BALAURUL CEL RĂU, DINOZAURII CEI BUNI ȘI O CROCODILĂ. PLUS UN CÂINE CAM BĂTRÂN

Într-un weekend cu rezultate neaşteptat de bune pentru favoriţii mei, evenimentul (ne)sportiv cel mai spectaculos a fost, fără doar şi poate, scandalul izbucnit în timpul întâlnirii de Cupa Federaţiei dintre România şi Marea Britanie, când, în împrejurări încă neelucidate pe deplin, căpitanul pe cât de nejucător pe atât de nesimţit al echipei noastre, Ilie Năstase, a fost expediat de către arbitri mai întâi în tribună şi apoi de-a dreptul în afara complexului, pentru injurii triviale aruncate în stânga şi-n dreapta, oricui îi ieşea în cale, iar partida dintre Sorana Cîrstea şi Johanna Konta a fost întreruptă mai bine de un sfert de oră din cauza crizei nervoase pe fond de labilitate psihică acută a celei din urmă, recidivistă în ale bocitului pe teren în momentele-cheie, când coincidenţa face ca evoluţia scorului să-i fie defavorabilă.

Sincer, după cele petrecute în 2014, la finala turneului de la Roland Garros dintre Simona Halep şi Maria Sharapova, chiar nu credeam să ajung vreodată să-l regret pe piticul atomic Kader Nouni, arbitrul de-atunci, însă tare l-aş fi vrut acum în locul mototolului de la Mamaia, depăşit în mod evident de situaţie şi profund părtinitor în favoarea mironosiţelor din echipa oaspete, revoltate de orice se auzea din tribune şi nu suna a încurajare la adresa lor.

Fără să fiu vreun mare (sau măcar mic) cunoscător al regulamentelor după care se desfăşoară competiţiile organizate sub egida ITF, mă îndoiesc ca vreun articol de pe-acolo să prevadă suspendarea unei partide pe motiv de bâzâit al unei jucătoare. Asta dacă nu cumva o fi fost un time-out medical, în care Konta şi-a consultat nu psihologul, despre care spuneam zilele trecute că i-ar prinde bine unul şi Simonei, ci psihiatrul, fiindcă britanica de aşa ceva pare să aibă nevoie. Expresia de pe chipul ei la întrebarea reporteriţei de la Dolce, care voia să ştie, ca noi toţi, de ce a început să se smiorcăie, mi se pare mai elocventă decât orice diagnostic oficial. Asta ca să nu mai spun că, văzând-o atât de siderată, ai fi zis că provine dintr-o ţară bananieră, unde libertatea presei e un concept abstract, dacă nu cu desăvârşire necunoscut, iar interviurile sunt standardizate, stabilite în prealabil, nu dintr-una despre care îmi făcusem impresia că ar fi cât de cât democratică, precum Anglia.

Pe de altă parte, lipsa de reacţia a federaţiei noastre de specialitate, în frunte cu George Cosac, care nici până a doua zi nu înţelesese ce (i) s-a întâmplat şi probabil aştepta deznodământul întâlnirii pentru a vedea dacă mai are rost să înainteze vreun protest sau – în cazul unuia favorabil – e mai bine să meargă pe burtă şi să lase lucrurile să se liniştească de la sine, mi s-a părut cel puţin curioasă, dincolo de faptul că, din punctul meu de vedere, Ilie Năstase – ale cărui “merite” în a duce echipa de Fed Cup din postura de a se număra printre favoritele la trofeu în cea de a evita o retrogradare jenantă din al doilea eşalon valoric sunt incontestabile – ar fi trebuit demis, pentru a nu se lăsa impresia (corectă!) că ieşirile sale huliganice (prea puţin justificabile sau măcar scuzabile de performanţele sportive de acum o sută de ani, de pe vremea când până şi eu eram copil) se bucură de girul întregului for naţional.

Oricum, Johanna Konta, pe care nici până acum n-o înghiţeam şi căreia îi prevăd (pe lângă că îi doresc din tot sufletul) un parcurs similar cu al celeilalte fufe intrate în conflict cu fetele noastre, (Eu)Genie Bouchard, atinsă din plin de afuriseniile românilor, a avut până la urmă parte de un tratament incredibil şi absolut nemeritat de civilizat din partea spectatorilor din Mamaia, care, în loc să întâmpine cu chiote de bucurie şi aplauze ironice orice greşeală (neforţată) a ei şi să-i huiduie îndelung toate realizările (aşa cum, recunosc, aş fi făcut dacă m-aş fi aflat în tribune), păstrând, desigur, o linişte deplină pe durata desfăşurării punctului, aşa cum se cuvine la tenis, s-au comportat aproape ca un public de teatru (sau de snooker), de la care ar avea de învăţat până şi englezii înşişi, ca să nu mai vorbim de francezi sau italieni. (Că de la sârbi, croaţi, turci sau greci, Konta ar fi părăsit incinta şi ţara cu TAB-ul, ca Ceauşescu, după circul făcut!)

Una peste alta, România a ieşit biruitoare, în ciuda unor evoluţii nu foarte convingătoare ale jucătoarelor noastre, inclusiv a Simonei, care, împreună cu Monica Niculescu, a(u) mai suferit şi ruşinica de a pierde la dublu în faţa unor dudui care păreau aduse mai degrabă de la o agenţie de manechine, decât de la vreun club de tenis, fie şi de amatori. În fine. 

Trecând la alte (in)discipline, trebuie, fără îndoială, salutate medaliile de indiferent ce (şi cu atât mai mult aur) obţinute de Marian Drăgulescu şi Cătălina Ponor la Campionatele Europene de gimnastică desfăşurate la Cluj (că la Bucureşti e jale!) şi transmise, aşa cum ştie ea mai rău, de TVR, chiar dacă – în ciuda nu doar preţuirii, ci de-a dreptul recunoştinţei pe care le-o port pentru clipele de înlăcrimată fericire oferite (mai ales soţiei) de-a lungul timpului – aş fi preferat ca rezultatele bune să le aibă fătucele acelea de şaisprezece ani, pe care am mai fi putut miza câţiva ani, iar ei să se facă de râs, şi nu invers, aşa cum s-a întâmplat. Şi o spun ca unul care are ferma convingere că şi Hagi ar da, încă, un randament mai bun la naţionala de fotbal decât, de pildă, Nicuşor Stanciu; chit că ar sta într-un colţ al terenului odihnindu-se optzeci şi nouă de minute, tot ar ieşi vreo lovitură liberă (ca să nu mai spun de pedeapsă) pe care, spre deosebire de (ne)jucătorul lui Anderlecht, ar transforma-o.

În încheiere, nu pot să nu consemnez minunata victorie chinuită şi pe deplin nemeritată obţinută, în prelungiri, de Arsenal, în semifinala FA Cup disputată cu Manchester City, după un meci dominat copios de către adversari, care au avut, pe lângă două bare, câte o ocazie “cât roata carului” la absolut fiecare atac. După calculele mele complicate, în urma acestui rezultat se pare că “tunarii” şi-au asigurat un loc de Europa League şi încă (cel puţin) doi ani de contract cu Arsène Wenger, echivalenţi cu fix tot atâtea sezoane fără titlu şi cu şanse din ce în ce mai mici de a prinde Liga Campionilor.


P.S. Pentru că pe undeva trebuie să existe un echilibru, din păcate Marc Marquez a câştigat cursa de MotoGP din Austin, Texas, în faţa lui Rossi, iar Barcelona derbiul cu Real, chestie care nici măcar n-o avantajează pe Atletico, aflată mult prea departe.

PREMIILE PUIU

Dincolo de stângăciile penibile ale organizatorilor Galei Premiilor Gopo de anul acesta, cu discrepanţe majore între ce se petrecea (probabil) în sală şi transmisiunea de pe TVR, aflată, cică, în mare întârziere, la doar câteva minute după ce începuse (?!), astfel încât, de pildă, telespectatorii încă vedeau imagini din filmele nominalizate la o categorie, în timp ce laureatul se afla deja pe la mijlocul discursului de acceptare a premiului, ca să meargă mai repede; cu glumiţele puerile ale prezentatorului; cu absenţa oricărei imagini din filmul “Bacalaureat”, nominalizat la o sumedenie de categorii, în condiţiile în care, dacă ştiam că le face trebuinţă, aş fi putut să le pun la dispoziţie chiar eu o copie integrală (descărcată de pe internet, recunosc), asta dacă nu cumva era vorba despre o răfuială cu distribuitorii sau realizatorii, nu aveam cum să nu remarc succesul răsunător al celui mai prost (pe lângă că lung) film românesc văzut de mine în ultimii vreodată, “Sieranevada”.

De fapt, ca să fiu sincer, la momentul desfăşurării galei, nu doar că nu-l văzusem încă, dar nici nu auzisem de el, aşa că am asistat cu oarecare îngăduinţă la noianul de distincţii acordate, cumva, în detrimentul – mult spus – favoritelor mele, “Câini”, “Două lozuri” şi (chiar) “Ilegitim”, difuzate deja pe canalele de televiziune, în speţă la HBO, unde, aşa cum am mai scris cândva, urmăresc cu stoicism şi fără prea mare atenţie, în timp ce mai fac una alta prin casă, ori mă uit, în paralel, la vreo transmisiune sportivă, filmele româneşti, după ce, în schimb, de la picătura care a umplut paharul, “A fost sau n-a fost” al lui Porumboiu, mi-am jurat să nu mai calc într-o sală de cinematograf pentru producţiile autohtone, astfel încât, chiar şi dacă mai apelez, uneori, la mijloacele… neconvenţionale, recte internetul, ca în cazul peliculei (altminteri suportabile) “Bacalaureat”, iar în cele din urmă (că aici voiam să ajung) pentru “Sieranevada”, căutat şi găsit a doua zi după gală, nu se poate spune că aduc vreun prejudiciu bravei cinematografii naţionale, de vreme ce oricum n-aş mai da în ruptul capului nici un leu mototolit, pătat şi rupt pe serie ca să văd vreo astfel de capodoperă, ci, cel mult, aş aştepta răbdător să vină la televizor, dar aş accepta cu inima pe deplin împăcată și să – cum s-ar spune – mor prost, adică fără s-o fi văzut deloc. 

