POVEŞTI LA GURA MĂ-SII

Cu (sau fără) permisiunea cititorului meu, pe care, dintr-o condamnabilă făţărnicie, l-am obişnuit (rău) cu un limbaj aproximativ decent, chiar şi atunci când, dată fiind… complexitatea subiectului abordat, foloseam în intimitatea camerei mele de lucru unul de şofer bucureştean prins în trafic pe drumul spre aeroportul de unde avionul lui urmează să decoleze peste zece minute, dacă n-a făcut-o deja de cinci, astăzi îmi voi lua libertatea de a le adresa TUTUROR angajaţilor de la Enel, indiferent de funcţia ocupată în cadrul companiei, aşadar inclusiv ochelaristei deşirate de la serviciul personal şi cheliosului mustăcios de la contabilitate, un grosolan, dar baremi sincer, “’vă-n gură de nenorociţi!”, prefăcându-mă totodată, pentru câteva clipe, într-un necrofil atras de răposaţii dinspre partea lor maternă.

Asta pentru că aseară, marţi 15 ianuarie 2013 (mult) după Cristos, cu toate că nu locuiesc nici în mijlocul junglei amazoniene şi nici la marginea unui sat din Africa, ci aproape de buricul capitalei unui stat din Uniunea Europeană, mi s-a întrerupt din nou curentul preţ de trei ore, după ce duminică mai fusese întrerupt una şi ceva, deşi nu suntem nici în toiul verii, ca să dea vina pe aparatele de aer condiţionat, nici n-a venit (încă) gerul siberian, ca să spună că-i de la reşouri şi nici măcar mastodontul ăla de bloc nou de vizavi nu-i încă gata, ca să înceapă să bage textul cu “reţeaua subdimensionată”, de parcă eu sau vecină-mea de la trei ar trebui s-o dimensionăm corect. E numai şi numai de la nesimţirea şi incompetenţa lor de jigodii ordinare, care nu-s în stare să ia nici cele mai la mintea cocoşului măsuri când văd că aceeaşi defecţiune apare întruna în acelaşi loc (anul trecut au fost pe puţin zece!), cum ar fi, de pildă, să lase dracului acolo 24 de ore din 24, în  schimburi, o echipă de troglodiţi de-ăia de-ai lor gata echipaţi în salopete şi înarmaţi cu şurubelniţe, chei franceze, ciocane, patenţi, aparate de sudură, târnăcoape şi ce le-o mai fi trebuind, başca piesele de schimb care se tot strică. Iar după fiecare intervenţie ar face bine să nici nu mai pună la loc capacele de la doze, să nu mai strângă şuruburile şi să nu mai încuie uşile, pentru că a doua sau, maxim, a treia zi, tot o iau de la capăt, dar măcar scurtează durata reparaţiei, ca să mai prind şi eu câte o repriză de meci sau un final de film.