(CA) PE GHEAŢĂ

Bineînţeles că aveam şi eu, ca oricare altul, un comentariu de mare luciditate şi bun-simţ despre ultimele – sau, mai corect spus, cele mai recente – dezertări din PSD şi o teorie absolut inedită, genială aş putea spune, şi oarecum de-a dreptul şocantă despre comportamentul prietenului tuturor ziariştilor, “Cristi” Diaconescu, dar le las pe altădată, când oricum nu vor mai interesa nici atât pe nimeni, pentru că sunt şi nedormit, dar mai ales încă euforic în urma sfertului de finală Canada-Rusia, de azi-noapte, din cadrul turneului olimpic de hochei (masculin, desigur, hocheiul feminin fiind cea mai caraghioasă invenţie în materie de sport – deşi trebuie să admit că unele fete sunt chiar drăguţe –, neputând fi vreodată egalată decât poate de apariţia, tot ca disciplină olimpică eventual, rugbiului feminin), încheiat 7-3, după două reprize excepţionale, cu câte cinci goluri marcate (4-1, respectiv 3-2), şi una de odihnă activă pentru canadieni, care mai au treabă în competiţie şi sper din tot sufletul să o câştige, fiind favoriţii mei dintotdeauna, atât la nivelul echipelor naţionale, cât şi al celor de club, în NHL, aşa cum Anglia şi echipele de club engleze sunt favoritele mele la fotbal. (Asta dacă era cumva careva curios şi nu ştia cum să mă-ntrebe …)

ALT PROVIDENŢIAL!

Dacă zilele astea mi-ar mai păsa măcar cât negru sub unghie de soarta vreunui partid sau personaj politic, inclusiv PNL cu Crin cu tot, m-aş apuca să comentez cu o mâhnire asezonată din belşug cu scârbă şi revoltă despre imbecila idee a mai mult impunerii decât alegerii conducerii liberale pe liste la viitorul Congres, ca-n vremurile de tristă amintire ale stolojanului – care baremi chiar avea scuza momentului foarte delicat al intrării partidului în Parlament ca prin urechile acului! – şi într-un fel de care până şi odioşii pesedişti au avut atâta glagore cât să se ferească, cel puţin deocamdată; ce rahat de partid (“liberal”) mai e şi ăla condus prin şantaj (sentimental) de încă un lider căruia i s-a năzărit că-i de-a dreptul providenţial şi care ameninţă cu demisia şi aferenta criză dacă nu i se face pe plac?! Cum însă nu-mi pasă nici atât, mă abţin.

MAI RĂU CA BOC

După toată bălmăjeala de ieri, cu ideea – indiferent cât de corectă sau nu – impozitării pensiilor, mă întreb şi eu dacă lui Sebastian Vlădescu a apucat cineva să-i explice că de ceva vreme a devenit ministru al Finanţelor şi că orice zice, mai ales cu gura-i proprie şi personală, nu a caraghiosului ăluilalt de Andrei Gheorghe, purtătorul său de cuvânt, are un impact întrucâtva diferit decât pe vremea când era un fel de analist invitat să-şi dea cu presupusul la televizor.

Cert e că nu multe personaje politice sunt atât de penibile încât prin comparaţie Emil Boc să pară uneori, preţ de câteva clipe, aproape rezonabil.

CHE LICHEA

Chiar dacă de mai bine de o săptămână n-am citit niciun ziar şi nu m-am uitat aproape deloc la posturile de ştiri, am aflat şi eu de alegerea lui Victor Ponta în fruntea PSD. Tot ce pot să spun deocamdată este că, oricât de proastă ar fi părerea mea – mărturisită în dese rânduri – despre Mircea Geoană, nu pot avea una mai bună despre un individ sprijinit făţiş de alde Mitrea, Năstase şi Ion Iliescu (da, în context chiar şi Vanghelie mi se pare mai breaz!), un fan declarat al lui Che Guevara (!), şi un tânăr care n-are nici scuza de a fi trăit prea puţin sau deloc în regimul comunist, nici pe aceea de a fi trăit, dimpotrivă, prea mult în el, pentru a se făli cu opţiunile sale de stânga şi pentru a se fi înscris în, totuşi, partidul politic cu cea mai directă descendenţă din PCR după ce – aşa cum pretinde – a mai şi luat parte la demonstraţiile din 1990 din Piaţa Universităţii!

CORABIA NEBUNILOR

TITLU

Nici nu-i de mirare că expresia plină de înţelepciune şi la drept vorbind perfect valabilă în şi pentru orice limbă “traduttore, traditore” provine din italiană, câtă vreme – după cum am aflat şi eu întâmplător zilele trecute, aşa cum aflase românul din banc doar de curând că Mihai Viteazul a fost omorât de unguri – titlul extrem de sugestiv şi reprezentând practic chintesenţa întregului conţinut al capodoperei lui J.D.Salinger “The Catcher in the Rye”, tradus genial în româneşte “De veghe în lanul de secară”, la fraţii noştri de peste mări şi ţări e… “Il giovane Holden” (Tânărul Holden)!

RUBRICA METEO-SPORT

Încă una dintre întrebările (mele) fără răspuns – dar care spre deosebire de multe altele probabil că nici nu merită neapărat unul – este cum se face că la posturile noastre de televiziune absolut toţi prezentatorii rubricilor meteo îşi rostesc textele cu o deosebită expresivitate, doldora de accente şi sublinieri ale unor cuvinte cum ar fi “minus”, “în depresiuni”, “vântului”, “jumătatea de sud”, de cele mai multe ori caraghioase şi nepotrivite e adevărat, dar orişicât, în timp ce marea majoritate a comentatorilor sportivi au voci plate, de roboţi, mormăind cu o intensitate egală şi atunci când oferă informaţii statistice şi când relatează fazele fierbinţi. N-ar fi mai bine să facă schimb între ei?

INFLAŢIE ŞI TUTUN

Cu câteva zile în urmă l-am auzit pe guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, spunând de vreo cinci ori într-un interval de zece minute că ţinta de inflaţie de anul trecut a fost ratată din cauza scumpirii ţigărilor, situaţie ce se poate repeta şi anul acesta. Cică dacă n-ar fi fost păcătoasele de ţigări, inflaţia noastră ar fi arătat şi ea omeneşte, ca-ntr-o ţară civilizată.

Acum, dincolo de faptul că se cam ştie de multă vreme în ce ritm trebuie să crească accizele la tutun pentru a ajunge la nivelul din UE, deci BNR n-avea de ce să fie surprinsă, şi e mai probabil că alte preţuri au evoluat diferit decât se anticipase, mă tot întreb şi eu, şi nu de azi de ieri, cât de corect e la noi sistemul de calcul al inflaţiei, dacă un singur produs, şi nu tocmai de primă necesitate, are o asemenea pondere în coşul de consum încât poate da peste cap un parametru economic atât de important!

CA LA NEBUNI

La Realitatea TV s-a împământenit straniul obicei ca pentru orice fel de ştire să fie invitat câte un psiholog care s-o comenteze; dacă ninge, dacă plouă, dacă se scumpesc gazele, dacă pierde naţionala de fotbal, dacă Mutu trage pe nas, hop şi “specialistul” în studio.

Chiar adineauri, imediat după un reportaj despre acţiunile de deszăpezire totuşi mult mai prompte ca de obicei ale Primăriei Capitalei, l-am văzut pe unul pus să explice de ce autorităţile sunt luate “de fiecare dată” pe nepregătite de venirea iernii. Bun, interesant şi asta, dar eu aş fi şi mai curios să aflu resorturile psihologice care-i determină pe jurnalişti să-şi înceapă absolut orice relatare despre căderile abundente de zăpadă cu acest clişeu care, oricât de cârcotaşi am fi şi oricât de firesc ni s-ar părea ca iernile din România să arate ca-n Siberia, nu întotdeauna e acoperit de realitate.

PUTERE

GHICITOARE

Parafrazând, oarecum, un fel de ghicitoare din vremurile parcă de tot mai puţin tristă amintire prin comparaţie cu astea în care trăim, şedeam şi eu şi mă întrebam şi-mi răspundeam: ce e mai penibil şi mai penibil decât un politician penibil?; un jurnalist isteric.

Cine a văzut în special finalul emisiunii “Sinteza zilei” de-aseară, de pe Antena 3, va înţelege, poate, la ce mă refer. Cine nu… n-a pierdut nimic!

SOCOTEALA DE-ACASĂ…

Acum, că tot nu prea mă mai preocupă problemele grave ale ţării, de care au grijă (să nu se rezolve) alde Băsescu, Boc & Co., ale căror feţe chiar am ajuns să nu le mai suport prin televizorul meu, am şi eu timp să mă relaxez cu măruntele necazuri cotidiene.

De pildă, o chestiune care mă frământă de vreo două zile – de când şi încerc să-i prind la telefon pe cei de la UPC (!) – este cum se poate ca, trecând la sfârşitul unei luni (pe 28) de la un abonament mai scump la unul mai ieftin, prima factură venită după schimbare să fie mai mare decât contravaloarea noului serviciu. Din deducţiile mele reiese că mi s-a calculat abonamentul (nou) pe o lună… plus cele 2-3 zile în care am beneficiat de el în luna anterioară, numai că respectiva lună anterioară fusese deja achitată de mine integral, aşa încât pentru cele aceleaşi 2-3 zile în care n-am mai avut vechiul abonament (mai scump, repet), ar fi trebuit de fapt să mi se restituie nişte bani (evident mai mulţi decât cei care mi s-au pretins). Greşesc eu pe undeva?!

O DOAMNA MAI ÎN VÂRSTĂ, DAR NICI CHIAR AŞA…

Mi se întâmplă uneori ca dintr-o dezbatere televizată de mare seriozitate să nu reţin decât un moment sau o replică aproape fără nicio legătură cu subiectul.

Acum vreo două zile de exemplu, în toiul unei discuţii aprinse despre destituirile şi numirile abuzive, pe criterii politice, din învăţământ, jurnalistul Val Vâlcu, dând dovadă de un tact cu totul aparte, s-a exprimat cam în felul următor: “aşa cum vă poate spune şi doamna Zoe Petre, politizarea este o problemă a învăţământului românesc de pe la 1700…”. Trag totuşi nădejde că se referea doar la calitatea de istoric a distinsei doamne!

ATUNCI ŞI ACUM

Invitată şi ea, într-o emisiune la Realitatea TV, să-şi dea cu presupusul despre Mutu (că tot nu rămăsese mai nimeni care să n-o facă) o doamnă psiholog s-a apucat la un moment dat să ne explice, cu un aer savant, cum în lumea toxicomanilor (!) se întâmplă frecvent ca un individ despre care se credea că s-a vindecat să recidiveze chiar şi după câţiva ani buni, sugerând că, din nefericire, cam ăsta ar fi cazul atacantului Fiorentinei.

Fără să mă prea pricep la diferenţele dintre substanţele dopante şi stupefiantele propriu-zise, am totuşi sentimentul că atunci când a prizat cocaină Mutu nu încerca în mod special să-şi îmbunătăţească performanţele sportive (sau să-şi menţină silueta), aşa cum, invers, luând acum acele medicamente pe bază de sibutramină nu a făcut-o ca să “zboare” şi să viseze frumos. Prin urmare, nu neapărat despre dependenţă ar fi vorba…

PIRAŢII DIN TVR

Ce-mi place mie la filmele difuzate pe TVR – 1, 2, 3, Cultural… nu contează – e că-mi aduc aminte de tinereţe. Nu atât fiincă sunt vechi, cât pentru că subtitrările lor par a fi făcute de aceiaşi “mutunache”, “dora14”, “vasilix” etc. care traduceau DivX-urile şi CD-urile piratate de prin anii ‘90, pe care – trebuie să mărturisesc, în speranţa că faptele s-au prescris – le vedeam şi eu din când în când pe la prieteni.