Revenind de unde am plecat şi unde voiam să ajung iarăşi din nou, la “Sieranevada”, mărturisesc că, încă de pe la jumătatea lui, dar mai cu seamă după ce s-a terminat, la capătul celor mai lungi două ore şi patruzeci și cinci de minute din viaţa mea, socotindu-le şi pe cele de la cursurile de chimie sau economie politică din liceu, am fost de-a dreptul fascinat, închipuindu-mi cât de pur şi simplu stupefiat – pe lângă că, desigur, plin de încântare şi (auto)mulţumire – trebuie să fie domnul Cristi Puiu, regizorul şi scenaristul filmului, văzând cu ce uşurinţă obţine, de ani de zile, grămezi de premii naţionale şi interna franceze fără să facă nimic. Sau, mă rog, nimic altceva decât să se inspire – cum s-ar zice – din viaţă, transformând în, chipurile, producţii cinematografice nici măcar nişte întâmplări perfect banale (ca până acum), care doar pentru criticii din “juriile de specialitate” fără pic de imaginaţie pot constitui “cel mai bun scenariu”, ci, iată, ca în “Sieranevada”, doar nişte interminabile discuţii plictisitoare desfăşurate într-un apartament de bloc, cu prilejul unei slujbe de înmormântare. Nici nu contează dacă “experienţele” (aşadar discuţiilor) care stau la baza lui sunt personale sau plagiate din povestirile altora, pentru că, de pildă, la un moment dat am fost tentat să cred că domnul Puiu are ceva relaţii la SRI şi mi-a ascultat câteva dintre convorbirile telefonice.

Cu toţii avem (cel puţin) câte un amic convins că atentatele de la 11 septembrie 2001 au fost puse la cale chiar de către americani şi care nu pridideşte să ne aducă “dovezi” în acest sens culese de pe Facebook; avem o rudă care tocmai şi-a făcut un RMN sau măcar vreun vecin care ştie pe cineva (tânăr) depistat cu o boală incurabilă; avem prieteni care ne împuie capul cu faptele de vitejie ale odoarelor proprii sau cu problemele lor minore de la şcoală, gen notele nedrept de mici acordate de profesori sau costumul nepotrivit pentru serbarea de sfârşit de an (în fine, unii dintre voi chiar sunteţi acei părinţi!), la fel cum tuturor celor trecuţi (prin viaţă) de o vârstă li s-a întâmplat să aştepte, la vreun parastas, un popă nesimţit care întârzie ore întregi.

Întrebarea e de ce ar vrea cineva să – nota bene! – ASCULTE, timp de – repet – două ceasuri şi trei sferturi, aşa ceva, uitându-se (vorba vine!) la un, cică, film, a cărui durată, de altfel, n-am nicio îndoială că a fost stabilită în mod “aleatoriu”, fix după modelul celor americane de succes (la Oscar) din ultima vreme (în special din 2012!), ca “Django Unchained”, “Boyhood”, “Les Misérables”, “Zero Dark Thirty” etc., în care, însă, ea era pe deplin justificată de faptul că se şi întâmpla (câte) ceva. Oricum, vă asigur că asta e singura legătură în general cu filmul şi în particular cu cel(e) american(e), mai ales că domnului Puiu nu i-a dat prin cap să copieze şi o altă modă de peste ocean, trecând pe generic faptul că “Sieranevada” e măcar bazat pe, dacă nu chiar o “true story”, lucru nu doar plauzibil, ci absolut real, fiindcă – aşa cum v-am spus – mi s-a întâmplat (şi) mie.

(Şi mai) serios vorbind însă, eu i-aş sugera îngrozitor de reputatului regizor şi, chipurile, scenarist să se îndrepte mai degrabă către alte forme de manifestare a geniului său (artistic), cum ar fi literatura sau chiar teatrul, pentru că – din păcate nu atât pentru el (care-şi vede liniştit de premii şi elogii), cât pentru cinefili – aşa cum nu orice teanc de foi de hârtie pline, fie şi cu dialoguri, poate fi definit drept “scenariu”, nici “filmul” nu se rezumă la şi nu se distinge de alte lucruri doar prin faptul că avem de-a face cu proiecţia unei imagini, care, la o adică, de ce nu?, ar putea fi şi de aproape trei ore, cu un perete gol.

În încheiere, în semn de adâncă (dis)preţuire şi ca (ne)mulţumire pentru clipele de (ne)uitat petrecute pierdute în faţa monitorului cu “Sieranevada”, îi propun – sub forma unui “scenariu” sau, în fine, doar sinopsis ori baremi “după o idee de” oferit/ă gratis – ca următorul său film să fie povestea, redată în timp real, pas cu pas, minut cu minut, unui cetăţean oarecare din România care, într-o bună zi, umblă (de nebun) prin oraș să-şi cumpere, de pildă, pantofi. Pe lângă ocazia perfectă de a prezenta obişnuitele cadre mizere cu blocuri cenuşii, vitrine mozolite şi copii cu malformaţii congenitale (reale sau trucate) care cerşesc la colţ de stradă, poate descrie cu lux de amănunte peripeţiile, dacă nu de-a dreptul aventurile trăite de personaj, de la răspunsurile incompetente şi obraznice ale vânzătorilor, încurcăturile de pe rafturile magazinelor şi din cutii, unde încălţămintea numărul 42 e pusă în locul celei 44 sau problemele cu transportul în comun (deşi complexitatea filmărilor exterioare, cu sunetul ambiental imposibil de armonizat, pentru cineaştii noştri, cu cel al conversaţiilor s-ar putea să-i vină de hac) şi până la ghinionul de a nu găsi nicăieri, după o zi întreagă de căutări asidue, măsura, modelul şi culoarea dorite. De asemenea, pe drum(uri), îl poate întâlni pe vecinul de palier, cu care să dezbată (pe larg, minute în șir), între două autobuze sau în metrou, ultimul talk-show al lui Gâdea şi meciul de fotbal al Stelei din cupele europene. Totul împănat, desigur, cu glumiţe porcoase şi tradiţionalele înjurături (de mamă) ca la uşa cortului, că doar suntem rom(ân)i. Palme D’or ga-ran-tat!


P.S. Premiile pentru interpretare au fost, ce-i drept, meritate, dar în condiţiile în care actorii au cam avut de jucat rolurile vieţii lor. La propriu, nicidecum la figurat.

P.P.S. O idee şi mai grozavă pentru scenariul sugerat de mine şi ale cărui drepturi de autor le cedez cu atâta generozitate ar fi ca personajul principal să-şi facă de fapt piaţa: ce mai tocmeli, ce mai tarabe, ce mai caractere secundare, ce mai roluri pentru Toma Cuzin, Gabriel Radu şi nelipsitul Andi Vasluianu, (măcar) o mică altercaţie cu îmbrânceli şi scuipături, roşii (stricate), vinete, ştevie, leuştean, aia, aia... trei ore în cap!

ADIO, SIMONA!

Dacă ar fi să răspund şi eu la deja cam eterna întrebare (mai degrabă retorică) “ce îi lipseşte (oare) Simonei Halep pentru a deveni numărul 1 mondial şi/sau (măcar) pentru a câştiga un turneu de Mare Şlem”, aş spune, fără nicio ezitare, mai ales în urma evoluţiei sale de la recent încheiatul Miami Open: un psiholog (sportiv). (A nu se confunda cu psihiatrul, de care ar avea nevoie, de pildă, Nick Kyrgios!)

Dacă după meciul cu Samantha Stosur, din optimile de finală, în care a revenit spectaculos de la 4-6, 2-5 (cu două mingi de meci salvate!) pentru a se impune în trei seturi, toată lumea s-a grăbit să decreteze, ca de obicei în asemenea situaţii, că Simona este foarte puternică din punct de vedere mental, căderea lamentabilă din turul următor, cu Johanna Konta, când a pierdut după ce a condus cu 6-3, 5-4 (şi serviciul!), a demonstrat, fără putinţă de tăgadă, că psihicul jucătoarei noastre nu este nici puternic, nici slab, ci pur şi simplu labil. Cu alte cuvinte, fluctuează în mod perfect aleatoriu, uneori chiar pe parcursul aceluiaşi meci, astfel încât constănţeanca poate, la fel de bine, să câştige un turneu (important), dacă se trezeşte mai multe zile la rând cu partea corespunzătoare la cearşaf, sau să piardă încă din primul tur la o jucătoare necunoscută, când e… nu PE dos, ci, dimpotrivă, cu el în sus.

Pe de altă parte, oricât de simpatic mi-ar fi actualul ei antrenor, Darren Cahill, şi oricât de mult mi-ar plăcea inclusiv intervenţiile lui din timpul meciurilor, când, la drept vorbind, are mai degrabă rolul pe care ar trebui să-l îndeplinească (probabil cu succes sporit, fiind profesionist) acel psiholog sau “antrenor pentru minte” (cum s-ar traduce “mental coach”), oferind mai mult un confort psihic jucătoarei, decât cine ştie ce mari indicaţii tehnico-tactice de genul “dă-o peste fileu!” sau “încearcă să nu trimiţi afară!”, încep să mă întreb – la fel ca şi în cazul altui tip simpatic de felul lui, Arsène Wenger, managerul lui Arsenal, despre care am tot scris în acest sens – dacă nu cumva a venit momentul unei despărţiri (amiabile), pentru că, dincolo de scenele penibile de la meciul cu Konta, când Simona mai că i-a zis vreo două pe româneşte, trădând o frustrare mai adâncă în raport(urile) cu el, e greu de înţeles de ce nu pot fi corijate, de atâta amar de vreme, anumite aspecte negative ale jocului ei, cum ar fi mingile acelea prea scurte, plasate, cu precizia unui tun de antrenament (stricat), pe mijlocul terenului, la două palme în jurul T-ului ce delimitează careul de serviciu, execuţii mai exasperante pentru mine (inclusiv atunci când punctul e în cele din urmă câştigat, graţie unei greşeli copilăreşti a adversarei) chiar şi decât cele complet ratate, când mingea sfârşeşte (mult) în aut sau în burta fileului. La acest nivel, câteva şedinţe serioase de antrenament (pe săptămână) ar cam trebui să fie suficiente pentru ca Simona să ajungă să “simtă” aceste lovituri, aşa încât măcar să nu trimită mingea cu un metru în spatele liniei de fund atunci când, totuşi, de bine, de rău, încearcă să “rupă ritmul” şi să lungească traiectoria cu doar câţiva centimetri.

