PENSII ŞI MIRACOLE

Nu ştiu ce să zic, eu unul am anumite îndoieli în priviţa asta, dar cine îl aude pe fostul ministru pedist al Muncii, Gheorghe Barbu, cum justifică propunerea PD-L de a se devansa la 1 august cea de-a doua etapă de mărire a pensiilor, ar putea ajunge la concluzia că Varujan Vosganian este, în felul său, dacă nu chiar unul mare, măcar un mic geniu al finanţelor. Domnul Barbu susţine că la bugetul de asigurări sociale exista la sfârşitul lunii iunie un excedent, în condiţiile în care guvernul a luat în calcul şi posibilitatea ca pentru a plăti cum se cuvine pensiile să apeleze la bugetul de stat, de care însă deocamdată nici n-a trebuit să se atingă în acest scop. Pe scurt: sunt bani cu duiumul.

Asta îmi aminteşte de mai multe chestii, printre care şi de bancul cu porcul şi cu măgarul, pe care – spre disperarea celor care nu-l ştiu – n-am să-l spun acum, dar care se încheia cu următoarea replică adresată de măgar porcului: “auzi bă, mi se pare mie sau tu nu eşti porcul de anul trecut?!”. Pentru că n-aş vrea să fiu măgar cu domnul Barbu, mie mi se pare, dimpotrivă, că domnia sa chiar este unul dintre cei care anul trecut îi făceau iresponsabili şi mincinoşi pe miniştrii Păcuraru şi Vosganian când susţineau că pensiile se pot mări de la 1 ianuarie 2008 (şi mai ales când le-au mărit chiar cu două luni mai devreme!), pentru că excedentul înregistrat şi pe vremea aceea la bugetul de asigurări sociale ar fi fost conjunctural, iar dacă s-ar lua bani de la bugetul de stat ar însemna să nu mai fie destui pentru autostrăzi, şcoli, spitale ş.a.m.d.

Cum domnul Barbu recunoaşte că excedentul e şi acum, după 8 luni de plătit pensii substanţial mărite, la locul lui, iar autostrăzi, şcoli şi spitale tot n-avem, dar din cu totul alte motive – care de altfel oricum par să nu-l mai preocupe atât de mult – înseamnă că indirect admite că s-a înşelat amarnic, iar Varujan Vosganian a înfăptuit aproape un miracol economic, uimind atâţia şi-atâţia specialişti!

APCALIPSA DUPĂ TELEVIZIUNI

Cum deja faimosul şi din start stupidul proiect de lege al domnilor Funar şi Ghişe, prin care televiziunile sunt obligate să trateze în proporţii egale teme pozitive şi negative n-a intrat încă în vigoare, posturile autohtone îşi fac de cap şi de câteva zile nu mai vorbesc decât despre nenorocirile abătute brusc asupra naţiunii pe 1 iulie, odată cu valul de scumpiri, din care majoritatea sunt totuşi, cel puţin deocamdată, doar la stadiul de prevestiri funeste. Singurul echilibru este între veştile bune/rele date de partidele din opoziţie, care se întrec în a licita iresponsabil măriri de pensii, salarii şi subvenţii de tot felul şi cele rele/bune lansate, paradoxal, de guvern, care cu numai câteva luni înainte de alegeri se străduieşte să mai taie din elanul populist al politicienilor, chiar cu riscul de a-şi încălca propriile promisiuni cu iz de pomeni electorale, făcute în desele lui momente de rătăcire din ultima vreme.

Vestea cu adevărat bună în toată această poveste este însă că lumea nu prea se uită la asemenea emisiuni şi îşi vede în continuare liniştită de treabă. Dacă s-ar uita, pe străzile patriei n-am întâlni decât oameni disperaţi, care-şi smulg cu frenezie de pe creştete părul făcut măciucă.

P.S. Probabil din dorinţa de a reflecta în mod obiectiv şi perfect echilibrat situaţia creată de creşterea preţurilor la energie electrică şi gaze, Realitatea TV a postat ieri pe pagina sa de internet următorul sondaj de opinie, la care se poate răspunde printr-un simplu (şi singur!) DA sau NU: “Sunteţi afectat de valul de scumpiri intrate în vigoare la 1 iulie? Pensia sau salariul mai acoperă cheltuielile strict necesare unui trai decent?”.

CINE E MAI DE STÂNGA DECÂT PARTIDELE DE STÂNGA?!... “MARELE PARTID DE DREAPTA”!

Motto: “PNL este un partid de dreapta, care n-are nimic în comun cu componenta socială”.
(Emil Boc, preşedinte PD-L, ieri, ora 20.42, Realitatea TV)


De mai bine de un an, liderii PD-L acuză actualul guvern liberal că, în cârdăşie cu PSD, a dus ţara de râpă, întrecându-se în a oferi pomeni electorale, caracteristice mai curând unui executiv de stânga, precum mărirea pensiilor şi salariilor în mod arbitrar, nefundamentat din punct de vedere economic, sau acordarea de tot felul de subvenţii şi ajutoare sociale care au distrus echilibrul macroeconomic, au determinat creşterea inflaţiei şi scăderea nivelului de trai etc.

Ieri, aceiaşi pedelişti au venit în sfârşit şi cu soluţiile concrete la toate aceste probleme: creşterea şi mai mare a salariilor, devansarea următoarei etape de mărire a pensiilor de la 1 ianuarie 2009 la 1 august 2008 şi extinderea sistemului de subvenţii inclusiv la energia electrică! (Le-a scăpat numai scăderea TVA-ului la produsele alimentare de bază). Iată aşadar “adevărata alternativă de dreapta” oferită de Emil Boc, Theodor Stolojan, Cristian Boureanu, Valeriu Stoica & Co. alegătorilor dezamăgiţi de prestaţia stângistă a PNL-ului la guvernare!

Aştept cu viu interes ca şi competenţii analişti economici adunaţi aproape seară de seară la Realitatea TV pentru a toca mărunt activitatea miniştrilor Vosganian şi Păcuraru să confirme cu argumente ştiinţifice soluţiile salutare propuse de PD-L şi probabil reconfirmate astăzi de Traian Băsescu la întâlnirea cu partidele, de la Cotroceni.

NOROC CU CEILALŢI!

Când liberalii au purces la sancţionarea prin “decapitare” a organizaţiilor care au obţinut scoruri slabe în alegerile locale, începând cu aceea din Bucureşti, condusă de unul din liderii lor marcanţi, Ludovic Orban, se părea că s-au legat la cap fără să-i doară, izbutind doar să-şi şifoneze aiurea imaginea nesperat de bună abia căpătată în urma scrutinului.

Din fericire pentru ei, nici celelalte două partide importante, PD-L şi PSD, nu s-au lăsat mai prejos, şi şi-au pedepsit şi ele faliţii proprii, astfel încât, una peste alta, PNL – care între timp chiar l-a “recuperat” spectaculos pe domnul Orban – a ieşit totuşi cel mai bine, atât pentru că, fiind primul care a acţionat, a scăpat mai repede, atenţia presei fiind curând captată de evenimentele ulterioare, cât şi pentru că, de vreme ce toată lumea a procedat la fel, s-a dovedit că – indiferent ce se ascunde în spatele lui – acest gen de sancţiuni este în fond un lucru firesc.

VREMEA BUNĂ ŞI VESTEA REA

Fără nicio legătură cu iniţiativa domnilor Funar şi Ghişe de a obliga mass-media să prezinte în proporţii egale ştiri pozitive şi negative, televiziunile practică deja acest sistem, şi anume la rubrica cel mai puţin adecvată unei asemenea abordări – buletinul meteo. Din dorinţa de a-şi pune o amprentă personală asupra relatărior, prezentatorii ne vorbesc de fiecare dată despre “veştile bune”, sau “veştile rele” privitoare la timpul probabil.

Săptămâna trecută, de pildă, eram anunţaţi cu zâmbete pe buze că veştile sunt din ce în ce mai bune, temperaturile crescând de la o zi la alta. Asta, desigur, până în momentul când ANM a emis o avertizare cod galben de caniculă, astfel încât, deşi trendul era acelaşi, perspectiva s-a schimbat puţin; deodată, obişnuitul text “pentru mâine veştile sunt şi mai bune, vremea continuând să se încălzească” s-a transformat în “pentru mâine veştile nu sunt prea bune... vremea continuând să se încălzească”. Nu-i mai puţin adevărat că şi în aceste condiţii un băieţaş de pe la Realitatea s-a trezit să-şi încheie intervenţia cu urarea “vă doresc o zi însorită!”, având mai curând aspect de blestem. Care s-a şi împlinit!

Iarna, aceeaşi poveste. În funcţie de starea de spirit a prezentatorului şi de un alt elementul determinant – dacă respectivul are sau nu autoturism –, venirea ninsorilor este comentată cu bucurie sau cu disperare.

Asta îmi aminteşte cum, odinioară, Radio Vacanţa inventase buletinul meteo perfect, care nu putea da greş. El suna cam aşa: “vremea va fi frumoasă, cu cerul variabil mai mult noros, favorabil averselor de ploaie însoţite de descărcări electrice”.

DUŞMANUL DIN INTERIOR

Sătul probabil doar să emită sentenţios dacă nu de-a dreptul prostii, cel puţin platitudini, repetate papagaliceşte de câte 3-4 ori în cadrul fiecăreia din mult prea numeroasele emisiuni la care este invitat cu suspectă mărinimie în special de postul Realitatea TV, unul dintre principalii vectori de imagine (negativă) ai PNL, deputatul Ioan Ghişe, a simţit nevoia să iasă şi mai tare în evidenţă pentru a intra direct în galeria celor mai penibili politicieni români ai tuturor timpurilor, legându‑şi numele – dimpreună cu cel al altui personaj de legendă, Gheorghe Funar, care însă măcar are circumstanţa atenuantă că aşa e el, extravagant şi peremist – de un proiect de lege aberant, prin care radiourile şi televiziunile sunt obligate să prezinte în egală măsură subiecte “pozitive” şi “negative”.

Cu încă două-trei asemenea figuri caricaturale care să-i reprezinte (din fericire, deocamdată Relu Fenechiu şi Mihai Lupoi se pare că au fost traşi de urechi pe linie moartă), liberalii nici nu mai au nevoie de adversari ca să facă rahatul praf la următoarele alegeri!

SE POATE ŞI MAI RĂU!

În afară de imaginea proastă pe care o creează, îndepărtarea lui Ludovic Orban din fruntea organizaţiei PNL de Bucureşti ar putea avea şi un alt efect contrar celui scontat, liderii liberali dând cioara din mână pe vrabia de pe gard; sau, mai degrabă, invers...

La urma urmelor, domnul Orban a reuşit să obţină, “uninominal”, 12% din voturi (mai mult decât partidul în ansamblu!), iar singura certitudine în acest moment este că simpatizanţii săi nu pot fi decât dezamăgiţi de mazilirea favoritului şi prea puţin dispuşi să-l urmeze pe cel oarecum anunţat deja ca succesor, nu tocmai charismaticul ministru al Sănătăţii, Eugen Nicolăescu, a cărui nădejde e probabil să convingă o parte consistentă din restul de 88%, sau din cei aproape 70% care n-au mers la vot. Lucru cam greu de crezut că se va întâmpla. Mă tem că, în aceste condiţii, la alegerile din toamnă PNL va obţine în Bucureşti sub 10%!

UN SFERT ŞI-UN PIC

După ce sâmbătă am văzut, în sferturile de finală ale EURO 2008, două echipe, Olanda şi Rusia, dintre care una, din păcate, a trebuit să părăsească turneul, ieri am văzut alte două, Spania şi Italia, dintre care, tot din păcate, una a trebuit să meargă mai departe; partea bună e că a fost Spania, care măcar s-a străduit.

Italienii, în schimb, sunt o ruşine, iar presa din – cu adevărat! – “Cizmă” mai are şi tupeul să ia România peste... picior, vorbind, la vremea respectivă, despre eventuala noastră calificare din grupe ca despre o blasfemie la adresa fotbalului. Cu jucători de (zeci de) milioane de euro fiecare şi altminteri talentaţi, Italia a evoluat la fel de prost – apărându-se şi sperând în cine ştie ce miracol – ca noi, care măcar avem scuza că nu putem face altfel, din pricina valorii modeste a echipei. Mă bucur că am pierdut pariul!

O POSIBILĂ (DAR IMPROBABILĂ) SCUZĂ

Singura scuză a lui Călin Popescu Tăriceanu pentru scandalul declanşat în PNL, ca urmare a rezultatelor socotite slabe din Bucureşti, ar fi dorinţa de a menţine partidul în centrul atenţiei după alegeri, eclipsând dezbaterile polemice dintre PSD şi PD-L, în care fiecare îşi arogă victoria. De altfel, s-a demonstrat că social-democraţilor le-au priit de minune frământările prin care au trecut în ultima vreme, când presa a tot relatat despre conflictele între “aripile” Iliescu şi Geoană. În plus, scorurile mari ale PSD şi PD-L, precum şi echilibrul dintre cele două formaţiuni ar putea să polarizeze nu doar atenţia mass-media, ci şi opţiunile electoratului, care se ştie că preferă să voteze cu “învingătorii”; în ciuda rezultatului relativ bun la nivel naţional, PNL riscă să treacă totuşi drept un soi de a treia roată la bicicletă.

