ciuda faptului că premierul Grindeanu a anunţat seara trecută intenţia Guvernului de a renunţa la Ordonanţă, scandalul este departe de a se stinge. Având în vedere, printre altele, cât de greu este să-i convingi pe români să iasă în stradă, e puţin probabil că, odată stârniţi, manifestanţii se vor da duşi (în case) cu una cu două. Din punctul meu de vedere, cea mai raţională soluţie de calmare a spiritelor şi de ieşire din ceea ce a ajuns să fie cu adevărat o criză sunt alegerile anticipate.

Oricât de ciudat ar putea să sune un asemenea demers acum, la nici două luni de la desfăşurarea scrutinului la termen, reprezentanţii PSD au reuşit să facă în aşa fel încât victoria zdrobitoare din 11 decembrie să fie pusă deja sub semnul îndoielii. Fără doar şi poate, demonstraţiile din ultimele zile sunt cele mai ample de după Revoluţie, însumând în fiecare seară cam câţi oameni au ieşit la un loc în ultimele două decenii, şi, chiar admiţând că principalul resort lăuntric al participanţilor este frustrarea resimţită în urma rezultatelor alegerilor, contribuţia Guvernului – care, în loc să-şi vadă liniştit de treabă, respectiv de punerea în practică a mult trâmbiţatului “program votat de cetăţeni”, s-a apucat să-şi tragă rafale de mitralieră în picior, să se lege la Cap(o) fără să-l doară (prea rău) şi să-şi asume priorităţi imaginare – este decisivă, asta ca să nu mai spun că şi aseară, domnul Grindeanu, care – proaspăt paraşutat în funcţie şi nefiind el însuşi parlamentar – poate nu înţelege încă prea bine ce atribuţii are fiecare instituţie, părea preocupat în continuare de soarta Codurilor penale, angajându-se să facă (tot Guvernul!) un nou proiect, de parcă PSD nu ar avea şi (prea destui) aleşi în organul cu adevărat legislativ, PARLAMENTUL.

Recunosc, ca unul care nu am votat fiindcă, vorba aceea, nu am avut cu cine, şi chiar şi acum, după toate astea, mă simt ca un om internat, dintr-o regretabilă eroare, într-un azil de nebuni populat cu indivizi periculoşi sau măcar imprevizibili, care-şi petrec ziua atârnaţi de lustre, vorbind singuri şi lătrând la tablourile de pe pereţi, şi, pe de altă parte, condus de doctori sadici şi de-a dreptul criminali, care folosesc ca metode chipurile terapeutice bătaia (soră cu moartea) şi electroşocurile, astfel încât orice înlocuire a unora cu alţii e fix la fel de (in)utilă şi (ne)dorită, mai cu seamă că nebunii au mai avut ocazia să se (auto)guverneze şi au făcut-o cel puţin la fel de prost, aş vrea să-mi satisfac şi câteva curiozităţi cu ocazia alegerilor anticipate, unul dintre puţinele, dacă nu singurul proces pe care România nu l-a experimentat încă, şi fără de care, zic eu, lecţia democraţiei nu e pe deplin învăţată.

Mai întâi, poate aflu, în sfârşit, răspunsul la o întrebare care mă frământă încă de când au fost anunţate rezultatele alegerilor din decembrie, şi anume cum de – potrivit aprecierilor (împărtăşite, în special, pe Facebook) celor din, cum ar veni, propria lor tabără (politică/ideologică, de, să zicem, dreapta) – oamenii atât de geniali încât să realizeze (spre deosebire de ceilalţi, de, să zicem, stânga, chipurile mai naivi de proşti) pericolul iminent reprezentat de PSD la adresa statului de drept din România, a viitorului copiilor noştri, aia-aia… sunt, în acelaşi timp, atât de pur şi simplu retardaţi încât să nu înţeleagă adevărul simplu, la mintea cocoşului, că, neieşind la vot, facilitează succesul răsunător al aceluiaşi PSD inimaginabil de nociv, criminal, ciuma roşie, aia-aia...

Alegerile anticipate ar reprezenta o ocazie nesperată pentru toţi aceşti retardaţi geniali sau, în fine, pentru aceste genii retardate (repet, calificativul nu-mi aparţine, ci rezultă din aprecierile celor cu aceleaşi vederi politice, dar mai conştiincioşi) să-şi spele păcatul absenteismului şi să iasă masiv la vot pentru a-şi aduce favoriţii la putere. Ar fi ca şansa oferită, odinioară, de un al doilea tur de scrutin organizat dacă la primul nu se întrunea un anumit cvorum. În felul acesta, prezenţa la urne ar fi una spectaculoasă, iar legitimitatea câştigătorilor incontestabilă, nu ca acum, când PSD se laudă de mama focului cu numai trei milioane de voturi, ceea ce oricum nu-l împiedică pe domnul Tăriceanu, într-o nesimţire măgărească de care – spre ruşinea mea, nu a lui! – nu-l credeam capabil, să-şi exercite la televizor (anti)talentele inginereşti şi să socotească (mental şi cam greşit) procentul – vezi Doamne, infim – din populaţia ţării (adicătelea nu dintre votanţi!) pe care îl reprezintă 300.000 de manifestanţi, mai mulţi, am impresia, decât a obţinut cu totul partidul dumnealui.

Revenind la curiozităţile mele (morbide), pe de altă parte, aş vrea să văd cum se împacă realitatea noianului de prostii/samavolnicii făcute de actualul guvern în doar luna scursă de la învestire cu teoria (psiho-socio-bla-bla-bla) că formaţiunea care tocmai a câştigat alegerile se bucură de un bonus de simpatie, astfel încât un scrutin organizat foarte curând i-ar asigura o victorie şi mai consistentă.

În plus (şi încheiere), sunt foarte curios dacă trepăduşii ăia caraghioși cu baveţele mâzgălite la gât sunt dispuşi (alături de toţi ceilalţi) să pună dacă nu interesele țării, măcar ale partidului/elor, mai presus de cele personale și să renunţe la fotoliile parlamentare abia dobândite, în care deocamdată mai mult au dormit (la propriu!) decât au şezut (şi cu atât mai puţin legiferat).

Sincer vorbind, mă îndoiesc să se întâmple (vreodată), însă, la momentul ăsta, anticipatele ar fi cam singurul lucru pentru care m-aş alătura (mai degrabă în spirit, decât în fapt, că mi-s om comod şi cam friguros) celor din stradă.

CAMPIONI (ŞI) MEDIOCRI

Din păcate, Marele Premiu de Formula 1 al Emiratelor Arabe Unite, desfăşurat duminică, la Abu Dhabi, nu a reprezentat decât bomboana pe coliva sezonului 2016, unul care a demonstrat cum poate deveni campion mondial un pilot (altminteri mai degrabă mediocru) care în ultimele patru etape nu a trebuit decât să-şi asigure – fără niciun efort real, dată fiind slăbiciunea concurenţei – locul… al doilea, situaţie chiar mai penibilă decât aceea, înregistrată inclusiv anul trecut, când titlul se tranşează, matematic, cu multe (respectiv cam tot atâtea) curse înainte de final.

Iar ca lucrurile să fie şi mai plicticoase, unii dintre şefii echipelor adverse au avut “amabilitatea” să declare că, în special în ultima rundă, nu se vor amesteca în lupta pentru titlu, lăsându-i pe cei doi protagonişti cu şanse (doar) pe hârtie să-şi vadă – unul, Hamilton, de victoria inutilă, de palmares, celălalt, Rosberg, de poziţia secundă cu care s-a obişnuit încă de pe vremea când se duela cu britanicul în carting, iar dacă ar fi să pun un pariu, aş zice că, la anul, acesta din urmă, trezit în sfârşit la realitatea că (numai) lui i se întâmplă toate – în sensul de (cam) singurele şi oricum cele mai grave – problemele tehnice ale Mercedes, se va concentra de-a lungul întregului sezon, cursă de cursă, iar la final îşi va devansa coechipierul cu cel puţin 25-30 de puncte, adică exact câte ar fi putut avea în faţă şi acum, dacă nu i-ar fi explodat motorul în Marele Premiu al Malaeziei, când conducea confortabil cursa (şi clasamentul general). Asta şi apropo de toţi gogomanii care par să uite acest incident, până la urmă decisiv în lupta pentru titlu, punând înfrângerea lui Hamilton în ierarhia generală exclusiv pe seama celor câteva starturi mai puţin reuşite. Iar pariul l-aş ţine conştient fiind că anunţatele schimbări de regulament şi material tehnic creează premise (şi speranţe!) ca Mercedes să nu mai domine (cu atâta autoritate) competiţia.