Nimic nu lipseşte: greşeli gramaticale şi de ortografie (cu o menţiune specială pentru… TVR Cultural, unde chestiuni mărunte, precum deosebirile dintre “s-au” şi “sau”, “ne-am” şi “neam”, ori acordul dintre subiect şi predicat nu frământă pe nimeni), litere mâncate, altele în plus, dialoguri decalate, nenumărate replici sărite complet sau înlocuite cu unele care par din alt film, ca să nu mai spun de traduceri complet idioate ale unor cuvinte sau expresii din engleză a căror interpretare corectă o ştie astăzi orice preşcolar. Singura diferenţă majoră e că în timp ce furăciunile de odinioară erau gratis, pentru TVR plătim abonament!

UN VETERAN MAI VETERAN DECÂT CEL MAI VETERAN VETERAN

Secţia în limba română a postului de televiziune Eurosport a reuşit o (contra)performanţă greu de imaginat: înlocuirea celui mai catastrofal comentator de schi alpin cu unul… şi mai catastrofal*. N-am ştiut vreodată cum îl chema pe primul şi nu ţin morţiş să aflu cum îl cheamă nici pe ăsta de-acum, care printre altele are o pronunţie atât de originală a numelui legendarului Ingemar Stenmark, încât iniţial m-am îndoit că vorbeşte despre aceeaşi persoană.

Desigur însă că problema lui principală nu e suedeza, ci româna. Nu-mi dau seama ce-şi imaginează el că înseamnă cuvântul “veteran”, dar după ce la un moment dat i-a informat pe telespectatorii avizi de amănunte statistice că pe pârtie evoluează “cel mai veteran dintre concurenţi”, ceva mai… la vale pe parcursul aceleiaşi transmisiuni şi-a dat seama că la start se află adevăratul “cel mai veteran”, aşa că, fără să se corecteze în mod explicit, ne-a comunicat doar că respectivul este chiar mai veteran decât precedentul. Din fericire, până la final n-au mai apărut decât sportivi mai puţin veterani.

* formulare intenţionată, dat fiind contextul.

UN PROST ŞI O PROASTĂ

N-are rost să mă ascund după cei şapte ani de-acasă: Andreea Pora este pur şi simplu o femeie proastă; cu accent pe “proastă”, care întâmplător este femininul de la “prost”, fiindcă altminteri misoginismul meu cred că se încadrează în limite rezonabile. Dar de o prostie atât de mare, încât uneori devine paralizantă pentru interlocutor, dovadă că într-o oră de emisiune în care a criticat guvernarea… PNL din vremea lui Tăriceanu, Crin Antonescu n-a fost în stare să-i spună măcar o dată, clar şi răspicat, că indiferent cât de rău o fi fost predecesorul său, pur şi simplu a plătit cu funcţia, ceea ce nu s-a întâmplat nici în PD-L şi cel puţin deocamdată nici în PSD, cu care cucoana amintită făcea întruna comparaţie, încercând să demonstreze că toate partidele de la noi sunt o apă şi-un pământ.

Şi, fără nicio altă legătură decât că vorbim despre oameni foarte proşti, am să-mi exprim speranţa sinceră, dar cu siguranţă deşartă, ca printre consilierii lui Emil Boc să nu mai existe unul la fel de ca un oarecare domn Lazăr, care săptămâna trecută spunea, tot într-o emisiune televizată, că principala măsură anticriză (şi de altfel cam singura pe care a fost în stare s-o “enumere”) luată de cabinetul şefului său este… menţinerea TVA-ului la 19%!

O URARE SINCERĂ PENTRU PSD: S-AUZIM NUMAI DE RĂU!

Mi se văita un prieten – altminteri vechi simpatizant liberal, ca şi mine – că mişcările astea vangheliene din PSD ne fac rău tuturor, fiindcă au darul de a submina, şi în cele din urmă poate chiar scinda, un partid care de bine de rău reprezintă un fel de alternativă aproape democratică la năpasta politică numită PD-L, în frunte cu conducătorul ei mult iubit şi stimat – de alde Pora – Traian Băsescu.

De aici şi o mică dispută, pentru că părerea mea e oarecum radical diferită. Aşa cum prin 1990, când se punea problema reunificării Germaniei, nu mai ştiu ce francez – pe care de altfel şi în cazul respectiv îl înţelegeam perfect – spunea că atât de dragi îi sunt nemţii încât vrea nu doar una, ci două ţări pline cu ei, zic şi eu că aşa tare iubesc stânga, încât îmi doresc să văd în România cât mai multe (şi mai mici) partide social-democrate şi uniuni pentru progresul lui Gabriel Oprea; iar dacă cel mai solid dintre ele va avea un 10% ar fi tocmai bine.

De altfel, din punctul meu de vedere, chiar şi admiţând teza că “în orice democraţie trebuie să existe un partid de stânga puternic”, deja îl avem, şi ăsta e chiar PD-L. În schimb, e mare nevoie de unul autentic de dreapta, care să fie, dacă nu prima, cel puţin a doua forţă politică, fără teama că mai devreme sau mai târziu, în urma vreunei “reforme electorale”, vom asista neputincioşi la o rotaţie la putere a cadrelor din fostul FSN. Iată de ce le doresc pesediştilor tot răul din lume la viitorul Congres!

LUMEA CIVILIZATĂ, LUMEA A TREIA ŞI LUMEA… CEALALTĂ

Printre tot felul de flăcări violete şi mai ales în contextul nebuniei, de mai scurtă durată, cu cozile de la centrele de vaccinare antigripală, iată o chestiune despre care n-am auzit discutându-se pe nicăieri, deşi m-ar fi interesat teribil: care ar fi explicaţia, fie ea ştiinţifică sau metafizică, pentru care în Franţa, la peste 6,5 milioane (!!) de persoane care se estimează că au fost infectate cu virusul gripei noi de la debutul pandemiei, în august anul trecut, au decedat 269, iar la noi, dintr-un total de 6778 de cazuri, mortale au fost 109?! E ceva legat de raportul dintre lumea civilizată şi lumea a treia, sau ce?

NIMIC

În actualul context politic intern, pe cuvânt că mi-e şi jenă să scriu despre altceva decât despre Flacăra Violetă. M-aş simţi… aşa… stingher… Cum însă tema nu mă pasionează absolut deloc, iată că nu mai scriu nimic!

UN "AVATAR" CA O FLACĂRĂ VIOLETĂ

Aşa cum era de aşteptat, o catastrofă cinematografică precum “Avatar” – compendiu de plagiate nu doar după nu ştiu ce scrieri SF ale fraţilor Strugatsky, cum citeam, ci şi după multe alte filme, de la “Apocalypto” şi “Ultimul samurai” până la “Războiul stelelor” sau “Top Gun” (o scenă de zbor cu păsăroii de-un ridicol scuzabil numai dacă s-o fi vrut o parodie la celebra peliculă, dar am îndoieli serioase) şi trecând prin toate cele cu familii care au modesta căsuţă nefericit plasată, ori pe vreun zăcământ de petrol gata de a fi exploatat, ori într-o zonă unde un antreprenor fără scrupule intenţionează să construiască un modern ansamblu rezidenţial, başca muzica imitând-o jalnic pe aceea din Titanicul aceluiaşi James Cameron (care, în altă paranteză fie spus, ca mare regizor premiat şi el desigur, are talentul rar de a-i ghida pe actori spre cele mai penibile interpretări din carierele lor, dar ce mai contează) – nu putea rata Globul de Aur pentru cel mai bun film. OK, am înţeles, 3D şi tot tacâmul, dar asta e ca şi cum ai premia o carte foarte proastă numai pentru că e tipărită pe hârtie aurită. Norocul că la Oscar măcar există premii dedicate pentru imagine, costume, machiaj sau efecte speciale, pe care n-are decât să le obţină, lăsându-le pe cele importante altora, e doar iluzoriu, mă tem.

Cât despre nebunia astalaltă, de la noi, cu Prostănacul care a aruncat cu Flacăra Violetă în televiziunile pline de comentatori unul mai înţelept ca altul, care se străduiesc s-o păstreze vie cât mai multă vreme pentru tolomacii din partea greşită a ecranului, singura mea curiozitate e următoarea: între timp cozile de la vaccinarea împotriva gripei porcine s-au terminat?

SECRETUL EŞECULUI

Odinioară, ori de câte ori se vorbea despre o nouă iniţiativă legislativă, prima mea spaimă era că înţelepţii noştri parlamentari s-au apucat să inventeze ei apa caldă, mersul pe jos şi gaura de la covrig, aşa încât, în loc să ia o lege gata verificată de ani buni printr-o ţară civilizată, şi-au scremut micile creiere şi au scos cine ştie ce bazaconie originală.

După un timp, m-am prins că lucrurile stau şi mai rău: ce-i drept, de inventat nu inventează nimic, dar se apucă să studieze reglementările similare din mai multe ţări, şi fac o sinteză de coşmar, alegând prevederile cele mai rele. Dacă, să spunem, într-o ţară există un impozit de 2% pe averile mai mari de 500.000 de euro, iar în alta unul de 1% pe averile ce depăşesc 100.000 de euro, Surupăcenii noştri vor face o lege în care se impozitează cu 2% averile mai mari de 100.000 de euro, explicându-ne apoi cu seninătate că aşa este şi în ţara aia (impozitul de 2%) şi în ţara ailaltă (averile de 100.000 de euro). Poţi să-i contrazici?

DIN CE ÎN CE MAI BINE!

O dovadă în plus că sub masca de faţă umană orice pesedist ascunde un comunistoid tâmpit care abia aşteaptă să iasă la iveală este un oarecare domn Surupăceanu, bine deghizat până acum sub înfăţişarea unui tânăr deputat cu apariţii televizate aproape rezonabile, pe care însă tocmai l-am auzit apărându-şi cu un entuziasm dus până la înverşunare absurdul proiect de lege privind impozitarea averilor, în favoarea căruia aducea argumente atent selecţionate din legislaţia unor ţări dintre cele mai diferite, de la Rusia la Danemarca!

Şi poate că nici dracii mei pe el n-ar fi fost atât de mari, dacă o coincidenţă nefericită n-ar fi făcut să citesc tot în dimineaţa asta un titlu de ziar care spunea că în perspectiva alegerilor viitoare PSD şi PNL intenţionează să facă o alianţă înregistrată la tribunal. E taman ce ne mai lipsea!

UN FILM IMBECIL, CU IMBECILI, FĂCUT DE IMBECILI PENTRU IMBECILI

“Poliţist, adjectiv” este titlul său imbecil.

Pentru că este la modă “cronica” de film care îl şi povesteşte, am să vă relatez cu lux de amănunte măcar primele 10 minute, cele menite să capteze atenţia spectatorului: eroul principal merge pe stradă, merge pe stradă, coteşte pe o altă stradă, traversează, intră pe o nouă stradă, merge pe stradă, merge pe stradă…

În rest, pelicula, foarte echilibrat construită, e împărţită astfel: o treime în care eroul merge pe stradă, o treime în care aşteaptă pe stradă (făcând filaj, că doar e poliţist) şi o alta în care mănâncă supă. Din când în când, la intervale de circa jumătate de oră (durata filmului: 115 minute lungi) se rostesc cuvinte, nerelevante însă pentru înţelegerea acţiunii. Sfârşit.


P.S. Ca să n-avem vorbe la proces: mie nu mi-au plăcut nici “A fost sau n-a fost?”, “4 luni, 3 saptămâni şi 2 zile” şi în general filmele româneşti făcute după Revoluţie (excepţii notabile: “California Dreamin’”, “Restul e tăcere”, “Hârtia va fi albastră”.)

MISTERIOASA INFLUENŢĂ A PRESEI

Nu că în general ar mai avea vreo importanţă sau că în fond mie însumi mi-ar mai păsa câtuşi de puţin, dar m-am pomenit, hodoronc-tronc, într-o bună zi de ieri, gândindu-mă aşa, aproape filosofic, ce, şi dacă, ce fel de, influenţă o fi avut presa în rezultatul alegerilor prezidenţiale de anul trecut; şi, în consecinţă sau nu, ce soi de neam bizar suntem şi noi românii.