Altminteri, gestul premierului de a-l urechea public pe Ludovic Orban şi a-l ameninţa cu demiterea, fie pe linie de partid, fie chiar din Cabinet (!) este unul de-a dreptul stupid.

BECALI, MANELELE ŞI... INTELECTUALII

În vremurile de glorie ale manelelor – care nu sunt nici prea îndepărtate, nici tocmai apuse – la mai toate dezbaterile pe marginea subiectului apărea câte un cetăţean (de obicei Mădălin Voicu) care după ce deplângea pervertirea gusturilor muzicale ale românilor şi critica vehement expansiunea acestui gen subcultural etc., adăuga că totuşi maneaua are extraordinara calitate de a te face să nu poţi rămâne pe scaun când o auzi – de pildă la o nuntă. Nu în sensul că te-ai ridica şi ai fugi unde vezi cu ochii, numai să scapi dracului de ea, ci că te-ai apuca să dansezi cu frenezie pe ritmurile ei!

Aseară, într-o emisiune la Realitatea TV, Gigi Becali s-a referit la Ludovic Orban, numindu-l “chitarist şi alcoolist”, moment în care onorabilii analişti prezenţi în studio, în frunte cu Sorin Roşca Stănescu şi Iosif Boda, profitând de faptul că nu apăreau în imagine (dar se auzeau perfect) au izbucnit în râs, dimpreună cu moderatoarea Melania Medeleanu, care, ce-i drept, printre hohote, cu maximă deontologie, îi cerea castelanului din Pipera să-şi probeze “acuzaţiile” – cu referire, desigur, în special la cea de-a doua.

Iată cum, la fel ca şi “manelizarea”, “(im)becalizarea” este un fenomen pe care chiar mulţi dintre aceia care tună şi fulgeră împotriva lui, socotindu-l (pe bună dreptate) nociv şi reflectând o stare de confuzie a valorilor şi decădere a societăţii româneşti, nu doar că atunci când le vine la socoteală îl tolerează cu seninătate, dar îl şi legitimează, oferind totodată – involuntar – o explicaţie perfectă a ascensiunii sale: aşa cum în viziunea “criticilor” maneaua e ceva îngrozitor, dar numai bună pentru dans, şi Gigi Becali e un personaj grobian, dar teribil de amuzant! Semn că decăderea şi confuzia sunt de fapt mult mai profunde şi mai răspândite decât se vede cu ochiul liber...

OLANDA NE-A DAT, DAR NU NE-A BĂGAT ŞI-N TRAISTĂ, CI DOAR ÎN POARTĂ

Aseară, Olanda ne-a bătut de jenă. “Portocala mecanică” mi-a lăsat impresia unui mare jucător de tenis care, pentru a facilita victoria adversarului, mânuieşte racheta cu stânga deşi e dreptaci şi se rezumă la a returna corect mingile, aşa, de ochii lumii, fără însă a folosi procedee tehnice sofisticate şi lovituri puternice, cum ar fi făcut într-un meci decisiv; cu toate acestea, nu se poate împiedica să câştige, câtă vreme respectivul, respectuosul şi absolut neputinciosul adversar, trimite toate mingile în aut sau în fileu.

Cele două goluri au venit natural, la capătul unui joc în care, oricâtă bunăvoinţă ar fi avut, olandezii nu se puteau face totuşi de râsul Europei marcându-şi vreun autogol la o repunere din colţul careului de 6 metri. Dacă am fi atacat cât de cât, fundaşii lor ar fi putut mima şi ei o gafă, un luft, acolo, ar fi putut lăsa de înţeles că stopul incorect al lui Marius/Daniel Niculae e o preluare subtilă prin care a păcălit trei adversari deodată, iar portarul s-ar fi prefăcut surprins de o execuţie tehnică de mare rafinament, perfect camuflată sub forma unui şut anemic, nimerit întâmplător pe spaţiul porţii. Cu 11 jucători în propria jumătate de teren timp de 90 de minute este însă imposibil să marchezi unde trebuie.

La sfârşitul partidei, Piţurcă a mărturisit că planul său tactic s-a năruit în momentul primirii primului gol. El socotise că, graţie unui joc magistral în defensivă, în minutul 80 va fi încă 0-0, după care brusc urma să ne năpustim furibund asupra redutei olandeze pentru a-i răpune! Presupun că planul de rezervă era ca la 0-1 să limităm proporţiile scorului. Ceea ce în parte ne-a şi reuşit, vina ratării calificării aparţinându-le în exclusivitate italienilor, care n-au respectat indicaţiile telepatice ale antrenorului nostru şi au marcat în meciul cu Franţa; de două ori.


P.S. Când Mutu a ratat lovitura de la 11 metri împotriva Italiei, am pronosticat că aceasta va fi noua campioană europeană. Îmi menţin pariul.

UNDE-S MULŢI...

După tragerea la sorţi a grupelor EURO 2008, era greu de crezut că înaintea ultimului meci – cel de diseară – vom avea emoţiile unei posibile calificări în sferturile de finală. Iată însă că le avem! Un mare merit pentru această situaţie fericită le revine, fără îndoială, suporterilor naţionalei prezenţi în Elveţia. Sprijinul “celui de-al doisprezecelea jucător” nu constă doar în încurajările de pe stadioane, ci şi în efectul psihologic asupra arbitrilor, care trebuie să recunoaştem că, mai ales la partida cu Italia, ne-au fost dacă nu aliaţi de nădejde, cel puţin mai favorabili decât pe vremea când galeria noastră era compusă din doi funcţionari de la ambasadă cu un steag decolorat; e limpede că acum, când pentru o decizie împotriva tricolorilor riscă să fie fluieraţi şi huiduiţi de câteva mii de fani, au o cu totul altă atitudine.

În plus, nu se mai pune nici problema ca în urma unei calificări a României în fazele superioare ale competiţiei organizatorii să rămână cu tribunele goale şi încasări jalnice, lucru care odinioară îi făcea să se roage pentru eliminarea noastră cât mai grabnică. Să sperăm că şi echipa îşi va face în continuare partea ei de treabă.

CULMEA ÎNFRÂNGERII

În condiţiile în care legea nu are nicio prevedere pentru cazul în care unul, sau, de ce nu?, chiar ambii candidaţi rămaşi în turul doi decedează în ziua scrutinului, iar în România votul negativ, “alegerea răului mai mic” este o practică obişnuită, decizia BEC de a se continua procesul electoral în comuna Voineşti din judeţul Iaşi, în ciuda faptului că reprezentantul PSD, Neculai Ivaşcu, a încetat din viaţă, mi se pare cât se poate de firească. În fond, doar aşa s-a putut demonstra limpede că “supravieţuitorul” nu a câştigat, neobţinând jumătate plus unu din voturi (răposatul întrunind mai multe sufragii!), astfel încât ar fi incorect să fie declarat învingător... prin abandon. Probabil că votul ar trebui reluat de la capăt sub formă de alegeri anticipate!

LA DERUTĂ

Ca şi cum n-ar fi de ajuns că prin toate magazinele noastre produsele au preţuri “psihologice”, orice lucru care costă 2000 de lei trebuind să pară în mintea cumpărătorului neatent că e doar o mie şi ceva de lei, respectiv 1999 şi 90 de bănuţi, odată cu începerea Campionatului European de fotbal au apărut şi promoţiile la derută. De pildă, un mare magazin de aparate electronice şi electrocasnice se angajează să returneze clienţilor banii pe televizoarele achiziţionate, “dacă România trece de semifinalele EURO 2008”.

Deoarece semifinalele par, aşa, mai numeroase, şi mai la-ndemâna oricui, s-a evitat formularea limpede prin care cumpărătorul să înţeleagă din prima că, pentru a beneficia de o asemenea pleaşcă, tricolorii ar trebui să ajungă, de fapt, de-a dreptul în finala turneului! Pentru accederea României într-o semifinală, dar pe care să o piardă, proaspătul posesor de televizor n-ar rămâne decât cu o satisfacţie platonică, de simplu microbist.

“DEZERTĂRI” ŞI CONSPIRAŢII

După ce ieri Sorin Oprescu a lansat acuzaţia că ar exista o înţelegere ocultă între contracandidatul său la Primăria Capitalei, pedelistul Vasile Blaga, şi şeful de campanie al PSD, Miron Mitrea, o seamă de fruntaşi ai PD-L au sărit să o dezmintă, explicând că aşa ceva este de neconceput şi că de fapt adevăratul “blat” are loc chiar între pretinsul independent Oprescu şi PSD-ul pe care nu l-ar fi părăsit decât de ochii lumii şi vremelnic.

Desigur, teoria pedeliştilor pare mult mai plauzibilă, numai că, în încercarea de a-şi discredita adversarul şi a sublinia, pe de altă parte, sprijinul cvasiunanim de care se bucură propriul candidat, ca dovadă a competenţei sale, domniile lor simt de fiecare dată nevoia să adauge că acesta din urmă a reuşit să-i convingă chiar şi pe unii pesedişti marcanţi, precum Marian Vanghelie sau Cristian Diaconescu, să-i întoarcă spatele fostului coleg de partid, iar pe primarul reales al sectorului 2, Neculai Onţanu (tot PSD), să se declare de-a dreptul fan al lui Blaga, “dezertări” care par să confirme mai curând teoria conspiraţionistă a lui Oprescu!

0-0=1

Cu ani în urmă, bulgarii introduseseră în campionatul lor intern un amendament la regulamentul de fotbal, conform căruia la scorul de 0-0 niciuna dintre echipe nu lua vreun punct. După un meci precum cel dintre noi şi francezi, îmi dau seama că nu era deloc o idee rea.

Altminteri, ceea ce s-a întâmplat aseară este un melanj de părţi bune şi proaste. Partea bună este că am obţinut un punct într-o grupă infernală. Partea proastă este că, la cum am evoluat, nu prea văd cum vom da măcar un gol la acest turneu. Partea bună este că am jucat de la egal la egal cu vicecampioana mondială. Partea proastă este că, după toate aparenţele, am întâlnit cealaltă echipă din grupă care nu se va califica. Partea bună este că grupa României a oferit cel mai frumos joc de până acum de la EURO 2008. Partea proastă este că l-a oferit şi pe cel mai urât: al nostru.

UN TURNEU CAM DILUAT

Ca simplu cetăţean telespectator, încep să regret vremurile în care la turneele finale de Campionat European se calificau doar 8 reprezentative, în loc de 16. Când într-un meci, la scorul de 1-0 sau 2-0, ambele echipe evoluează ca şi cum ar fi mulţumite de rezultat, pentru că una vrea dar nu poate, iar cealaltă poate dar nu (mai) vrea, e limpede că avem de-a face cu o competiţie diluată.

Cu excepţia Angliei, toate naţionalele de valoare sunt prezente la EURO 2008 (iar majoritatea se află în grupa noastră!). În schimb, există prea mulţi figuranţi, în frunte cu formaţiile-gazdă, Austria şi Elveţia, care nu doar că s-au calificat automat, dar au mai fost desemnate şi capi de serie, ceea ce a făcut posibilă anomalia unei grupe cu Olanda, Franţa şi Italia, din care cel puţin una va rata faza superioară, unde vor ajunge poate Turcia, Polonia, Rusia sau Suedia. Aştept cu îngrijorare momentul în care turneul final va fi organizat de trei ţări (şi mai) mici, de pildă San Marino, Luxemburg şi Liechtenstein (chit că nu-s vecine), desigur calificate din oficiu şi puse capi de serie.

NOI, EI, ALŢII...

Scandalul videoclipului cu cocalari burtoşi şi spânzuraţi cu lanţuri de aur, care ar simboliza România la EURO 2008, îmi aminteşte de vâlva stârnită la Campionatul Mondial din 1994, când francezii vorbeau despre tricolorii noştri ca despre un taraf de ţigani. La fel ca şi atunci, n-am înţeles de ce trebuie să ne simţim jigniţi şi complexaţi, câtă vreme ironiile vin tocmai din partea unor cetăţeni ale căror formaţii reprezentative sunt alcătuite pe jumătate din jucători negri de culoare! Cum ar veni, râde ciob de oală spartă, când “Cocoşul Galic” aduce mai mult a cioară. Evident că bronzaţii lor nu sunt cu nimic mai buni decât ai noştri, cum nici unii nici alţii nu sunt cu nimic mai răi decât oricare arian blond cu ochi albaştri.