Una peste alta, în urma meciului cu Konta, al cărui ultim set deja nu l-am mai urmărit, după ce în pauză îmi spusesem că, la halul de nervi în care ajunsese, n-o văd pe Simona în stare să mai treacă de două ghemuri câştigate, iar văzând discuţia cu Cahill am revizuit pronosticul, în scădere, la unul singur, astfel încât am fost surprins să constat, când am comutat, totuşi, de curiozitate, înapoi, că era 2-1 şi 30-0 (pe serviciul adversarei) pentru ea, dar în cele cam trei minute cât am rămas pe recepţie s-a şi făcut 2-3 (în final fiind 2-6), în urma acestui meci, aşadar, am ajuns la concluzia că e mai înţelept să o trec pe Simona în aceeaşi categorie cu echipele naţionale de handbal, fotbal, gimnastică, rugby, tenis masculin… etc. şi să nu-i mai urmăresc meciurile, pe de-o parte ca să nu mă mai enervez, dat fiind că am şi o vârstă periculoasă când vine vorba de problemele cu inima, iar pe de alta pentru a nu fi acuzat că, asemenea majorităţii românilor, sunt mai înclinat să-mi huidui favoriţii aflaţi în dificultate, decât să-i încurajez. Mai bine îi ignor cu desăvârşire.

(TOT) DESPRE NEMŢI

Fuseseră parcurse numai vreo patru sau cinci tururi din Marele Premiu de Formula 1 al Australiei, desfăşurat duminică dimineaţa, când m-am lămurit cum stă treaba şi cu schimbările “revoluţionare” de regulament şi monoposturi de anul acesta – menite, chipurile, să sporească spectaculozitatea competiţiei, aflată de multă vreme în suferinţă –, şi m-am apucat să-mi văd de-ale mele, aruncând doar priviri fugitive spre televizor, unde continua să nu se petreacă nimic important, ecarturile dintre maşini rămânând la fel de constante precum cele dintre garniturile de metrou londonez la orele de vârf (dar o idee mai mici), numai că, spre stupefacţia mea – care, pesemne, poate unde am şi o vârstă, urmăresc asemenea curse de mai mulţi ani decât marii strategi de la Mercedes, astfel încât am anticipat deja înfrângerea liderului autoritar de până atunci, Lewis Hamilton – britanicul a fost chemat (prematur) la boxe în turul douăzeci pentru schimbul unor pneuri care se dovedise în antrenamente că rezistă cu cel puţin şapte-opt mai mult, şi a revenit pe pistă – aşa cum era de aşteptat pentru oricine în afara aceloraşi mari strategi de la Mercedes – în plin trafic, unde a rămas practic blocat, în timp ce Sebastian Vettel, ajuns astfel în frunte, şi-a continuat marşul de-acum triumfal către o victorie mult mai puţin meritată decât păreau să o socotească, de pildă, absurd de entuziaştii (pentru cine a înţeles ce s-a petrecut de fapt) comentatori de la Digi Sport.

Într-o cursă în care nu-mi amintesc să fi existat, cel puţin la vârf, vreo depăşire adevărată, pe pistă, între monoposturi angrenate în lupta pentru acelaşi loc, amintita manevră a reprezentat, ce-i drept, întreaga brumă de sare şi piper, însă eu am început să mă întreb, mai în glumă, mai în serios, dacă nu cumva disperarea cu care, anul trecut, cei de la Mercedes l-au sprijinit (în detrimentul aceluiaşi Hamilton) pe (mai mult sau mai puţin) germanul Rosberg în tentativa (până la urmă încununată de succes) de a deveni campion mondial avea mai degrabă de-a face strict cu naţionalitatea lui, decât cu apartenenţa la echipă, de vreme ce şi acum se arată dispuşi să se împuşte cu seninătate în picior doar ca să câştige un alt neamţ, Vettel, aflat (deocamdată) la Ferrari. Întrebare pe care poate ar fi cazul să înceapă să şi-o pună, mai mult în serios decât în glumă, şi Hamilton.

DAUM ŞI MUTĂLĂII

Cu toată simpatia faţă de altminteri surprinzător de charismaticul (pentru un neamţ) Christoph Daum, printre ai cărui puţini susţinători m-am numărat la preluarea mandatului de antrenor al naţionalei de fotbal, nu atât datorită faimei sale, complet necunoscută mie, cât în general pentru ideea de antrenor străin care să aducă un suflu (absolut nou!) de (adevărat) profesionalism şi să impună o brumă de respect printre sportivii care tocmai ce s-a demonstrat că, de la o (lungă) vreme, pe meleagurile mioritice se nasc mai degrabă cu o nepotolită sete de băuturi spirtoase, decât cu vreuna, oricât de mică, de performanţă, vina pentru evoluţia jalnică de aseară a tricolorilor nu poate fi aruncată doar pe umerii lor piperniciţi (cel puţin în raport cu ai vânjoşilor danezi), mai ales că, de bine, de rău, spre deosebire de (pen)ultimii ani, există printre ei ceva mai mulţi care şi-au dobândit statutul de titular sau, măcar, de “rezervă introdusă pe parcursul jocului” la echipe relativ decente din străinătate, în timp ce ieri păreau adunaţi cu forţa de pe maidan într-o selecţionată judeţeană de juniori U15 şi obligaţi să dea piept, la primul lor meci împreună, cu o naţională de seniori.

Fireşte însă că de aici şi până la a-l face pe bietul Daum responsabil pentru permanentul declin (ca să nu spun prăbuşire) al fotbalului românesc din ultimele vreo două decenii şi împiedicarea împlinirii profesionale a unor tineri antrenori de perspectivă, numai buni pentru naţională, gen Gică Hagi (care – pentru cei ce şi-au deschis televizoarele cu cincisprezece ani mai târziu – şi-a cam ratat deja şansa când cu Slovenia), aşa cum îi auzeam pe nişte comentatori de la TVR, în frunte cu Ovidiu Ioaniţoaia şi mutălăul ăla care a relatat meciul chiar mai prost decât au jucat băieţii, e o cale lungă. Asta ca să nu mai spun că de un cetăţean cu oarecare bun-simţ şi onoare ca Daum s-ar putea să scăpăm mai curând decât ne-am aştepta (şi poate decât ar fi cazul), dar de mutălăi de-ăştia care ne otrăvesc transmisiunile (pe banii noştri publici) de ani de zile nici pomeneală!

UN CAZ TRIST

După o zi întreagă de binemeritată pauză, în care abia mi-am revenit cât de cât din scârbă, nu pot, totuşi, să nu consemnez fapul că duminică seara s-a reînnodat şirul pieselor mizerabile pe care le tot trimitem, realmente într-o prostie, cu o nesecată voluptate masochistă, în faza internaţională a concursului Eurovision să ne facem de râs, şir întrerupt în mod cu adevărat miraculos anul trecut, când, însă, din cauza eternului blestem abătut asupra României, TVR a fost descalificată, iar “Moment of Silence” (pentru care, în paranteză fie spus, cu două luni mult prea târziu, adică inclusiv după încheierea competiţiei, prin luna iulie, s-a realizat clipul acela de reală promovare, a cărui absenţă o deplânsesem îndelung în timp încă util) nu ne-a putut reprezenta, deşi exista o mare şansă dacă nu chiar să câştige, pentru că ar fi avut, ca niciodată, o concurenţă acerbă, cu siguranţă să se apropie de egalarea celor mai bune performanţe obţinute de-a lungul timpului, alături de “Tornero” sau “Let Me Try”.

Acum, chiar mai prost decât “Yodel It” – interpretată de altminteri fermecătoarea (cât mai e puştoaică) Ilinca şi oricum cam penibilul Alex Florea (care însă mai are timp să-şi revizuiască măcar ţinuta de scenă) – mi s-a părut un cetăţean (din TVR) care povestea cu mult entuziasm, imediat după încheierea finalei naţionale, la simulacrul de conferinţă de presă (văzută de mine abia ieri, în reluare), cum a auzit el, cu urechile lui muzicale de ceva tehnician, oameni obişnuiţi fredonând piesa în sală şi pe stradă. Ei bine, tare aş fi vrut ca vreunul dintre cei doi jurnalişti şi o bloggeriţă prezenţi să-i ceară politicos individului să fredoneze şi el oricare parte a capodoperei, de la strofele recitative, în stil rap, la refrenul jodel, chipurile “catchy” (vorba Paulei Seling, parcă; atenţie la pronunţie, că altfel prea se potriveşte!), dar de nereprodus de către cineva fără studii muzicale aprofundate.

Pe de altă parte, merită remarcată sinceritatea compozitorului, Mihai Alexandru, care a recunoscut că piesa e de fapt una refuzată la export şi revalorificată pe piaţa internă, aşa cum se întâmpla cu produsele de larg consum pe vremea lui Ceauşescu, pentru că iniţial trebuia să reprezinte – întrucâtva (mai) logic – Elveţia, numai că responsabilii de-acolo au spus în cele din urmă pas, preferând o alta (nu cu mult mai grozavă, dacă mă întrebaţi pe mine), ceea ce cam pune capăt şi speranţelor acelora care se amăgeau că la Kiev vom căpăta grămezi de voturi din ţările unde jodelul are tradiţie.

Tot în spiritul sincerităţii depline însă, ar fi trebuit ca domnul Mihai Alexandru – altminteri un compozitor inspirat (când vrea), cu înclinaţii spre rock, fost membru al trupei Iris şi jumătatea mai talentată a Nicolei – să ne spună cam câte piese din finala de duminică (asta ca să nu mai socotim semifinala şi chiar preselecţiile) i-au plăcut infinit mai mult decât propria creaţie. Pentru că, din păcate, domnia sa oferă cel mai trist exemplu de compromis (comercial) jegos în muzică.

După ce ani de zile s-a străduit, fără succesul scontat şi, ce-i drept, pe care l-ar fi meritat, să obţină premii şi distincţii pe la concursurile (inter)naţionale, gen Mamaia şi Cerbul de Aur, başca Selecţiile Naţionale Eurovision, cu piese de valoare, de la un moment nu doar dat, ci şi foarte bine marcat, şi-a zis că ar fi timpul să-şi vadă strict de interesele materiale, şi a început să livreze doar ceea ce ştia că e pe gustul publicului: porcării. Fapt pentru care nu m-ar mira câtuşi de puţin ca următoarea lui “creaţie”, înscrisă, eventual, în preselecţia Eurovision 2018, să fie o foarte autentică manea, ambalată într-un “aranjament orchestral modern” (vorba lui Romcescu, parcă). Şi-am tras apa!