Adică, dacă după nenumăratele dezvăluiri legate de afacerile familiei Băsescu, de cazul Hayssam şi implicarea dubioasă a preşedintelui, de personajele apropiate Palatului Cotroceni, în frunte cu Elena Udrea şi admiratoarea ei omonimă, după episodul filmuleţului cu copilul lovit etc. etc., Traian Băsescu a (mai) obţinut peste jumătate din voturi, ce trebuie să înţelegem?: că presa nu e credibilă în ochii şi urechile electoratului, iar efectul unor asemenea dezvăluiri e fix invers?; că pur şi simplu nu i se dă nicio atenţie?; sau că înaintea campaniei electorale intenţia reală de vot pentru şeful statului era pe undeva pe la 70%?!

UN AN NOU FERICIT!

MAI MULT BĂTRÂN DECÂT ÎNŢELEPT

Dincolo de bizareria programării unui interviu cu un important om politic într-o zi de Crăciun, fiind vorba despre Crin Antonescu i-am urmărit, la Realitatea TV, cu foarte multă atenţie incredibil de puţinele vorbe cu care abia a apucat să străpungă, când şi când, într-o emisiune de o oră, logoreea mustrătoare a unui cunoscut analist Boda care, după ce o viaţă întreagă nu doar că s-a declarat de stânga, dar a şi ocupat diverse funcţii în regimurile Iliescu, în urmă cu puţin timp făcea aşa, ca un fel de pledoarie pro-monarhistă, iar acum a recunoscut că l-a votat la preşedinţie pe Crin, dovadă că omul cât trăieşte învaţă, iar unii chiar pot atinge la bătrâneţe înţelepciunea pe care alţii o au de tineri. Numai că nu e politicos să vorbeşti mai mult decât invitatul special (când oricum apari de zece ori mai des la televizor şi ai ocazia să-ţi debitezi inepţiile tot la două zile) nu a învăţat încă.

CRĂCIUN FERICIT!

OPOZIŢIA DE TREI PARALE

Nici nu terminasem bine de postat articolul de ieri, când scârba şi nepăsarea despre care vorbeam au făcut rocadă la vederea scorurilor zdrobitoare cu care treceau de comisiile parlamentare miniştrii guvernului Boc. După visul cu alianţa PSD-PD-L de anul trecut, lui Traian Băsescu pare-se că i s-a împlinit un altul, pe care până acum nici măcar n-a îndrăznit să-l mărturisească public: dispariţia opoziţiei!

Dacă n-aveam nicio îndoială că, în eterna lor spaimă faţă de anticipate, până şi parlamentarii liberali sau pesedişti care se arată cei mai viteji la televizor vor vota azi cu tot entuziasmul lor secret cu bile învestirea “noului” cabinet, speram că măcar în comisii vor face puţin pe leii. Constat însă că “responsabilitatea” nu le-a îngăduit “să lase ţara fără guvern într-o perioadă de… bla-bla…”. Abia aştept să-i văd dând replici tăioase şi sclipitoare lui Boc când s-o lăuda cu sprijinul fără precedent obţinut în Parlament de caricatura lui de guvern. Pe-ni-bil!

FĂRĂ COMENTARII

Poate să fie doar apropierea sărbătorilor, dar de câteva zile privesc la întâmplările de pe scena politică nici măcar cu scârbă, ci doar cu nepăsarea pe care până de curând o invidiam, deşi n-o prea înţelegeam, la mulţi dintre cei din jurul meu. În virtutea inerţiei, ţin în continuare televizorul deschis pe Realitatea sau pe Antena 3, dar cu excepţia momentelor în care câte un pedelist insuportabil de fericit şi de optimist în legătură cu competenţa noilor vechi miniştri şi în general cu viitorul portocaliu al patriei mă face să ciulesc o ureche şi în clipa următoare să schimb pe celălalt post, realizez că de fapt n-am ascultat nimic ore în şir. Prin urmare, nici de comentat nu prea mai am ce.

N-AM AVUT CU CINE…

Cu ocazia anunţării listei definitive a Guvernului Boc nu-ştiu-cât, iar mi-a făcut aseară morală un prieten că n-am votat cu Geoană în loc să stau acasă, şi că din cauza mea şi a altora ca mine am rămas pe cap cu Băsescul & Comp., când (şi aici cred că a citat din Ciutacu, deşi n-a menţionat) mai bună ar fi fost şi foca de la circ.

Adevărul e că mici remuşcări am şi eu, dar argumentul cu foca nu e unul solid. Vreau să spun că dacă în locul lui Geoană chiar ar fi candidat o focă, nici eu n-aş mai fi stat pe gânduri şi categoric aş fi votat-o!

O PROFUNDĂ ANALIZĂ A SITUAŢIEI DIN PSD DUPĂ PIERDEREA ALEGERILOR PREZIDENŢIALE

Motto sau Culmea lichelismului politic: “PSD ar trebui să participe la guvernare, fie şi cu un singur ministru; nu funcţiile ne interesează...” (Marian Sârbu, propus ca ministru al Muncii de Traian Băsescu)

Mă doare fix în (pro)fund de situaţia din PSD după pierderea alegerilor prezidenţiale!

CEA MAI BUNĂ SCUZĂ…

…Pentru liberali să nu intre la guvernare alături de PD-L: Emil Boc. Absolut beton!

Şi o nouă confirmare practică a înţelepciunii populare care spune că o nenorocire nu vine niciodată singură.

CU (O TOT MAI MARE) MÂHNIRE DESPRE LIBERALI

În calitatea mea de vechi simpatizant şi înrăit votant liberal, trăiesc, după vremurile tulburi de pe la mijlocul anilor 90, cele mai penibile momente. Atât de penibile, încât din străfundurile memoriei mi-au ieşit la iveală amintiri cu un Crin Antonescu mult mai tânăr decât acum, dar la fel de naiv, rătăcit şi atunci într-una din facţiunile liberale pe care nu le înţelegeam.

Ca să nu comit un articol interminabil şi plin de năduf, am să înşir doar câteva puncte pe care nu mă îndoiesc că un cititor isteţ le va putea pune cu uşurinţă în ordinea lor oarecum logică.

1. Sper că - fie şi din motive care-mi scapă deocamdată - liberalii doar se prefac a mai crede în posibilitatea ca Traian Băsescu să accepte o “majoritate” fără PD-L. Şi fără UDMR. Şi fără minorităţi. Şi fără independenţi. Şi care de fapt nici nu mai are cum să fie o majoritate.

2. Dacă pe undeva aş fi putut înţelege neintrarea la guvernare alături de PD-L, nu pricep în ruptul capului de ce liberalii ţin morţiş să intre în opoziţie cu bolovanul PSD agăţat prieteneşte de gât. Şi dacă, totuşi, chiar nu se putea şi nu se putea altfel, nu era măcar mai firesc să înceapă “negocierile” mai întâi cu pedeliştii, să anunţe eşecul lor - cauzat de aia, aia şi ticăloşia lui Băsescu - apoi să se întâlnească, eventual, şi cu pesediştii, pentru un fel de “coordonare a acţiunilor opoziţiei”?

3. Desigur, nu pentru susţinătorii săi tradiţionali (printre care încă mă număr), dar pentru ceilalţi care l-au votat nu există oare riscul să-şi închipuie că lui Crin “i s-a urcat la cap” şi vrea acum cu orice chip să devină prim-ministru? Dacă nu se poate cu PD-L, măcar cu PSD?

4. Liderii PNL chiar îşi închipuie că dacă nu ştiu cât la sută din votanţii liberali l-au preferat în turul doi pe Geoană lui Băsescu, acum sunt şi mari amatori de PSD?!

5. În general, o fi înţelept să te înfrăţeşti cu perdantul de vocaţie Geoană, într-un moment în care nici prin propriu-i partid nu prea mai dă nimeni doi bani pe el?

6. După ce în 1996 PNŢCD a obţinut un scor istoric, apreciat la vreo 25% în cadrul CDR, doar patru ani mai târziu dispărea practic din peisajul politic!

7. Sper din tot sufletul să mă înşel pe fond, sau să se întâmple ceva între timp, astfel încât la următoarele alegeri să nu fiu nevoit să scriu iarăşi cu mâhnire un articol în care să fac trimitere către acesta, în care tocmai îmi exprim temerea că, urmând linia actuală, 10% va fi un scor peste aşteptări pentru PNL.

CA-N FAMILIE

După un vot deschis, prin apel nominal, doar cu puţin mai nedemocratic decât în PCUS (dar, din câte înţeleg, perfect statutar, şi asta e cu adevărat înspăimântător!), vitejii din conducerea lărgită a PNL au înghiţit varianta impusă practic de intransigenţii din conducerea restrânsă, respectiv Crin Antonescu, de a se face că negociază intrarea la guvernare alături de pedelişti. Care pedelişti, la rândul lor, ca să fie siguri că nu riscă să împartă coliva (că deja tort sau caşcaval e prea mult spus) cu “partenerii liberali” s-au grăbit să-l anunţe pe Boc drept favorit la funcţia de premier.

Prin urmare, o bună bucată de vreme va trebui să văd iarăşi cum în dezbaterile televizate perechi bizare, gen Ludovic Orban-Liviu Dragnea, Varujan Vosganian-Dan Nica, Norica Nicolai-Victor Ponta, Mariana Câmpeanu-Marian Sârbu, Mihai Voicu-Ilie Sârbu etc. se înţeleg de minune, îşi continuă unul altuia ideea, se completează reciproc, exact ca membrii unei familii sudate. Filmul ăsta l-am mai văzut de două ori, la referendumul pentru demiterea lui Traian Băsescu şi în campania electorală abia încheiată, şi zău că nu mi-a plăcut deloc…

VOTANŢI DE ÎNALTĂ PERFORMANŢĂ

Nici măcar nu m-am obosit să verific dacă socoteala celor care au ajuns la concluzia că ritmul de votare în secţia specială de la Paris a fost de un cetăţean la 13 secunde, cu tot cu completarea declaraţiei pe proprie răspundere. Mi-a fost suficient să văd o altă mulţime de indivizi, în frunte cu Adriean Videanu, explicând cu cea mai mare seninătate că e foarte posibil; cică s-au făcut şi experienţe care s-o demonstreze.

Problema care însă cred că a scăpat din vedere experimentatorilor de felul ăsta este că nu-i vorba ca UN SINGUR om (tânăr şi bine antrenat) să poată vota în 13 secunde, ci 3700 (trei mii şapte sute) la FIECARE 13 secunde, timp de 14 ore încontinuu! Ca un exemplu oarecum edificator: dacă unuia singur din cei 3700 să spunem că i-ar fi scăpat pe jos paşaportul, sau s-ar fi îndreptat din neatenţie către o cabină deja ocupată, fiind nevoit apoi să schimbe puţin traseul, şi în loc de 13 secunde i-ar fi luat, par egzamplu, 22, următorul român-parizian cu sete de pus ştampila pe Băsescu ar fi trebuit s-o facă în doar… 4 secunde, altminteri ultimul de la coadă ar fi rămas cu buza umflată. Asta da performanţă!

CUM RĂMÂNE CU “PROCENTUL NESEMNIFICATIV”?

Nu ştiu de ce, dar acum, după încheierea alegerilor, când participarea a fost una record pentru ultimele tururi de scrutin, iar diferenţa dintre cei doi candidaţi este cam jumătate din numărul celor care au votat în străinătate, de pildă, sau din numărul voturilor nule, ori mai puţin de o zecime din numărul celor care au votat în secţiile speciale, nu mai aud pe nimeni, nici măcar pe Cristian Tudor Popescu să mai vorbească despre “teoria numerelor mari”, conform căreia dacă electoratul se prezintă masiv la urne orice încercare de fraudare e practic sortită eşecului, neputând să influenţeze rezultatul final decât “într-un procent nesemnificativ”. Poate pentru că nu e aşa şi, întâmplător, măcar aici, am avut dreptate mai degrabă eu.