Dincolo de bizarele declaraţii amintite mai sus, întâmplător sau (mai degrabă) nu, cei de la Red Bull au “greşit” iarăşi, pentru a doua cursă la rând, strategia, victima fiind, culmea, tot pilotul cu şanse mai mari de a se “amesteca” (recte interpune) între cei doi de la Mercedes, doar că de data asta a fost Ricciardo, ocupantul poziţiei a treia pe grila de start. Plecat, la fel ca şi coechipierul său, pe o “strategie alternativă”, cu alt tip de pneuri, mai dure/lente/rezistente decât ale (tuturor) celorlalţi, australianul s-a văzut chemat la boxe pentru primul schimb practic în acelaşi timp cu cei plecaţi pe cauciucuri mai moi/rapide/uşor erodabile, asta după ce nu apucase să se aleagă decât cu ponoasele opţiunii diferite, pierzând o poziţie la start. 

Verstappen, în schimb, cu toate că, în urma unui acroşaj, a ajuns, imediat după plecare, la coada plutonului, fiind nevoit apoi să depună mari eforturi (şi straturi de gumă pe pistă!) pentru a se apropia (dar încă nu foarte periculos) de monoposturile fruntaşe, a rămas fidel planului iniţial şi a schimbat pneurile mult mai târziu (cum era şi logic), iar în cele din urmă s-a clasat înaintea lui Ricciardo (?!), lăsând, pentru câteva tururi, impresia că – mai rebel din fire şi lipsit de respect faţă de blatiştii din echipă – îi va pune lui Rosberg problemele pe care, în paranteză fie spus, băbăciunea Vettel, ajuns(ă) în spatele conaţionalului, n-ar fi fost în stare să i le pună chiar şi dacă ar fi vrut.

Ca simpatizant al australianului, mă tem însă că (nici) acest (nou) episod în care a fost, practic, umilit de mai tânărul său coechipier vădit favorizat în sânul grupării austriece nu i-a şters faimosul zâmbet larg de pe chip, cel care – aşa cum remarcam şi altădată – îl face să semene (tot mai mult) cu Jenson Button, a cărui retragere nu pot decât să o salut cu entuziasm, mai ales după ce britanicul a dovedit (încă o dată) că în toţi aceşti (ultimi) ani a ocupat doar locul cuiva mai talentat şi mai dornic de afirmare, declarându-se de-a dreptul fericit să scape odată de competiţia care i-a mâncat jumătate din viaţă şi întreaga tinereţe.

Prin comparaţie, bietul Felipe Massa, la fel de obscur, dar care măcar nu s-a ferit să-şi arate permanent regretul (şi lacrimile) pentru despărţirea de Marele Circ, chiar mi s-a părut că are stofă de campion (mondial)! Norocul (şi-atât!) a fost însă de partea celuilalt.


P.S. Cât priveşte acuzaţia adusă lui Hamilton că, în ultima cursă, ar fi condus în mod intenţionat sub potenţialul maxim (al maşinii) cu intenţia de a-l lăsa pe neajutoratul Rosberg pradă rivalilor de la celelalte echipe, astfel încât acesta să termine mai jos de poziţia a treia, necesară (şi, mai ales, suficientă) pentru a deveni campion mondial, nu e de spus decât atât: dacă lucrurile au stat într-adevăr aşa, tot ce trebuia să facă germanul era să-şi depăşească (sau măcar să încerce) coechipierul.

E adevărat însă că eu unul nu-mi amintesc (dar cum poate sunt uituc și subiectiv, aştept să fiu contrazis, eventual de fata aceea frumoasă, fană înrăită a lui Rosberg, prezentă în studioul emisiunii “Grila de start”, de la Digi Sport şi căreia îi prevăd un viitor mai luminos în modeling decât în motorsport) nu-mi amintesc, aşadar, nici măcar o singură ocazie în care să fi reuşit așa ceva, la fel cum nu-mi amintesc vreuna când, dimpotrivă, ajunşi în luptă directă, să fi fost în stare să-l ţină pe Hamilton în urma lui fără să producă un accident!

BĂBĂCIUNEA LOVEŞTE DIN NOU!

Dacă nu cea mai spectaculoasă, cu siguranţă cea mai pur şi simplu lungă cursă de Formula 1 a sezonului, având o durată efectivă de (vreo) două ore şi totală, de la (primul) start (amânat cu zece minute) la finiş, de peste trei, cu cinci intervenţii ale safety car-ului şi două întreruperi (consistente) cu steag roşu, Marele Premiu al Braziliei l-a adus din nou, într-un fel sau (mai degrabă) altul, în prim-plan pe Sebastian Vettel, de departe cel mai penibil pilot al ultimelor decenii, măcar la capitolul (lipsă de) caracter.

Victimă, alături de (mai) toţi ceilalţi concurenţi şi mari “strategi” ai echipelor, cu excepţia celor de la Mercedes, a unui soi de psihoză colectivă, de neînţeles pentru mine, care i-a determinat să schimbe cauciucurile de ploaie cu cele intermediare încă din debutul propriu-zis al cursei, aproape de îndată ce safety car-ul sub care s-a dat startul s-a retras, şi asta în ciuda faptului că pista era (din ce în ce mai) udă, iar precipitaţiile nu doar că nu conteniseră, dar prognozele (confirmate) anunţau o iminentă intensificare a lor, germanul – pe lângă că a făcut această manevră la scurt timp după ce abia scăpase cu bine (şi mult noroc!) dintr-un tȇte-à-queue produs când încă avea montate pe monopostul său pneurile “full wet” – s-a mai şi trezit vorbind iarăşi prin radio pentru a-l înfiera cu mânie de multiplu campion mondial de mucava şi obişnuitele smiorcăieli de babă ferraristă depăşită de (orice) situaţie (şi de oricine mai are chef şi o maşină decentă) pe directorul de cursă fiindcă nu punea capăt, cum ar veni, calvarului care dusese la câteva incidente soldate cu abandonul unora la fel de stupizi ca şi el, “încălţaţi” (ca vaca sau, dimpotrivă, boii) cu gume improprii, dar şi a coechipierului său chiar mai puriu, Kimi Raikkonen, care a pierdut controlul maşinii (echipată, de data asta, corespunzător!) cu aceeaşi stângăcie ca şi adversarii săi mai tineri, mai lipsiţi de experienţă şi cu bolizi mai puţin performanţi la nivelul stabilităţii şi manevrabilităţii în astfel de condiţii. Semn că anunţatele plecări, la sfârşitul anului (şi al carierelor proprii), din Marele Circ, ale lui Jenson Button şi – mai ales, în sfârşit, slavă Domnului! – Felipe Massa (pe care încă îl confund cu geamănul său întru mediocritate Rubens Barrichello) pentru a lăsa loc unor piloţi tineri şi – aproape sigur – mai talentaţi, sunt încă neîndestulătoare.