Cât priveşte filmul cu maşinuţa galbenă (un fel de Lăstun) care abia atinsă cu portiera “simulează”, dându-se peste cap ca lovită de tanc, mi se pare numai uşor nedrept şi realizat ca urmare a unei confuzii între noi şi portughezi. Urmăriţi meciurile acestora din urmă şi veţi înţelege la ce mă refer...

FIECARE CU ARITMETICA LUI

La fel ca şi anul trecut, după alegerile europarlamentare, PSD, PNL şi PD-L se declară deopotrivă pe deplin mulţumite de rezultatele scrutinului de duminică, fiecare făcându-şi socotelile după propriile reguli – dovadă a unei capacităţi de manipulare a opiniei publice ieşite din comun.

Un exemplu grăitor este acela al democrat-liberalilor, în frunte cu Traian Băsescu, care atunci când se referă la cursa pentru Primăria Capitalei menţionează de fiecare dată că Vasile Blaga a obţinut aproape 30% urcând de la 9%, în timp ce Sorin Oprescu, tot cu 30%, a coborât de la 52%, reperul fiind atât de controversatele sondaje de opinie. Când vine însă vorba de rezultatul partidului la nivel naţional, comparaţia se face numai cu alegerile din 2004 sau chiar 2000, nicidecum cu aceleaşi sondaje, care îi creditau cu cifre ameţitoare, invocate până acum în toate discuţiile drept dovadă peremptorie că PD-L va guverna în curând ţara de unul singur!

BA SE POATE!

După ce ne-a explicat că poporul nu poate greşi atunci când votează masiv în favoarea unor personaje politice criticate de presă, de la Emil Boc la foştii şi actualii baroni locali (care, având în vedere fondurile tot mai mari de care vor dispune şi din care oricât ar fura tot le-ar rămâne suficient ca să mai asfalteze şi câte o stradă pe ici pe colo, probabil că nu vor mai fi clintiţi din funcţii pe durata vieţii), Traian Băsescu a recunoscut, cu autoritatea sa de fost primar al Capitalei, că Ludovic Orban, eliminat din cursă, a avut o campanie foarte bună şi profesionistă, lucru subliniat şi de majoritatea analiştilor şi chiar a contracandidaţilor săi, dar care conduce la o concluzie exact opusă: poporul se poate totuşi înşela!

Cum mărturisirea tardivă a preşedintelui nu-i mai poate fi de niciun folos liderului liberal, preferat de numai vreo 12% din bucureşteni, sper măcar să-i atragă primului oprobriul tuturor celorlalţi alegători care, iată, sunt muştruluiţi în mod voalat pentru că au optat pentru candidaţi mai puţin competenţi!

O TEMĂ FALSĂ

Nu cred că strategia lui Vasile Blaga de a-l identifica pe Sorin Oprescu, via Ion Iliescu, cu mineriada din 1990 are mari sorţi de izbândă. Dincolo de faptul că o mulţime dintre liderii PD-L de astăzi (inclusiv Adriean Videanu, despre care, până a se readuce subiectul pe tapet, eu personal trăiam cu impresia că a intrat în PD mai târziu!) erau ei înşişi (şi) pe vremea aceea fruntaşi FSN şi deci “complici” ai lui Ion Iliescu mult mai implicaţi decât Sorin Oprescu, care încă nu devenise membru de partid, părerea mea este că cel puţin jumătate dintre bucureştenii – oricum nu foarte numeroşi, chiar în comparaţie cu aceia care aplaudau de pe margine, să ne amintim! – dacă nu agresaţi fizic de-a dreptul, măcar oripilaţi de vizita minerilor, sunt astăzi pe alte meleaguri, în locul lor stabilindu-se în Capitală, de-a lungul ultimilor 18 ani, valuri de oameni din provincie, care e foarte probabil ca la data aceea să se fi numărat printre cei 85% din votanţii aceluiaşi Ion Iliescu.

“V-AM SPUS EU!”

Una dintre cele mai absurde teorii în legătură cu absenteismul, emisă de unii şi alţii, este că cetăţenii care nu participă la vot nu vor avea ulterior dreptul moral de a se plânge şi a critica nerealizările aleşilor!

Cu alte cuvinte, dacă cineva îşi dă seama de la bun început că toţi candidaţii sunt o apă şi un pământ, că nu fac două parale şi nu merită nici măcar efortul de a pune o ştampilă pe un petic de hârtie pentru ei, în clipa în care încep să se lămurească şi cei care au votat cum stau lucrurile, îşi pierde subit căderea de a rosti, nu cu satisfacţie, ci mai degrabă chiar cu amărăciune: “v-am spus eu!”.

PRONOSTICURI ALEGERILE LOCALE BUCUREŞTI

Prezenţa la vot 36%

PRIMAR GENERAL

Sorin Oprescu 27%
Vasile Blaga 24%
Ludovic Orban 16%
Cristian Diaconescu 14%
Cozmin Guşă 4,5%
Codrin Ştefănescu 3%
Aurelian Pavelescu 2,8%

CONSILIU GENERAL

PD-L 32%
PSD 26%
PNL 17%
PNG 6%
PIN 4%
PRM 4%
PC 3%
PNŢ-CD 2,5%

IMPOSIBILA SCHIMBARE

După o lună de campanie electorală, nu doar plicticoasă, ci de-a dreptul sâcâitoare, enervantă, am înţeles şi eu ce ar fi trebuit să înţeleg de la bun început: indiferent cum vor vota, bucureştenii vor “opta” pentru continuitate. În cel mai fericit caz, vor realiza un fel de rotaţie a cadrelor, înlocuind într-un sector un primar PSD cu unul PD-L sau PNL şi aşa mai departe, ceea ce oricum ar fi preferabil decât să păstreze intacte mafiile – imobiliare în special – constituite sau consolidate în ultimii patru ani. Iar dacă unul dintre cele trei partide importante (restul fiind şi mai rele!) va ieşi biruitor pe linie, cel puţin într-un sector lucrurile vor rămâne absolut neschimbate!

O MERITAU!

Ca şi în cazul lui Cristian Boureanu, proaspăt client al DNA-ului, ceea ce i se întâmplă lui Gheorghe Flutur, filmat în plină campanie electorală împărţind în stânga şi mai ales în dreapta bancnote de 10 lei, alături de un alt coleg de partid, îmi provoacă o oarecare satisfacţie răutăcioasă. Ambii fruntaşi ai PD-L au pozat de-a lungul timpului în îngeri rătăciţi prin iadul clasei politice autohtone, populat de diavoli corupţi şi ticăloşi, a căror vinovăţie însă nu era susţinută decât cu probe uneori chiar mai firave decât cele aduse acum împotriva lor înşişi.

Habar n-am dacă cei doi au greşit într-adevăr cu ceva. Dacă da, cu atât mai bine că faptele lor au ieşit la iveală. Dacă nu, măcar să vadă şi ei ce înseamnă să fie victimele unor îndârjite campanii mediatice, duse poate împotriva unor nevinovaţi.

PARCUL CA LOC VIRAN

Iată că nici măcar primarul-model (?!) Liviu Negoiţă nu este mai presus de suspiciuni, după ce presa a relatat cum o bucată de parc din sectorul 3 va fi îngropată sub un cartier de blocuri. În funcţie de toanele pe care le are de la o emisiune la alta, sau chiar în cadrul aceleiaşi, domnia sa fie neagă informaţia cu vehemenţă, fie se justifică, zugrăvindu-se ca un apărător al proprietăţii private şi al retrocedărilor.

Ce nu înţeleg eu însă, este cum de un fost proprietar pe al cărui teren s-a construit în anii comunismului un bloc se poate mulţumi cu o despăgubire sau cu un teren în altă parte, în schimb, dacă acolo se află un parc, primeşte parcela în natură, ca şi când ar fi loc viran!

BARONI LOCALI DE PAIE

Zilele trecute, o doamnă de la PD-L, analizând declaraţiile unor adversari politici, ajungea la concluzia că sunt cu toţii confuzi, deşi îndeobşte în astfel de situaţii tocmai cel aflat în minoritate îşi poate pune întrebarea dacă nu cumva i s-a făcut ora de culcare.

Apoi, probabil pentru a-şi demonstra propria-i coerenţă în gândire, s-a apucat să explice cât de grozav este faptul că preşedinţii Consiliilor Judeţene vor fi aleşi prin vot uninominal, astfel nemaifiind practic numiţi în urma jocurilor de culise ale unor majorităţi dubioase care totuşi se vor putea constitui, iar de-acum vor putea fi chiar ostile unui preşedinte ales individual, dar care nu are cum să mai devină un baron local pentru că, în fond, oricum nu are nicio putere, consilierii fiind aceia care iau deciziile. Foarte limpede!

CU PRIETENI... FĂRĂ PRIETENI...

Una peste alta, locul 20 din 43 de participante la Eurovision nici nu e chiar atât de rău! Cu puţin ghinion am fi putut nimeri, de pildă, în a doua semifinală – mult mai valoroasă – din care probabil că nici n-am fi ieşit.

Mulţi sunt supăraţi că n-avem şi noi (destui) prieteni ca să ajungem mai sus, uitând nu doar că fără Spania şi Moldova n-am fi căpătat nici jumătate din cele 45 de puncte, ci şi că atunci când ne-am prezentat cu adevărat onorabil au venit voturi din toate părţile. Plus că în ultimii ani au mai câştigat şi Grecia şi Turcia...

Învingătoarea de sâmbătă, Rusia, este într-adevăr avantajată de actualul sistem de vot, dar, la urma urmelor, cu toţi vecinii săi binevoitori, chiar dacă ar primi punctajul maxim de fiecare dată de la ei, n-ar strânge mai mult de 100 de puncte (pe calculate!), cu care s-ar situa abia pe la jumătatea clasamentului. Mai e nevoie şi de altceva...

DESPRE BALIVERNE

Afirmaţia făcută de oricare pesedist, nu doar de acela pe care l-am văzut eu într-o zi la televizor şi al cărui nume l-aş fi uitat chiar dacă l-aş fi auzit sau reţinut în prima clipă, sau măcar aş fi încercat să-l uit, dar nici n-a fost nevoie, pentru că nu i-am dat nicio importanţă de la bun început, şi de oricine alcineva, fie el pesedist sau orice altceva, inclusiv marţian, că românii fac împrumuturi la bănci doar pentru a-şi plăti factura la întreţinere, nu poate fi decât o exagerare de proporţii apocaliptice, ca să nu spun minciună gogonată de campanie electorală, sau prostie curată, nu ştiu dacă din mai multe motive demonstrabile cu cifre şi grafice savante şi rapoarte ale Institutului Naţional de Statistică sau ale altora de acest gen, privitoare la nivelul de trai, dar cu siguranţă din acela cât se poate de simplu că – abstracţie făcând chiar de faptul că în principiu oricine are un venit atât de mic primeşte tocmai pentru aşa ceva ajutoare de la Stat (fiindcă niciodată nu ştii câtă bază poţi pune pe orice vine sau mai curând ar trebui să vină de la El) – nicio bancă, cel puţin din ţara asta, nu va acorda un împrumut cuiva cu un asemenea venit, şi tot ce ar putea spera să capete în baza lui ar fi poate un credit doar cu buletinul pentru vreun televizor, aragaz sau frigider care nu ar face decât să-i umfle eventual şi facturile la energie electrică şi gaze, iar dacă totuşi i-ar acorda ar fi unul care să-i ajungă cel mult pentru câteva luni în care deficitul beneficiarului – dacă-l mai poţi numi astfel! – ar creşte, sau mai bine spus s-ar adânci, în progresie aproape geometrică. Plus dobânda.

O MANEVRĂ STRĂVEZIE

Nu e niciun mister: apariţiile insistente ale lui Traian Băsescu la Realitatea TV din ultimele zile, vorbind despre politicieni dubioşi care-i fac vizite acasă pentru a-l determina să le rezolve problemele cu Justiţia, dar mai ales despre suspendarea şi referendumul de anul trecut, au avut drept scop reîmprospătarea memoriei simpatizanţilor domniei sale de odinioară, care se pare că au cam dat uitării episodul bileţelului şi emoţiile luptelor cu cei 322 de parlamentari “ticăloşiţi”, îndreptându-şi acum opţiunile electorale către alţi candidaţi decât aceia sprijiniţi de şeful statului.

Mai greu de înţeles este cum mulţi dintre adversarii săi tot nu se pot abţine să-i dea replici virulente şi să-şi justifice poziţiile de la vremea respectivă cu vechile argumente (chiar dacă sunt corecte), cântându-i astfel în strună, cu riscul de a-şi ostiliza iarăşi electoratul încă ezitant în a-şi abandona definitiv fostul idol.