DE LA ANTONESCU LA ANTONESCU

Cu dragoste şi regret o spun: decizia luată ieri de forurile de conducere ale PNL, de a refuza practic intrarea la guvernare alături de PD-L, ar putea însemna cu adevărat începutul sfârşitului pentru acest partid. Comparaţia cu ţărăniştii se face adesea, şi de multe ori forţat, dar părerea mea este că pe aceştia i-a pierdut tocmai încăpăţânarea lor prostească, deghizată în “consecvenţa” şi “intransigenţa” cu care au urmat un proiect politic greşit.

Cu un nemărturisit direct, dar vădit dispreţ (pe care i-l împărtăşesc de altfel pe deplin, dar eu îmi permit, fiindcă n-am fost, nu sunt şi foarte probabil nici nu voi fi vreodată politician) faţă de jumătate din electoratul ţării, care a votat, nu-i aşa?, un tiran cu care orice compromis este exclus, Crin Antonescu condamnă PNL la o opoziţie de cel puţin încă cinci ani (dacă nu cumva tiranul va deveni la un moment dat om de omenie) şi, ceea ce este mult mai grav, se răzbună nu pe sat, ci pe o ţară întreagă, lăsându-l pe Traian Băsescu singur la butoanele puterii, pe principiul “l-aţi votat, spălaţi-vă cu el pe cap”. Chestie care – desigur, cu enormele diferenţe de rigoare – îmi aminteşte de un alt Antonescu din istorie, care de dragul demnităţii proprii şi al cuvântului dat, a preferat să ducă ţara de râpă.

GREU DE DECIS

Mă întreba aseară un prieten cum m-aş simţi să-i văd într-un eventual guvern pe liberali alături de Berceanu, Videanu, Sulfina Barbu, sau chiar Raluca Turcan ori Elena Udrea. I-am răspuns că absolut îngrozitor, exact cum m-aş fi simţit să-i văd alături de Dan Nica, Marian/Ilie Sârbu, Ecaterina Andronescu sau chiar Adrian Năstase ori Marian Vanghelie (başca Ponta). Sincer vorbind, vremurile în care să stea singuri în Palatul Victoria sunt departe în trecut şi probabil şi mai departe în viitor.

Apropo de ce ar trebui să facă PNL în perioada următoare, cea mai năstruşnică variantă pe care am auzit-o, chiar de la oameni absolut respectabili, este aceea de a da numai sprijin parlamentar unui guvern PD-L. Cum ar veni, nici în car, nici în căruţă, spre bucuria pedeliştilor, care – după ce că ar împărţi ei între ei tot caşcavalul –, atunci când le va veni la socoteală vor explica ce guvern de dreapta au făcut dimpreună cu liberalii, iar în momentele-cheie îi vor găsi pe aceştia din urmă vinovaţi de toate nerealizările guvernării, acuzându-i că fac pe ascuns jocul opoziţiei pesediste. Grozavă afacere!


P.S. Decât să viseze la cai verzi pe pereţi şi la premier de-al lor desemnat de Traian Băsescu, liberalii s-ar gândi mai bine să pună condiţii mult mai importante pentru intrarea la guvernare, cum ar fi angajamentul “partenerilor” de a face uitate referendumul referitor la trecerea la parlament unicameral şi alte modificări aberante şi periculoase ale Constituţiei şi Legii electorale. Iar ca prim-ministru să găsească poate un independent (altul decât Johannis, care a avut grijă să se dea rănit primul, deşi tare bun ar fi fost acum), sau măcar un pedelist mai cu faţă umană.

O REGRETABILĂ DAR ONORABILĂ DEMISIE ŞI O STÂNJENITOARE DAR NECESARĂ INTRARE LA GUVERNARE

Privit prin prisma adversarilor săi din interior, acum, după eşec, întregul “Proiect Johannis” al lui Crin Antonescu nu poate părea decât ceva gen “târârea partidului într-o aventură păguboasă alături de PSD-ul lui Cutare, Cutare şi Vanghelie”. Nu din cauza acestei judecăţi, cu care personal nu sunt absolut deloc de acord, ci pentru că a apucat să promită că o va face dacă nu va izbândi în alegeri, iar altfel ar deveni un simplu politician ca toţi ceilalţi, domnul Antonescu ar cam trebui să-şi dea demisia din fruntea PNL.

Pe de altă parte, din punctul meu de vedere, oricât de proastă ar fi varianta intrării liberalilor la guvernare alături de PD-L şi deja tradiţionalii aliaţi maghiari ea este totuşi cea mai bună. Rămânerea în opoziţie împreună cu PSD ar fi catastrofală: pe lângă inerentele confuzii între “opoziţia de dreapta” şi “opoziţia de stânga”, ea ar însemna practic dezagregarea partidului prin migrarea parlamentarilor, primarilor etc. către PD-L. Chiar dacă o coaliţie cu democraţii pare multora un fel de anexare, şansele PNL de a-şi păstra nu doar identitatea ci şi oamenii sunt mult mai mari, indiferent de atacurile venite dinspre “aliaţi”. Asta ca să nu mai spun că de la guvernare se poate ieşi în orice moment; de intrat e mai greu! Din păcate, acesta ar fi al doilea motiv serios pentru ca domnul Antonescu să demisioneze, de vreme ce aproape s-a jurat că nu va mai colabora vreodată cu Traian Băsescu şi partidul lui.

CEAUŞESCU TRĂIEŞTE!

Cu singura diferenţă că atunci am ieşit pe străzi iar acum nu mi-am mişcat fundul nici măcar până la secţia de votare, noaptea trecută m-am simţit exact ca-n timpul Revoluţiei, imediat după execuţia lui Ceauşescu, când încă nu-mi venea să cred că s-a terminat şi tot aşteptam să se anunţe că dictatorul e de fapt bine mersi în viaţă şi a revenit în funcţie.

Iar azi-dimineaţă când m-am trezit… Ceauşescu chiar trăia!

REZULTATE ALEGERI PREZIDENŢIALE 2009 (PRONOSTIC)

Prezenţa la urne: 46%

Mircea Geoană: 54,3%
Traian Băsescu: 45,7%

ÎMI PARE RĂU, CRIN...

...Dar tot nu pot să-l votez pe Geoană, oricât am încercat să mă conving şi să mă las convins. Prea a avut dreptate Iliescu atunci când l-a caracterizat într-un singur cuvânt! O să stau frumuşel acasă şi, aşa cum am mai spus, o să-i ţin totuşi pumnii, meditând în continuare la cum le-am trăit eu în campania asta electorală pe toate cele de neînţeles la alţii până acum, inclusiv să fiu influenţat aproape decisiv în luarea hotărârii finale de confruntarea televizată dintre candidaţi.

Ar mai fi doar o mică speranţă să-mi schimb încă o dată decizia fermă: să văd astăzi, în ultima zi de campanie, haita portocalie invadând televizoarele ca să ne spună, de pildă, iarăşi, în mod absurd, cum a fost trucat grosolan un filmuleţ în care Băsescu ar lovi un copil pe care se jură numai că nu l-a răpus “cu pumnul în faţă”, admiţând implicit că victima, episodul şi lovitura, poate cu dosul palmei în bărbie, au existat!

IARNĂ ŞI ISTORIE

Din motive de improbabile ieşiri la iarbă verde (cu toată încălzirea asta globală cu tot) şi focuri de artificii sub clar de lună, nici eu nu sunt foarte încântat că Ziua Naţională a României se nimereşte în plin sezon rece. Dar de aici şi până la a mă răţoi la bieţii înaintaşi că nu şi-au găsit o perioadă mai propice pentru înfăptuirea celui mai important deziderat din istoria neamului e o cale uriaşă, străbătută într-o clipită de un fost jalnic ministru de externe şi actual cam la fel profesor de... istorie, care într-o juma’ de ceas de elucubrat la televizor a repetat gogomănia de vreo trei ori, aducând ca argument suprem în condamnarea unei asemenea nedreptăţi făcute contemporanilor faptul că suntem singura ţară latină cu ziua naţională stabilită iarna! Aşa, hodoronc-tronc. Ai dracu’ nemţi!

PAUZA DE VOMĂ

Azi n-am chef de scris, aşa că mă voi rezuma doar să vomit, după ce tocmai l-am auzit iarăşi pe Traian Băsescu erijându-se în protectorul spiritual al revoluţionarilor din 1989 şi al “golanilor” de odinioară din Piaţa Universităţii. Mersi tataie, cântă la altă masă! Nici nu merită să dezvolt.

A VOTA SAU A NU VOTA

După toate cele întâmplate în ultimele zile (nu atât apariţia filmuleţului, pe care îl consider în continuare numai bun să-i influenţeze decisiv pe tolomacii care încă nu aflaseră pe ce lume sunt, cât felul dincolo de orice limite atinse până acum în care camarila lui Traian Băsescu ne tratează de cretini, încercând să ne convingă că ceea ce vedem cu ochii noştri nu există) m-am hotărât să ţin cu Geoană. Nu să-l votez, dar măcar să-i ţin pumnii pe 6 decembrie şi să nu încerc să descurajez în niciun fel pe cei care au de gând să-l voteze, ba poate chiar să-i îndemn să o facă. Eu încă nu mă simt în stare, deşi nu exclud ipoteza de a mă decide fie şi în ziua alegerilor, cu o oră înainte de închiderea urnelor, ceea ce ar fi un gest pe care până acum nu prea reuşeam să-l înţeleg la alţii. Oricum, promit să vă ţin la curent cu prefacerile profunde prin care trec...

UN FILMULEŢ PENTRU PROŞTI

Cică să scriu şi eu despre filmuleţul în care Traian Băsescu (pare că) loveşte un copil. Treaba e că mi se cam fâlfâie. Adevărat sau trucat (eu cred în prima variantă), din punctul meu de vedere el e unul pentru proşti. Fiindcă numai proştii n-au înţeles până acum cu cine au de-a face în persoana jalnicului preşedinte, şi pot avea acum o mare revelaţie, care eventual să le schimbe comportamentul la vot. Pe mine unul nu m-ar mai impresiona din cale-afară nici dacă aş afla, mai presus de orice îndoială, că individul e violator sau criminal în serie. Ar fi un simplu amănunt picant din biografia unuia dintre cele mai sinistre personaje politice din ultimii douăzeci de ani (cel puţin). Na, c-am scris!

UMBRA LUI BĂSESCU. LA DRACU

Fără glumă: când îl aud pe Băsescu vorbind cu atâta convingere – pe care pe cuvântul meu că n-o suspectez deloc a fi prefăcută! – despre mogulii (celorlalţi) care vor să pună mâna pe Poştă sau pe CEC, despre cum s-a opus el din răsputeri, ca vajnic politician de dreapta, privatizărilor timp de 5 ani, despre rechini, despre înţelegeri ascunse şi oameni din umbră care manevrează naivi oameni de la soare, zău că încep să mă întreb dacă nu cumva el însuşi, în carne şi oase, a fost cel care a lansat, tot din umbră, toate legendele înspăimântătoare pentru proşti (da’ mulţi!) de la începutul anilor ‘90, alea cu moşierii care după ce-şi vor lua pământurile înapoi îi vor pune pe ţărani să lucreze cu botniţe la gură, despre marii industriaşi întorşi de la groapă ca să-şi revendice fabricile şi uzinele numai ca să-i arunce pe drumuri pe bieţii muncitori ce abia deveniseră “proprietarii” lor prin grija lui Ceauşescu, despre liberalii şi ţărăniştii, în frunte cu Raţiu, Coposu şi Câmpeanu, care tipăreau bani la sediile de partid şi, desigur, în general cu România care urma să fie vândută oricui ar fi avut nevoie de-un hârb de ţară. Că prea seamănă!

AM ÎNŢELES: MAI RĂU NU SE POATE!

Zic pedeliştii şi susţinătorii lor că Antonescu ar fi făcut o mare eroare încheind acordul cu PSD, deoarece a căzut într-o capcană şi va fi tras pe sfoară de îndată ce Mircea Geoană îşi va vedea sacii în căruţă şi catrafusele la Cotroceni. Astfel, în locul lui Johannis se va pomeni cu un social-democrat sadea în fruntea guvernului, iar PNL va fi şantajat, prigonit şi ameninţat cu disoluţia!