În încheiere, având în vedere concordanţa cam stranie, prea rar întâlnită, în special la o piesă atât de proastă, dintre gusturile “juriului de specialitate” şi ale publicului, mă întreb, mai mult în glumă, fireşte, decât în serios, dacă nu cumva TVR a făcut eforturi financiare exagerate pentru asigurarea celor peste zece mii de voturi (telefonice) cu care a câştigat… “Fixcinetrebuia”, când ar fi fost suficiente numai vreo şase mii. Sper ca responsabilii pentru această risipă din bani publici să fie traşi (odată cu apa) la răspundere!

(TRA) LA LA (LA CAP) sau DIN LACUL OSCARURILOR ÎN PUŢUL EUROVISIONULUI

Dincolo de monumentala gafă din finalul ceremoniei pentru decernarea Premiilor Oscar, când, la cea mai importantă categorie, filmul “La La Land” a fost anunţat, iniţial, drept câştigător în locul lui “Moonlight”, şi care poate suscita o serie (nesfârşită) de întrebări despre culisele jurizării de anul acesta, “opţiunea” membrilor Academiei Americane de Film pentru o peliculă extrem de (dacă nu cumva de-a dreptul cea mai, alături de “Fences”) slabă, plictisitoare şi plină de clişee, dar cu, de şi despre cetăţeni aparţinând unei anumite minorităţi pare-se în continuare oprimate, le oferă scuza (penibilă) de a fi fost, practic, obligaţi să meargă (până la capăt) în trendul (rasist) (auto)impus, şi îi scuteşte astfel de ruşinea încă şi mai mare de a premia un film aproape la fel de prost, dar incredibil (spre patologic!) de supraestimat, atât de către o parte (consistentă) a publicului, cât şi de una (pe măsură) a criticii, eronat pomenitul “La La Land”, şi-aşa câştigător la o sumedenie de (alte) categorii. [Probabil că mult mai reuşitul şi, la urma urmelor, pilduitorul “Hidden Figures” – tot cu (mai puţini, ce-i drept) şi despre… – oferea o prea exagerată “diversitate” (cuvânt la modă zilele astea) (coloristică) pentru a satisface pe deplin setea de revanşă a celor care s-au socotit nedreptăţiţi anul trecut.)]

Cu Ryan Gosling în cel mai neinspirat rol în care l-am văzut vreodată, străduindu-se, la fel ca şi partenera sa, din păcate laureata Emma Stone, să-şi disimuleze afonia şi desăvârşitul antitalent de dansator, cu o povestioară insipidă şi o coloană muzicală (sub)mediocră, “La La Land” – un soi de omagiu adus filmelor muzicale de odinioară, aşa cum alt rebut răsunător, “The Artist”, intenţiona, în urmă cu câţiva ani, să onoreze glorioasa epocă a filmului mut – este o dovadă irefutabilă a decăderii cinematografiei (americane) (de la an la an), comparaţiile cu clasicul “West Side Story”, genialul “Moulin Rouge!” şi chiar mai recentul (şi modestul) “Les Misérables”, alte producţii de gen nominalizate de-a lungul vremii la aceeaşi categorie, sunt în copleşitor de jenanta defavoare a primului.

Lăsând (cât mai) la o parte cele petrecute azi-dimineaţă în America şi revenind la oile noastre muzicale, o bizară coincidenţă face ca şi în semifinala Selecţiei Naţionale a Eurovision, desfăşurată cu doar câteva ore mai devreme, să fi asistat la o gafă de aceeaşi natură (dar, fireşte, de proporţii mai meschine, c-aşa-i la noi), atunci când concurenta mea favorită, Ana Maria Mirică (pe care – spre ruşinea-mi remediată, cât de cât, acum, prin scuzele de rigoare şi îndreptarea netacită a erorii în postarea cu pricina – o botezasem ieri “Mitrică”), a fost anunţată prematur şi cam împotriva evidenţelor clasamentului afişat pe ecran că s-a calificat în finală, la egalitate de puncte cu primul perdant, dar graţie “golaverajului” (respectiv sistemului de departajare pe bază de puncte) mai bun. Câteva minute mai târziu, zăpăcita prezentatoare TVR, căreia personal îi recomand un control medical amănunţit, pentru a îndepărta orice suspiciune de Alzheimer timpuriu, avea impresia că ne ţine în suspans amânând, chipurile, momentul “dezvăluirii” numelui unuia dintre ultimii finalişti, recte aceeaşi Ana Maria Mirică, de data asta mai încrezătoare şi ea că nu s-a produs o regretabilă încurcătură.

Altfel, nu am cum să nu remarc faptul bătător la ochi că alţi sau, mai precis, CEILalţi doi favoriţi ai mei – Tudor Turcu şi Zanga – au fost puşi pe scurta, dar select(iv)a listă neagră de (doar) cinci eliminaţi, duduia Mirică trecând, după cum s-a văzut, de bine, de rău, ca prin urechile acului, în finală. Ce-i drept, atât ea cât şi Tudor Turcu au avut evoluţii (de fapt, involuţii!) mult mai slabe decât cele din cadrul preselecţiei, dar chiar şi aşa nu aveau cum să fie mai slabi decât cei mai slabi dintre cei slabi, unii propulsaţi mai departe de către juriul care, din punctul meu de vedere, a ţinut morţiş să se facă de râs în bloc, după ce membrii lui avuseseră comentarii (foarte) critice de bun-simţ la adresa celor cărora mai târziu le-au acordat punctaje generoase, probabil pe sistemul “să nu ne supărăm prietenii, mai bine îi căsăpim pe alţii”. Cum ar fi, de pildă, Zanga, prospăţică, frumuşică, originală, cu un show chiar îmbunătăţit (în ciuda “sfatului” meu de a nu schimba nimic), dar încă neintegrată, pesemne, în găştile corespunzătoare.

În ceea ce o priveşte pe Ana Maria Mirică, cea care a recunoscut că s-a conformat (orbeşte) poveţelor juriului, în frunte cu aceea complet idioată de a cânta melodia ŞI în limba engleză, adică fifty-fifty... one, ca să iasă o varză dezavuată pare-se inclusiv de către acelaşi juriu care, poate şi din acest motiv, era să o pice, şi, pe de altă parte, a renunţat la vestimentaţia pe care i-o remarcasem şi i-o lăudasem, sper să revină la o prestaţie şi o ţinută mai apropiate de cele iniţiale, acum, când va trebui să obţină voturile publicului, nu ale unui juriu cu gusturi şi criterii de selecţie misterioase. Nu e că mi-aş mai face iluzii, dar încă nu sunt pregătit sufleteşte să-i urez baftă la Kiev vreunei/unui Ramona Nerra sau Eduard Santha (brrrr!), în comparaţie cu care Mihai (Trăistariu) – vinovat doar de masacrarea unei piese cu potenţial – aproape că ar merita SMS-ul ăla intrat automat în tragerea la sorţi pentru o maşină.

ANOTIMPUL EUROVISION

Dacă în privinţa Oscarurilor de anul acesta m-am liniştit, cu Eurovisionul (deocamdată la nivel de Selecţie Naţională) încă mă agit, deşi chiar că n-ar trebui, după tot ce s-a întâmplat ultima oară cu bietul Ovidiu Anton şi a lui “Moment of Silence”, una din prea puţinele piese de care aş fi fost aproape mândru să ne reprezinte pe scena unui festival internaţional.

Acum, ca şi în anii precedenţi (lui 2016), defilez şi eu cu, recte aleg din ce avem. Tare mi-e teamă însă că, dintre cele, poate, cu totul şi cu totul, la minima exigenţă şi maxima indulgenţă, patru sau cinci piese bunicele şi încă pe-atâtea măcar suportabile ne pomenim iarăşi că se califică în finală şi, în cele din urmă, pleacă la Kiev (tot) vreun Mihai (Trăistariu), Maxim, Ramona Nerra, Eduard Santha (brrrr!) sau Alexandra Crăescu.

Iată, aşadar, în ordine, preferinţele mele:

1. Ana Maria Mirică.

O piesă care chiar îmi place, bine construită, cu o linie melodică variată, în crescendo, un început captivant şi o trecere rapidă spre refren. Cu un aranjament orchestral mai în forţă ar fi perfectă. În plus, interpreta are o voce bună (de văzut cum se descurcă într-un “live” real) şi o ţinută de scenă destul de inspirată, scoţând cam tot ce se poate dintr-o prezenţă (fizică) altminteri nu din cale-afară de atrăgătoare. Îi ţin pumnii!

2. Tudor Turcu.

Vocea cavernoasă (dar nu întotdeauna perfect controlată) a interpretului şi refernul misterios-fascinant al piesei sunt punctele forte. Restul sunt cele slabe. Ar fi putut ieşi ceva (şi) mai bun.

3. Zanga.

Sincer (dar, desigur, profund subiectiv) să fiu, atâta vreme cât fetele frumoase, cu voci baremi corecte şi apariţii provocator-excentrice rămân la modă (şi sper să rămână mereu!), am ferma convingere că Zuza Zanga ar avea cele mai mari şanse (adică dintre toţi semifinaliştii!) de a obţine un rezultat (foarte) bun, dacă nu de-a dreptul spectaculos, la Kiev. Asta cu condiţia să nu schimbe absolut nimic din “show” şi ţinută. O nuanţă mai deschisă (ori mai închisă) a rujului sau a părului, o mişcare mai amplă a unei mâini, chiar şi un deget ridicat mai mult (sau mai puțin), ca să nu mai spun de vreo fustă mai opacă (sau, dimpotrivă, mai transparentă sau doar mai scurtă) ar strica totul.

OSCAR BOICOT

Cu toate că până luni dimineaţa, la ora (României) începerii galei de decernare a Premiilor Oscar, voi fi reuşit să văd toate filmele cu nominalizări la categoriile importante, anul acesta nu voi respecta deja tradiţia de a posta lista cu favoriţii mei, în semn de protest faţă de rasismul deşănţat care marchează actuala ediţie!

