RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI RETORICE

Dacă n-am mai scris de ceva vreme despre troglodiții oploșiți prin instituțiile noastre bancare nu e pentru că în tot acest interval aș fi fost scutit de contactele nefiresc de obișnuite cu ei, având norocul chior să dau de atunci numai peste funcționari competenți, ci fiindcă pur și simplu n-am mai intrat eu într-o bancă de fix tot atâta timp.

Ce vreau să spun e că ieri, când, după toate aceste luni, am pășit din nou pragul uneia, primul caraghios la ghișeul căruia s-a nimerit să mă opresc doar pentru că era mai aproape de ușă, iar eu am în continuare imensa naivitate să-mi imaginez că un (foarte) tinerel cu aer studios din România zilelor noastre chiar poate fi bun de și la ceva (asta ca să trec în plan secund ușorul meu misoginism care mi-a călăuzit, oarecum inconștient, pașii către singurul reprezentant al sexului urât din incintă) a încercat să mă convingă, preț de... cât am avut eu răbdarea să-l ascult până să mă enervez şi să trec la ghișeul alăturat, unde o fătucă inclusiv drăguțică mi-a dat imediat dreptate (enervându-mă însă şi ea, mai târziu, cu altă chestie!), că depozitul meu bancar aflat la ziua scadenței se va reface automat – atunci când “sistemul”, pe care, la fel ca în orice instituție autohtonă, nu e nimeni în stare să-l înțeleagă cu adevărat, va binevoi să completeze operațiunile – nu la dobânda actuală, ci la cea inițială, din momentul primei constituiri, în urmă cu un an.

Acum, dincolo de eterna mea întrebare, rămasă la fel de etern retorică, dacă într-adevăr fiecare dintre aceşti handicapaţi care îmi scot mie peri albi chiar dau, când apar eu, pentru prima oară în cariera lor funcţionărească peste cele mai banale operaţiuni – aşa cum sunt cele de care am eu nevoie, câtă vreme nu contractez nici credite, nici nu “refinanţez” cine ştie ce împrumuturi şi nici nu fac “speculaţii” pe seama cursului valutar (activităţi mai complexe nu-mi imaginez nici cât să le dau aici ca exemple!), ci doar depun şi scot bani, ca orice pensionar de rând –, mă mai întreb şi cum dracului se face că, mai de fiecare dată când ajung eu într-o bancă, cel puţin unul dintre ghişee este ocupat de un învăţăcel peste care stă aplecată o tanti mai purie arătându-i cum se completează un formular din acelea pe care eu le completez, ca simplu client, de vreo două decenii încoace, asta în timp ce, de pildă, cunosc o persoană, încă destul de tânără (oricum mai tânără decât mine) care după mai bine de 15 ani de lucrat într-o bancă a fost nevoită să plece, ajungând să servească la o tejghea într-un McDonald’s de la periferia oraşului.

Sigur, pentru că sunt genul care se îndoieşte de orice, şi mai ales de sine însuşi, nu pot fi deloc sigur nici de competenţa cunoştinţei mele, pe care n-am avut prilejul să o văd vreodată în exerciţiul funcţiunii, aşa cum nici n-o cred neapărat pe cuvânt atunci când pretinde că a fost împinsă la demisie de matrapazlâcurile ordinare care se petreceau în unitate şi la care era obligată să ia parte, numai că, una din două tot trebuie să fie adevărată: fie a stat mai bine de 15 ani în funcţie deşi era incompetentă, ceea ce spune suficient despre exigenţele sistemului bancar românesc, fie are dreptate şi a preferat să plece dintr-un loc plătit ca puţine altele, decât să-şi încalce principiile sau chiar să-şi rişte libertatea.

Şi poate aşa mi-am răspuns de fapt şi la întrebările alea rămase până acum mai mult retorice, găsind explicaţia pentru care apar întruna funcţionari noi, care după o lungă ucenicie, făcută mai mult pe spinarea clienţilor, se duc învârtindu-se, chiar şi către locuri de muncă (mult) mai prost plătite, tocmai când au ajuns să se priceapă cât de cât la ce fac, fiind înlocuiţi cu alţi funcţionari noi, care… Ceva putred e clar că există.

P.S. Complet în altă ordine de idei (sau “uoftuopic”, cum l-am auzit spunând pe noul meu vecin venit de la Chişinău sau Bălţi, de mi se face încă o şi mai mare scârbă să folosesc englezisme decât cea pe care deja o aveam) să consemnez o nouă pană de curent marca Enel, survenită ieri seara în jurul orei 21.30, cu o durată relativ rezonabilă de numai 45 de minute, împărţite în două reprize inegale, din care prima de 40. Să le f… mumele-n c…, inclusiv retardatei de la seviciul cu clienţii, care, în timp ce tot cartierul zăcea în beznă (se vedea pe fereastră), după vreun sfert de oră de la debutul penei, când am prins legătura, prima întrebare pe care mi-a pus-o a fost dacă am verificat siguranţele. (Că acţionasem în mod corespunzător întrerupătorul părea să fie, totuși, aproape convinsă.)