Auzind eu – care, trebuie s-o spun, tot nu mă văd în stare să pun ştampila pe Geoană şi bucheţelul de trandafiri în turul doi – o aşa teorie, măcar încep să-i înţeleg pe liberali. După câte se pare, cel mai cumplit pericol care-i paşte în urma mişcării de zilele astea e... să păţească exact ce-au păţit cu pediştii şi Traian Băsescu! Doar că acum există şi o mică şansă de a NU li se întâmpla. Păi cred că merită să-ncerce...

DISPĂREŢI, DACĂ VREŢI SĂ VĂ VOTEZ!

Am mai spus cândva ceva asemănător, dar, nu ştiu de ce, simt nevoia să repet: singura şansă, absolut minusculă oricum, ca vreunul dintre candidaţii intraţi în turul doi, respectiv Băsescu sau Geoană, să mă determine să-l votez e să se ţină departe, dimpreună cu toată gaşca de lăudători, de posturile TV pe care le urmăresc. Fiindcă de câte ori îl văd pe Boureanu, de pildă, mă hotărăsc brusc şi ferm să votez cu Geoană, fermitate care mă ţine fix până-mi apare în faţa ochilor Dan Nica/oricare Sârbu/Ecaterina Andronescu, moment în care la fel de brusc şi ferm mă decid să-l votez pe Băsescu...

Şi acum, pe bune. Câtă vreme vizaţi sunt în principal alegătorii lui Crin Antonescu, ce rost are să apară toate aceste figuri sinistre, care nu pot decât cel mult să-şi convingă încă o dată, redundant, propriii susţinători? Mai bine îşi iau liber două săptămâni şi se ascund în gaură de şarpe. Nici nu-şi dau seama cei de la Antena 3 ce bine îi fac lui Băsescu refuzând să invite în emisiuni un alde Hoară sau Canacheu!

STRATEGUL DE A DOUA ZI DUPĂ

Ultimul pe care l-am văzut era un neica nimeni chemat într-un studio de televiziune să vorbească de fapt despre sondajele de opinie, dar au fost şi analişti cu pretenţii mai mari cărora după încheierea campaniei electorale li s-a părut – ca oricărui viteaz arătat după un război – că le e limpede “greşeala de strategie” din cauza căreia Crin Antonescu n-a intrat în turul doi, şi anume faptul că în loc să-l atace de la bun început pe Mircea Geoană, cu care se bătea direct pentru asta, a preferat să se lupte cu un Traian Băsescu ca şi calificat din oficiu, reorientându-se către Geoană abia când era deja prea târziu.

Din motive asupra cărora nu insist, oricum nu sunt de acord cu teoria asta, dar le sugerez celor care o îmbrăţişează să-şi imagineze ce ar fi fost la gura celor care, chiar şi în condiţiile date, n-au încetat să vadă, în delirul lor, un “blat” între Antonescu şi Băsescu, dacă o lună întreagă de campanie candidatul liberal s-ar fi răţoit numai la Geoană!

HAI SICTIR, POPOR!

OK. În ceea ce mă priveşte, alegerile prezidenţiale din 2009 au luat sfârşit. Printre cele mai triste concluzii trase după ziua de ieri sunt aceea că singurii care au manipulat cu sondajele au fost liberalii când au spus că sondajele sunt manipulate, şi confirmarea faptului că în România până şi oamenii (mai) deştepţi sunt tot tâmpiţi, dovadă toţi cei care au votat NU pentru parlament unicameral, în loc să refuze dracului să ia buletinele, pentru ca referendumul să nu fie validat, indiferent de scor.

Alte concluzii? Da, oamenii s-au mobilizat la vot, surprinzător de bine, aşa cum a sperat Crin, dar după câte se pare... de spaimă ca nu cumva un candidat ca el, altfel decât restul panaramelor, să intre în turul doi!

O menţiune specială şi pentru Sorin Oprescu, care dacă nu ştia cum să se facă de râsul curcilor şi al electoratului vadimist, a găsit metoda cea mai eficientă, iar dacă ar avea un dram din demnitatea supărăcioasă a lui Victor Ciorbea de odinioară, şi-ar da dracului demisia şi de la Primăria Capitalei, unde oricum n-are ce căuta.

În fine, dincolo de discursul patetic al lui Crin Antonescu de aseară, cineva trebuie să le explice şi celor mai cretini dintre analiştii politici ce voia să spună prin alianţa dintre moguli şi Traian Băsescu, în caz că au uitat ce chiar mulţi dintre ei susţineau în campanie şi anume că Băsescu l-ar prefera în turul doi pe Geoană, adică exact ce vor şi mogulii; desigur, în detrimentul lui Antonescu N-am să fac o schemă, că nu le am cu desenul, dar aici s-au întâlnit interesele celor două tabere.

REZULTATE ALEGERI PREZIDENŢIALE 2009 (PRONOSTICUL MEU OPTIMIST)

Prezenţa la urne – 62%

Traian Băsescu – 27,8%
Crin Antonescu – 24,3%
Mircea Geoană – 22,9%
Sorin Oprescu – 10,9%
Kelement Hunor – 4,9%
Corneliu Vadim Tudor – 3,8%
Gigi Becali – 2%

Cu precizarea că la exit-poll-uri Crin va avea cel puţin două-trei procente mai mult decât la rezultatul final, adică exact cele care vor fi apoi furate la numărătoare...

APEL CĂTRE SIMPATIZANŢII LUI CRIN

Habar n-am dacă sondajele care-l arată pe Crin Antonescu pe locul trei, la mare distanţă de Tiran şi de sinistrul său Prostănac sunt reale sau (grosolan) falsificate. Ştiu însă că în îndelungata mea carieră de elev şi student n-am lipsit de la niciun examen, indiferent cât de puţin pregătit eram, numai pentru că îmi imaginam în ce hal m-aş fi simţit dacă după terminarea lui, când m-aş fi întâlnit cu colegii care spre deosebire de mine ar fi fost prezenţi, mi-ar fi spus ceva de genul: “băi, ce fraier eşti că n-ai venit; ne-a lăsat profu' cu cărţile pe masă.” Iar întâmplarea face că întotdeauna, chiar şi când nu învăţasem un rând, am luat măcar izbăvitorul 5.

Ce vreau să spun e că vă îndemn să mergeţi la vot, indiferent cât de sceptici sunteţi, pentru că nu v-aţi ierta-o toată viaţa dacă s-ar întâmpla ca Antonescu să nu intre în turul doi din cauza unui procent-două. S-avem baftă!

ACTUALIZARE: Pronosticul meu (optimist) pentru rezultatele votului: Prezenţa la urne 62%, Traian Băsescu – 27,8%, Crin Antonescu – 24,3%, Mircea Geoană – 22,9%, Sorin Oprescu – 10,9%...

Cu precizarea că la exit-poll-uri Crin va avea cel puţin două-trei procente mai mult, adică exact cele care vor fi apoi furate la numărătoare...

MANDATUL, ARATĂ MANDATUL!

E o tâmpenie care mă amuză încă şi mai tare decât aia cu “absenţa unor dezbateri serioase, aplicate, între candidaţi”: cică în campania asta electorală, în loc să se discute despre mandatul lui Traian Băsescu, ne ocupăm de chestiuni precum răpirea jurnaliştilor în Irak şi fuga lui Omar Hayssam.

Păi bine măi oameni buni, analişti proşti şi domnule Ion Cristoiu, nu despre mandatul de preşedinte al lui Traian Băsescu se cheamă că discutăm atunci când aflăm despre cum influenţa el procurorii, cum se înţelegea el cu cel mai periculos şi totodată singurul terorist din România să-l facă scăpat, cum pare el a fi complice la topirea a 4 miloane de dolari din suma destinată răscumpărării jurnaliştilor răpiţi ş.a.m.d.?! Ba bine că nu!

DEMAGOGUL PERFECT

Evident cu regret, dar trebuie să o spun: confruntarea de aseară, de pe Antena 3, dintre Crin Antonescu şi Mircea Geoană, nu a fost câştigată de candidatul liberal! Mai mult decât atât, m-am convins că Geoană este un ceva (personaj, individ, politician) care nu poate fi învins de un om de bun-simţ. Demagogia lui este una absolut perfectă, rotundă, alunecoasă, imposibil de apucat şi combătut. Dacă îi reproşezi că a minţit când a spus că a doua zi după ce vine la guvernare măreşte salariile profesorilor cu 50%, dovada irefutabilă fiind că nu le-a mărit nici după 9 luni, e în stare să-ţi răspundă senin că regretă doar că n-a promis că le va mări cu 100%, aşa cum merită cu adevărat sărmanii profesori care îşi dau sufletul pentru educaţia copilaşilor noştri, viitorul patriei etc.; şi promite atunci, pe loc. Cred că a mai spus-o cineva înaintea mea, dar efectiv e ca o păpuşă de cauciuc căreia orice i-ai face, oricâţi pumni sau şuturi i-ai aplica în plină figură, chiar dacă se schimonoseşte câteva clipe, afişând fugitiv un rictus, un rânjet sau o expresie grotescă, revine de îndată la forma iniţială.

În altă ordine de idei, sau aproape, mi-e groază – şi recunosc că mi-a fost în ultimii doi-trei ani – de momentul în care o bună parte dintre jurnaliştii, analiştii sau bloggerii pe care acum îi urmăresc cu plăcere şi cu care mă simt într-un soi de alianţă spirituală anti-Băsescu, iar uneori, circumstanţial, chiar pro-liberală, îşi vor da arama stângisto-pesedistă pe faţă, de îndată ce inamicul comun va dispărea. Sunt aceia la care deja recunosc semnele unui dispreţ faţă de cei care am votat cu Băsescu în 2004, în baza raţionamentului simplu că ei au ştiut de la început cu cine au de-a face, în timp ce noi ăştialalţi am fost atât de naivi încât să ne lăsăm păcăliţi, iar unii dintre noi s-au trezit abia când şi-au văzut înşelate aspiraţiile la diferite privilegii personale (am văzut o astfel de analiză în legătură cu Mircea Dinescu, de pildă), raţionament aproape corect, care pleacă însă de la sinistra premisă că în 2004 ei l-au preferat pe Adrian Năstase! Iar acum se vor mulţumi cu Geoană, pe care îl sprijină mai pe faţă sau mai pe din dos.

SĂ REDEVENIM CU ADEVĂRAT SERIOŞI: CHIAR NU MĂ GÂNDESC SĂ VOTEZ (IARĂŞI!) CU BĂSESCU...

Îmi dau seama că articolul meu de ieri i-a enervat pe mulţi dintre cei care l-au citit, şi pe această cale mulţumesc tuturor celor care s-au abţinut, probabil cu greu, să mă înjure. Fiţi pe pace: nu, n-am să votez cu Traian Băsescu! (Poate ar fi existat o minusculă şansă, dacă preţ de câteva săptămâni n-aş fi văzut mutrele unor Cătălin Croitoru, Sever Voinescu, Boureanu, Avramescu, Hoară, Canacheu, Lăzăroiu etc., ci doar pe ale lui Hrebenciuc, I. Sârbu, M. Sârbu, Nica, Guşă, Ponta, Vanghelie... Glumesc.) De altfel, indiferent de tur, n-am să votez cu nimeni altcineva în afară de Crin Antonescu, votul meu fiind unul eminamente pozitiv.

Pe de altă parte însă, aşa cum, evident în mod subiectiv şi oarecum iraţional, la începutul anilor ‘90 ajunsesem să-l urăsc mai tare pe Ion Iliescu decât pe defunctul Ceauşescu, am acum faţă de Geoană o antipatie cel puţin la fel de mare ca faţă de Băsescu, din cauza frustrării simţite şi atunci şi acum că, taman când ar putea să fie în sfârşit bine şi să scăpăm de un personaj malefic, apare câte unul, nu cu mult mai breaz, care strică totul şi se pune în calea fericirii mele de biet alegător fără noroc. Prin urmare... (dar mai bine mă opresc aici, ca să n-o iau de la capăt...)

