“GAME OF THRONES”, SEZONUL URMĂTOR

Nu ştiu dacă, şi, dacă da, când, iar la drept vorbind nici nu prea mă interesează, ba chiar aş prefera să nu, fiindcă din familia mea altcineva este adevăratul fan, cu toate că, oarecum de nevoie, a trebuit să mă uit şi eu, înfrângându-mi adesea cu mare greutate plictiseala şi uneori chiar somnul, la toate episoadele de până acum, va mai începe un nou sezon din “Urzeala tronurilor” (pe care baremi l-am urmărit în format HD, la HBO, ceea ce constituie o scuză bunicică), dar recunosc că serialul mi se pare, în felul său mai curând pueril, de-a dreptul fascinant. Ca fenomen în sine, nicidecum ca demers cinematografic.

Sigur, n-am citit cartea (sau cărţile) lui George R.R. Martin şi e mai mult decât probabil că n-o voi face vreodată, aşa că nu pot vorbi despre calităţile sau defectele ei stilistice, şi nu exclud nici ipoteza că poate constitui o adevărată capodoperă a literaturii universale contemporane, măcar prin prisma epicii complexe şi, în general, presupun (căci în serial ne vom lămuri pe deplin abia după sezonul 24), bine închegate, dar subiectul mi se pare că se adresează mai degrabă unui public (foarte) tânăr, chiar preadolescent, în timp ce filmul abundă în scene explicit sexuale, episoade violente redate extrem de realist şi limbaj pe alocuri vulgar, ceea ce l-ar încadra în mod normal în categoria celor interzise minorilor. Asta pe de-o parte.

Pe de alta, vorbind strict despre redarea firului narativ, care în cazul unei opere scrise poate suporta (ca şi cititorul versat) nenumărate meandre şi digresiuni oricât de ample, mai cu seamă atunci când sunt realizate cu măiestrie stilistică (ceea ce, repet, se prea poate să existe în cazul cărţii), ea devine cu desăvârşire obositoare atunci când aceste ocolişuri şi nesfârşite paranteze se realizează cu mijloacele relativ limitate şi în orice caz inadecvate pentru un asemenea demers ale celei de-a şaptea, chipurile, arte. Aşa se face că după multe dintre episoade, inclusiv cele (nu foarte numeroase) captivante în sine, şi chiar întrucâtva relevante datorită dispariţiei vreunui “protagonist” ucis (cu bestialitate) în final, constaţi că, dacă le-ai fi pierdut, n-ai fi ratat nimic semnificativ din ansamblul acţiunii, şi categoric nimic din ce nu poţi recupera fulgerător, în câteva zeci de secunde, la începutul episodului următor, atunci când sunt date scenele “din episodul anterior”.

Asta ca să nu mai spun că şi după câte un sezon întreg, în care, de pildă, un personaj altminteri “principal” apare o singură dată, prin episodul patru, când de fapt înţelegi că îşi continuă agale drumul de Niciunde către Nicăieri început încă din primul sezon, şi eventual are o mică altercaţie sângeroasă cu un şef de oaste local, aveam senzaţia că intriga n-a avansat câtuşi de puţin, aşa încât va mai fi nevoie de cel puţin alte două sau trei serii numai ca respectivul să ajungă în oraşul următor, unde, poate, se va mai război puţintel cu cineva.

Între timp, alt personaj principal şi-o mai trage îndelung cu o prostituată, un altul cu un altul (ca să fie satisfăcute şi gusturile minorităţilor sexuale), un altul, despre care şi uitaseşi, ba chiar ai fi putut paria (deşi pierdeai) că a murit în sezonul trecut, revine în forţă şi preia conducerea regatului vecin cu gândul mărturisit de a-l recuceri şi pe al lui peste alte câteva sezoane, puii de dragon cresc, încetişor (că doar nu sunt Făt-Frumos) şi, în general, departe de obiectivul camerei de filmat (deşi pe mămica lor aş vede-o cu mare drag mai des, că-i fătucă faină, deşi nu şi cine ştie ce actriţă), şi tot aşa, fără perspectiva vreunei finalităţi oricât de îndepărtate, mai cu seamă că prolificul autor pare încă destul de viguros pentru cei 66 de ani ai săi, iar filmul/cartea/cărţile par(e) să fie un “work in progress”, cum spun americanii.

În concluzie, personal nu-mi rămâne decât să continui şi chiar să intensific (până prin primăvară, când observ acum că va începe al cincilea sezon) eforturile de a-mi convinge, în sfârşit, jumătatea mai bună să ne limităm la restul de 999 de seriale pe care le urmărim.