E adevărat că, de pildă, în ceea ce mă priveşte, pe lângă  faptul că prefer rockul jazzului, dintre singurele două sporturi majore americane cu înţeles natural şi pentru europeni se întâmplă să fiu un mare iubitor al hocheiului şi, dimpotrivă, să detest baschetul, însă ambele gusturi mi s-au format din fragedă copilărie, înainte să ştiu ce înseamnă NHL şi NBA, iar unul dintre puţinele momente, dacă nu singurul, din viaţă, în care, la rândul meu, am simţit un puseu de oarecare aversiune faţă de nişte persoane (şi opere) selectate (de către membrii Academiei Americane de Film) nu pe criteriul valorii, ci (aproape) exclusiv pe cel al culorii pielii (artiştilor) a fost tocmai acela în care am văzut nominalizările şi nu am putut să nu le raportez la scandalul (artificial) izbucnit (din senin) anul trecut.

Între timp, aşa cum spuneam, i-am şi urmărit pe cei în cauză, pe lângă mulţi alţii, ignoraţi cu îndârjire de prea influenţ(abil)ii academicieni, convingându-mă pe deplin că oricum mare parte dintre adevăraţii mei favoriţi (în frunte cu – din păcate pentru ea – superba blondă cu ochi albaştri Amy Adams, care ar fi trebuit nominalizată pentru cel puţin două roluri!) se află printre aceştia din urmă.

În consecinţă… mai vedem la anu’!

P.S. Sper ca, în urma experienţei traumatizante de anul acesta, să nu rămân cu sechele, cum ar fi o infectare pe termen mai lung cu scabrosul morb al rasismului, care până acum, în aproape jumătate de secol de viaţă, m-a ocolit, dar care tocmai s-a dovedit că bântuie, din păcate, inclusiv ceea ce se pretinde a fi o prestigioasă instituţie de cultură.

AL DOILEA TUR DE SCRUTIN

Ca multe dintre – dacă nu chiar majoritatea sau de-a dreptul toate – gesturile greu de înţeles ale politicienilor noştri din ultimul sfert de veac, şi Ordonanţa de Urgenţă (nr. 13?!/2017) a Guvernului Grindeanu privitoare la modificarea Codului penal şi a Codului de procedură penală, aprobată la ceas de seară şi publicată literalmente peste noapte în Monitorul Oficial, se poate explica (doar) printr-un amestec, în proporţii variabile, de – pe de-o parte – ticăloşie garnisită cu dispreţ la adresa cetăţenilor şi – pe de alta – prostie.

În cazul de faţă, chiar şi pornind de la premisa (uşor exagerată) că, pe fond, conţinutul ei – altminteri, la drept vorbind, destul de nebulos, în multe puncte, pentru oamenii fără o temeinică pregătire juridică, aşa cum e de presupus că sunt, de pildă, cei mai mulţi dintre cei care-l contestă (vehement) în stradă –, dovedeşte într-adevăr intenţii de o samavolnicie fără margini din partea celor care au elaborat-o, mergând până la încercarea de a suprima nu doar sfânta luptă împotriva corupţiei, ajunsă pe culmi (ale nebuniei) nebănuite până în urmă cu câţiva ani, ci şi drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, democraţia în ansamblul ei, prostia pe care o denotă modul în care a fost adoptată este încă şi mai mare!

Dincolo de procedura în sine – o Ordonanţă a cărei “urgenţă” ar fi fost mai de înţeles în cazul graţierii, care ar fi avut efect imediat şi, fatalmente, definitiv, scăpându-l pe Liviu Dragnea de măruntele neplăceri legale care îl împiedică să devină adevăratul premier, nu doar păpuşarul din spatele lui Grindeanu, într-o săptămână-două, nu în luni întregi, cât durează un proces legislativ normal, parlamentar, altminteri cu aceiaşi sorţi de izbândă favorabili pentru el, dată fiind majoritatea confortabilă deţinută de PSD (plus ALDE), dar la care graţiere, cel puţin promovată sub formă de OUG, din fericire, s-a renunţat în ultima clipă (şi) ca urmare a presiunilor –, adoptarea ei (mult) după apusul soarelui şi, mai cu seamă, publicarea în Monitorul Oficial la o oră (extrem de târzie sau foarte matinală) la care puţini ştiau că acesta (mai) are program de funcţionare (util, desigur, în cazul declaraţiilor de război sau al catastrofelor naturale) nu avea cum să nu provoace o consternare şi un scandal cu siguranţă cel puţin înjumătăţite dacă mintea de pe urmă a oricăruia dintre cei prezenţi la Şedinţa cea de Taină l-ar fi făcut să le atragă atenţia şi celorlalţi părtaşi la pungăşie că e mult mai înţelept şi aproape de bun-simţ să aibă răbdare până a doua zi, la prima oră (decentă), când puteau la fel de bine să trimită documentul proaspăt ticluit pentru a vedea, la propriu, lumina tiparului. Să-ţi închipui că poţi ascunde, fie şi pentru o vreme, de ochii (şi urechile) presei şi (implicit) ai/ale opiniei publice un astfel de act la adăpostul întunericului şi a orei (prea) mici e o dovadă de prostie absolută – cum spuneam, cu mult mai mare decât ticăloşia (cu tot cu insolenţă) în sine. Sau, cine ştie, poate că n-a aflat presa câţi sau cine a profitat de prevederile Ordonanţei încă din noaptea cu pricina!

Pe de altă parte, după cum bine spune înţelepciunea populară, “hoţul cu un păcat, păgubaşul cu o sută”, aşa încât, în zilele următoare, am asistat (şi asistăm în continuare) la un adevărat festival (internaţional) al imbecilităţii, începând cu poziţiile (tranşante) adoptate de infailibilele “cancelarii externe” şi atotcunoscătorii (şi de nas în oala altora iute băgătorii) “ambasadori acreditaţi”, care, ce-i drept, după ce şi-au demonstrat crasa mărginire în a înţelege realităţile româneşti cu prilejul referendumurilor pentru demiterea fostului preşedinte al morţilor, acum cel puţin au avut motive mai întemeiate să bată oricum câmpii şi să facă din ţânţar mort armăsar pursânge.

Pe plan intern, în afara prestaţiei lamentabile a opoziţiei, în frunte cu parlamentarii aceia necuvântători care, incapabili să-şi argumenteze ideile (puţine, dar fixe) cu baremi a suta parte din elocinţa unui Crin Antonescu de odinioară, şi-au atârnat de gât pancarte cu lozinci infinit mai neinspirate decât ale oamenilor de rând ieşiţi în stradă, de la care, în schimb, încearcă să confişte tot restul manifestării, am remarcat derapajele reprezentanţilor magistraturii, care, prin pretenţia (nejustificată) de a menţine legile într-o formă sau alta, se fac vinovaţi de ceea ce reproşează Guvernului, şi anume încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, amestecându-se grosolan în atribuţiile altora.

Datoria procurorilor şi judecătorilor este să aplice (cum îi duce pe ei capul, în general prost) legile, indiferent care sunt ele la un moment dat, chiar şi dacă, în prea mica lui deşteptăciune, legiuitorul (de unde şi numele!) le-ar schimba de zece ori pe zi; vor lucra pe textul valabil la ora şi minutul desfăşurării procesului, anchetei etc.! În acest context, văicăreala doamnei Kovesi, de pildă, că la DNA există nu ştiu câte (mii de) dosare care ar fi “afectate” de o(rice) modificare a Codului penal, m-a dus cu gândul la un procuror (ceauşist) care, imediat după Revoluţie, când s-au abrogat legile împotriva avorturilor, ar fi fost la fel de îndreptăţit să se plângă că tocmai se pregătea să trimită mii de femei în puşcării, iar neaşteptata modificare legislativă i-a zădărnicit munca de ani de zile. Asta e, legile se mai şi schimbă; uneori în bine, alteori în rău. Principiile ar trebui să rămână.

Din păcate, în ciuda faptului că premierul Grindeanu a anunţat seara trecută intenţia Guvernului de a renunţa la Ordonanţă, scandalul este departe de a se stinge. Având în vedere, printre altele, cât de greu este să-i convingi pe români să iasă în stradă, e puţin probabil că, odată stârniţi, manifestanţii se vor da duşi (în case) cu una cu două. Din punctul meu de vedere, cea mai raţională soluţie de calmare a spiritelor şi de ieşire din ceea ce a ajuns să fie cu adevărat o criză sunt alegerile anticipate.

Oricât de ciudat ar putea să sune un asemenea demers acum, la nici două luni de la desfăşurarea scrutinului la termen, reprezentanţii PSD au reuşit să facă în aşa fel încât victoria zdrobitoare din 11 decembrie să fie pusă deja sub semnul îndoielii. Fără doar şi poate, demonstraţiile din ultimele zile sunt cele mai ample de după Revoluţie, însumând în fiecare seară cam câţi oameni au ieşit la un loc în ultimele două decenii, şi, chiar admiţând că principalul resort lăuntric al participanţilor este frustrarea resimţită în urma rezultatelor alegerilor, contribuţia Guvernului – care, în loc să-şi vadă liniştit de treabă, respectiv de punerea în practică a mult trâmbiţatului “program votat de cetăţeni”, s-a apucat să-şi tragă rafale de mitralieră în picior, să se lege la Cap(o) fără să-l doară (prea rău) şi să-şi asume priorităţi imaginare – este decisivă, asta ca să nu mai spun că şi aseară, domnul Grindeanu, care – proaspăt paraşutat în funcţie şi nefiind el însuşi parlamentar – poate nu înţelege încă prea bine ce atribuţii are fiecare instituţie, părea preocupat în continuare de soarta Codurilor penale, angajându-se să facă (tot Guvernul!) un nou proiect, de parcă PSD nu ar avea şi (prea destui) aleşi în organul cu adevărat legislativ, PARLAMENTUL.