SE POATE ŞI MAI RĂU SAU DE CE MĂ GÂNDESC, APROAPE SERIOS, SĂ VOTEZ (IARĂŞI!) CU BĂSESCU...

Nici în sine înlocuirea lui Traian Băsescu în fruntea ţării cu Mircea Geoană nu mi se pare şi nu mi s-a părut vreodată cine ştie ce sfârâială; doi demagogi la fel de mari, cu anturaje la fel de jalnice şi venale. Văzând însă halul în care este reflectată campania electorală în special la Antena 3, dar adesea şi la Realitatea, unde, de pildă, conferinţe de presă importante ale lui Crin Antonescu nu sunt difuzate deloc, în timp ce orice apariţie în public a lui Geoană e transmisă în direct minute în şir, iar discuţiile din majoritatea talk-show-urilor pornesc de la premisa că finala e bătută în cuie de mult, conform unor sondaje dubioase, între Băsescu şi acelaşi Geoană, încep să mă treacă de-a dreptul fiori reci la gândul că pretendentul social-democrat ar putea ieşi biruitor.

La urma urmelor, care este situaţia acum? Avem un preşedinte rău, foarte rău, atacat permanent de cea mai mare parte a presei şi practic de toate trusturile “mogulilor”. OK, şi? Ce e în neregulă în imaginea asta? Păi... absolut nimic; aşa şi trebuie să fie (mă refer, evident, doar la raportul de forţe, nu la faptul că un preşedinte trebuie să fie rău!). Sinistră ar fi situaţia inversă: ca 90% din presă, în frunte cu toate trusturile “mogulilor”, să fie DE PARTEA preşedintelui! Îmi şi imaginez cum B1TV, “Evenimentul Zilei” şi parţial “România liberă” ar rămâne singurele oaze de democraţie, în care opoziţia (liberală) s-ar putea exprima. Or, în clipa asta singurul pericol ca un astfel de coşmar să devină aievea e ca Geoană să ajungă în turul doi, unde să-l învingă pe Băsescu. Poate exagerez eu, dar uneori am impresia că ar fi ca şi cum în urmă cu cinci ani ar fi câştigat Adrian Năstase!

ILIESCU VINOVAT ŞI PENTRU PROSTĂNAC

Chiar sunt curios să văd ce efecte va avea strategia asta a lui Băsescu de a se lupta cu vechile mori de vânt Iliescu şi Hrebenciuc, despre care pretinde că s-ar afla în spatele celui pe care în adâncul sufletului şi l-ar dori ca principal contracandidat în locul lui Antonescu, şi anume Mircea Geoană. Anul trecut, când în alegerile pentru Primăria Capitalei l-a pus pe bietul Blaga să o folosească împotriva lui Sorin Oprescu – pe care numai că nu l-a decretat fiul din flori al lui Ion Iliescu şi principalul instigator al mineriadelor – a eşuat lamentabil.

Bun, să zicem că bucureştenii sunt ei mai deştepţi şi s-au prins de şmecherie, iar acum se mizează pe naivitatea celor din provincie, unde se foloseşte iarăşi. Dacă însă m-ar întreba pe mine un consultant portocaliu, mi-aş da cu părerea că e o chestie care scârţâie în toată logica asta. Adică, dacă ar fi fost să meargă undeva, ar fi mers tocmai în Bucureşti, unde se putea presupune că lumea îi mai păstrează amintiri oribile lui Iliescu şi fesene-pedesereului său, pe care nu i-a votat niciodată. În schimb, pe la ţară, se prea poate ca oamenii să fie mai naivi, numai că... acolo nici nu l-au urât vreodată pe Iliescu, cu care, dimpotrivă, au votat masiv de câte ori au avut ocazia. Şi atunci?!

UNA SCURTĂ CU GUVERNUL

Acum nu prea se mai vorbeşte deloc, dar când încă se vorbea despre un nou guvern – Croitoru, Negoiţă, Johannis... – se vehiculau două variante, una mai proastă ca alta, din punctul meu de vedere: guvernul de tehnocraţi şi cel de uniune naţională.

Dacă în lipsa unei soluţii normale, cu Opoziţia şi Puterea clar delimitate, ar trebui totuşi să aleg între ele, aş prefera guvernul de tehnocraţi, dintr-un motiv cât se poate de simplu: decât să văd toate partidele la putere, mai bine le văd pe toate în opoziţie!

MIRCEA BADEA ŞI FALIMENTUL ANTENEI 3

Acum... nici despre Mircea Badea nu se poate spune că are numai prieteni inteligenţi. Cel puţin ăla despre care ne povestea aseară că în timp ce se uita la televizor a avut revelaţia că vinovaţi pentru faptul că fără banii de la FMI nu se vor mai putea plăti pensiile şi salariile sunt toţi politicienii care au guvernat România în ultimii cinci ani, adică şi cei care au guvernat-o pe vremea când nu doar că se plăteau, dar se şi dublaseră, nu e chiar deloc.

Asta e ca şi cum ai spune că Badea însuşi – care se laudă, cu faimoasa-i modestie, că face o emisiune cu un profit de nu ştiu câte milioane de euro –, dacă ar pleca mâine de la Antena 3, iar peste un an postul ar da faliment, e la fel de vinovat pentru asta ca rataţii care-i vor fi luat locul.

PERFECT ADEVĂRAT... PE JUMĂTATE

Invitat aseară la Realitatea TV, Cristian Tudor Popescu a făcut la un moment dat o excepţională descriere a politicianului român, dispus să lase la o parte şi logica elementară şi bunul-simţ şi pe cel al ridicolului numai pentru a-i da dreptate şefului de partid, indiferent de tâmpeniile debitate de acesta din urmă. Cum spuneam, o descriere plină de vervă, inspiraţie, talent actoricesc şi... doar pe jumătate adevărată (exact ca o declaraţie de politician!).

Ce-i drept, în timp ce vorbea, parcă-i vedeam aievea pe toţi pedeliştii, cu carnet de partid sau fără, care-i cântă în strună lui Traian Băsescu pe orice fel de subiect inventat peste noapte şi la care până cu o zi înainte nu se gândiseră nicio secundă. Că, în schimb, majoritatea liberalilor nu ar corespunde descrierii, e foarte probabil o părere profund subiectivă de-a mea şi mi-o asum ca atare. Dar dovada clară că nu li potriveşte nici tuturor pesediştilor e chiar atitudinea multor jurnalişti, inclusiv a aceluiaşi CTP, care, când le vine la socoteală, descoperă, pe bună dreptate de altfel, în PSD tot felul de găşti, grupări (Iliescu, Geoană, Mitrea, Vanghelie...) şi aripioare, gata în orice clipă să se sfâşie între ele în văzul lumii pentru a prelua controlul. Lucru care parcă ar veni într-o uşoară contradicţie flagrantă cu teoria deplinei uniri în cuget şi simţiri cu vremelnicul şef...

GATA CU BĂSESCU! ALTUL LA RÂND!

Acum sunt convins: lui Băsescu i-a ajuns funia la par!

Aseară, într-o incursiune de cel mult trei secunde pe B1TV, în timpul emisiunii lui Radu Moraru, am apucat să văd, pe lângă faptul că invitat era proaspătul premier desemnat, următorul rezultat al unui sondaj făcut prin SMS: 79%-21%. Deşi habar n-am care era întrebarea pusă telespectatorilor, sunt sigur că cifra mai mare reprezenta ceva în favoarea lui Băsescu, a pedeleilor şi în general a tot ce e portocaliu pe lume, însă vestea excelentă este că până acum toate sondajele de acest gen făcute la “Naşul” aveau rezultate gen 94-6 sau 92-8! Q.E.D.

O MINTE COMPLICATĂ ŞI MULŢI OAMENI SIMPLI

În mintea lui complicată, se prea poate ca Traian Băsescu să creadă sincer că propunându-l pe Liviu Negoiţă drept premier a făcut o mare concesie majorităţii, venind cu un personaj foarte asemănător lui Klaus Johannis: nu doar că este tot primar, dar are şi faţă de neamţ (întotdeauna mi s-a părut că aduce a tânăr ofiţer nazist din filmele de război) şi aceleaşi măsuri la pantofi şi cămaşă.

În schimb, indiferent de prezenţa la vot, dacă după o asemenea farsă de prost gust, cu aparenţă de bătaie de joc îndelung premeditată, Traian Băsescu va obţine mai mult de 20% din sufragii la alegerile prezidenţiale, pot spune cu mâna pe şi durere în inimă că suntem un popor de tâmpiţi. Dar nu cred că se va întâmpla.

CEL MAI RĂU MOGUL DINTRE MOGULII CEI RĂI

Zău că n-am nimic de împărţit cu mogulii şi, din păcate, nici ei nu împart nimic cu mine! Voiculescu însă chiar este unul dintre aceia care dau ceva, şi anume o proastă reputaţie afaceriştilor de pe la noi şi apă la moară, nu atât lui Traian Băsescu – care oricum vorbeşte ca una stricată şi fără să aibă nevoie de pretexte – cât celor care-l mai ascultă şi găsesc astfel motive să-l aprobe.

Concret: cu ceva vreme în urmă, l-am văzut pe realizatorul emisiunii “Vorbe grele”, de pe Antena 2, Victor Ciutacu, lăudându-se că într-o ediţie anterioară s-a bătut recordul de SMS-uri, atingându-se uluitoarea cifră (că număr nici nu pot să-i zic) de 188 (una sută optzeci şi opt)! Deci nu de mii. La un preţ – corect afişat, în josul ecranului – de 1,19 euro cu tot cu TVA per bucată, asta înseamnă un profit net sau brut (că mereu le-ncurc), sau nici măcar, că şi-or lua şi reţelele de telefonie ceva, dar oricum maxim, de 223,72 euro!!! Carevasăzică, smulgând de la 188 de cetăţeni activi şi, foarte probabil, nu din cale-afară de avuţi câte un euro şi 19 cenţi – adică un sfert din cât plătesc eu abonamentul pe o lună întreagă – mogulu’ antenist s-a ales, după o ediţie de-o oră, cu banii de pe vreo 15 secunde de reclamă. Cinstită afacere! Să fie primiţi şi să facă şi el cu ei ce-a făcut bunică-mea acum 10 ani când s-a prăpădit. (Adică să-i doneze Bisericii, ce credeaţi?!)

APROPO DE PROFESIONALISM

Să o luăm, de pildă, pe Corina Dragotescu. Ce meserie are dumneaei? Păi, pare a fi jurnalist, analist, realizator TV, ceva de genul ăsta. Oricum, îmi lasă impresia că, în afară, poate, de a spăla pe-acasă niscai rufe şi vase nu face nimic altceva toată ziua decât să stea prin Parlament sau prin redacţii, să urmărească presa şi să dialogheze cu politicienii.

Atunci cum este posibil să facă o foarte “profundă” analiză, repetând de câteva ori în decurs de cinci minute că guvernului Croitoru i-au lipsit numai 30 de voturi pentru a fi învestit (şi că, deci, cu minime manevre ele se pot obţine pentru ca următorul premier propus de Traian Băsescu să treacă de Parlament) când în realitate, şi chiar la Realitatea, s-a văzut că voturile “pentru” au fost de fapt 189, dintr-un necesar de 236, deci -47? Poate părea un fleac, dar este o abatere semnificativă, câtă vreme chiar şi numai acestă diferenţă de 17 voturi ar fi arhisuficiente la o adică pentru definirea unei majorităţi...

CHESTII PE CARE NU LE ÎNŢELEG (SELECŢIUNI)

1. Aproape nu e emisiune în care să fie vreun reprezentant al pedeliştilor, fără ca la un moment dat, venind vorba despre acuzaţiile care li se aduc în legătură cu posibila fraudare a alegerilor prezidenţiale, să nu înceapă să strige, cu o strălucire fanatică în ochi şi obrajii în flăcări, că PD-L ESTE SINGURUL PARTID DIN ROMÂNIA CARE NU A ORGANIZAT, NICIODATA, NICIUN FEL DE ALEGERI. Aşa, şi?! Care-i treaba? Ce trebuie să subînţelegem cu toţii de aici? E de bine sau de rău? E o simplă constatare, o ameninţare sau ce?