Apropo de piloţi (foarte) tineri şi cu adevărat extrem de talentaţi, (dar şi cam lipsiţi de experienţă), trebuie remarcată cursa excepţională făcută (din nou!) de Max Verstappen, asta după ce, conform presei, cu doar câteva zile înainte fusese protagonist (oarecum indirect) al unui episod cel puţin bizar, când marele “boss” de la Mercedes, Toto Wolff, l-a contactat telefonic pe tatăl pilotului de la Red Bull, Jos, pentru a-l ruga să-şi tempereze fiul, astfel încât să nu interfereze cu Hamilton şi/sau Rosberg, angrenaţi în lupta pentru titlul mondial!

Din punctul meu de vedere, o astfel de intervenţie ar trebui sancţionată drastic de către diriguitorii Formulei 1, ca o tentativă incontestabilă de blat, cu atât mai mult cu cât, judecând după situaţia (de la momentul convorbirii) din clasamentul general al piloţilor, condus de Rosberg, poate fi interpretată ca fiind în favoarea germanului, care ar avea mai mult de pierdut în urma unor asemenea “interferenţe” (recte intercalări ale lui Max între el şi Hamilton), câtă vreme, pentru a deveni campion, nu trebuie/a decât să termine ambele curse rămase din sezon imediat după britanic. 

Evoluţia din Brazilia a tânărului Verstappen – care, printre altele, l-a depăşit fără milă şi drept de apel pe Rosberg la unul din multele restarturi ale cursei – mă face să cred că, departe de a se arăta receptiv la… sugestiile lui Wolff, întărite sau doar intermediate de tatăl său, acestea mai degrabă l-au ambiţionat. În schimb, faptul că odinioară (pe vremea când îl călăuzeau pe Vettel) infailibilii strategi de la Red Bull, care, de pildă, aveau întotdeauna cele mai precise prognoze meteo (!), au “gafat” (in)explicabil, compromiţând orice şansă a olandezului nu doar de a termina pe locul secund, practic asigurat, ci şi de a se lupta pentru victorie, atunci când l-au chemat (sau doar l-au lăsat, presupunând că a fost iniţiativa lui), hodoronc-tronc, cu numai câteva tururi înainte de final, să schimbe cauciucurile de ploaie cu cele intermediare chiar şi după ce toată lumea (în afară de coechipierul Ricciardo!) se convinsese că acestea din urmă nu reprezintă o soluţie şi renunţase deja la ele, mă face să mă întreb dacă şeful de la Mercedes s-a mulţumit să sune doar la familia Verstappen, sau a avut grijă să obţină sprijinul unor oficiali de rang înalt de la Red Bull?!

Cât priveşte triumful – până la urmă clar şi relativ facil (după propriile declaraţii) – lui Hamilton, care încă mai are de doi bani speranţă că va obţine al treilea titlu consecutiv, aş vrea doar să remarc cum piloţii (în speţă el!) se arată mai preocupaţi de aspectul căştilor pe care le poartă, de mesajele pline de adâncă înţelepciune ale desenelor sau inscripţiilor şi de semnificaţia lor coloristică, decât să se asigure, dracului, înainte de cursă, că, la o adică, nu le plouă prin vizieră. Trag nădejde că baremi de la calitatea materialului din care sunt confecţionate nu fac rabat!

PREMIUL NOBEL PENTRU LITERATURĂ, 2016

ÎNFRÂNGERE CU VOIE BUNĂ

Chiar şi în timpul meciului direct, din sferturile de finală ale US Open, aşadar înainte ca “Plicikova” să-i administreze, a doua zi, în semifinală, un, până la urmă, sec 6-2, 7-6, îmi spuneam că Serena Williams poate fi bătută, respectiv de Simona Halep. Dincolo însă de nenumăraţii aşi ai americanei, de loviturile ei imparabile ca un penalty executat de oricine altcineva în afară de Nicuşor Stanciu şi de greşelile – nu exagerat de multe, dar prea destule în faţa unui asemenea adversar – neforţate spre copilăreşti ale Simonei, ceea ce m-a dezamăgit la jucătoarea noastră a fost atitudinea.

Şi nu mă refer la lipsa de combativitate soră cu abandonul (mental) pe care o mai etalează uneori atunci când se vede dominată sau la nervozitatea excesivă din anumite momente (căreia, dimpotrivă, de data asta mai degrabă i-am simţit lipsa!), ci la felul în care şi-a manifestat satisfacţia câştigării celui de-al doilea set, un zâmbet aproape la fel de nepotrivit de larg, practic un hohot de râs, precum acela din finalul meciului până la urmă pierdut. Văzându-i veselia de fetişcană care tocmai a făcut o şotie şi pare să spună “aţi văzut, aţi văzut?...; i-am luat un set Serenei, deşi nimeni, şi cu atât mai puţin eu însămi, nu mă credea(m) în stare!”, gândul mi-a zburat la Maria Sharapova – de care, în paranteză fie spus, tare mi-e dor –, imaginându-mi-o într-o situaţie similară (cu care, din păcate, nici ea nu s-a întâlnit prea des în carieră!), când ar fi strâns doar pumnul, păstrându-şi, în schimb, aceeaşi expresie de încrâncenare şi aprigă determinare pe chip.

În condiţiile acestea, nici nu e de mirare că, la finalul partidei, când şi-au dat mâna peste fileu, Serena i s-a adresat Simonei cu superioară condescendență, ca unei junioare (ceea ce nu mai e de mult!) oarecum talentată, după care, întrebată de reporterul Eurosport, fostul tenismen Alex Corretja, cum a reuşit să contracareze jocul foarte solid al româncei, a avut neobrăzarea să mormăie un răspuns evaziv, concluzionând că e doar bucuroasă că a reuşit să câştige, deşi a evoluat cam slab!

De altfel, tipul acesta de voioşie cu totul şi cu totul deplasată pentru un sportiv cu pretenţii de (mare) campion mă deranjează şi la alţi favoriţi de-ai mei, exemplul cel mai recent fiind pilotul de Formula 1 Daniel Ricciardo, care nu mai departe de duminică, după etapa desfăşurată pe circuitul de la Monza, se bucura pentru prezenţa sa pe ULTIMA treaptă a podiumului mai tare decât câştigătorul, râzând cu gura până la urechi şi ţopăind ca un bezmetic, comportament pe care, la vremea lui, îl avea şi Jenson Button, mai adesea învins decât învingător, aşa explicându-se, în opinia mea, de ce de-a lungul întregii sale cariere britanicul a fost un pilot mai degrabă mediocru, în ciuda titlului de campion mondial obţinut, conjunctural, în 2009.

Revenind la Simona – care altminteri n-a jucat deloc rău cu Serena –, mi-ar fi plăcut ca într-una din emisiunile de analiză realizate la Eurosport de “The Coach”, Patrick Mouratoglou, să văd o comparaţie, cu cifre şi date statistice, între serviciul ei din timpul US Open, pe de-o parte, şi, pe de alta, cel de pe parcursul ultimelor turnee premergătoare, în special al celui de la Montreal, pe care l-a şi câştigat. Personal, ca unul care chiar remarcasem progresele făcute în ultima vreme, când nu doar primul ei serviciu devenise redutabil, cu mingea aruncată foarte sus şi lovită la momentul optim, ci şi al doilea, trimis fie cu “kick”, fie extrem de tăiat, când pe un colţ al careului, când pe altul, spre deruta adversarei, am constatat acum o revenire la serviciile mai degrabă modeste de odinioară, când primul e trimis cel mai adesea direct în fileu, chiar în burta lui, pentru că mingea e aruncată prea jos şi lovită prea repede, aproape din urcare, astfel încât, de la cei 168 de centimetri ai Simonei, e practic imposibil să treacă peste bandă, iar al doilea e pus “la siguranţă”, cât să evite dubla greşeală, devenind o invitaţie pentru adversară să execute un retur (cel mai adesea) câştigător.

