“CA DE OBICEI”

Trebuie să spun din capul locului că am fost pur şi simplu fascinat de entuziasmul debordant şi, cel puţin pe alocuri, de-a dreptul uşor senil, al (mai) tuturor comentatorilor (singurul mai reţinut a fost Emil Grădinescu, la Dolce Sport), indiferent de vârstă, dinaintea meciului de fotbal România-Ungaria, din preliminariile EURO 2016, care anticipau, cu o siguranţă “profesională” de parcă ar fi vorbit despre o întâlnire între campioana mondală en titre Germania - care, în paranteză fie spus, şi-aşa a mâncat o bătaie straşnică de la Polonia, surpriză adevărată, ca și înfrângerea Spaniei în fața Slovaciei, dar nicidecum ca egalul nostru cu o formație (la fel de) slabă, cum se alintau unii - şi Gibraltar sau San Marino, victoria tricolorilor, cei care, nu-i aşa?, realizaseră performanţa aceea epocală, despre care am mai scris şi eu, de a învinge în deplasare, după unul dintre cele mai jalnice meciuri văzute în viaţa mea de microbist, pe, cum s-ar spune, “nimeni alta decât” reprezentativa… Greciei (deci nu a Olandei, Spaniei, Franţei…). Victorie în legătură cu care, de altfel, multă lume, inclusiv gazetari sportivi cu vechi state de (de)serviciu, a crezut, în mod stupid, că valorează minimum 15-16 puncte, şi nu doar trei, cât înseamnă conform oricărui regulament competiţional, de vreme ce, după socotelile lor de elevi corigenţi ani în şir la aritmetică, le ieşea că un nou succes, cu ungurii, ne asigură calificarea (într-o grupă unde sunt puse în joc 30 de puncte de căciulă, aşa încât ai nevoie de vreo 18-20 ca să fii sigur de unul din primele două locuri), iar gogomanii care au comentat meciul la TVR o ţineau ca gaia-maţu’ că un punct obţinut de unguri la Bucureşti nu le foloseşte la nimic, decât poate pentru moral și palmares, ca şi cum, de asemenea, noi aveam deja calificarea în buzunar, cu 20 de puncte, iar ei ieşiseră complet din calcule, când, de fapt, egalul acela pe care, din păcate, până la urmă l-au şi obţinut, pe lângă punctul uşor de observat chiar şi pentru elevii aceia corigenţi, le-a adus marele avantaj de a lua alte două unei (simple) contracandidate directe, aşa cum, tot din păcate şi probabil spre neţărmuita surprindere a jurnaliştilor, încă suntem, astfel încât, în loc ca România să aibă 6 puncte iar Ungaria 0, acum diferenţa e la jumătate: România 4, Ungaria 1, adică exact cât o victorie a maghiarilor la Budapesta prin care ar avea şi avantaj în meciurile directe! Pentru toţi Emil Hossu-Longin-ii ăştia cu deficienţe în educaţia primară, dar interesaţi să deprindă tainele aritmeticii, pun la dispoziţie un abac, un set de beţişoare şi degetele de la ambele (lor) mâini (deşi ar ajunge şi de la una).

La drept vorbind, în principiu, semieşecul cu ungurii (care se pare că şi-au dorit mai mult egalul decât noi victoria) nu ar fi nici pe departe tragedia pe care aceiaşi optimişti absurzi dinaintea meciului par să o considere acum, pentru că, la urma urmelor, aşa cum remarca chiar unul dintre ei, e ca şi cum am fi făcut un egal în deplasare cu grecii – teoretic principalii favoriţi ai grupei – şi i-am fi bătut acasă – conform “calculelor hârtiei” – pe vecinii de la vest. Problema este însă halul în care gloabele noastre din echipa naţională continuă să evolueze (de ani buni). Mă crede cineva sau nu, dar, exact ca în urmă cu câţiva ani, la un meci cu nici nu mai ştiu cine (că această calitate indispensabilă cronicarului sportiv care e memoria de a reţine date, scoruri, nume de jucători şi formaţii pe la care a trecut fiecare de la începutul şi până la sfârşitul carieriei îmi lipseşte cu desăvârşire), desfăşurat, parcă, la Constanţa, când la 2-0 pentru România, cu numai vreun sfert de oră înaintea ultimului fluier al arbitrului, am fost cuprins brusc de un atac de panică doar văzând vitalitatea pe care o aveau adversarii în comparaţie cu ai noştri, care parcă erau deja în drum spre vestiare, mergând agale ca nişte octogenari lipsiţi de orice grijă, şi cu siguranţă de cea a meciului încă neterminat, aşa că nici n-am fost luat cu totul prin surprindere de faptul că scorul final a fost 2-2, sâmbătă tocmai evocam acest episod în faţa soţiei, având un izbitor sentiment de déjà vu, când s-a obţinut lovitura liberă din care vedeta maghiară Dzsudzsàk avea să înscrie golul egalizator şi, din fericire, ultimul, deşi puţin a lipsit să ni se dea şi lovitura de graţie, pe care la un moment dat o socoteam mai degrabă izbăvitoare, gândindu-mă că doar aşa puteam fi relativ sigur că după meci nu va trebui să înghit iarăşi declaraţiile şi mina îngâmfată a lui Piţurcă în timp ce ne explică, prostindu-ne în feţe, ce joc excepţional a făcut de fapt selecţionata noastră, dar nu înţelegem noi profunzimea planului său tactic. Vă daţi seama că dacă şutul lui Dzsudzsàk era doar cu câţiva centimetri mai spre dreapta, sau măcar degetele lui Tătăruşanu mai lungi, discursul lui “nea Piţi” ar fi fost cu adevărat insuportabil. Aşa, a fost mai degrabă nostim (ca să nu spun caraghios), când, la întrebarea unei reportere dacă echipa a făcut în mod deliberat “pasul înapoi” la scorul de 1-0, selecţionerul a răspuns cu seninătate: “Nu, România a jucat ca de obicei”.