2. Acu’ vreo două-trei zile, am surprins un crâmpei dintr-o emisiune, în care domnişoara deputat PSD Oana Mizil tocmai spunea următoarele: “Eu în campania electorală am adoptat o poziţie de femeie demnă, dar el m-a întors pe toate părţile”. Fiindcă a şi trebuit să plec brusc, am rămas cam nedumerit: despre ce naiba vorbea? Cumva despre chinurile prin care trebuie să treacă o tânără ca să ajungă peste noapte în Parlament? Sau doar peste noapte?...

3. Nu e că aş fi paranoic, sau aşa îmi place să cred, dar faptul că de vreo două săptămâni l-am văzut pe Dinu Patriciu la televizor, până şi în emisiuni cu profil sportiv sau culinar, de mai multe ori decât în ultimii cinci ani la un loc are de-a face cu campania electorală a lui Crin Antonescu? Adică alegătorul cretin obişnuit trebuie să-l tot vadă şi, înainte de a apuca să-l şi asculte (ocazie cu care poate şi-ar mai schimba ideile preconcepute de Băsescu), să se sperie că se pregăteşte deja să revină spectaculos în politică, poate, Doamne fereşte-i!, ca prim-ministru?

BĂSESCU REALES SAU PRESA ŞI POLITICA LA NOI

Jurnalistul (isteţ nevoie mare): În cazul în care ajungeţi preşedinte, l-aţi desemna drept premier pe Bin Laden ?

Contracandidatul (luând, naiv, întrebarea în glumă): Dacă în jurul său s-ar constitui o majoritate parlamentară care să-l propună, dacă ar veni cu un program de guvernare coerent, dacă ar căpăta cetăţenie română, dacă ar fi scos de pe lista celor mai periculoşi terorişti din lume şi ar primi premiul Nobel pentru pace, sigur că da...


Titlurile de pe, şi aproape cât, prima pagină a ziarelor de a doua zi: “Dacă va câştiga alegerile, Contracandidatul îl va pune premier pe Bin Laden!!!”.

Lungi editoriale, breaking-news-uri la posturile de ştiri, cu imagini în care se vede limpede cum la întrebarea despre Bin Laden Contracandidatul răspunde scurt şi tranşant: “Sigur că da”, talk-show-uri, dezbateri, politicieni fals îngrijoraţi, analişti sincer încruntaţi, Contracandidatul dând zadarnic explicaţii tot restul campaniei, Băsescu reales.

CINTEZĂ ŞI CERCEL

Când replica dată de altminteri cică eminentul doctor, stricat însă de anturajul politic, Mircea Cinteză, la observaţia că afişele lui Traian Băsescu transmit mesaje subliminale periculoase e ceva de genul “a venit momentul ca populaţia să se maturizeze şi să nu mai dea atenţie mesajelor subliminale”, e semn clar că a venit mai degrabă momentul ca domnia sa să consulte un coleg psiholog. Care să-i explice cum stă treaba cu aceste mesaje, cum principala lor caracteristică e tocmai că nu sunt percepute în mod conştient şi deci nici nu pot fi ignorate voluntar.

Nu ştiu cum se face de mai toţi “adevăraţii specialişti” coloraţi la un moment dat într-o cât de palidă nuanţă de portocaliu tind să-şi piardă nu doar uzul raţiunii, ci şi competenţa profesională, ca, de o altă pildă din domeniul medical, domnul Adrian Streinu-Cercel, a cărui singură speranţă, mărturisită public, într-o conferinţă de presă, de a mai vedea măcar câţiva supravieţuitori după epidemia de gripă nouă se leagă nu de ministerul unde tocmai s-a pomenit secretar de stat, ci tot de bunul Dumnezeu! Fără panică, vă rog!

CÂND BĂSESCU ARE DREPTATE...

Iată, a venit şi ziua în care trebuie să mărturisesc: sunt absolut de acord cu Traian Băsescu! Fără mişto. Într-adevăr, despărţirea alegerilor prezidenţiale de cele parlamentare, şi încă prin lungirea mandatului preşedintelui, a fost o mare gogomănie. Dincolo de faptul că prin voinţa jumătăţii greşite din electorat poţi ajunge în situaţia de a trebui să suporţi mecla unui Iliescu, Băsescu sau poate Geoană cinci ani în loc de patru, iar în cazurile catastrofale zece în loc de opt, ne-am ales cu încă un an electoral, inevitabil agitat şi ratat din punct de vedere economic. Aş adăuga însă că, la fel ca şi preconizata trecere la parlament unicameral, despre care numai ce-am scris ieri, sau votul uninominal, şi această “reformă” a fost un fel de a ne scărpina în cur, cu mâna dreaptă la buca stângă, fără să ne mănânce.

A, şi ar mai fi ceva... Ca să mă fac pe deplin antipatic şi să trec definitiv drept conservator şi retrograd o să spun că nici măcar reducerea numărului de parlamentari nu mi se pare cine ştie ce idee, fie şi numai pentru că subscriu la teoria lui Murphy conform căreia, în general pe planetă, dar la noi cu precădere, nivelul de inteligenţă este constant, populaţia fiind în creştere...

CEA MAI MARE ŢARĂ MICĂ

Strict din punctul meu de vedere, trecerea la parlament unicameral e un fel de a ne da singuri cu tesla-n coa... ste. E ca şi cum, nemulţumit de propria-ţi viaţă, ai hotărî la un moment dat că aşa nu se mai poate, că trebuie să faci ceva, o schimbare radicală, o reformă în modul de a te raporta la lumea înconjurătoare, şi prima idee care ţi-ar veni şi pe care ai pune-o în practică ar fi să-ţi tai o mână; gest care cu siguranţă va atrage multe lucruri deosebite în existenţa ta zilnică!

La o adică aş putea înţelege chiar şi cum vine treaba cu “modernizarea statului”, care mai mult ne e băgată pe gât, decât propusă, de Traian Băsescu, numai că, pe de altă parte, dacă stau să mă gândesc mai bine, parcă aş prefera să rămânem dracului printre ţările astea mai nemodernizate aşa, mai desuete, cum ar fi Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia, Spania, Olanda, Belgia, Austria, care nu dau semne că le-ar prisosi vreo cameră. Nu că aş avea ceva cu Bulgaria, Cipru, Luxemburg, Slovacia sau Ţările Baltice, dar unele dintre ele au cam populaţia Bucureştiului, în timp ce România este – cum măcar asta bine spunea Tăriceanu – a şaptea ţară, ca mărime, din UE. Am fi singura ţară mare, de peste 15 milioane de locuitori, cu organizare, la nivelul legislativului, de ţară mică.

SINGURI ÎMPOTRIVA LUI

Nu doar că s-ar putea, dar se şi întâmplă să se discute la nesfârşit cine şi de ce ar trebui să cedeze în privinţa nominalizării lui Klaus Johannis ca premier – majoritatea parlamentară, care ar trebui să renunţe la ea sau Traian Băsescu, care ar trebui s-o accepte.

Dincolo de argumentele, total nefolositoare (şi) în această împrejurare, de tipul “cel mai deştept cedează primul” sau “pentru interesul naţional şi binele ţării...”, singurul personaj politic din ţara asta care este OBLIGAT DE CONSTITUŢIE, la articolul 80 alin. (2), “să exercite funcţia de mediere între puterile statului”, şi deci să înţeleagă inclusiv când trebuie să facă un pas înapoi pentru “buna funcţionare a autorităţilor publice” este Preşedintele. Pur şi simplu.

O ALEGERE FIREASCĂ

Marchez şi eu începerea campaniei electorale printr-o chestie care deşi nu e, poate fi interpretată ca propagandă pentru candidatul meu favorit la prezidenţiale. Este vorba de rezultatul unui test făcut pentru a stabili cu care dintre candidaţi aş fi, să zicem, compatibil.
După cum se vede, nicio surpriză: Crin Antonescu, la un scor de +34, în condiţiile în care toţi ceilalţi sunt sub zero (exact ca-n viaţă, din punctul meu de vedere). Nu pot decât să mă bucur că “mă potrivesc” atât de bine cu cel pe care oricum îl voi vota, mai ales că ştiu destule cazuri în care subiecţii au constatat cu stupoare că sunt mai apropiaţi de cu totul alţi politicieni decât cei preferaţi (situaţie destul de greu de explicat, la drept vorbind).

ZI ZĂU CU LIMBA SCOASĂ!

Ieri, în a paişpe mii cinci sute douăzeci şi treia emisiune de la Realitatea sau Antena 3 având ca subiect criza politică, pentru a i se demonstra pedelistului de serviciu, un omniprezent domn Toader, că Traian Băsescu bate câmpii când pretinde că majoritatea PNL-PSD-UDMR nu poate fi recunoscută decât după înregistrarea ca alianţă la Tribunal, i s-a citat din Legea partidelor politice un articol din care reiese limpede că e suficientă o înţelegere în Parlament pe baza unui protocol, moment în care cetăţeanul pedelist a sărit ca ars, repetând cuvântul magic “protocol”, întrebând retoric-triumfalist dacă există aşa ceva şi răspunzându-şi singur, cu ceva dreptate de data asta, că nu.

L-aş întreba însă şi eu pe domnul Toader, cu tot respectul pe care îl merită orice membru PD-L, dacă e dispus să jure pe mama domniei sale (ca să nu zic mă-sa) că de îndată ce liberalii, social-democraţii, maghiarii şi restul minorităţilor semnează într-adevăr un protocol de colaborare, Traian Băsescu îl numeşte premier pe Klaus Johannis.

MĂGARI, PORCI ŞI ALŢI DOBITOCI

Înduioşat până la lacrimi de râs că zilele trecute Traian Băsescu a botezat cu numele său, alintându-l “tizule”, un miel de culoare, care într-o bună zi va ajunge, poate, tot o oaie neagră, un prieten îmi spunea că i s-ar părea un act de dreptate faţă de alţi reprezentanţi ai lumii necuvântătoarelor dacă data viitoare va boteza “Traian” “Trăienică” sau, de ce nu?, “Băse” şi un măgar. Apoi un porc.

Ştiţi de ce e Traian Băsescu exact aşa cum e? Pentru că întotdeauna găseşte în preajma lui câte un dobitoc ca Măruţă de la ProTV care să hohotească prosteşte la toate glumele lui de matolot*. Toni Grecu de la Divertis ştie şi el despre ce vorbesc.

*matolot = matelot matol

NIŞTE ACCIDENTE

Zicea un pupincurist portocaliu, la o emisiune televizată, că pretenţiile opoziţiei ca ministrul Transporturilor, Radu Berceanu, să-şi dea demisia în urma incidentelor feroviare din ultimul timp sunt exagerate din două motive: mai întâi că ele nu au fost chiar aşa grave şi apoi, comparativ cu alte ţări, la noi numărul lor e încă mic.

Acum, dacă socotim accidente grave numai pe acelea în care se înregistrează sute de victime omeneşti şi nu doar mărunte pagube materiale de milioane de euro, domnia sa are perfectă dreptate. Tot aşa cum are dreptate şi în privinţa numărului lor mic; nu cred să fi fost mai mult de trei-patru în toată istoria CFR. Partea proastă e însă că toate au avut loc anul ăsta!!!

CONFUZIA CU AMBIGUITATEA

Dragă cititorule, hai să-ţi spun cum interpretează boii ăştia portocalii Constituţia, repetându-i papagaliceşte litera fără să-i înţeleagă spiritul. Un exemplu din viaţă: Imaginează-ţi că eşti într-o cameră cu geamul deschis. Te trage curentul, şi pentru că un coleg tocmai trece pe lângă fereastră îi adresezi următoarea rugăminte simplă: “te rog frumos să închizi fereastra”. Tipul zice “ok” şi îşi vede liniştit de drum, fără să o închidă. După o vreme, când se întoarce, îl întrebi, mai mult curios decât supărat, dacă te-a auzit, şi dacă da, de ce nu ţi-a ascultat rugămintea. Foarte contrariat, şi chiar uşor iritat de cât de absurd eşti tot tu, îţi răspunde că da, te-a auzit perfect, dar din spusele tale nu reieşea deloc că vrei să închidă fereastra ASTĂZI. El plănuise, amabil şi îndatoritor, să o închidă cândva, săptămâna viitoare, nerecunoscătorule! Îţi şi citează absolut exact cuvintele: “nu ai zis te rog frumos să închizi fereastra?! De unde să ghicesc eu că voiai să o închid acum?!”.