UBICUITATE ELECTORALĂ

Candidata din partea PNL la Primăria sectorului 3, Theodora Bertzi a descoperit soluţia miraculoasă pentru o expunere mediatică de excepţie, foarte utilă în orice campanie electorală: ubicuitatea! Aseară, domnia sa participa simultan la două talk-show-uri transmise... în direct, cea realizată de Gabriela Vrânceanu-Firea la Antena 3 şi “Cauză şi efect” de pe N 24, fără să fie vorba despre un duplex. Pentru a nu exista niciun dubiu în privinţa supranaturalei performanţe, până şi vestimentaţia sa era identică, un taior alb pe sub care se zărea din când în când o bustieră neagră, iar cel puţin pe imaginea de la N 24 stătea scris limpede, în dreapta sus, cu litere albe într-un chenar roşu, cuvântul “direct”!

Folosind, şi – de ce nu? – extinzând acest model în “complicitate” cu cât mai multe televiziuni, un candidat nu are cum să piardă alegerile, odată rezolvată şi problema bătăliei cu ratingurile posturilor teoretic concurente pe aceleaşi intervale orare.

“CALCULELELE” INSOMAR

Conform unui sondaj de opinie realizat telefonic de INSOMAR, şi făcut public în emisiunea Realitatea zilei, al cărei moderator, Răzvan Dumitrescu, promitea solemn în urmă cu puţin timp că nu va mai face public niciun sondaj de opinie, Sorin Oprescu conduce în cursa pentru Primăria Capitalei cu 39%.

Asemenea lui Horaţiu Mălăele, care într-o cunoscută scenetă făcea tot felul de “calculele”, mă întreb şi eu: 39 ce? Sau, mai precis, 39% din ce? Din cei 52% dintre repondenţi decişi să meargă la vot (şi din care vor ajunge, efectiv, fix... o parte), din cei 52% +17% care se declarau aproape siguri că se vor duce, sau din toţi cei intervievaţi, inclusiv cei 9% hotărâţi să stea acasă şi 20% aproape siguri că vor sta?

Pe de altă parte, e adevărat, indiferent din “ce” este acest 39%, tot din acelaşi “ce” Vasile Blaga are doar 24%, Ludovic Orban 12%, iar Cristian Diaconescu 11%, aşa că, una peste alta, sondajul poate fi luat în seamă.

MI-AU DESCHIS OCHII!

Comemorarea referendumului în urma căruia anul trecut, pe 19 mai, Traian Băsescu a fost din păcate reconfirmat în funcţia de Preşedinte s-a făcut ieri printr-o zi a porţilor deschise la Palatul Cotroceni. Comentând subiectul, într-o dispută pe cât de caraghioasă pe atât de absurdă, jurnalistul Emil Hurezeanu susţinea că toţi cei vreo 20.000 de vizitatori sunt simpatizanţi ai domnului Băsescu, în timp ce confratele său Cornel Nistorescu supralicita, convins că erau de-a dreptul membri PD-L, aduşi în mod organizat!

Cum personal nu mă aflu în niciuna dintre categoriile pomenite de dânşii, acesta este probabil motivul real pentru care, deşi mi-aş fi dorit, n-am reuşit să ajung acolo. Iniţial crezusem că am fost doar ocupat cu altceva...

SCENARIU CU BLAT

Întrebaţi despre întâlnirea lor de taină, de pe la sfârşitul lunii martie, Cristian Diaconescu şi Vasile Blaga s-au străduit să-i minimalizeze importanţa, explicând că ea a avut loc înainte ca oricare dintre ei să fi devenit candidat la Primăria Capitalei din partea respectivelor partide, PSD şi PD-L. Pe undeva însă, tocmai acest element este cel mai bizar, dacă ne gândim că la vremea aceea favoriţii erau încă Marian Vanghelie şi Sorin Oprescu pe de-o parte, şi Liviu Negoiţă pe de alta, pentru ca la scurt timp să asistăm la dubla surpriză de a-i vedea lansaţi în competiţie fix pe cei doi protagonişti ai întâlnirii!

Ţinând cont şi de oarecum sibilinicele acuzaţii de blat ale lui Traian Băsescu, poate că n-ar fi chiar de mirare ca, în cazul în care în turul doi ar ajunge Sorin Oprescu şi unul dintre candidaţii PSD sau PD-L, partidul rămas pe dinafară să-l susţină pe reprezentantul celuilalt, în detrimentul “independentului”, nu neapărat dintr-o solidaritate de clasă politică, ci pentru că un proaspăt ales primar, cu o structură solidă şi un număr de consilieri municipali în spate, are ceva de oferit fostului rival, cum ar fi o funcţie de viceprimar şi chiar o majoritate în Consiliu (preambul pentru alegerile generale din toamnă?), lucruri de care lupul singuratic Sorin Oprescu nu ar dispune. Plus că acesta din urmă este susţinut de aripa din PSD cea mai ostilă liberal-democraţilor şi mai “nereformată” în viziunea lor, iar de partea cealaltă, oamenii lui Geoană, prinşi rău la înghesuială în cazul victoriei lui Oprescu, l-ar putea prefera şi ei pe Blaga.

MAI BINE TELEVIZAT DECÂT INDIGNAT

La moartea Monicăi Lovinescu, Răzvan Dumitrescu a realizat o ediţie omagială a emisiunii Realitatea Zilei, unde printre invitaţi s-a numărat şi Gabriel Liiceanu. Fatalitatea a făcut însă ca în acelaşi timp să se judece recursul lui Sorin Oprescu la contestaţia candidaturii sale pentru Primăria Capitalei, astfel încât la un moment dat emisiunea a fost întreruptă cu o transmisiune în direct, spre neţărmurita indignare a domnului Liiceanu, tulburat din jelania sa de înaltă ţinută intelectuală cu un subiect atât de meschin. Desigur, nefiind la TVR Cultural, ci la un post de ştiri şi comercial, ar fi fost oricum oprit mai devreme sau mai târziu de un calup publicitar alcătuit poate din lucruri cel puţin la fel de mundane, precum nişte reclame la prezervative sau tampoane, lucru de care domnia sa ar fi trebuit să fie conştient de la bun început.

Cert este că, deşi nu a plecat instantaneu din platou, cum părea tentat, a declarat că nu se va mai duce vreodată la televiziunea cu pricina. Şi nici că s-a mai dus... până ieri, nici trei săptămâni mai târziu, când n-a putut rezista ispitei de a-şi prezenta versiunea actualizată a “Apelului către lichele”! Apropo de interesele personale versus principii...

PREMISE ANTAGONICE, ACEEAŞI “CONCLUZIE”!

În majoritatea talk-show-urilor de pe la noi, analiştii (în special cei economici) pornesc de la o concluzie, pe care se străduiesc apoi să o demonstreze cu orice preţ. Invariabil, această concluzie este: autorităţile, în frunte cu Guvernul, sunt incompetente şi ne mint.

În urmă cu câteva zile, se discuta despre prognozele privind creşterea salariilor în 2008, făcute, pe de-o parte, de Comisia Europeană, iar pe de alta, de Institutul Naţional de Statistică. În timp ce prima estima o creştere de 10%, celălalt se dovedea mult mai “generos”, vorbind despre 15%. Bineînţeles că cifra corectă se prezuma a fi cea de la Bruxelles, autorităţile autohtone având tot interesul să o umfle pe a lor, deoarece fiind campanie electorală etc., Guvernul vrea să pară mai capabil decât este. Logic.

Numai că, după câteva minute, experţii în economie din studio, uitându-se mai atent pe hârţoage, au observat că de fapt Institutul Naţional de Statistică susţinea că vom avea o creştere reală de doar 7% şi nu de 15 (care includea şi rata inflaţiei), aşadar o prognoză chiar mai pesimistă decât cea a europenilor. Noua concluzie? Aceeaşi: Guvernul tot minte, având, de astă dată, interesul să raporteze valori mai mici ale salariilor, pentru a da – din cauza lipsei de fonduri – şi pensii diminuate, ştiut fiind că acestea din urmă sunt corelate cu primele. Evident, la fel de logic!

ERATĂ LA UN INTERVIU

Ieşirea lui Traian Băsescu de duminică, din cârciumă (în) direct la Realitatea TV, a reprezentat de fapt o recunoaştere a gafelor făcute cu câteva zile mai devreme în interviul pentru Radio România Actualităţi.

În primul rând, cum presa interpretase spusele domniei sale despre blaturi ca fiind un atac la adresa candidatului PD-L, Vasile Blaga, cu care n-ar avea tocmai o relaţie cordială, a încercat să spulbere suspiciunile, afişându-se amical în public cu acesta. Apoi, fiindcă tot atunci declarase că ar vota un tânăr, iar lumea se dusese cu gândul la Cozmin Guşă sau Aurelian Pavelescu, fix pe cei doi a căşunat cu mai multă îndârjire, ca să fie limpede că nu la ei s-a referit (i-a scăpat însă Codrin Ştefănescu!).

Preşedintele pare a fi în mare derută dacă a început să aibă nevoie de câte o erată după fiecare interviu.

ROMÂNII, CÂINII ŞI O SPANIOLOAICĂ PROASTĂ

Proprietara magazinului din Spania care a afişat la intrare un panou prin care se interzicea accesul câinilor şi al românilor şi-a justificat gestul declarând că în ultima vreme i s-au furat bunuri în valoare de 3000 de euro, fără să priceapă însă cum s-a acţionat.

Deduc de aici că or fi românii hoţi, dar cel puţin sunt mult mai dibaci decât doamna cu pricina, care de altfel nu e prea sigură de inteligenţa sa nici măcar în raporturile cu câinii, aflaţi – iată – şi ei pe lista de suspecţi!

ŞPAGA BUNĂ ŞI ŞPAGA REA

Am auzit multă lume spunând – în legătură cu ceea ce i se întâmplă zilele acestea lui Gigi Becali – că DNA nu are de fapt de ce să-l acuze, câtă vreme patronul Stelei ar fi încercat să dea bani unei formaţii pentru a-şi face practic datoria, obţinând un rezultat bun, şi nu pentru a ceda meciul. Numai că, din câte ştiu, tot la capitolul şpagă, mită sau foloase necuvenite se încadrează şi oferirea unor stimulente materiale unui chirurg pentru a face o operaţie sau unui funcţionar dintr-o primărie pentru a acorda o autorizaţie de construcţie; adică tot pentru a-şi face datoria, dar mai conştiincios sau cu mai multă promptitudine.

Într-unul din campionatele trecute, acelaşi Gigi Becali era suspectat că a dat bani unei echipe care întâlnea o contracandidată a Stelei la titlu. Întâmplarea făcea însă că aceeaşi echipă, câteva etape mai târziu, urma să joace şi cu Steaua, nefiind deci deloc sigur că în preţul tranzacţiei iniţiale – socotită de unii drept legitimă! – nu intra şi obligativitatea cedării punctelor din partida directă. Iată de ce astfel de practici ar trebui interzise cu desăvârşire, şi nu doar de regulamentele interne ale FRF.

UN “BLAT” LOGIC

Atitudinea mai puţin combativă a celor patru principali candidaţi la Primăria Capitalei – care l-a făcut pe Traian Băsescu să evoce ideea de “blat” – ar putea avea o explicaţie cât se poate de logică, putând servi oricăruia dintre ei drept strategie de campanie. Cum profilurile lor personale sunt oarecum asemănătoare, iar bucureştenii par destul de derutaţi, prinşi între tendinţa tradiţională de “a vota cu dreapta” şi realitatea crudă că acestă dreaptă a condus oraşul în ultimii ani cu rezultate deloc fericite, fiecare este procupat mai degrabă să nu-şi ostilizeze potenţialii alegători ai celorlalţi contracandidaţi, prin atacuri virulente, sperând că graţie unei campanii pozitive, “bazată pe proiecte” etc., îi poate convinge să treacă de partea lui, dimpreună cu o parte cât mai consistentă din electoratul încă nehotărât.

Eu însumi mă surprind uneori spunându-mi, de pildă, că domnul Diaconescu n-ar fi o soluţie tocmai rea, deşi până la înscrierea sa în cursă nici prin gând nu mi-a trecut că aş putea vota vreodată un candidat de stânga. E însă suficient să-l aud vorbind despre “nenorocirile aduse în ţară de puterea de dreapta”, pentru a-mi aduce brusc aminte că la urma urmelor e un pesedist cu acte în regulă, şi a-l tăia de pe lista cu opţiuni, oricât de simpatic mi-ar fi altminteri.

SST!