Fără să mă dau mare cunoscător, şi, pe undeva, chiar în contradicţie cu antrenorul ei, Darren Cahill, care declara (recent?) că a lucrat mult serviciul cu Simona, dar, culmea, încercând să corijeze tendinţa ei de a-şi arunca mingea prea sus (eu chiar îl creditam pe Cahill cu progresele menţionate anterior şi “noua” tehnică!), aş zice că o Simona servind ca la Montreal ar fi avut infinit mai multe şanse de a o învinge pe Serena, aşa rămânând doar cu palida consolare de a fi contribuit (din plin) la victoria... Pliskovei, după ce a hărţuit-o pe americană fix cât să clacheze în meciul următor, desfăşurat absurd de curând, aşa cum, din păcate, se întâmplă la turneele de Mare Şlem, când între sferturi, semifinală şi finală există numai câte o zi de pauză, spre deosebire de fazele iniţiale când sunt câte două.

În plus, când vine vorba de Serena Williams, greu e pentru cineva s-o bată nu prima oară, când o mai poate lua prin surprindere, ci a doua sau, eventual, dacă joacă de suficient de multe ori cu ea, a treia, cum n-a reuşit şi e puţin probabil s-o mai facă vreodată Sharapova. Simona, din păcate, pare să-şi cam fi terminat porția în 2014, la “Turneul Campioanelor”.

ODIOȘII

Fără să fi avut câtuşi de puţin de-a face cu norocul, depăşirea efectuată de Lewis Hamilton asupra colegului său de la Mercedes, Nico Rosberg, în chiar startul Marelui Premiu de Formula 1 al Ungariei, şi care în final avea să se dovedească decisivă, a fost un fel de răzbunare a sorţii (sau, aşa cum spuneam în copilărie, “s-a arătat oftica”), după ce, în urma unei sesiuni de calificări mai interesante (şi chiar mai lungi) decât cursa propriu-zisă, germanul obţinuse în ajun un pole position absolut dubios, care, din punctul meu de vedere, l-a propulsat definitiv în galeria celor mai odioase figuri lipsite de scrupule din istoria recentă a Marelui Circ, imediat după, dar cu perspective reale de a-i depăşi pe – coincidenţă (?!) – conaţionalii săi Michael Schumacher şi Sebastian Vettel, asta cu toate că, oricât ar părea de ciudat, mai cu seamă cititorului meu fidel, pe la începutul sezonului, când se detaşase în clasamentul general al piloţilor, mă împăcasem cu gândul – izvorât mai degrabă dintr-un sentiment de milă caracteristic firii mele sensibile – că poate ar merita să câştige şi el un titlu mondial în detrimentul coechipierului său, care altfel îl domină autoritar la toate capitolele.

Astfel, sâmbătă, cu câteva secunde înainte de încheierea calificărilor, când majoritatea piloţilor rămaşi în Q3 se aflau pe ultimul tur rapid, cu mari şanse de a-şi îmbunătăţi performanţele de până atunci, o (uşoară) ieşire în decor a lui Fernando Alonso a determinat instituirea steagului galben pe respectiva porţiune de circuit. Fiind un lucru de bun-simţ că, în astfel de condiţii, când piloţii sunt obligaţi să reducă viteza (chiar dacă în regulament nu e specificat cu cât, formularea de-acolo semănând cu stupidul “până la limita evitării oricărui pericol” din vechile noastre coduri rutiere), turul este practic compromis, toţi cei prezenţi pe pistă, în frunte cu Hamilton, Ricciardo şi Button, au renunţat şi s-au îndreptat la pas către boxe, mai puţin nesimţiţii de serviciu, Rosberg şi Vettel. În timp ce primul, ca dovadă indubitabilă că nu s-a conformat cerinţelor regulamentare, oricât ar fi ele de vagi, a obţinut de departe cel mai bun timp al întregului weekend şi, în consecinţă, (ne)dreptul de a pleca în cursă de pe prima poziţie a grilei de start, băbăciunea ferraristă a mai avut şi tupeul să se văicărească iarăşi de mama focului că maşinile din faţă (care încetiniseră în mod firesc) îi stau în cale şi îi ruinează turul, fiindcă, spre deosebire de compatriotul său, care măcar a slalomat cu oarecare dibăcie printre ele, multiplul campion mondial de doi bani n-a fost în stare nici de atâta lucru.

Din păcate, în ciuda imaginilor cât se poate de limpezi de la bordul monopostului pilotat de Rosberg, care arată cum acesta a trecut de un comisar de traseu care agita steagul galben încetinind doar cât să se înscrie pe următorul viraj, deşi semnalizarea viza întregul sector, germanul a scăpat basma curată (creându-se un precedent periculos!), dar asta fiindcă probabil oficialilor le-a fost jenă să-l sancţioneze (just) pentru a treia cursă la rând, după depunctările din Marea Britanie şi Austria. În plus, cum cei de la Red Bull ştiau să facă scandal pentru orice (fleac) doar pe vremea când îl aveau ca pilot principal pe… Vettel, iar celălalt – şi principal – păgubit alături de Ricciardo era coechipierul lui Rosberg de la Mercedes, n-a avut cine să depună o contestaţie serioasă.

Cum spuneam însă, până la urmă s-a făcut dreptate, iar cel mai bun a câştigat încă o dată, preluând şi şefia clasamentului general.

STRĂINUL

Pe undeva, numirea lui Christoph Daum – un antrenor (german) cu o carte de vizită interesantă, dar ale cărui performanţe au fost obţinute cu (mulţi) ani în urmă – drept selecţioner al naţionalei de fotbal mă duce cu gândul la concertele rock din anii ’90, când în România începeau să vină formaţii de renume, dar care îşi atinseseră apogeul carierei cu cel puţin două decenii mai – iar pentru noi prea – devreme. 

Chiar şi aşa, iniţiativa Federaţiei mi se pare una lăudabilă, Burleanu spălându-şi în felul ăsta o (mică) parte din păcate, iar, în ceea ce mă priveşte direct şi personal, după ce în urma ruşinii de la EURO jurasem că nu mai vreau să aud de tricolori nici cât de cei din naţionala de handbal masculin – altminteri mai dragă mie, ca martor aproape ocular al ultimului titlu mondial obţinut şi deja vieţuitor în timpul penultimului, dar intrată de multă vreme într-un anonimat penibil – mărturisesc că acum abia aştept preliminariile CM, de curiozitate să văd dacă măcar un neamţ e în stare să facă bici din materialul cu care antrenorii neaoşi n-au reuşit.

Aşa cum se întâmplă însă (în România) la toate momentele sau deciziile “istorice”, au existat şi de data asta contestatari şi trădători, mai preocupaţi de interesele lor (meschine). Deşi principalul punct pe ordinea de zi a şedinţei Comitetului Executiv al FRF de joi era, fireşte, numirea noului selecţioner, alde Prunea, Argăseală şi Gino şi-au găsit momentul să o boicoteze, deranjaţi că nu se discută, fix atunci, despre renunţarea la obligativitatea echipelor de Liga 1 să folosească un jucător sub 21 de ani, hotărâre luată, de altfel, de către acelaşi for, dar cu care, hodoronc-tronc, “puciştii” nu mai sunt de acord, în condiţiile în care m-am săturat eu, pe parcursul EURO, de câţi oameni de fotbal deplângeau faptul că România e cam singura echipă de la turneul final care nu are în lot un astfel de tânăr. Adicătelea e bine să luăm toţi boşorogii “cu experienţă” la echipele de Liga 1, după care să ne întrebăm ca proştii de ce nu avem jucători de viitor la naţională! Dar asta e altă poveste.