Recunosc, ca unul care nu am votat fiindcă, vorba aceea, nu am avut cu cine, şi chiar şi acum, după toate astea, mă simt ca un om internat, dintr-o regretabilă eroare, într-un azil de nebuni populat cu indivizi periculoşi sau măcar imprevizibili, care-şi petrec ziua atârnaţi de lustre, vorbind singuri şi lătrând la tablourile de pe pereţi, şi, pe de altă parte, condus de doctori sadici şi de-a dreptul criminali, care folosesc ca metode chipurile terapeutice bătaia (soră cu moartea) şi electroşocurile, astfel încât orice înlocuire a unora cu alţii e fix la fel de (in)utilă şi (ne)dorită, mai cu seamă că nebunii au mai avut ocazia să se (auto)guverneze şi au făcut-o cel puţin la fel de prost, aş vrea să-mi satisfac şi câteva curiozităţi cu ocazia alegerilor anticipate, unul dintre puţinele, dacă nu singurul proces pe care România nu l-a experimentat încă, şi fără de care, zic eu, lecţia democraţiei nu e pe deplin învăţată.

Mai întâi, poate aflu, în sfârşit, răspunsul la o întrebare care mă frământă încă de când au fost anunţate rezultatele alegerilor din decembrie, şi anume cum de – potrivit aprecierilor (împărtăşite, în special, pe Facebook) celor din, cum ar veni, propria lor tabără (politică/ideologică, de, să zicem, dreapta) – oamenii atât de geniali încât să realizeze (spre deosebire de ceilalţi, de, să zicem, stânga, chipurile mai naivi de proşti) pericolul iminent reprezentat de PSD la adresa statului de drept din România, a viitorului copiilor noştri, aia-aia… sunt, în acelaşi timp, atât de pur şi simplu retardaţi încât să nu înţeleagă adevărul simplu, la mintea cocoşului, că, neieşind la vot, facilitează succesul răsunător al aceluiaşi PSD inimaginabil de nociv, criminal, ciuma roşie, aia-aia...

Alegerile anticipate ar reprezenta o ocazie nesperată pentru toţi aceşti retardaţi geniali sau, în fine, pentru aceste genii retardate (repet, calificativul nu-mi aparţine, ci rezultă din aprecierile celor cu aceleaşi vederi politice, dar mai conştiincioşi) să-şi spele păcatul absenteismului şi să iasă masiv la vot pentru a-şi aduce favoriţii la putere. Ar fi ca şansa oferită, odinioară, de un al doilea tur de scrutin organizat dacă la primul nu se întrunea un anumit cvorum. În felul acesta, prezenţa la urne ar fi una spectaculoasă, iar legitimitatea câştigătorilor incontestabilă, nu ca acum, când PSD se laudă de mama focului cu numai trei milioane de voturi, ceea ce oricum nu-l împiedică pe domnul Tăriceanu, într-o nesimţire măgărească de care – spre ruşinea mea, nu a lui! – nu-l credeam capabil, să-şi exercite la televizor (anti)talentele inginereşti şi să socotească (mental şi cam greşit) procentul – vezi Doamne, infim – din populaţia ţării (adicătelea nu dintre votanţi!) pe care îl reprezintă 300.000 de manifestanţi, mai mulţi, am impresia, decât a obţinut cu totul partidul dumnealui.

Revenind la curiozităţile mele (morbide), pe de altă parte, aş vrea să văd cum se împacă realitatea noianului de prostii/samavolnicii făcute de actualul guvern în doar luna scursă de la învestire cu teoria (psiho-socio-bla-bla-bla) că formaţiunea care tocmai a câştigat alegerile se bucură de un bonus de simpatie, astfel încât un scrutin organizat foarte curând i-ar asigura o victorie şi mai consistentă.

În plus (şi încheiere), sunt foarte curios dacă trepăduşii ăia caraghioși cu baveţele mâzgălite la gât sunt dispuşi (alături de toţi ceilalţi) să pună dacă nu interesele țării, măcar ale partidului/elor, mai presus de cele personale și să renunţe la fotoliile parlamentare abia dobândite, în care deocamdată mai mult au dormit (la propriu!) decât au şezut (şi cu atât mai puţin legiferat).

Sincer vorbind, mă îndoiesc să se întâmple (vreodată), însă, la momentul ăsta, anticipatele ar fi cam singurul lucru pentru care m-aş alătura (mai degrabă în spirit, decât în fapt, că mi-s om comod şi cam friguros) celor din stradă.

CAMPIONI (ŞI) MEDIOCRI

Din păcate, Marele Premiu de Formula 1 al Emiratelor Arabe Unite, desfăşurat duminică, la Abu Dhabi, nu a reprezentat decât bomboana pe coliva sezonului 2016, unul care a demonstrat cum poate deveni campion mondial un pilot (altminteri mai degrabă mediocru) care în ultimele patru etape nu a trebuit decât să-şi asigure – fără niciun efort real, dată fiind slăbiciunea concurenţei – locul… al doilea, situaţie chiar mai penibilă decât aceea, înregistrată inclusiv anul trecut, când titlul se tranşează, matematic, cu multe (respectiv cam tot atâtea) curse înainte de final.

Iar ca lucrurile să fie şi mai plicticoase, unii dintre şefii echipelor adverse au avut “amabilitatea” să declare că, în special în ultima rundă, nu se vor amesteca în lupta pentru titlu, lăsându-i pe cei doi protagonişti cu şanse (doar) pe hârtie să-şi vadă – unul, Hamilton, de victoria inutilă, de palmares, celălalt, Rosberg, de poziţia secundă cu care s-a obişnuit încă de pe vremea când se duela cu britanicul în carting, iar dacă ar fi să pun un pariu, aş zice că, la anul, acesta din urmă, trezit în sfârşit la realitatea că (numai) lui i se întâmplă toate – în sensul de (cam) singurele şi oricum cele mai grave – problemele tehnice ale Mercedes, se va concentra de-a lungul întregului sezon, cursă de cursă, iar la final îşi va devansa coechipierul cu cel puţin 25-30 de puncte, adică exact câte ar fi putut avea în faţă şi acum, dacă nu i-ar fi explodat motorul în Marele Premiu al Malaeziei, când conducea confortabil cursa (şi clasamentul general). Asta şi apropo de toţi gogomanii care par să uite acest incident, până la urmă decisiv în lupta pentru titlu, punând înfrângerea lui Hamilton în ierarhia generală exclusiv pe seama celor câteva starturi mai puţin reuşite. Iar pariul l-aş ţine conştient fiind că anunţatele schimbări de regulament şi material tehnic creează premise (şi speranţe!) ca Mercedes să nu mai domine (cu atâta autoritate) competiţia.

Dincolo de bizarele declaraţii amintite mai sus, întâmplător sau (mai degrabă) nu, cei de la Red Bull au “greşit” iarăşi, pentru a doua cursă la rând, strategia, victima fiind, culmea, tot pilotul cu şanse mai mari de a se “amesteca” (recte interpune) între cei doi de la Mercedes, doar că de data asta a fost Ricciardo, ocupantul poziţiei a treia pe grila de start. Plecat, la fel ca şi coechipierul său, pe o “strategie alternativă”, cu alt tip de pneuri, mai dure/lente/rezistente decât ale (tuturor) celorlalţi, australianul s-a văzut chemat la boxe pentru primul schimb practic în acelaşi timp cu cei plecaţi pe cauciucuri mai moi/rapide/uşor erodabile, asta după ce nu apucase să se aleagă decât cu ponoasele opţiunii diferite, pierzând o poziţie la start. 

Verstappen, în schimb, cu toate că, în urma unui acroşaj, a ajuns, imediat după plecare, la coada plutonului, fiind nevoit apoi să depună mari eforturi (şi straturi de gumă pe pistă!) pentru a se apropia (dar încă nu foarte periculos) de monoposturile fruntaşe, a rămas fidel planului iniţial şi a schimbat pneurile mult mai târziu (cum era şi logic), iar în cele din urmă s-a clasat înaintea lui Ricciardo (?!), lăsând, pentru câteva tururi, impresia că – mai rebel din fire şi lipsit de respect faţă de blatiştii din echipă – îi va pune lui Rosberg problemele pe care, în paranteză fie spus, băbăciunea Vettel, ajuns(ă) în spatele conaţionalului, n-ar fi fost în stare să i le pună chiar şi dacă ar fi vrut.

Ca simpatizant al australianului, mă tem însă că (nici) acest (nou) episod în care a fost, practic, umilit de mai tânărul său coechipier vădit favorizat în sânul grupării austriece nu i-a şters faimosul zâmbet larg de pe chip, cel care – aşa cum remarcam şi altădată – îl face să semene (tot mai mult) cu Jenson Button, a cărui retragere nu pot decât să o salut cu entuziasm, mai ales după ce britanicul a dovedit (încă o dată) că în toţi aceşti (ultimi) ani a ocupat doar locul cuiva mai talentat şi mai dornic de afirmare, declarându-se de-a dreptul fericit să scape odată de competiţia care i-a mâncat jumătate din viaţă şi întreaga tinereţe.

Prin comparaţie, bietul Felipe Massa, la fel de obscur, dar care măcar nu s-a ferit să-şi arate permanent regretul (şi lacrimile) pentru despărţirea de Marele Circ, chiar mi s-a părut că are stofă de campion (mondial)! Norocul (şi-atât!) a fost însă de partea celuilalt.


P.S. Cât priveşte acuzaţia adusă lui Hamilton că, în ultima cursă, ar fi condus în mod intenţionat sub potenţialul maxim (al maşinii) cu intenţia de a-l lăsa pe neajutoratul Rosberg pradă rivalilor de la celelalte echipe, astfel încât acesta să termine mai jos de poziţia a treia, necesară (şi, mai ales, suficientă) pentru a deveni campion mondial, nu e de spus decât atât: dacă lucrurile au stat într-adevăr aşa, tot ce trebuia să facă germanul era să-şi depăşească (sau măcar să încerce) coechipierul.

E adevărat însă că eu unul nu-mi amintesc (dar cum poate sunt uituc și subiectiv, aştept să fiu contrazis, eventual de fata aceea frumoasă, fană înrăită a lui Rosberg, prezentă în studioul emisiunii “Grila de start”, de la Digi Sport şi căreia îi prevăd un viitor mai luminos în modeling decât în motorsport) nu-mi amintesc, aşadar, nici măcar o singură ocazie în care să fi reuşit așa ceva, la fel cum nu-mi amintesc vreuna când, dimpotrivă, ajunşi în luptă directă, să fi fost în stare să-l ţină pe Hamilton în urma lui fără să producă un accident!

BĂBĂCIUNEA LOVEŞTE DIN NOU!