Ultima ieşire la rampă a lui Traian Băsescu a stârnit, ca de obicei, un val de replici din partea tuturor adversarilor săi, vizaţi sau nu în mod direct de declaraţiile de la Radio România Actualităţi. E de neînţeles cum, după trei ani şi mai bine de când joacă această piesă, şeful statului se bucură de acelaşi succes, reuşind să-i prindă în capcană pe limbuţii noştri politicieni, mereu gata să turuie împotriva lui pe orice post dispus să le acorde câteva minute de emisie, când singura replică adecvată şi cu adevărat eficientă pentru a-l reduce în cele din urmă la tăcere ar fi aceasta:

AGENTUL DE CIRCULAŢIE... ÎNTRE BIROURI

Am auzit la radio o ştire conform cărei ieri, deoarece bucureştenii s-au întors din vacanţa de Paşte şi 1 Mai, Poliţia Rutieră a scos în stradă nu ştiu câte echipaje în plus pentru dirijarea traficului (că doar de-aia e “rutieră”). Astăzi în schimb, deşi bucureştenii n-au intrat în nicio altă vacanţă, numărul poliţiştilor a revenit la... normal, lucru de care m-am putut convinge pe pielea mea; aceeaşi intersecţie, nesemaforizată, în care ieri se circula cât de cât bine cu ajutorul unui agent, acum era blocată, agentul lipsind cu desăvârşire.

Întrebarea pe care mi-o pun este ce sarcină de serviciu o fi primit azi respectivul poliţist? Probabil că plimbă nişte hârtii de la un birou la altul!

DEZAMĂGIREA (LUI) DIACONESCU

La auzul sentinţei definitive prin care Justiţia îi îngăduia lui Sorin Oprescu să candideze pentru Primăria Capitalei, Cristian Diaconescu, aflat în transmisiune directă în cadrul unei emisiuni televizate, numai că nu a izbucnit în lacrimi de ciudă, ameninţând chiar că va propune partidului să-şi ia jucăriile electorale şi să renunţe la propria-i candidatură.

Aşadar, conştient că Oprescu îi va sufla o bună parte din voturi – ceea ce înseamnă, logic, şi că putea strânge destule semnături pentru a se înscrie în cursă! – domnul Diaconescu a mizat mult pe chiţibuşurile formale care să-l scape de un adversar periculos. Urât din partea sa!

PAŞTE FERICIT!

ŞACALII TINERI

Invalidarea candidaturii lui Sorin Oprescu la Primăria Capitalei de către judecătorii BEM îi asigură fostului pesedist o foarte bună temă de campanie electorală – desigur, în cazul în care contestaţia domniei sale va avea succes şi se va putea înscrie până la urmă în cursă. O adevărată mană cerească, având în vedere că deocamdată nu l-am auzit emanând ca proiecte de prezumtiv viitor primar decât banalităţi de genul “voi face din Bucureşti o adevărată capitală europeană”. De altfel, singurii competitori cu un discurs coerent, care să demonstreze că ştiu la ce se înhamă sunt, după părerea mea, Vasile Blaga şi Ludovic Orban. Toţi ceilalţi, inclusiv Cristian Diaconescu, vorbesc asemenea oricărui cetăţean de pe stradă, care şi-ar dori să fie bine în loc să fie rău, fără a propune însă şi metode concrete pentru îndeplinirea acestui nobil deziderat. E adevărat totuşi că, în mod oficial, campania electorală încă nu a început.

Am mai remarcat însă ceva. După ce, din cauza agitaţiei de pe scena politică, ne-am temut că vom avea parte de cea mai murdară campanie din ultimii ani, apariţia unor candidaţi precum Blaga, Orban, Oprescu sau Diaconescu promitea să producă o surpriză plăcută din acest punct de vedere. Din păcate, singurii care se arată decişi să folosească un limbaj violent şi atacuri sub centură la adresa adversarilor, ca surogat de proiecte adevărate, sunt tocmai politicienii din tânăra generaţie, “lupii tineri” (cu alură mai degrabă de şacali) gen Cozmin Guşă, Codrin Ştefănescu sau Aurelian Pavelescu, în care nu ştiu de ce dar multă lume îşi pune în continuare nădejdea că vor “asana” clasa politică românească!

GUVERN PNL, FĂRĂ PNL

Aproape un sfert din portofoliile ministeriale care le revin liberalilor în guvernul PNL-UDMR sunt ocupate în prezent de tehnocraţi. Singurul lor merit în chestia asta este că s-au arătat suficient de convingători încât să-i facă să le stea alături pe nişte oameni neimplicaţi politic, şi a căror probitate profesională n-a putut fi contestată – cel puţin din start – nici de adversarii lor cei mai înverşunaţi, în frunte cu Traian Băsescu.

În schimb, pe lângă faptul că şi-au arătat limitele în ceea ce priveşte resursele umane de care dispun, peneliştii riscă să fie făcuţi răspunzători de toate gafele unui astfel de tehnocrat, fără a putea însă beneficia de eventualele lui realizări; în primul caz vor fi arătaţi cu degetul pentru că au girat politic un incompetent, în timp ce în al doilea, lumea va sublinia tocmai neapartenenţa la PNL, ca fiind condiţia necesară şi aproape suficientă pentru un ministru destoinic.

ETERNUL DEMISIONAR

După ce la alegerile europarlamentare din noiembrie 2007 PIN nu a reuşit nici să se apropie de pragul electoral, preşedintele Cozmin Guşă “şi-a asumat responsabilitatea eşecului”, dându-şi demisia de onoare, doar pentru a fi reales cu mare entuziasm la foarte scurt timp. Mă întreb dacă în cazul în care lucrurile se vor repeta şi la alegerile locale, partidul obţinând un scor nesemnificativ, iar închipuitul reformator al clasei politice autohtone ratând fotoliul de primar general, domnia sa se va grăbi iarăşi să demisioneze pentru a putea fi reales în timp util ca să-şi conducă formaţiunea spre o nouă înfrângere şi la alegerile generale, după care să demisioneze şi să fie reales în vederea europarlamentarelor de anul viitor, urmate de încă o demisie şi o realegere pentru a candida la Preşedinţia României etc.

Adăugând la toate acestea şi demisiile din PSD şi PD, domnul Guşă ar putea avea măcar satisfacţia de a intra în Cartea Recordurilor drept cel mai... demisionat politician român în viaţă.

PERSEVERENŢĂ DIABOLICĂ

Dincolo de foloasele pe care PSD speră să le scoată din noua înţelegere cu PC, scena politică nu trage decât ponosul ca, în ciuda “reformării clasei politice” pe care ar fi trebuit să o aducă miraculosul vot uninominal, un partid de nici 3% să se mai târâie încă o legislatură prin Parlamentul României, în loc să dispară pe cale naturală.

Diabolica perseverenţă în greşeală a social-democraţilor riscă să le demonstreze o dată în plus că pe cine nu laşi să moară nu te lasă să... guvernezi.

O ŢARĂ DE POVEŞTI

După ce s-a declarat îngrijorat de preţurile vehiculate pe piaţa imobiliară, guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, a ajuns la strania concluzie că singurii care pot furniza date reale despre tranzacţii sunt notarii publici. Poate s-or mai fi schimbat lucrurile între timp, dar eu unul trăiam cu convingerea că tocmai la notariate sumele declarate n-au nicio legătură cu realitatea, fiind mult mai mici, pentru a se fenta comisioanele şi taxele.

Ca şi cum n-ar fi destul că românii, deşi au, pe hârtie, printre cele mai mici salarii din Europa, sunt campioni la achiziţiile de autoturisme noi, inclusiv de lux, şi asigură profituri fabuloase supermarketurilor şi companiilor care prin ţările de origine nu strălucesc, se va constata acum cu naivă satisfacţie că îşi pot cumpăra, oficial, şi cele mai ieftine case şi terenuri, un apartament de 100.000 de euro părând că a ajuns peste noapte numai la vreo 30.000!

Îmi amintesc cum, după ce BNR a început să anunţe cursurile monedei naţionale în raport cu euro şi dolarul, mult timp s-a străduit să explice că nu este vorba de fapt despre un curs “oficial” al leului, ci doar despre nu ştiu ce medie, stabilită aşa, orientativ, cam de florile mărului. Bineînţeles că nimeni n-a dat... doi bani pe asemenea abureli, şi valorile comunicate de BNR sunt şi astăzi folosite de toată lumea în tranzacţii şi pentru fixarea preţurilor. Am impresia că ceva similar se urmăreşte şi acum: stabilirea unui soi de mercurial – complet nerealist – în domeniul imobiliar, care va sfârşi totuşi prin a influenţa decisiv piaţa.

DIN NOU ÎMPREUNĂ?

Constat – cu oarecare satisfacţie – că relativa armonie dintre Traian Băsescu şi Călin Popescu-Tăriceanu, manifestată în special la numirea noului ministru de Externe, începe să-i facă şi pe unii analişti cunoscuţi să nu mai respingă cu atâta îndârjire posibilitatea ca în viitor să asistăm la o “împăcare” a PD-L cu PNL, întru refacerea Alianţei DA (ipoteză despre care personal am scris în numeroase rânduri). Asta cu atât mai mult cu cât şi pe partea cealaltă a eşichierului, PSD a căzut din nou la pace cu PC, parafând o alianţă chiar mai strânsă, din punct de vedere tehnic, decât aceea din 2004.

După părerea mea, între timp a apărut încă un element care ar putea grăbi o asemenea reconciliere, şi anume candidatura lui Cristian Diaconescu la Primăria Capitalei. Mai ales în cazul în care Sorin Oprescu ar renunţa în cele din urmă să intre şi el în cursă, domnul Diaconescu reprezintă o mare ameninţare pentru favoritul Vasile Blaga, fiind fără îndoială capabil ca în turul doi să răstoarne situaţia şi să câştige, atrăgând voturile electoratului liberal, care-l percepe mai degrabă ca pe un pseudopesedist, cu un profil moral şi intelectual mai potrivit pentru PNL. Pe de altă parte însă, acelaşi electorat liberal nu cred că ar rămâne insensibil dacă de la “centru” s-ar da semnul unei noi apropieri între PD-L şi PNL. Iar cum pedeliştii pot fi bănuiţi de orice, dar nu de lipsă de pragmatism, n-ar fi deloc exclus să-şi facă şi ei astfel de calcule, şi să întindă, chiar de la alegerile locale, o mână şi... un protocol de colaborare foştilor parteneri, a căror situaţie nu este atât de fericită încât să-şi permită să le refuze.

OPERAŢIA FATALĂ

Între varianta ideală – Sorin Oprescu –, cea catastrofală – Marian Vanghelie – şi una doar foarte proastă – Miron Mitrea –, PSD a ales-o pe cea de... mijloc, desemnându-l drept candidat pentru Primăria Capitalei pe Cristian Diaconescu, o personalitate care, în ciuda unei mici probleme de notorietate, compensată de faptul că electoratul bucureştean este unul cu un grad de informare peste media la nivel naţional, ar fi putut atrage voturi şi din afara bazinului electoral tradiţional de stânga, mai ales odată ajuns în turul doi.

Din nefericire pentru social-democraţi, şi spre marea satisfacţie a unor outsideri precum Ludovic Orban sau Cozmin Guşă, intrarea în cursă, ca independent, a lui Sorin Oprescu îi readuce în situaţia în care ar fi fost dacă s-ar fi încăpăţânat să-l menţină drept candidat pe Marian Vanghelie: cu şansa a treia sau chiar a patra. Cu toate că doctorul Oprescu va avea ocazia să înţeleagă pe propria-i piele veridicitatea principiului conform căruia mai degrabă se vinde un produs de slabă calitate într-un ambalaj (re)cunoscut decât invers, domnia sa probabil că îl va văduvi pe Cristian Diaconescu de exact atâtea voturi câte i-ar trebui ca să intre în turul doi.

CA-N VREMURILE BUNE

Graţie unei conlucrări ca-n vremurile bune între Traian Băsescu şi premierul Tăriceanu, ieri a fost numit un nou ministru de Externe, în persoana “tehnocratului” Lazăr Comănescu, care tocmai se pregătea să devină consilier prezidenţial. Întrebaţi la ieşirea din şedinţa Biroului Politic dacă au abordat această chestiune, liderii liberali s-au întrecut în a nega, semn că fie au învăţat să păstreze un secret minţind presa cu nonşalanţă, fie decizia s-a luat într‑adevăr fără consultarea lor. Iată că după ce o serie de fruntaşi ai PD‑L şi chiar Traian Băsescu însuşi au invocat de-a lungul timpului posibilitatea ca pe viitor partidul prezidenţial să intre într-o coaliţie cu “un PNL fără Călin Popescu Tăriceanu”, se pare că asistăm mai degrabă la (re)începutul unei frumoase colaborări a forţelor portocalii cu... “un Călin Popescu Tăriceanu fără PNL”.

Cum episodul nu este singular, adăugându-se numirilor lui Cătălin Predoiu la Justiţie şi Dacian Cioloş la Agricultură, mă gândesc că în ritmul acesta în curând vom avea un Guvern care, cu mici retuşuri, poate rămâne liniştit în funcţie chiar şi dacă alegerile din toamnă vor fi câştigate de PD-L!