Revenind la Daum (care abia aştept să fie luat în colimator de… Naum) şi trecând peste caraghioslâcul tipic dâmboviţean că unul dintre participanţii la şedinţă e urmărit penal sau ceva, aşa încât, conform lui Prunea & Co., pe de-o parte, era numărat între cei 14 membri de drept ai C.Ex., dar, pe de alta, nu mai era apt să asigure cvorumul, pentru că, nu-i aşa?, fusese decăzut din drepturi, poveste care mă duce iarăşi cu gândul la şarpele Aurică de la circ, care avea de la cap la coadă şapte metri şi de la coadă la cap doar cinci, principalele (mele) argumente în favoarea numirii unui antrenor străin sunt în număr de trei:

Mai întâi, dat fiind că s-a şi nimerit ca Daum să fie neamţ (deşi, din punctul meu de vedere, putea fi şi chinez!), mă gândesc că dacă înaintaşii noştri au avut, în urmă cu (fix) 150 de ani, în nişte vremuri tulburi, înţelepciunea şi curajul să apeleze nu la un amărât de antrenor, ci de-a dreptul la un principe străin, care a întemeiat România modernă, putem îndrăzni şi noi, într-o epocă a globalizării, să mergem, de pildă, pe urmele albanezilor, de care râdeam odinioară, socotindu-i mai înapoiaţi şi mai închistaţi (chiar) decât noi.

Apoi, cum fotbalul nu e nici pe departe un pionier în domeniu, avem deja exemplele de (relativ) succes ale rugbiului, voleiului feminin (la nivel de club) şi, mai cu seamă, handbalului feminin, despre care, de altfel, am şi scris.

În fine, poate că a venit momentul să încercăm şi asta. Iar ceva mai rău decât să nu ne calificăm NICI la Mondialul din 2018, aşa cum am ratat prezenţa la precedentele patru (!), nu se poate întâmpla. După care, dacă experimentul se va dovedi un eşec, avem toată istoria înainte să revenim la dragii noştri Puiu, Piţi, Gică…, spre bucuria patritonţilor şi naţionaliştilor.

Cât priveşte “motivaţia” lui Daum, despre care unii şi-au exprimat îndoiala, îmi vine greu să cred că noul selecţioner, aflat pentru prima oară într-o asemenea postură onorantă, e dispus să-şi dea cu firma în cap şi să-şi strice tot palmaresul acum, pe final de carieră. Asta pe lângă că e pur şi simplu neamţ.

VODAFONE: MINUTE LIMITATE, NESIMŢIRE INFINITĂ

Chiar şi fără să fi avut vreodată, cu adevărat, de-a face cu serviciile de telefonie mobilă Orange – de la care am folosit numai, din când în când, o cartelă preplătită, în urmă cu 15-20 de ani, pe vremea când hălăduiam prin zonele muntoase ale patriei, iar ei se numeau “Dialog” şi aveau o acoperire mai bună decât “Connex”, dar şi nişte funcţionari mai tâmpiţi, cu care mă certam de câte ori trebuia să intru în legătură cu ei – şi Telekom, ci doar cu Digi Mobil şi Vodafone, pot spune fără teama de a greşi că, la ora actuală, aceasta din urmă este de departe cea mai nesimţită dintre companiile de profil.

Aşa cum, sunt sigur, (prea) puţini dintre abonaţii ei cunosc, în urmă cu vreo două luni s-au modificat (radical) “Termenii şi Condiţiile Generale de furnizare a serviciilor” (TCG), principala noutate de maxim interes fiind la (sub)capitolul intitulat “Utilizarea nerezonabilă sau inadecvată a produselor şi serviciilor Vodafone”, unde se menţionează că va fi considerat “abuz” (?!) din partea clientului atunci când, în cursul unei luni de facturare, numărul de minute al apelurilor iniţiate către reţelele naţionale, internaţionale sau în roaming depăşeşte cu 500 (cinci sute) numărul de minute primite. De asemenea, tot abuz – sancţionabil inclusiv prin “deconectarea permanentă a serviciilor Vodafone cu rezilierea unilaterală şi de plin drept a Contractului şi aplicarea taxei de justă despăgubire aferentă” (!!!) – se socoteşte şi atunci când numărul de SMS/MMS-uri iniţiate depăşeşte cu 200 (două sute) numărul SMS/MMS-urilor primite.

Bazându-mă (în mod cam hazardat) pe o brumă de logică şi de bun-simţ din partea celor de la Vodafone, înţeleg că aceste prevederi se aplică – paradoxal – abonamentelor de tip “nelimitat”, pentru că ar fi încă şi mai absurd ca ele să le vizeze pe cele care prevăd un număr fix de minute pe lună, clar specificat în contract, gen 1100 (în afara reţelei), aşa cum am avut eu însumi până în urmă cu jumătate de an, când am făcut imprudenţa să trec la un astfel de “nelimitat”, care de-acum nu doar că este limitat (cum consemnam că se întâmplă şi la Digi Mobil), dar este chiar mai limitat decât un plan tarifar limitat, fiindcă – presupunând că l-ai achiziţionat pentru a-ţi suna bunica din provincie, care abia ştie să răspundă la telefonul ei cu cartelă prepay cumpărată, cu sacrificii, din pensie sau iubita căreia ţi-e jenă să-i ceri să te mai apeleze şi ea, ca să împărţiţi “minutele iniţiate” în mod echitabil, pe baza unei evidenţe ţinută cu stricteţe – 500 de minute (care, oricât ar părea de… nelimitate aşa, luate la grămadă, în special pentru pupincuriştii marilor concerne multinaţionale, înseamnă doar vreun sfert de oră de vorbit pe zi!) vor fi întotdeauna mai puţine decât 1100, nu?

Pe de altă parte, având în vedere că, nu mai departe de ieri (asta fiind şi picătura care mi-a umplut paharul), am fost informat printr-un SMS că noile reguli, exact cu aceleaşi cuantumuri de minute (500), respectiv SMS/MMS-uri (200), se aplică şi la cartelele preplătite, încep să mă întreb dacă nu cumva nesimţirea Vodafone merge şi mai departe, pentru că, atunci când vine vorba despre cartele, planurile tarifare sunt de două tipuri mari şi late: cele “standard”, în care, practic, plăteşti (infernal de scump, gen 18 eurocenţi, fără TVA, minutul), din credit, fiecare minut de convorbire pe care îl iniţiezi, astfel încât ar fi şi culmea să ţi se pretindă un “echilibru”; şi cele “promoţionale”, în care, cel puţin în privinţa apelurilor în afara reţelei, beneficiezi de un număr limitat (dar mai mare de 500!), gen 1000, 1500, 2000… 4500, în funcţie de creditul pe care îl aloci, de “ce vrei tu” – minute, SMS-uri, trafic de internet – putând însemna, foarte bine, exclusiv minute. Prin urmare, la fel ca în cazul abonamentelor cu un număr fix de minute incluse, mi s-ar părea un abuz de competenţa ANPC ca folosirea lor să fie condiţionată de un număr de minute primite, astfel încât diferenţa să nu fie mai mare de 500. E ca şi cum ţi-ai cumpăra o maşină, dar ai afla ulterior că eşti obligat să o împrumuţi şi vecinului, ca să nu faci de unul singur tot kilometrajul.

În ceea ce mă priveşte, apropo de ANPC (care doarme în păpuşoi, ca toate instituţiile statului, în frunte cu Parlamentul, în loc să se autosesizeze în privinţa practicilor abuzive de acest gen, când una crezi că achiziţionezi şi cu totul alta capeţi), vestea pe jumătate bună, pe jumătate proastă e că, atunci când am aflat despre aceste modificări şi am sunat (instantaneu) la serviciul de relaţii cu clienţii, după ce o duduie de-acolo a încercat mai întâi să mă aburească, explicându-mi (ca şi cum n-aş fi înţeles) că e vorba de o diferenţă, şi nu de 500 de minute propriu-zise – aşa cum, de altfel, i-am văzut făcând, pe un forum, şi pe nişte dobitoci de rând sau funcţionari Vodafone sub acoperire –, m-a asigurat că schimbările se aplică doar noilor abonaţi sau celor care îşi prelungesc abonamentele, aşa cum fac şi eu de câţiva ani la expirarea contractului pentru a beneficia de anumite avantaje.