Dacă nu cea mai spectaculoasă, cu siguranţă cea mai pur şi simplu lungă cursă de Formula 1 a sezonului, având o durată efectivă de (vreo) două ore şi totală, de la (primul) start (amânat cu zece minute) la finiş, de peste trei, cu cinci intervenţii ale safety car-ului şi două întreruperi (consistente) cu steag roşu, Marele Premiu al Braziliei l-a adus din nou, într-un fel sau (mai degrabă) altul, în prim-plan pe Sebastian Vettel, de departe cel mai penibil pilot al ultimelor decenii, măcar la capitolul (lipsă de) caracter.

Victimă, alături de (mai) toţi ceilalţi concurenţi şi mari “strategi” ai echipelor, cu excepţia celor de la Mercedes, a unui soi de psihoză colectivă, de neînţeles pentru mine, care i-a determinat să schimbe cauciucurile de ploaie cu cele intermediare încă din debutul propriu-zis al cursei, aproape de îndată ce safety car-ul sub care s-a dat startul s-a retras, şi asta în ciuda faptului că pista era (din ce în ce mai) udă, iar precipitaţiile nu doar că nu conteniseră, dar prognozele (confirmate) anunţau o iminentă intensificare a lor, germanul – pe lângă că a făcut această manevră la scurt timp după ce abia scăpase cu bine (şi mult noroc!) dintr-un tȇte-à-queue produs când încă avea montate pe monopostul său pneurile “full wet” – s-a mai şi trezit vorbind iarăşi prin radio pentru a-l înfiera cu mânie de multiplu campion mondial de mucava şi obişnuitele smiorcăieli de babă ferraristă depăşită de (orice) situaţie (şi de oricine mai are chef şi o maşină decentă) pe directorul de cursă fiindcă nu punea capăt, cum ar veni, calvarului care dusese la câteva incidente soldate cu abandonul unora la fel de stupizi ca şi el, “încălţaţi” (ca vaca sau, dimpotrivă, boii) cu gume improprii, dar şi a coechipierului său chiar mai puriu, Kimi Raikkonen, care a pierdut controlul maşinii (echipată, de data asta, corespunzător!) cu aceeaşi stângăcie ca şi adversarii săi mai tineri, mai lipsiţi de experienţă şi cu bolizi mai puţin performanţi la nivelul stabilităţii şi manevrabilităţii în astfel de condiţii. Semn că anunţatele plecări, la sfârşitul anului (şi al carierelor proprii), din Marele Circ, ale lui Jenson Button şi – mai ales, în sfârşit, slavă Domnului! – Felipe Massa (pe care încă îl confund cu geamănul său întru mediocritate Rubens Barrichello) pentru a lăsa loc unor piloţi tineri şi – aproape sigur – mai talentaţi, sunt încă neîndestulătoare.

Apropo de piloţi (foarte) tineri şi cu adevărat extrem de talentaţi, (dar şi cam lipsiţi de experienţă), trebuie remarcată cursa excepţională făcută (din nou!) de Max Verstappen, asta după ce, conform presei, cu doar câteva zile înainte fusese protagonist (oarecum indirect) al unui episod cel puţin bizar, când marele “boss” de la Mercedes, Toto Wolff, l-a contactat telefonic pe tatăl pilotului de la Red Bull, Jos, pentru a-l ruga să-şi tempereze fiul, astfel încât să nu interfereze cu Hamilton şi/sau Rosberg, angrenaţi în lupta pentru titlul mondial!

Din punctul meu de vedere, o astfel de intervenţie ar trebui sancţionată drastic de către diriguitorii Formulei 1, ca o tentativă incontestabilă de blat, cu atât mai mult cu cât, judecând după situaţia (de la momentul convorbirii) din clasamentul general al piloţilor, condus de Rosberg, poate fi interpretată ca fiind în favoarea germanului, care ar avea mai mult de pierdut în urma unor asemenea “interferenţe” (recte intercalări ale lui Max între el şi Hamilton), câtă vreme, pentru a deveni campion, nu trebuie/a decât să termine ambele curse rămase din sezon imediat după britanic. 

Evoluţia din Brazilia a tânărului Verstappen – care, printre altele, l-a depăşit fără milă şi drept de apel pe Rosberg la unul din multele restarturi ale cursei – mă face să cred că, departe de a se arăta receptiv la… sugestiile lui Wolff, întărite sau doar intermediate de tatăl său, acestea mai degrabă l-au ambiţionat. În schimb, faptul că odinioară (pe vremea când îl călăuzeau pe Vettel) infailibilii strategi de la Red Bull, care, de pildă, aveau întotdeauna cele mai precise prognoze meteo (!), au “gafat” (in)explicabil, compromiţând orice şansă a olandezului nu doar de a termina pe locul secund, practic asigurat, ci şi de a se lupta pentru victorie, atunci când l-au chemat (sau doar l-au lăsat, presupunând că a fost iniţiativa lui), hodoronc-tronc, cu numai câteva tururi înainte de final, să schimbe cauciucurile de ploaie cu cele intermediare chiar şi după ce toată lumea (în afară de coechipierul Ricciardo!) se convinsese că acestea din urmă nu reprezintă o soluţie şi renunţase deja la ele, mă face să mă întreb dacă şeful de la Mercedes s-a mulţumit să sune doar la familia Verstappen, sau a avut grijă să obţină sprijinul unor oficiali de rang înalt de la Red Bull?!

Cât priveşte triumful – până la urmă clar şi relativ facil (după propriile declaraţii) – lui Hamilton, care încă mai are de doi bani speranţă că va obţine al treilea titlu consecutiv, aş vrea doar să remarc cum piloţii (în speţă el!) se arată mai preocupaţi de aspectul căştilor pe care le poartă, de mesajele pline de adâncă înţelepciune ale desenelor sau inscripţiilor şi de semnificaţia lor coloristică, decât să se asigure, dracului, înainte de cursă, că, la o adică, nu le plouă prin vizieră. Trag nădejde că baremi de la calitatea materialului din care sunt confecţionate nu fac rabat!

PREMIUL NOBEL PENTRU LITERATURĂ, 2016

ÎNFRÂNGERE CU VOIE BUNĂ

Chiar şi în timpul meciului direct, din sferturile de finală ale US Open, aşadar înainte ca “Plicikova” să-i administreze, a doua zi, în semifinală, un, până la urmă, sec 6-2, 7-6, îmi spuneam că Serena Williams poate fi bătută, respectiv de Simona Halep. Dincolo însă de nenumăraţii aşi ai americanei, de loviturile ei imparabile ca un penalty executat de oricine altcineva în afară de Nicuşor Stanciu şi de greşelile – nu exagerat de multe, dar prea destule în faţa unui asemenea adversar – neforţate spre copilăreşti ale Simonei, ceea ce m-a dezamăgit la jucătoarea noastră a fost atitudinea.

Şi nu mă refer la lipsa de combativitate soră cu abandonul (mental) pe care o mai etalează uneori atunci când se vede dominată sau la nervozitatea excesivă din anumite momente (căreia, dimpotrivă, de data asta mai degrabă i-am simţit lipsa!), ci la felul în care şi-a manifestat satisfacţia câştigării celui de-al doilea set, un zâmbet aproape la fel de nepotrivit de larg, practic un hohot de râs, precum acela din finalul meciului până la urmă pierdut. Văzându-i veselia de fetişcană care tocmai a făcut o şotie şi pare să spună “aţi văzut, aţi văzut?...; i-am luat un set Serenei, deşi nimeni, şi cu atât mai puţin eu însămi, nu mă credea(m) în stare!”, gândul mi-a zburat la Maria Sharapova – de care, în paranteză fie spus, tare mi-e dor –, imaginându-mi-o într-o situaţie similară (cu care, din păcate, nici ea nu s-a întâlnit prea des în carieră!), când ar fi strâns doar pumnul, păstrându-şi, în schimb, aceeaşi expresie de încrâncenare şi aprigă determinare pe chip.

În condiţiile acestea, nici nu e de mirare că, la finalul partidei, când şi-au dat mâna peste fileu, Serena i s-a adresat Simonei cu superioară condescendență, ca unei junioare (ceea ce nu mai e de mult!) oarecum talentată, după care, întrebată de reporterul Eurosport, fostul tenismen Alex Corretja, cum a reuşit să contracareze jocul foarte solid al româncei, a avut neobrăzarea să mormăie un răspuns evaziv, concluzionând că e doar bucuroasă că a reuşit să câştige, deşi a evoluat cam slab!

De altfel, tipul acesta de voioşie cu totul şi cu totul deplasată pentru un sportiv cu pretenţii de (mare) campion mă deranjează şi la alţi favoriţi de-ai mei, exemplul cel mai recent fiind pilotul de Formula 1 Daniel Ricciardo, care nu mai departe de duminică, după etapa desfăşurată pe circuitul de la Monza, se bucura pentru prezenţa sa pe ULTIMA treaptă a podiumului mai tare decât câştigătorul, râzând cu gura până la urechi şi ţopăind ca un bezmetic, comportament pe care, la vremea lui, îl avea şi Jenson Button, mai adesea învins decât învingător, aşa explicându-se, în opinia mea, de ce de-a lungul întregii sale cariere britanicul a fost un pilot mai degrabă mediocru, în ciuda titlului de campion mondial obţinut, conjunctural, în 2009.

Revenind la Simona – care altminteri n-a jucat deloc rău cu Serena –, mi-ar fi plăcut ca într-una din emisiunile de analiză realizate la Eurosport de “The Coach”, Patrick Mouratoglou, să văd o comparaţie, cu cifre şi date statistice, între serviciul ei din timpul US Open, pe de-o parte, şi, pe de alta, cel de pe parcursul ultimelor turnee premergătoare, în special al celui de la Montreal, pe care l-a şi câştigat. Personal, ca unul care chiar remarcasem progresele făcute în ultima vreme, când nu doar primul ei serviciu devenise redutabil, cu mingea aruncată foarte sus şi lovită la momentul optim, ci şi al doilea, trimis fie cu “kick”, fie extrem de tăiat, când pe un colţ al careului, când pe altul, spre deruta adversarei, am constatat acum o revenire la serviciile mai degrabă modeste de odinioară, când primul e trimis cel mai adesea direct în fileu, chiar în burta lui, pentru că mingea e aruncată prea jos şi lovită prea repede, aproape din urcare, astfel încât, de la cei 168 de centimetri ai Simonei, e practic imposibil să treacă peste bandă, iar al doilea e pus “la siguranţă”, cât să evite dubla greşeală, devenind o invitaţie pentru adversară să execute un retur (cel mai adesea) câştigător.