DEMISIA CA GAFĂ

Judecând după reacţiile apărute în mass-media, se poate spune că demisia lui Adrian Cioroianu a fost ultima şi cea mai mare dintre gafele acestuia în calitate de ministru de Externe. Venită prea târziu pentru a mai fi socotită drept una “de onoare”, ea a declanşat un val de critici mai dure ca niciodată, în special din partea celor care şi-aşa i-au cerut-o încă dinainte de a fi numit în funcţie. De trei zile televiziunile difuzează întruna filmuleţe cu năzbâtiile sale, ziarele s-au umplut de editoriale şi comentarii furibunde care-l fac în fel şi chip, ceea ce cu siguranţă nu s-ar fi întâmplat dacă nefericitul liberal s-ar fi încăpăţânat să mai reziste cele câteva luni până la finalul mandatului.

La urma urmelor, cum necum, greul trecuse, inclusiv Summitul NATO, socotit a fi totuşi un succes, în pofida prestaţiei sale în nota... obişnuită. Cât priveşte “cazul Crulic”, supăraţii oricum cer de-a dreptul demisia întregului Guvern. Poate că dacă domnul Cioroianu, în loc să se retragă, ar fi anunţat un set de “măsuri radicale” şi “sancţiuni exemplare”, iniţiind o “reformă profundă” (cerută de multă lume) la nivelul ministerului şi al ambasadelor noastre de pretutindeni, ar fi avut ocazia să lase măcar impresia că încearcă să-şi mai spele din păcate. Aşa însă, demisia nu a făcut decât să mute atenţia, altfel nu tocmai distributivă, a presei şi a opiniei publice, de la bătălia electorală pentru Primăria Capitalei, către întreaga sa activitate din ultimul an.

CRONICI... PARANORMALE

Citind cronica filmului “Ultimele dorinţe” (“The Bucket List”), scrisă de Romulus Căplescu în Adevărul, am putut identifica momentul exact în care autorul, presat probabil de nevoi stringente, a fost obligat să părăsească pentru un timp sala de proiecţie. Povestind cu lux de amănunte intriga (după un mai vechi obicei prost al cronicarilor noştri), domnia sa considera a fi “una dintre slăbiciunile scenariului” faptul că cele două personaje principale se întâlnesc într-o rezervă dublă a spitalului condus chiar de unul din ele, deşi “ditamai magnatul îşi putea permite un întreg apartament în propriul spital”.

La prima vedere, observaţia pare justificată, însă un dialog între respectivul proprietar şi asistentul său personal explică limpede motivul acestei situaţii: cum spitalul tocmai se afla în vizorul unei comisii de anchetă, managerul nu-şi putea îngădui să facă excepţie de la regula pe care o impusese el însuşi, de a interzice rezervele individuale pentru a reduce cheltuielile. Foarte logic, cu condiţia să nu ratezi secvenţa.

Asta îmi aminteşte că în urmă cu ceva vreme m-a frapat o serie de cronici pe marginea altui film, “Elizabeth: Epoca de Aur”. Vreo patru sau cinci autori de la publicaţii diferite, dar pe care personal i-am suspectat că au urmărit şi apoi au bârfit pelicula împreună, erau indignaţi deoarece, chipurile, eroina arăta ca o puştoaică de nici 20 de ani, deşi conform adevărului istoric ar fi trebuit să aibă peste 50. Nu numai că nu era deloc aşa, şi că mai ales în scenele când se afla în intimitatea propriului dormitor, nedichisită pentru ochii supuşilor şi curtenilor, regina arăta suficient de rău şi chiar îşi manifesta disperarea de a fi îmbătrânit, dar însăşi actriţa care o interpreta, Cate Blanchett, are aproape 40 de ani, încât şi să fi vrut tot nu putea părea o adolescentă. Întotdeauna însă “profesioniştii” văd altceva.

BUCUREŞTIUL ALTORA

După toate aparenţele, Bucureştiul va fi condus şi de-acum înainte, la fel ca în ultimii foarte mulţi ani, de un primar general originar din provincie, situaţie pe care, ca om născut şi crescut aici nu pot decât s-o deplâng. Pe de altă parte, sunt nevoit să admit că aceia care consideră că în lupta electorală un candidat bucureştean get-beget ar putea avea un oarecare avantaj se înşală. Ţin minte că imediat după Revoluţie o persoană avizată invoca un studiu conform căruia doar 40% dintre locuitorii Capitalei erau “autentici”, restul fiind veniţi (şi rămaşi) din toate colţurile ţării în diferite momente ale existenţei lor. Ceva mă face să cred că acum lucrurile stau chiar şi mai rău. Probabil că un raport de 30 la 70 ar fi mai aproape de realitate.

Prin urmare, nu doar că un candidat n-ar putea miza din acest punct de vedere decât pe un electorat cam subţirel, dar tare mă tem că ar fi privit de către “veneticii” majoritari mai degrabă cu un soi de dispreţ. Prietenii ştiu de ce.

PEDELIŞTI SUB ACOPERIRE

Printre cei care au luat cuvântul ieri la lansarea câmpenească a pedelistului Vasile Blaga în cursa pentru Primăria Capitalei s-a numărat şi domnul Sorin Ioniţă, invitat cvasipermanent al mai tuturor emisiunilor cu tematică socială, politică şi economică (!) de la Realitatea TV, în calitate de analist... independent şi membru de frunte al Societăţii (chipurile civile) Academice Române. Indiferent de conţinutul discursului, gestul în sine este suficient de grăitor; una e să ai anumite simpatii politice, păstrându-ţi totuşi, dacă nu obiectivitatea, măcar independenţa formală, şi cu totul alta să te implici activ într-o campanie electorală. Cum s-ar spune, în sfârşit s-a demascat!

Ca de altfel şi Silviu Prigoană, alt personaj supermediatizat de aceeaşi Realitatea TV, despre care aflăm acum – după ce în ultima vreme ne-a fost livrat drept prezumtiv candidat independent şi comentator neînregimentat politic – că este pedelist cu acte în regulă. De luat aminte!

CU VITEZA MELCULUI DEZORIENTAT

Conform unor studii, dacă în anul 2000 viteza medie de deplasare cu autovehiculele prin Bucureşti era de 15 km/oră, ea a scăzut în 2006 la sub 10 km/oră, pentru a ajunge anul trecut la circa... 2 km/oră. Adică de vreo două-trei ori mai mică decât cea a unui pieton!

În ritmul acesta, după ce vom trece cât de curând prin faza în care n-o să mai putem scoate maşina din parcare – asta fiind reprezentarea concretă a unei viteze de 0 km/oră – ne vom confrunta chiar cu viteze negative, ceea ce înseamnă, de pildă, că un bucureştean care se încăpăţânează totuşi să plece cu autoturismul propriu de la Obor spre Gara de Nord se va trezi pe la Piaţa Sudului! Mai ales fiindcă, se ştie, întotdeauna sensul “celălalt” e mai liber.

N-om fi inventat noi, românii, apa caldă sau gaura de la covrig, însă cu siguranţă vom (re)descoperi mersul pe jos.

SĂ SE MICŞOREZE PENSIILE!

Unul dintre argumentele celor care privesc cu scepticism majorarea pensiilor este acela că măsura – fiind principala cauză a creşterii inflaţiei în ultimele luni (?) – a dus de fapt la scăderea nivelului de trai al “beneficiarilor”. După ce domnul Vosganian a fost acuzat că se pretinde inventatorul unui soi de perpetuum mobile economic, deoarece susţinea că, datorită veniturilor mai mari, pensionarii vor contribui decisiv la creşterea consumului şi implicit la alimentarea bugetului, în special prin TVA, cu sumele necesare... măririi pensiilor, specialiştii par la rândul lor descoperitorii unui perpetuum mobile de sens contrar: (iniţial) mărirea pensiilor sporeşte într-adevăr consumul, dar alimentează astfel inflaţia, ducând în cele din urmă la scăderea puterii de cumpărare. Complicat.

În orice caz, dacă dreptatea se află de partea experţilor în economie, soluţia ieşirii din impas şi a asigurării prosperităţii noastre, a tuturor, dar mai ales a pensionarilor înşişi, nu poate fi, logic, decât una singură: pensiile să fie cât mai drastic... micşorate!

RÂNJETE. DE SATISFACŢIE (?)

Deciziile luate ieri la Summitul de la Bucureşti îmi amintesc, prin ambiguitate, de cele ale Curţii noastre Constituţionale. Cu formulări de genul “salutăm aspiraţia cutărei ţări de a adera la NATO” (!) şi multe amânări ale chestiunilor delicate pentru următoarele reuniuni, în funcţie de felul în care este citit textul final mai toată lumea se declară mulţumită. Cel puţin pe moment.

De pildă, spre marea satisfacţie a lui Putin – considerat de majoritatea analiştilor drept adevăratul “învingător” al acestui summit (?!) –, Ucraina nu a căpătat până la urmă râvnitul Membership Action Plan, statutul premergător aderării. În schimb, spre propria ei satisfacţie, a obţinut promisiunea că va intra cu siguranţă în NATO... cândva, ceea ce unora li se pare chiar mai mult! La câte dovezi de rafinament diplomatic am văzut zilele astea, mă gândesc că şi dacă Ucraina ar fi fost invitată să intre imediat în Alianţă, Rusiei nu i-ar fi rămas decât să se arate pe deplin mulţumită că totuşi nu i s-a acordat MAP!

BĂIEŢI BUNI

După ce de ani de zile Ucraina ne şicanează, ba cu Canalul Bîstroe care ne lasă peştii din Deltă pe uscat, ba cu Insula Şerpilor pe care mai are puţin şi o transformă în staţiune de lux, iată că în sfârşit e pe cale să-şi primească binemeritata pedeapsă: intrarea în anticamera NATO! Iar unul dintre principalii ei susţinători pentru chestia asta este chiar România, care speră astfel, cu duioasă naivitate, să-şi aducă fraţii de peste Republica Moldova pe drumul cel bun.

Aşadar, dacă acum 10-11 ani, pentru a obţine statutul la care aspiră cu mari şanse de reuşită ucrainenii astăzi, noi a trebuit să le căutăm în coarne, să-i mângâiem pe creştet şi să-i pupăm pe frunte, ca vechi şi buni vecini şi prieteni ce ne sunt, ei n-au avut de făcut decât să ne tragă două după ceafă. Că tocmai de hăt, de la Washington, pare cam acelaşi lucru.

ALTE VREMURI

E un lucru îmbucurător că pentru Summitul NATO Bucureştiul arată ceva mai bine ca de obicei, dar e într-adevăr trist că de obicei arată mai rău decât pentru Summitul NATO. Totuşi, această transformare subită, marcată, printre altele, de dispariţia câinilor vagabonzi şi apariţia răsadurilor de flori a fost remarcată de presă pe un ton exagerat de critic, încât la un moment dat aveam impresia că reproşurile la adresa autorităţilor se referă mai degrabă la faptul că au făcut acum un pic de curăţenie, decât că nu o fac şi în mod obişnuit, fără să fie stimulate de vreun eveniment de importanţă planetară. Chestie de accent.

Şi tot la capitolul reproşuri cu orice preţ, l-am auzit chiar şi pe europarlamentarul PSD Adrian Severin declarându-se agasat de măsurile drastice de siguranţă luate de Guvern. Domnia sa povestea cum, în urmă cu unsprezece ani, când a participat la Summitul de la Madrid, atmosfera era mai destinsă. Ce a omis să adauge e că pe vremea aceea, pe de-o parte, Alianţa avea jumătate din numărul actual de membri şi parteneri, iar pe de alta, încă nu intervenise tragedia de la 11 septembrie 2001, care a schimbat complet viziunea despre ceea ce înseamnă asigurarea securităţii participanţilor la o asemenea manifestare.

ORA STINGERII LA REALITATEA TV

Realitatea TV a realizat sâmbătă, de la ora 20, o ediţie specială dedicată acţiunii “Ora Pământului”, prin care edilii şi cetăţenii din marile oraşe ale lumii au fost chemaţi să stingă luminile pentru a reduce consumul de energie vinovat de încălzirea globală. Informat astfel la timp, m-am grăbit să răspund şi eu apelului, stingând inclusiv televizorul!

De altfel, presupun că pentru a-şi atinge scopul şi a contribui la salvarea planetei, emisiunea a fost deosebit de plicticoasă, cu un rating cât mai apropiat de zero. În caz contrar, am avea de-a face mai curând cu o sabotare a nobilei iniţiative!

TERORIŞTII STADIOANELOR

Cu toate că, aşa cum am mai spus, în opinia mea arbitrul Alexandru Deaconu a făcut bine când a întrerupt meciul Rapid-Steaua, decizia Comisiei de Disciplină a FRF de a atribui victoria la masa verde steliştilor nu mi se pare la fel de inspirată. Recunosc deschis, nu ştiu exact ce prevede regulamentul, însă de vreme ce a fost nevoie de aproape 9 ore pentru deliberări, presupun că se putea ajunge şi la altă soluţie, cea adoptată nefiind una care să se ia automat în asemenea situaţii; altminteri, se putea decide în cinci minute.