Cum însă m-am arătat neîncrezător în vorbele ei goale, ameninţând că voi sesiza ANPC-ul pentru a cere o reziliere a contractului (la care, deşi l-am cerut şi l-am primit în formă scrisă, nu sunt ataşaţi “Termenii…”, pe aceştia trebuind să-i consulţi direct pe site, unde, aşa cum se vede, pot fi modificaţi oricând!) fără plata despăgubirilor, pe motiv că Vodafone a schimbat în mod unilateral condiţiile, mi-a trimis imediat, cât eram încă la telefon (!), pe mail, documentul valabil în decembrie 2015, când am semnat eu înţelegerea, şi unde, fireşte, nici pomeneală de cele 500 de minute şi 200 de SMS-uri, ba nici măcar de 5000 (cinci mii), cum ţin minte că era(u) mai demult, pe vremea când, în raport cu Digi Mobil, care tocmai făcuse o (nouă) potlogărie, îi dădeam pe Vodafone drept exemplu aproape pozitiv. Aşa încât, mai degrabă fără, decât cu voie – fiindcă mi-ar fi plăcut să pot profita de ocazie ca să reziliez contractul –, rămân deocamdată agăţat de ei, prevalându-mă însă din plin de vechile prevederi, aplicate mie, pentru că – am, n-am cui şi de ce – trimit SMS-uri şi “iniţiez apeluri” către toţi cunoscuţii (şi nu numai!) într-o veselie, excedându-le cu cât pot de mult pe cele noi, lucru la care îi îndemn pe toţi abonaţii Vodafone care citesc aceste rânduri.

Cum spuneam din capul locului, nu ştiu cum e la Orange sau Telekom, şi se prea poate ca prevederi similare să existe şi acolo, însă dovada irefutabilă că Vodafone este oricum cea mai neruşinată dintre companii o constituie faptul că numai la ei am văzut reclame (televizate) în care să pretindă că au în portofoliu abonamente “nelimitate” cu care poţi vorbi nonstop (vă amintiţi spotul ăla cu iubiţeii cretinei care conversau între ei şi când erau sub duş doar ca să intre în “Cartea Recordurilor” pentru cea mai lungă convorbire telefonică din istorie?). Şi tot Vodafone a inţiat campaniile prin care acordă abonaţilor diverse facilităţi, de la trafic de internet până la telefoane mobile (extrem de) scumpe, dacă sunt apelaţi (masiv) din afara reţelei, procedeu profund incorect faţă de societăţile concurente, care, la rândul lor, s-au văzut nevoite să adopte măsuri restrictiv-abuzive pentru propriii clienţi. De altfel, această limitare a nelimitatului, pusă acum în practică (şi/chiar) de Vodafone, are scopul de a contracara, preventiv, astfel de campanii ale celorlalţi, ceea ce înseamnă, de fapt, că Vodafone e societatea care prejudiciază, până la urmă, absolut toţi abonaţii de telefonie mobilă din România!

Că reclamele lor sunt pe cât de agresive şi numeroase, pe atât de sfruntat mincinoase, am avut ocazia să mă conving şi în alt fel, când mi-am negociat noul contract şi am obţinut suficient de mult trafic de internet cât să am curajul să-l şi utilizez, pentru că, spre deosebire de Digi Mobil, unde e nelimitat, doar cu restricţie de viteză la depăşirea celui “recomandat”, la Vodafone plăteşti sinistru de mult fiecare MB în plus, iar cei 600 MB pe care îi aveam se puteau evapora numai cât încercam să accesez vreun site mai sofisticat şi neoptimizat pentru mobil. Aşa am constat că netul lor e aproape la fel de prost ca şi cel de la Digi Mobil (care măcar e de vreo patru ori mai ieftin!), fiindcă, deşi deţin un telefon relativ bun, de la firma cu cele mai mari vânzări în lume, şi am avut ocazia să testez chiar un model din 2016 (al meu având, ce-i drept, doi ani vechime), transmisiunile video se întrerup când mi-e lumea mai dragă pe 3G, cerculeţul acela care indică “buffering-ul” făcându-şi apariţia mai des decât şi-o făcea în reclamele lor, unde însă era atribuit “altor companii” (în timp ce, vezi Doamne, la Vodafone stăteau abonaţii toată noaptea să se uite la filme online pe plajă şi aveau conversaţii video din vârf de munte!), iar testele de viteză abia dacă ating o zecime din cei 43,2 Mbps download promişi, în timp ce internetul 4G are, într-adevăr, o viteză mai bună (deşi tot o fracţiune din cea maximă, “de până la…”), dar pierd semnalul (cu tot cu cel de voce!) la orice pală de vânt.

Aşa că să mă mai lase cu reţeaua lor “premium” şi “Supernetul” de tot rahatul!

BEŢE ÎN ROATE (PĂTRATE)

Fără să fie chiar la fel de plictisitor precum cursa din urmă cu două săptămâni, de pe noul circuit din Azerbaidjan (?!) – căruia, sincer să fiu, nu i-aş simţi lipsa dacă ar dispărea din calendarul Formulei 1 la fel de subit cum a şi apărut, ca un surogat pentru altele, clasice şi mult mai frumoase, gen Valencia –, Marele Premiu al Austriei, desfăşurat pe infinit mai spectaculosul Red Bull Ring, din Spielberg, ar fi fost unul cel mult banal, ca (mai) toate acelea în care monoposturile Mercedes evoluează în parametri (cât de cât) normali, ferite de probleme majore, de natură să le coboare la nivelul celorlalţi competitori, dacă nu ar fi existat duelul din ultimul tur, dintre Hamilton şi Rosberg, în care, ca de obicei, câştig de cauză a avut britanicul, în ciuda manevrei disperate şi lipsite de fair-play (dacă nu şi de creier) a – cum ar veni – coechipierului său, care pur şi simplu nu a virat atunci când trebuia, doar pentru a-şi bloca oponentul, şi a intrat în el, avariindu-şi propria maşină.

Deşi lucrurile au fost cât se poate de clare încă din momentul acroşajului, când eu unul m-am apucat să urlu de unul singur prin casă cerând penalizarea lui Rosberg, iar după cursă acest lucru s-a petrecut şi în mod oficial – înregistrările video, făcute inclusiv cu camerele de la bordul celor două monoposturi, demonstrând mai presus de orice dubiu vinovăţia germanului, care s-a ales cu zece secunde adăugate la timpul final –, fireşte că s-au găsit din nou destui gogomani asemenea celui mai prost dintre cei doi comentatori proşti de la Dolce Sport, Alexandru Dobai (că trebuie să-l ştie lumea!), care să urle în sens contrar (bunului simţ), acuzându-l pe Hamilton de ceea ce a făcut Rosberg. Cât e la ei prostie pură, cât lipsă crasă de înţelegere a fenomenului şi cât simplă subiectivitate nu ştie decât bunul Dumnezeu.

Dincolo însă de acest incident şi de victoria obţinută în cele din urmă graţie (numai) talentului său, cursa britanicului a fost (iarăşi!) sabotată de către propria echipă! Plecat din pole position, cu cinci locuri mai sus pe grila de start decât Rosberg, s-a văzut mai întâi obligat să rămână pe primul set de pneuri cu enşpe tururi mai mult decât acesta din urmă, cu toate că ecartul dintre ei începuse să scadă dramatic, astfel încât, după intrarea la boxe, profitând şi de tradiţionala bâlbă a mecanicilor, care par să calce, aproape la propriu, în străchini, împiedicându-se de te miri ce doar când trebuie să schimbe cauciucurile britanicului, germanul ajunsese în faţa sa. După care, de parcă toate astea n-ar fi fost de-ajuns pentru a-i pune literalmente beţe în roate, la ultima trecere pe la standuri, petrecută cu puţine tururi înainte de finiș, i-a fost montat un set UZAT de gume mai dure, şi deci mai lente, deşi coechipierul zbur(d)a cu unul NOU de cauciucuri mai moi şi mai rapide abia “încălţat”.