Fără să mă dau mare cunoscător, şi, pe undeva, chiar în contradicţie cu antrenorul ei, Darren Cahill, care declara (recent?) că a lucrat mult serviciul cu Simona, dar, culmea, încercând să corijeze tendinţa ei de a-şi arunca mingea prea sus (eu chiar îl creditam pe Cahill cu progresele menţionate anterior şi “noua” tehnică!), aş zice că o Simona servind ca la Montreal ar fi avut infinit mai multe şanse de a o învinge pe Serena, aşa rămânând doar cu palida consolare de a fi contribuit (din plin) la victoria... Pliskovei, după ce a hărţuit-o pe americană fix cât să clacheze în meciul următor, desfăşurat absurd de curând, aşa cum, din păcate, se întâmplă la turneele de Mare Şlem, când între sferturi, semifinală şi finală există numai câte o zi de pauză, spre deosebire de fazele iniţiale când sunt câte două.

În plus, când vine vorba de Serena Williams, greu e pentru cineva s-o bată nu prima oară, când o mai poate lua prin surprindere, ci a doua sau, eventual, dacă joacă de suficient de multe ori cu ea, a treia, cum n-a reuşit şi e puţin probabil s-o mai facă vreodată Sharapova. Simona, din păcate, pare să-şi cam fi terminat porția în 2014, la “Turneul Campioanelor”.

ODIOȘII

Fără să fi avut câtuşi de puţin de-a face cu norocul, depăşirea efectuată de Lewis Hamilton asupra colegului său de la Mercedes, Nico Rosberg, în chiar startul Marelui Premiu de Formula 1 al Ungariei, şi care în final avea să se dovedească decisivă, a fost un fel de răzbunare a sorţii (sau, aşa cum spuneam în copilărie, “s-a arătat oftica”), după ce, în urma unei sesiuni de calificări mai interesante (şi chiar mai lungi) decât cursa propriu-zisă, germanul obţinuse în ajun un pole position absolut dubios, care, din punctul meu de vedere, l-a propulsat definitiv în galeria celor mai odioase figuri lipsite de scrupule din istoria recentă a Marelui Circ, imediat după, dar cu perspective reale de a-i depăşi pe – coincidenţă (?!) – conaţionalii săi Michael Schumacher şi Sebastian Vettel, asta cu toate că, oricât ar părea de ciudat, mai cu seamă cititorului meu fidel, pe la începutul sezonului, când se detaşase în clasamentul general al piloţilor, mă împăcasem cu gândul – izvorât mai degrabă dintr-un sentiment de milă caracteristic firii mele sensibile – că poate ar merita să câştige şi el un titlu mondial în detrimentul coechipierului său, care altfel îl domină autoritar la toate capitolele.

Astfel, sâmbătă, cu câteva secunde înainte de încheierea calificărilor, când majoritatea piloţilor rămaşi în Q3 se aflau pe ultimul tur rapid, cu mari şanse de a-şi îmbunătăţi performanţele de până atunci, o (uşoară) ieşire în decor a lui Fernando Alonso a determinat instituirea steagului galben pe respectiva porţiune de circuit. Fiind un lucru de bun-simţ că, în astfel de condiţii, când piloţii sunt obligaţi să reducă viteza (chiar dacă în regulament nu e specificat cu cât, formularea de-acolo semănând cu stupidul “până la limita evitării oricărui pericol” din vechile noastre coduri rutiere), turul este practic compromis, toţi cei prezenţi pe pistă, în frunte cu Hamilton, Ricciardo şi Button, au renunţat şi s-au îndreptat la pas către boxe, mai puţin nesimţiţii de serviciu, Rosberg şi Vettel. În timp ce primul, ca dovadă indubitabilă că nu s-a conformat cerinţelor regulamentare, oricât ar fi ele de vagi, a obţinut de departe cel mai bun timp al întregului weekend şi, în consecinţă, (ne)dreptul de a pleca în cursă de pe prima poziţie a grilei de start, băbăciunea ferraristă a mai avut şi tupeul să se văicărească iarăşi de mama focului că maşinile din faţă (care încetiniseră în mod firesc) îi stau în cale şi îi ruinează turul, fiindcă, spre deosebire de compatriotul său, care măcar a slalomat cu oarecare dibăcie printre ele, multiplul campion mondial de doi bani n-a fost în stare nici de atâta lucru.

Din păcate, în ciuda imaginilor cât se poate de limpezi de la bordul monopostului pilotat de Rosberg, care arată cum acesta a trecut de un comisar de traseu care agita steagul galben încetinind doar cât să se înscrie pe următorul viraj, deşi semnalizarea viza întregul sector, germanul a scăpat basma curată (creându-se un precedent periculos!), dar asta fiindcă probabil oficialilor le-a fost jenă să-l sancţioneze (just) pentru a treia cursă la rând, după depunctările din Marea Britanie şi Austria. În plus, cum cei de la Red Bull ştiau să facă scandal pentru orice (fleac) doar pe vremea când îl aveau ca pilot principal pe… Vettel, iar celălalt – şi principal – păgubit alături de Ricciardo era coechipierul lui Rosberg de la Mercedes, n-a avut cine să depună o contestaţie serioasă.

Cum spuneam însă, până la urmă s-a făcut dreptate, iar cel mai bun a câştigat încă o dată, preluând şi şefia clasamentului general.

STRĂINUL

Pe undeva, numirea lui Christoph Daum – un antrenor (german) cu o carte de vizită interesantă, dar ale cărui performanţe au fost obţinute cu (mulţi) ani în urmă – drept selecţioner al naţionalei de fotbal mă duce cu gândul la concertele rock din anii ’90, când în România începeau să vină formaţii de renume, dar care îşi atinseseră apogeul carierei cu cel puţin două decenii mai – iar pentru noi prea – devreme. 

Chiar şi aşa, iniţiativa Federaţiei mi se pare una lăudabilă, Burleanu spălându-şi în felul ăsta o (mică) parte din păcate, iar, în ceea ce mă priveşte direct şi personal, după ce în urma ruşinii de la EURO jurasem că nu mai vreau să aud de tricolori nici cât de cei din naţionala de handbal masculin – altminteri mai dragă mie, ca martor aproape ocular al ultimului titlu mondial obţinut şi deja vieţuitor în timpul penultimului, dar intrată de multă vreme într-un anonimat penibil – mărturisesc că acum abia aştept preliminariile CM, de curiozitate să văd dacă măcar un neamţ e în stare să facă bici din materialul cu care antrenorii neaoşi n-au reuşit.

Aşa cum se întâmplă însă (în România) la toate momentele sau deciziile “istorice”, au existat şi de data asta contestatari şi trădători, mai preocupaţi de interesele lor (meschine). Deşi principalul punct pe ordinea de zi a şedinţei Comitetului Executiv al FRF de joi era, fireşte, numirea noului selecţioner, alde Prunea, Argăseală şi Gino şi-au găsit momentul să o boicoteze, deranjaţi că nu se discută, fix atunci, despre renunţarea la obligativitatea echipelor de Liga 1 să folosească un jucător sub 21 de ani, hotărâre luată, de altfel, de către acelaşi for, dar cu care, hodoronc-tronc, “puciştii” nu mai sunt de acord, în condiţiile în care m-am săturat eu, pe parcursul EURO, de câţi oameni de fotbal deplângeau faptul că România e cam singura echipă de la turneul final care nu are în lot un astfel de tânăr. Adicătelea e bine să luăm toţi boşorogii “cu experienţă” la echipele de Liga 1, după care să ne întrebăm ca proştii de ce nu avem jucători de viitor la naţională! Dar asta e altă poveste.

Revenind la Daum (care abia aştept să fie luat în colimator de… Naum) şi trecând peste caraghioslâcul tipic dâmboviţean că unul dintre participanţii la şedinţă e urmărit penal sau ceva, aşa încât, conform lui Prunea & Co., pe de-o parte, era numărat între cei 14 membri de drept ai C.Ex., dar, pe de alta, nu mai era apt să asigure cvorumul, pentru că, nu-i aşa?, fusese decăzut din drepturi, poveste care mă duce iarăşi cu gândul la şarpele Aurică de la circ, care avea de la cap la coadă şapte metri şi de la coadă la cap doar cinci, principalele (mele) argumente în favoarea numirii unui antrenor străin sunt în număr de trei:

Mai întâi, dat fiind că s-a şi nimerit ca Daum să fie neamţ (deşi, din punctul meu de vedere, putea fi şi chinez!), mă gândesc că dacă înaintaşii noştri au avut, în urmă cu (fix) 150 de ani, în nişte vremuri tulburi, înţelepciunea şi curajul să apeleze nu la un amărât de antrenor, ci de-a dreptul la un principe străin, care a întemeiat România modernă, putem îndrăzni şi noi, într-o epocă a globalizării, să mergem, de pildă, pe urmele albanezilor, de care râdeam odinioară, socotindu-i mai înapoiaţi şi mai închistaţi (chiar) decât noi.

Apoi, cum fotbalul nu e nici pe departe un pionier în domeniu, avem deja exemplele de (relativ) succes ale rugbiului, voleiului feminin (la nivel de club) şi, mai cu seamă, handbalului feminin, despre care, de altfel, am şi scris.

În fine, poate că a venit momentul să încercăm şi asta. Iar ceva mai rău decât să nu ne calificăm NICI la Mondialul din 2018, aşa cum am ratat prezenţa la precedentele patru (!), nu se poate întâmpla. După care, dacă experimentul se va dovedi un eşec, avem toată istoria înainte să revenim la dragii noştri Puiu, Piţi, Gică…, spre bucuria patritonţilor şi naţionaliştilor.

Cât priveşte “motivaţia” lui Daum, despre care unii şi-au exprimat îndoiala, îmi vine greu să cred că noul selecţioner, aflat pentru prima oară într-o asemenea postură onorantă, e dispus să-şi dea cu firma în cap şi să-şi strice tot palmaresul acum, pe final de carieră. Asta pe lângă că e pur şi simplu neamţ.