Cel mai corect cred că ar fi fost ca meciul să se reia – pe un alt stadion şi fără spectatori – din minutul şi de la scorul la care a fost întrerupt. Indiferent de ceea ce se petrece în tribune, nu e normal ca rezultatul unei partide să fie stabilit în altă parte decât pe terenul de joc. Pedepsele adiţionale pentru clubul organizator pot fi de altă natură – amenzi, suspendarea terenului, interzicerea accesului suporterilor etc.

Fără îndoială, era nevoie de un precedent. Cel creat acum însă este exagerat şi periculos. Dacă întreruperea i-a vizat, de bine de rău, (şi) pe huliganii direct răspunzători (care s-au văzut puşi în situaţia de a nu mai putea asista la deznodământul derby-ului) înfrângerea unei formaţii la masa verde poate atrage în viitor consecinţe mai grave. Îmi şi imaginez comandouri de microbişti antrenându-se – precum teroriştii pe câmpurile secrete de instrucţie – la aruncarea cu bricheta, moneda sau telefonul mobil, în scopul de “a-şi purta, efectiv, echipa către victorie” atunci când pe teren jocul ia o turnură nefavorabilă pentru ea.

CINE-A PUS PĂDUREA-N DRUM...

De vreo 18-19 ani ne plângem, pe bună dreptate, că din cauza retrocedărilor şi a defrişărilor făcute alandala, România are din ce în ce mai puţine păduri, ajungând sub media europeană. Şi tot cam de-atunci, şi tot pe bună dreptate, ne mai plângem şi că n-avem autostrăzi nici măcar la nivelul mediei africane.

În aceste condiţii, nu ştiu cum se face, dar traseele mai tuturor autostrăzilor şi drumurilor naţionale abia începute sau aflate încă în interminabila fază de “studiu de fezabilitate” intersectează câte o pădurice – de obicei declarată monument al naturii! – scăpată, în mod miraculos, de sobele românilor sau de cartierele rezidenţiale. După scandalul Drumului 66 A, croit fix prin mijlocul Parcului Naţional Retezat, povestea se repetă acum cu două tronsoane de autostradă, împotmolite, unul prin Voluntari, celălalt pe la Moara Vlăsiei, în Pădurea Surlari. Curat ghinion!

ORDINUL “HAI STEAUA”

Pe lângă o armată întreagă de fotbalişti, antrenori şi... bucătari ai echipei naţionale, Traian Băsescu l-a decorat ieri, cu Ordinul “Meritul Sportiv” Clasa a III-a, şi pe arbitrul Alexandru Deaconu, precizând însă că îi conferă distincţia nu ca urmare a recunoaşterii aptitudinilor sale profesionale (pe care le-a şi criticat!), ci datorită curajului de care a dat dovadă când a pus capăt prematur partidei Rapid-Steaua, după ce o brichetă bine ţintită a atentat la integritatea sa corporală.

Şi eu sunt de părere că domnul Deaconu a procedat bine, episodul de joia trecută trebuind să constituie un avertisment pentru toţi “suporterii” năbădăioşi şi cluburile care-i tolerează. Mă gândesc totuşi că dacă preşedintele voia să răsplătească vitejia sa pe câmpul de joc – transformat adesea într-unul de luptă – mai nimerit ar fi fost să-l înnobileze nu cu o distincţie sportivă, ci cu una ostăşească, precum “Virtutea Militară” sau, date fiind circumstanţele, să instituie Ordinul “Hai Steaua României” în grad de Cavaler al fluierului.

MICI MANIPULĂRI

Urmărind la Realitatea TV imaginile cu schimbul de replici dintre Traian Băsescu şi Călin Popescu Tăriceanu de la Craiova, am rămas cu impresia că preşedintele a fost, ca de obicei, capul răutăţilor, pornind hodoronc-tronc, în prezenţa oficialilor americani de la Ford, un nou atac împotriva premierului. Ulterior, văzând materialele pe aceeaşi temă de la Antena 3 şi TVR 1, m-am lămurit că lucrurile stăteau taman pe dos, premierul fiind de această dată cel care a deschis ostilităţile. Dovadă că n-am fost singurul indus în eroare e faptul că şi un cunoscut analist, Pavel Lucescu, s-a luminat abia câteva zile mai târziu, ca invitat la o emisiune în direct a postului naţional, semn că domnia sa se informează numai de la televiziunea care aparţine aceluiaşi trust din care face parte şi ziarul unde lucrează, Cotidianul.

Sincer, n-am reuşit să înţeleg rostul unei asemenea montaj manipulator, făcut în sens invers faţă de cronologia faptelor, însă nu este prima dată când se petrece aşa ceva. Doar cu câteva zile mai devreme, la decernarea Premiilor VIP, reieşea că Traian Băsescu l-a înţepat pe Ludovic Orban, referindu-se din senin la aptitudinile muzicale ale acestuia. Partea în care liberalul se producea într-adevăr în faţa sălii apărea ca ulterioară intervenţiei preşedintelui! Ciudată abordare. Să fie oare o încercare jalnică de a sugera că lumea (politică) se învârte doar în jurul lui... Zeus?!

"A AVUT ACOPERIRE REGULAMENTARĂ". ŞI ZILE.

Ascultându-i pe unii dintre fanii şi oficialii clubului Rapid vorbind despre cele întâmplate la meciul cu Steaua, s-ar zice că principala vină a arbitrului Alexandru Deaconu e că a avut capul suficient de mare încât să pareze cu el prima salvă de brichete, dar prea mic pentru cea de-a doua, care l-a ratat! Chiar şi fostul grevist al foamei, comentatorul-viteză Ilie Dobre, se arăta revoltat că, în condiţiile în care cavalerul fluierului n-a fost răpus mortal, şi-a permis să pună capăt meciului.

Din câte am înţeles, conform regulamentului, numai arbitrul este în măsură să aprecieze dacă după un asemenea traumatism mai e sau nu apt, din punct de vedere fizic şi psihic, să conducă partida. Cum o grămadă de psihologi amatori au opinat că domnul Deaconu părea ciudat de vioi şi lucid în timp ce se îndrepta spre vestiare, îmi dau şi eu cu presupusul, sugerând că tocmai faptul de a fi fluierat prematur sfârşitul meciului poate fi o dovadă că pe moment, temporar, nu se mai afla în deplinătatea facultăţilor mintale. Astfel încât, din orice unghi am privi problema, şi de la oricare tribună, “a avut deplină acoperire regulamentară”. Pe viitor însă, arbitrii noştri ar cam trebui să-şi acopere şi propriile capete!

PRIMARUL CARE NU VA FI

Desemnarea lui Marian Vanghelie drept candidat PSD la Primăria Capitalei nu poate fi decât o veste excelentă pentru adversarii săi, oricare dintre ei având de-acum motive întemeiate să spere că va ajunge în turul doi, alături probabil de reprezentantul PD-L. Partea proastă e că în aceste condiţii s-ar putea să nici nu mai existe un tur doi!

Cel mai favorizat este fără îndoială Ludovic Orban. Dacă Sorin Oprescu îi putea face pe alegătorii de dreapta, dar care nu simpatizează cu partidul prezidenţial, să-şi calce pe inimă şi să voteze un social-democrat mai cu papion, Marian Vanghelie îi va determina să se îndrepte către oricine altcineva, liberalul fiind prima opţiune. În plus, dacă domnul Orban va accede în turul doi, chiar şi cu un scor mult sub cel al contracandidatului democrat, şansele sale de răsturna situaţia, şi cu sprijinul alegătorilor de stânga, sunt foarte mari. Din aversiune faţă de PD-L, votanţii lui Vanghelie din primul tur îl vor prefera pe Orban unui Blaga, Negoiţă sau Videanu, în timp ce reciproca nu este valabilă. Adică şi dacă domnul Vanghelie s-ar califica în finală, nu ar avea nicio şansă.

Ca bucureştean get-beget, îmi place să cred că această nefericită nominalizare a social-democraţilor nu le va aduce nici măcar 15% din voturi. Singurul element care mă face să ezit în a pune chiar şi un pariu în acest sens este amintirea altui primar general cu un profil... intelectual nu foarte diferit de cel al lui Marian Vanghelie: Viorel Lis!

CÂTE O JUMĂTATE DE ADEVĂR DE CĂCIULA

După părerea mea, în noul conflict dintre actualul preşedinte şi trustul Intact adevărul se află pe undeva pe la mijloc. Faptul că în timpul mandatului său de primar general Traian Băsescu a repartizat o locuinţă Elenei Băsescu este fără îndoială o ştire, singura întrebare fiind dacă una demnă de o publicaţie serioasă – în cazul când ar fi fost vorba despre fiica domniei sale – sau mai adecvată unui tabloid, în caz contrar. Din punct de vedere deontologic, Jurnalul Naţional ar fi trebuit mai întâi să-şi ducă până la capăt investigaţia jurnalistică şi abia apoi să facă publice rezultatele, eventual chiar şi dacă s-ar fi dovedit că Elena Băsescu... nu e Elena Băsescu – desigur cu precizarea respectivă, şi poate la o rubrică de divertisment.

Pe de altă parte, în principiu, Antena 3 nu a greşit cu nimic. Preluând – ca atâtea alte posturi de televiziune – o informaţie din presa scrisă, a dezvoltat-o, realizând un fel de anchetă proprie în direct, cu respectarea regulilor profesionale, prin oferirea dreptului la replică celor care puteau aduce lămuriri; aşa s-a şi demonstrat confuzia. Dar cum Antena 3 şi Jurnalul Naţional aparţin aceluiaşi “mogul”, lucrurile nu sunt tocmai cuşer, întregul episod căpătând într-adevăr aspectul unei mici conspiraţii, pe care însă ambele părţi beligerante au amplificat-o în funcţie de propriile interese: obţinerea de rating, respectiv de capital electoral prin victimizare şi decredibilizarea adversarului.

SOARELE VERDE

Interviul sau declaraţia sau mai curând băgatul în seamă ca musca-n lapte al preşedintelui Curţii Constituţionale, Ioan Vida, în legătură cu soarta miniştrilor anchetaţi de DNA, a demonstrat o dată pentru totdeauna ce personaje demne de Walt Disney sunt chemate să (nu) soluţioneze conflictele dintre instituţiile statului. Dincolo de gest în sine – cel puţin stupid, dacă nu şi ilegal – teoria dumnealui este de-a dreptul absurdă. Invocând faptul că deciziile CCR nu pot acţiona retroactiv, domnul Vida a încercat să ne explice că rezoluţia conform căreia articolul 109 alin. (2) din Constituţie este interpretat în sensul că pentru începerea urmăririi penale a demnitarilor e necesar şi avizul camerei parlamentare din care fac parte nu se aplică şi actualului lot Năstase-Şereş-Păcuraru-Mitrea (care a cauzat conflictul constituţional), ci de-abia de la următorul! Cum ar veni, ce s-a întâmplat până acum e curat neconstituţional, da’ umflaţi-i!

Asta e ca şi cum o echipă de megasavanţi ar stabili că soarele este de fapt verde, opinia publică s-ar împărţi în tabere adverse, unii susţinând că n-are cum, e galben, cel mult portocaliu, şi poate, din când în când, pe la apus, roşu, iar alţii dând dreptate, din slugărnicie, specialiştilor, după care şeful echipei iese pentru a lămuri lucrurile, declarând că da, soarele e într-adevăr verde, aşa cum s-a demonstrat, dar... începând de săptămâna viitoare, după ce se publică rezultatele studiului. Asta deşi nu s-a petrecut nimic spectaculos în ultima mie de ani.

Înspăimântător este că în România, când apare o idee oricât de aberantă, în orice domeniu, se găsesc instantaneu câţiva experţi în materie (de obicei de la PD-L!) care s-o sprijine din răsputeri şi să aibă impresia că‑i şi dovedesc valabilitatea.

BINE CĂ NU E MAI RĂU!

Văzând nebunia declanşată pe la televiziuni şi în ziare de atacul lui Traian Băsescu împotriva presei, mă întreb dacă domnia sa şi consilierii aferenţi au anticipat-o cu precizie şi, prin urmare, dacă din punctul lor de vedere lucrurile se desfăşoară, cel puţin până acum, conform planului, oricare ar fi acesta – probabil obţinerea, într-un final, de nou capital electoral.

Cert este că se găsesc destui, inclusiv jurnalişti, care să-i dea dreptate. Dar chiar şi printre ceilalţi răzbate obsesiv ideea că, la urma urmelor, “pe vremea lui Băsescu” mass-media se bucură de mult mai multă libertate decât “pe vremea lui Năstase”. Ceea ce, în opinia mea, este un mod de a compara merele cu perele. Oricât de jucător ar fi domnul preşedinte, încă nu a ajuns prim-ministru, neavând aşadar nici “pârghiile” corespunzătoare, începând cu mult hulita publicitate guvernamentală de care se folosea fără scrupule fostul premier pentru a pune o mare botniţă căţeluşului de pază al democraţiei. La rigoare, s-ar putea spune, eventual, că presa “de pe vremea” lui Tăriceanu (1, 2...) este altfel decât aceea de pe vremea lui Năstase.