Chiar dacă o teorie a conspiraţiei foarte sofisticată ar putea sugera că mai-marii de la Mercedes au urmărit de fapt să-l facă pe Rosberg de tot râsul, arătând o dată pentru totdeauna întregii lumi că Hamilton poată să-l bată şi în cele mai vitrege condiţii, cu o strategie “greşită” (sau potrivită doar… “iniţial”, când ameninţarea pentru englez o reprezentau, chipurile, cei de la Ferrari, după cum pretindea după cursă Toto Wolff, directorul sportiv de la Mercedes, fără să explice de ce l-au persecutat şi mai târziu, când sigur mai aveau şi pentru el un set de pneuri super-soft, de vreme ce nu folosise vreunul, sau puteau să nu-l mai cheme deloc la boxe, așa cum plănuiseră de la bun început!), cauciucuri improprii şi după escale mai lungi la standuri, eu aş fi tentat să cred în cea mai simpluţă, conform căreia nemţii vor cu tot dinadinsul să-l scoată anul acesta campion mondial pe compatriotul lor, așa că i-aş sfătui să lase naibii subtilităţile deoparte şi să încerce chestii mai tranşante şi în orice caz mai eficiente, cum ar fi, de pildă, să-i dea lui Hamilton nişte roţi pătrate sau un monopost cu motor de scuter. Numai să nu cumva să iasă campion mondial… Vettel!

Cât despre suspiciunile unor comentatori (străini) că Hamilton l-ar fi depăşit pe Rosberg sub incidenţa steagului galben apărut ca urmare a ieşirii în decor a lui Sergio Perez, petrecută practic în acelaşi timp, ele sunt neîntemeiate deoarece britanicul (ca şi, ulterior, Verstappen şi Raikkonen) nu a(u) trecut propriu-zis de neamț decât după ce acesta îşi distrusese monopostul şi abia se mai târa pe circuit, la limita abandonului, situaţie în care steagul galben nu mai avea nicio relevanţă.

DE LA “NEA” LA “NEA”

Având în vedere că pronosticurile mele pentru meciurile României de la EURO 2016 erau 0-4 cu Franţa, 0-2 cu Elveţia şi 1-1 cu Albania, nu pot spune că sunt cu adevărat dezamăgit pentru ceea ce s-a petrecut (şi) în realitate, mai cu seamă că, spre deosebire de nenumăraţii comentatori pe care am avut masochismul de a-i asculta în această perioadă, relativul optimism căpătat după prestaţia rezonabilă a tricolorilor din meciul inaugural, pierdut cu doar 1-2 în faţa gazdelor competiţiei, mi s-a spulberat definitiv nu atât după chinuitul 1-1 norocos cu Elveţia, cât după acel Franţa-Albania 2-0, cu ambele goluri marcate după minutul 88, când m-am dumirit că numitorul comun pentru impresia bună lăsată şi de noi şi de albanezi în compania “cocoşilor” a fost de fapt evoluţia jalnică (de până acum) a celor din urmă.

De altfel, luările de poziţie ale chibiţilor de tot felul din mass-media, în frunte cu marii noştri “specialişti” în a da sfaturi pe care n-au fost în stare să le pună în practică atunci când au avut ocazia (că de-aia s-au şi făcut comentatori), m-au scos din sărite chiar mai rău decât jocul naţionalei şi atitudinea staffului ei tehnic. Aşa, de pildă, mi s-au părut de cel mai desăvârşit prost gust criticile vehemente aduse de componenţii “Generaţiei de Aur” (pentru care, în paranteză fie spus, am un respect deosebit, fie şi numai fiindcă suntem leat) după meciul încheiat, totuşi, la egalitate, cu o reprezentativă a Elveţiei mult mai bine cotată, la ora actuală, decât a noastră, în condiţiile în care ei au capotat lamentabil la Mondialele din 1994 în faţa unei Elveţii mai modeste şi decât Albania de-acum. Când vine vorba despre (semi)eşecurile cu Elveţia, în particular, ar face bine să se abţină şi să-i lase pe alţii să comenteze.

În plus, toate discuţiile despre schimbările, chipurile prea numeroase, pe care le-ar fi operat Iordănescu după primul meci (la urma urmelor PIERDUT!) mi s-au părut de-a dreptul stupide, mai cu seamă după ce din patru ele au devenit practic şase la sfârşitul primei reprize cu Elveţia, când (alţi) doi tricolori au clacat fizic, înainte de a o face, încă de prin minutul 60, întreaga echipă, semn că “nea Puiu” înţelesese destul de bine cu cine şi cu ce material uman deficitar are de-a face, o primenire a primului “11” fiind mai mult decât necesară chiar şi dincolo de prestaţiile neconvingătoare ale unora dintre titularii din meciul cu Franţa, gen Adi Popa, Chipciu sau Florin Andone, pe care fix aceiaşi comentatori îi cereau înlocuiţi.

În ceea ce mă priveşte, singurele greşeli (majore?) pe care i le-aş imputa strict antrenorului ar fi, pe de-o parte, faptul că l-a lăsat acasă pe Maxim, unul din prea puţinii jucători români care, măcar din când în când, ştiu ce au de făcut cu o minge de fotbal atunci când întâmplător ajunge în posesia lor, iar, pe de alta, că nu l-a introdus pe Sânmărtean în repriza a doua a partidei cu Elveţia, când se vedea de la o poştă că avem nevoie de cineva în stare “să ţină de minge” baremi cinci secunde în loc de mai puţin de una cât (nu) ţinea oricare altul. Cum, însă, mai mult decât la egalul care era deja înscris pe tabela de marcaj nu puteam spera nici cu şapte Sânmărteni, pe cea din urmă aproape că i-am iertat-o.

Ciudat lucru, chiar şi oamenii mai lucizi, care porneau de la premisa (şi, uneori, chiar încheiau cu concluzia) corectă că, în fond şi la urma urmelor, actuala generaţie de fotbalişti e lipsită de valoare, iar calificarea la EURO reprezintă un miracol datorat mai degrabă UEFA, care a umflat numărul participantelor la turneul final şi norocului de a nimeri într-o grupă preliminară cu unii şi mai amărâţi ca noi, ajungeau mai devreme sau mai târziu să le ceară socoteală antrenorului şi diriguitorilor FRF că nu jucăm ca Spania, Brazilia sau măcar Barcelona. De parcă se poate face bici din orice!

Ca de obicei, cea mai bună glumă proastă din aceste zile triste a fost făcută de Radu Naum, de la Digi Sport, care nu contenea să atragă atenţia, plin de importanţă, tuturor celor care socoteau cum ne-am putea califica şi cu două puncte, de pe locul trei, că într-o atare situaţie am fi ca şi condamnaţi, pentru că vom întâlni în optimi o echipă câştigătoare de grupă, gen Anglia sau Germania. Ei bine, iată că, din punctul lui de vedere, după înfrângerea cu Albania am scăpat de o grijă, ca şi de cele mai mari, ulterioare, de a da piept în sferturi, semifinale şi finală cu echipe din ce în ce mai periculoase!

Sigur, după un asemenea eşec, va urma cuvenita perioadă de “analiză profundă”, în urma căreia, probabil, va fi numit “noul” antrenor al naţionalei în persoana celuilalt etern, “nea Piți”, acest Traian Băsescu al fotbalului românesc, care, alături de “nea Puiu”, un fel de Ion Iliescu, mi-au mâncat, dracului, juma de viață. Spun asta bazându-mă şi pe declaraţia lui Ştefan Iovan – care părea mai înţelept pe vremea când abia lega un “ăăă” de un “îîî” – conform căreia e bine ca selecţionata să fie condusă în continuare de un român, pentru că “avem antrenori de valoare, care cunosc bine situaţia fotbalului nostru”. Adică fix ce ne-a lipsit până acum!

Una peste alta, când vine vorba despre fotbal, ceea ce se întâmplă de o bună bucată de vreme e doar o revenire la normalitate, după momentul de glorie neaşteptat al “Generaţiei de Aur”. “Dezastrul” trâmbiţat de presă nu e nici pe departe la fel de teribil precum cele petrecute, de pildă, în handbalul şi tenisul masculin, în gimnastica feminină sau în canotaj, discipline în care, de-a lungul timpului, am avut performanţe incomparabil mai mari, culminând cu titluri mondiale sau olimpice. 

De altfel, apropo de acestea din urmă, ceva îmi spune că după Rio vom avea şi mai multe “analize” de făcut!

DE PE MARGINE

Ca să fie treaba oablă din capul locului, trebuie să spun că (nici) la alegerile locale de anul ăsta nu am votat. Cum ar veni, deloc. Spre deosebire însă de ăla din banc, care n-a tras clopotele, eu aş spicui nu unul, ci două dintre nenumăratele mele motive: mai întâi, desigur, pentru că n-am avut cu cine, şi, apoi, pentru că am cam început să mă apropii de vârsta aceea la care, în urmă cu vreun sfert de veac, pe la începutul anilor ‘90, oamenii votau cu mare entuziasm, încă de la primele ore ale dimineţii, dar îl alegeau (mai) mereu pe Ion Iliescu, şi, ca să nu cad şi eu într-un păcat similar, prefer să-i las pe cei tineri să-şi desemneze reprezentanţii după cum îi taie pe ei capul. Dar asupra acestui aspect poate voi mai reveni cândva, la fel ca şi asupra teoriei (unor dobitoci) conform căreia dacă n-ai votat, nu ai nici dreptul să-ţi dai cu părerea, aşa cum o voi face eu în cele ce urmează.

Am să încep (sau, mă rog, continui) prin a spune că, spre deosebire de (mulţi) alţii, actualul sistemul de alegere a primarilor, într-un singur tur de scrutin – despre care mărturisesc că am aflat abia cu o zi înainte de vot, din întâmplare şi mai degrabă ca urmare a unui lung şir de confuzii – nu mi se pare chiar atât de malefic. Cu toate că, pe vremea când eram un alegător fervent, iar sistemul prevedea două tururi, am beneficiat adesea de spectaculoasele răsturnări de situaţie în care candidatul clasat pe locul secund, uneori cu numai 30-35%, îl devansa în turul doi pe cel care în primul obţinuse peste 45%, mi se pare că sistemul de-acum e, cumva, mai cinstit, pe de-o parte pentru că în cel dinainte nu aveai cum să nu te întrebi ce compromisuri şi alianţe (mizerabile) făcea candidatul acela cu 30-35 % ca să ajungă deodată la peste 50%, iar, pe de alta, e limpede că în turul al doilea votul era preponderent negativ, alegătorii “optând” doar pentru “răul mai mic” (sau, mai bine spus, ÎMPOTRIVA răului mai mare), de vreme ce preferinţele lor iniţiale fuseseră altele. Astfel, câştigătorul era un soi de ciorbă reîncălzită sau (ca) o maşină la mâna a doua. Plus că mă săturasem de cei care, după o asemenea mare ispravă, se băteau cu cărămida în piept că au obţinut cincizeci şi… la sută din voturi. Măcar acum ştie toată lumea care a fost potenţialul lor real, unii câştigând, teoretic, şi cu 15%, dacă cel de pe locul doi are 14,5. Asta e.

Cât priveşte rezultatele, şi, în primul rând, cele din Bucureşti, e de remarcat că, poate pentru prima oară în istoria postdecembristă, un partid a căpătat fix ceea ce merita. Astfel, după ce PNL şi-a bătut pur şi simplu joc de alegători, făcând nu mai puţin de patru propuneri de candidaţi – în frunte cu a sinistrului Marian Munteanu – în cam tot atâtea săptămâni, alegătorii şi-au bătut şi ei joc de el, aruncându-l pe locul trei, cu mai puţine procente decât strângea în cei mai de restrişte ani (‘90), şi jumătate din cele obţinute de un partid-fantomă condus de un personaj caricatural, Nicuşor Dan (viabil ca o alternativă la Gabriela Firea în aceeaşi măsură în care un bolnav psihic paşnic e preferabil unui criminal în serie), care, la rândul lui, l-a devansat pe ditamai premierul închipuit al dreptei, Cătălin Predoiu, cu un scor de trei ori mai mare. 

Apropo de acesta din urmă, trag nădejde că, după o asemenea ruşine (din punctul meu de vedere meritată şi în absolut, pentru el însuşi, nu doar ca palmă dată întregului partid), nu va mai emite pretenţii să fie numit prim-ministru (vreodată, în viaţa lui), chiar dacă aseară am văzut tot soiul de mari analişti politici ai neamului, printre care CTP, plângându-i de milă şi socotindu-l cam picat ca musca în lapte, un fel de biată victimă colaterală, de parcă nu el ar fi fost – pe lângă candidat (de avarie) – preşedintele filialei care a făcut toate tâmpeniile sinucigaşe din ultimul timp. Asta dacă nu cumva la PNL, apologetul descentralizărilor de orice fel, candidaturile sunt stabilite de la centru, caz în care demisia de-acum a lui Predoiu e şi tardivă. 

Altfel, judecând după apetenţa românilor de a-şi vota (la nesfârşit) primarii aflaţi în funcţie, ai zice că oraşele ţării sunt care mai de care mai înfloritoare şi cu toate problemele deja rezolvate. Sigur, n-am mai fost de multă vreme prin Braşov, Timişoara, Cluj, Craiova etc. şi chiar dacă aş fi fost doar în trecere nu mi-aş fi putut face o imagine completă, în schimb, ca locuitor al sectorului 2 al Capitalei – unde numai graţie unor chichiţe juridice care nu i-au îngăduit să candideze, fie şi din penitenciar, Onţanu nu a fost reales pentru al cinşpelea mandat –, pot spune cu mâna pe inimă (dar şi la ochi) că o asemenea concluzie este cât se poate de greşită. (I)logica pentru care se întâmplă asta îmi scapă. Probabil se votează de teamă ca un altul să nu se dovedească şi mai nefast, pe sistemul “rău cu rău, dar mai rău fără rău”.

Pe de altă parte, faptul că se (re)votează cu mare entuziasm edili condamnaţi sau de-a dreptul aflaţi în puşcărie nu mi se pare atât de ciudat. Eu însumi propovăduiam, încă de pe vremea când Dinu Patriciu candida la Primăria Capitalei, un soi de teorie conform căreia prefer să aleg pe cineva care face treabă cât trei şi fură cât doi, decât pe unul “sărac şi cinstit”, care nu fură deloc, dar – din pură prostie şi/sau incompetenţă – face treabă pe jumătate. Chestie de aritmetică. Iar dacă, să zicem, cetăţenii dintr-un oraş plătesc, la întreţinere, iarna (care nici nu le ia prin surprindere autorităţile în ianuarie!), 100 de lei pe lună, în timp ce eu plătesc 4-500; dacă nu-şi rup, ca mine, maşinile prin gropile din asfalt; dacă mijloacele de transport în comun din localitate vin la interval de două minute, nu la peste zece cum vine uneori până şi metroul; dacă li se întrerupe curentul poate o dată la doi ani, nu de două ori pe lună cum mi se întrerupe mie, iar apa caldă numai când şi când, nu la fiecare două zile etc. etc., nu văd de ce i-ar deranja din cale-afară că Justiţia, care, din păcate, de-a lungul timpului, NU şi-a dobândit renumele de a fi absolut infailibilă şi perfect independentă, îl declară pe primar vinovat de cine ştie ce potlogărie.

Pentru că, la urma urmelor, un astfel de fenomen demonstrează, în primul rând, nu nepăsarea oamenilor şi cu atât mai puţin complicitatea lor cu cei care (chipurile) (îi) fură, cum decretau unii, ci lipsa lor de încredere în instituţiile (centrale ale) statului.