Faptul că în România Preşedintele nu prea are, în general, pârghii, se dovedeşte a fi unul dintre puţinele lucruri bune ale Constituţiei. La cum s-au desfăşurat ostilităţile pe scena politică în ultimii trei ani şi jumătate, numai cineva din cale-afară de... naiv nu-şi dă seama că, dacă ar fi putut, Traian Băsescu ar fi dizolvat până acum Parlamentul celor “322” de suficiente ori încât, în urma rundelor succesive de alegeri anticipate, să fie dominat copios de un singur partid (PD), ar fi demis exact atâţia premieri cât să găsească unul după chipul şi asemănarea Lui, iar presa ar fi ajuns să semene nu cu aceea de pe vremea lui Năstase, ci mai curând cu aceea de pe vremea lui Ceauşescu. Spre satisfacţia multora!

FĂRĂ DISCERNĂMÂNT

Apariţia televizată a lui Traian Băsescu de vineri mi-a amintit de personajul unui film, Max, un tânăr foarte vânjos, însă retardat mintal. Adus de câţiva prieteni să rezolve disputa violentă cu o gaşcă rivală, curând s-a dovedit că voinicul avea un mare cusur: nu era în stare să facă distincţie între aliaţi şi inamici, zdrobindu-i deopotrivă pe toţi cei care-i ieşeau în cale!

În încercarea de a se arăta echidistant ca un adevărat Preşedinte, domnul Băsescu s-a răţoit şi el la mai toată mass-media, amestecând trustul lui Vântu cu cel al lui “Felix”, TVR-ul cu ProTV-ul, analişti cu moderatori, talk-show-uri politice cu emisiuni de divertisment. Mă cuprinde şi mila când mă gândesc ce trebuie să fi fost în sufletele celor de la Realitatea TV sau Cotidianul, care după trei ani de osanale, pupături încurajatoare şi luptă îndârjită întru triumful binelui, fără altă răsplată decât vreo două-trei funcţii de consilier prezidenţial şi ambasador, s-au văzut deodată băgaţi în aceeaşi oală cu anteniştii de teapa “tonomatului cu ieuro... Ciu-ta-cu” şi ceilalţi cavaleri ai pixului fluorescent, atraşi de partea întunecată a Forţei portocalii.


P.S. Surprinzătoare totuşi omisiunea şefului statului şi/sau al familiei Băsescu în privinţa altor elemente duşmănoase, precum “Cârcotaşii” de la Prima TV, “Divertis” sau chiar “Naşul” de la B1, care din când în când mai cade şi el în păcat, invitând politicieni dubioşi, cu puncte de vedere diferite de cele oficiale. Sunt de aşteptat proteste vehemente din partea posturilor astfel discriminate.

CONDIŢIA ARTISTULUI COSTEL

Triumful lui Costel Busuioc pe meleaguri străine a stârnit în ţară o vâlvă nemaintâlnită de la cel oarecum similar al gemenelor de la Cheeky Girls. Cu singura mare diferenţă că primul chiar are talent.

Iată însă că după ce lumea a tot deplâns faptul că în România valorile nu sunt niciodată recunoscute – bietul Costel nedepăşind acasă statutul de cioban sau spălător de vagoane, în timp ce abia ajuns în Spania a şi reuşit să se afirme ca artist – constatăm că dracul nu era nici pe departe aşa de negru. Din nenumăratele interviuri şi reportaje avându-l drept subiect am aflat că până să facă pasul către tărâmul făgăduinţei, i s-a propus totuşi un angajament în corul Operei din Timişoara, cu perspectiva de a avansa ca solist, directorul de origine română al Operei din Viena, Ioan Holender i-a oferit o bursă în străinătate, a realizat câteva înregistrări la TVR Cultural, s-a produs la una dintre emisiunile cu cea mai mare audienţă de la Televiziunea Naţională, “Surprize, Surprize”, şi a avut ocazia unui contract cu casa de discuri Electrecord! Chiar şi mitul lipsei de studii muzicale s-a prăbuşit, de vreme ce a urmat timp de trei ani cursuri de canto clasic la Şcoala Populară de Artă!

La urma urmelor, nici în Spania nu l-a băgat nimeni cu forţa pe la vreun Conservator, în ciuda celor doar opt clase absolvite, ci a câştigat un simplu concurs pentru amatori, cum avem şi pe-aici destule, doar premiul fiind mai consistent – contractul cu Sony, un fel de Electrecord la puterea a paişpea.

E adevărat, condiţia artistului din România, la fel ca şi aceea a instalatorului, a zugravului sau a medicului nu pot fi deocamdată comparate cu cele din ţările dezvoltate, dar iată că nici aici talentul lui Costel Busuioc nu a trecut neobservat, aşa cum se lamentau unii. Acum sper ca toţi conaţionalii noştri din Spania care l-au votat cu frenezie chiar şi când a mai luat-o pe lângă partitură – cum el însuşi a recunoscut – să dea năvală să-i cumpere şi CD-urile editate de Sony sau să intre la concertele organizate, pentru a asigura succesul financiar al noului său contract. Asta ca nu cumva Costel să ajungă la concluzia că şi în Spania este mai rentabil să lucrezi în construcţii decât să fii artist!

SOMALEZII

În urmă cu ceva vreme, Senatul a votat, la iniţiativa PSD, scăderea la 5% a TVA-ului pentru alimentele de bază. Pe lângă faptul că, dacă măsura se va şi aplica vreodată, este puţin probabil ca respectivele produse să se ieftinească – producătorii, importatorii şi comercianţii având mai degrabă grijă să-şi sporească propriile profituri cu procentul corespunzător – i-am văzut pe câţiva social-democraţi argumentând că veniturile statului nu vor avea de suferit, deoarece vor fi acoperite prin creşterea proporţională a consumului.

Cu toate că şi eu sunt adeptul teorei conform căreia taxele mai mici aduc de fapt mai mulţi bani la buget datorită creşterii bazei de impozitare, singurul sector în care ea nu prea are cum să funcţioneze este tocmai acela al alimentelor de strictă necesitate. Desigur, dacă am fi în Somalia unde, spre exemplu, raţia de pâine este, probabil, de una pe săptămână la cinci oameni, ne-am putea aştepta ca o scădere semnificativă de preţ să ducă la ridicarea spectaculoasă a nivelului de trai, fiecare cetăţean putându-şi permite o jumătate de chiflă din două în două zile. La noi însă, oricât de subnutriţi s-ar presupune că suntem, nu cred că după aplicarea TVA-ului redus oamenii vor începe brusc să consume câte patru pâini, două kilograme de carne, o sticlă de ulei, trei litri de lapte şi o pungă de zahăr pe zi!

N-O REZOLVA NICI PARLAMENTUL!

În “conflictul juridic de natură constituţională” apărut între Preşedinte şi Guvern în cazul Norica Nicolai, Curtea Constituţională i-a dat dreptate primului, socotind că, potrivit articolului 85 alin. (2) din Legea Fundamentală, şeful statului are o seamă de atribuţii de verificare şi eventual respingere (o singură dată!) a candidaţilor la funcţia de ministru, astfel încât să nu semneze “ca notarul” propunerea premierului.

La vremea aceea s-a vorbit mult despre faptul că domnul Tăriceanu ar putea ocoli cenzura prezidenţială, cerând Parlamentului s-o învestească pe Norica Nicolai în urma unei modificări a structurii Cabinetului, conform alineatului (3) din acelaşi articol 85. Numai că, citindu-l cu atenţie, constatăm că surprizele n-ar fi fost deloc excluse, decizia Curţii fiind cu bătaie chiar mai lungă decât pare la prima vedere. Se stipulează acolo că “Dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compoziţia politică a Guvernului, Preşedintele României va putea exercita atribuţia prevăzută la alineatul (2) (sublinierea mea) numai pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea primului‑ministru.” Textul este cât se poate de limpede: Preşedintele are şi în acest caz exact aceleaşi prerogative – lărgite cu generozitate de CCR – de la alineatul precedent! Nu reiese de nicăieri că în urma “aprobării Parlamentului” se transformă totuşi într-un simplu notar. Fie rolul său ar fi trebuit să fie de la bun început unul pur formal, fie nu e astfel nici după ce se pronunţă Legislativul!

Am convingerea că, jucător cum îl ştim, Traian Băsescu n-ar fi ezitat să-şi folosească dreptul de veto (ne)acordat (?) de Curtea Constituţională. Lucru de ţinut minte pentru viitor.

UNA CALDĂ (MICĂ), UNA RECE (MARE)

Ieri, Curtea Constituţională s-a pronunţat în legătură cu procedura care trebuie aplicată pentru începerea urmăririi penale a foştilor şi actualilor miniştri. Deşi motivarea deciziei încă nu a fost publicată, se pare că interpretarea dată de CCR articolului 109 alin. (2) din Constituţie coincide cu aceea la care m-am gândit şi eu, lucru care aproape că mă face să mă simt jenat şi să mă îndoiesc de propria-mi judecată!

De vreme ce din când în când cei nouă membri ai Curţii demonstrează că pot lua şi hotărâri de bun-simţ, înseamnă că fie se ghidează într-adevăr după principiul “una caldă, alta rece”, încercând să pară imparţiali, chiar şi în dispreţul logicii, fie fac nişte jocuri politice mai subtile, de obicei decizia “caldă” (cum ar veni, în contradicţie cu aşteptările partizanilor lui Traian Băsescu) şi raţională (deşi nu întotdeauna) referindu-se la un aspect oarecum minor, iar cea “rece” la unul esenţial.

“TRADARE SĂ FIE, DAR S-O ŞTIM ŞI NOI”

Din postura mea de simplu alegător, la înfiinţarea Alianţei DA am împărtăşit scepticismul unor lideri PNL care, amintindu-şi foarte bine ce se întâmplase în guvernarea CDR-PD, dintre 1997 şi 2000, nu aveau mare încredere în Traian Băsescu & Co. Deşi înţelegeam raţiunile constituirii ei, de fiecare dată adăugam în discuţiile cu prietenii: “ok, numai să nu încerce Băsescu să le facă liberalilor ce le-a făcut ţărăniştilor”. Am votat totuşi pe linie cu Alianţa, dar lucrurile au decurs exact aşa cum mă temeam.

Cu toate acestea, nici o clipă nu m-am gândit că o alternativă ar fi apropierea PNL de PSD. Nici atunci şi nici acum, cu atât mai mult cu cât, după un scurt intermezzo de timidă “reformare”, PSD-ul de astăzi seamănă din ce în ce mai bine cu cel din urmă cu 4-5 ani. Ca bătrân taliban antifesenist ce sunt, chiar dacă nu descopăr diferenţe cu adevărat semnificative între atitudinile celor două formaţiuni moştenitoare ale partidului aproape unic din 1990, comparaţia este totuşi, în continuare, în defavoarea social-democraţilor, măcar din punct de vedere al doctrinei îmbrăţişate la nivel declarativ.

Prin urmare, nu pot fi decât profund dezamăgit de discursul unor liberali din aripa “dură”, în frunte cu Crin Antonescu, care nu numai că nu exclud o alianţă post-electorală cu PSD, dar o socotesc preferabilă uneia cu PD-L. Tot ce sper este să se decidă în timp util, ca să ştiu şi eu să stau liniştit acasă la alegeri.

NIMIC DESPRE PENSII

De câteva zile, în mass-media se duce o campanie furibundă împotriva supermarketurilor care, prin perceperea unei sumedenii de taxe fanteziste şi prin practici aflate la limita legalităţii, dacă nu chiar dincolo de ea, determină scumpirea artificială a produselor. Aşadar, spre surprinderea multora, în România preţurile cresc şi din alte motive, nu doar pentru că...

"CEL MAI NEUTRU" GUVERN

Dorinţa liderului PSD, Mircea Geoană, ca Guvernul Tăriceanu să fie înlocuit de unul “de serviciu”, care să pregătească alegerile în condiţii neutre, nu cred că se justifică. Pe lângă faptul că actualul executiv a căpătat deja experienţă după două referendumuri şi o rundă de europarlamentare, este probabil singurul din istoria ţării care a reuşit performanţa de a organiza nişte alegeri – cele din 25 noiembrie – în urma cărora reprezentanţii tuturor partidelor să se declare pe deplin mulţumiţi de rezultate: PD practic le-a câştigat, PSD a ieşit cu mult mai bine decât stătea prin sondaje, UDMR a depăşit pragul electoral, PLD a scos cât nici nu visa, iar PNL a obţinut, de unul singur, cel mai bun scor de la reînfiinţare! Nici măcar formaţiunile rămase sub prag n-au avut prea multe de comentat.

Prin urmare, cel puţin din acest punct de vedere, un guvern “mai neutru” decât actualul e greu de găsit.