După care, doar dacă n-ai ce face te apuci, împreună cu alţi oameni cu creierul la ei, să-i explici cum a apărut “confuzia” sau de ce tu nu consideri că rugămintea a fost “ambiguă”...

DA’ N-ARE ROST...

Dacă s-ar putea discuta cât de cât omeneşte şi în limba română cu vreun pedelist, una dintre întrebările, prin forţa împrejurărilor aproape retorice, care ar trebui să i se pună ar fi cum dracului de nici măcar anul trecut Traian Băsescu n-a procedat în felul în care acum li se pare tuturor handicapaţilor ăstora că e foarte normal, adică să ia la nimereală un candidat de premier şi să-l trimită de nebun prin Parlament să cerşească voturi de-o majoritate. În urma alegerilor din noiembrie 2008 a numit un cetăţean penibil ca Stolojan, apoi unul care nici nu poate fi descris în cuvinte ca Boc, abia DUPĂ ce s-a constituit coaliţia PDL-PSD. Cu diferenţa dată numai de valoarea personajelor, fix cum ar fi fost acum dacă l-ar fi numit, simplu şi firesc, pe Johannis, când a constatat că există o majoritate PNL-PSD-UDMR-minorităţi. Constituţia fiind, în linii mari, mijlocii şi mici, exact aceeaşi.

P.S. Vă jur: am ajuns să prefer un discurs de-al lui Ceauşescu unei emisiuni cu Traian Băsescu! Ăl mort parcă tot mai scăpa din când în când câte un adevăr sau o frază de bun-simţ... Iar paranoia lui era în fază incipientă comparativ cu a ăstuia viu.

CÂRPIT CU AŢĂ PORTOCALIE

Traian Băsescu, preşedintele tuturor cretinilor, şi-a desemnat noul premier-muţunache, un Croitoru. Îl priveşte. Din punctul meu de vedere, orice persoană, mai ales din afara PD-L, care acceptă într-un moment complicat ca acesta să facă un astfel de joc nu poate fi decât una jalnică.

Un minim bun-simţ din partea preşedintelui ar trebui totuşi să-l facă să nu se mai tot întrebe, ca prostul, de ce partidele din opoziţie au ţinut morţiş să-l dea jos pe Boc, chiar cu preţul unei crize politice etc., de vreme ce are pretenţia că a găsit acum omul potrivit – profesionist, competent, bla, bla... Păi tocmai de-aia nene: că ăla (şi mai) micu’ nu era!

ÎN STARE DE ORICE

Ce mă îngrozeşte, de-a dreptul, urmărind atitudinea lui Traian Băsescu din ultimele zile, este că am ajuns să nu-l mai înţeleg deloc. Desigur, există analişti care, ca de fiecare dată, ne explică aproape cu voluptate ce gânduri ascunse are şi cât de genial este în a-şi pune în aplicare planurile diabolice, dar acum mi s-au părut chiar mai neconvingători decât de obicei.

De când liberalii au venit cu propunerea ca premierul să fie independentul Klaus Johannis, iar guvernul unul de tehnocraţi, reuşind apoi să convingă şi restul partidelor cu excepţia PD-L, m-am gândit că Băsescu va face o mişcare dibace, şi anume să accepte fără (mari) rezerve ideea. Avantajele sale ar fi fost multiple:

1. În prag de alegeri, s-ar fi dat bine pe lângă electoratul liberal (şi nu numai), arătându-se suficient de înţelept cât să poată îmbrăţişa o soluţie bună, chiar dacă venită din partea altora.

2. Ar fi avut ocazia să aştepte ca PNL şi PSD să dea cu mucii-n fasole, începând să se certe pe tehnocraţii agreaţi sau pe programul de guvernare.

3. Putea să joace în continuare cartea detaşării de clasa politică, zoaie etc.

4. La o adică, relaţiile dintre el şi Johannis nefiind chiar atât de rele, cred că ar fi putut inclusiv să-şi strecoare în noul executiv şi propriii tehnocraţi, numele acelea de care tot auzim de două zile, după ce nu auziserăm niciodată până acum.

5. Pe de altă parte, dacă lucrurile ar fi luat o turnură proastă, n-ar fi fost mare lucru să se delimiteze brusc de toată povestea, punând-o în cârca celor care au iniţiat-o.

Spuneam că sunt îngrozit, pentru că atâta vreme cât un politician face nişte gesturi, fie ele şi profund imorale sau ilegale, cu scopul aproape legitim în politică de a accede la putere, a şi-o păstra sau a şi-o spori, e încă în regulă. Când însă începe să le facă nu doar în detrimentul adversarilor sau al supuşilor, ci şi al lui însuşi, e semn că mintea i-a luat-o razna şi chiar a ajuns în stare de orice.

ŞAH LA NEBUN

Dincolo de entuziasmul cam de rău augur al multora – câtă vreme îmi aminteşte prea bine de cel ulterior suspendării lui Băsescu de către Parlament şi premergător dezastrului de la referendum – succesul moţiunii de cenzură de ieri a prilejuit o serie de emisiuni de televiziune aproape identice, în care jurnaliştii îi întrebau, firesc, pe diverşi membri ai coaliţiei ad-hoc PNL-PSD-UDMR ce se va întâmpla dacă, în ciuda alcătuirii unei majorităţi parlamentare şi a nominalizării unui candidat comun la funcţia de prim-ministru, Traian Băsescu va refuza să ia act şi va insista, de pildă, să-l reînvestească pe Emil Boc. După codeli şi evitări mai mult sau mai puţin dibace, dar la fel de fireşti, ale unui răspuns tranşant, venea inevitabil şi concluzia, pusă de către vreun Sorin Ioniţă, care constata cu satisfacţie tâmpă că acţiunea opoziţiei a fost haotică, fără niciun plan concret şi n-a urmărit decât dărâmarea guvernului cu orice preţ şi, desigur, din motive meschine.

Adicătelea, cum ar veni, dacă nu se pot înţelege cu un nebun, vina e în exclusivitate a oamenilor sănătoşi la cap, care orice-ar face nu-l pot determina să se poarte normal!

LA OFSAID

Guvernul Boc a căzut, consultările la Cotroceni au început, Geoană a cam lăsat să se înţeleagă că PSD nu participă la ele, iar eu tocmai îl aud pe al doilea pedelist care spune că i se pare o idee bună propunerea de premier a PNL, primarul Sibiului Klaus Johannis! Dacă aşa, de-al dracului, o să i se pară şi lui Băsescu, liberalii vor avea o mare dificultate să explice că toată povestea asta cu moţiunea n-a fost o şmecherie ca mai devreme sau mai târziu să intre la guvernare în formula mult discutată încă de la alegerile de anul trecut, PDL-PNL-UDMR...

TREIŞPE-CINŞPE

Din felurite motive – cum ar fi pesimismul meu înnăscut, părerea proastă pe care o am despre modul în care (nu) îşi face campanie electorală, mai mult însurându-se prin străinătăţi şi apărând să-şi dea cu părerea despre orice eveniment politic de breaking news dacă nu a doua zi, în orice caz după ce Geoană l-a comentat de mult, pe larg, astfel încât parcă n-ar face decât să-l îngâne, convingerea mea că apropierea PNL de PSD la moţiune derutează multă lume, care se întreabă dacă nu va apărea o mişcare-surpriză de “unificare” a opoziţiei anti-Băsescu sub stindardul contracandidatului cel mai bine plasat (din păcate acelaşi Geoană), sau experienţa prin care deja am trecut la alegerile locale, când Ludovic Orban a obţinut la Primăria Capitalei un surprinzător de chinuit 12% – în calitatea mea de simplu simpatizant şi alegător care nici măcar nu voi fi demobilizat de asemenea perspectivă, încep să mă tem că treişpe-cinşpele cu care figurează în ultimele două sondaje de opinie Crin Antonescu, faţă de un fix 24% al lui Geoană, nu e atât de tras de păr pe cât mi-ar plăcea să cred.

Mai bizar e însă că ieri am văzut doi parlamentari (încă) liberali spunând, nu doar cu seninătate şi “obiectivitate”, dar şi cu o nedisimulată satisfacţie că cifrele acestea li se par foarte exacte. Semn că pe lângă cei care pleacă din partid de bunăvoie şi nesiliţi decât de propria lăcomie, mai sunt şi unii cărora ar trebui să li se facă vânt pe scări cu câte un şut în fundul curului.

CIRCUL BOCUS

Cum ar fi ca, în înţelepciunea sa dâmboviţeană, Curtea Constituţională să dea dreptate guvernului de viitoare tristă amintire Boc, care pretinde că într-o sesiune parlamentară aceiaşi senatori şi deputaţi au dreptul să depună, succesiv, o moţiune de cenzură obişnuită şi una ca urmare a angajării răspunderii de către Guvern, dar invers nu?

Păi ar fi ca şi cum s-ar consfinţi printr-o decizie definitivă, irevocabilă şi general obligatorie a unei instituţii a statului că şarpele Aurică de la circ poate avea într-adevăr de la cap la coadă şapte metri şi de la coadă la cap doar cinci!

ŞI NOI PE-ACOLO...

Ieri, scriitoarea germană de origine română Herta Müller a obţinut premiul Nobel pentru literatură. Legat de asta, două atitudini în egală măsură absurde: unii care sunt entuziasmaţi de parcă ar fi câştigat o româncă sadea şi alţii care bombăne şi cârtesc, negând orice amestec românesc.

Mai mult ca oricând, adevărul este fix la mijloc. Categoric, nu e ca şi când laureatul ar fi un autor “de limbă” sau “de expresie” română, dar, pe de altă parte, şi indiferent inclusiv de atitudinea autoarei însăşi faţă de chestia asta, România, care rămăsese cam singura ţară relativ civilizată fără nicio tangenţă cu Nobelul pentru literatură, va figura în enciclopedii măcar ca loc natal al unui deţinător şi ca scenă de desfăşurare a acţiunii unora din scrierile sale. E în orice caz mai mult decât până acum.

MARINAR ŞI PENSIONAR

În cadrul unui reportaj difuzat în urmă cu câteva zile, mi-a atras atenţia o propoziţie care suna cam aşa: “după 15 ani, Traian Băsescu a lăsat cariera marinărească pentru cea politică”.

Prima întrebare care mi-a venit în minte a fost dacă domniei sale i se vor calcula ca vechime pentru pensie doar cei 15 ani de muncă. Mi-am dat seama însă că nu, şi că din păcate va lua bani (frumoşi) şi pentru anii în care n-a făcut decât să vândă flota, să NU ne construiască autostrăzi, să distrugă ce mai rămăsese de distrus din Bucureşti, să-şi dea case ilegal, să-şi căpătuiască în cele mai dubioase moduri familia, să ne facă de râs prin lumea civilizată şi să fie principalul furnizor de scandaluri politice, adesea şi cu consecinţe economice nefaste. Şi mă mai gândeam câtă satisfacţie cinică am (avut) că măcar Ceauşescu, după tot ce ne-a făcut, n-a mai apucat să-şi trăiască matusalemicele bătrâneţi specifice personajelor malefice.

FELICITĂRI, IAR AŢI DAT-O-N BARĂ!

Nu neapărat fiindcă Bogdan Olteanu nu mi s-ar părea tocmai omul potrivit la locul potrivit – pentru că îmi pare, în schimb, genul care măcar are bunul simţ de a se strădui, şi chiar capacitatea, să înveţe din mers şi să se califice la locul de muncă –, şi nici fiindcă alţii ar fi fost mai nimeriţi, dar stând eu aşa şi minunându-mă de propunerea liberalilor pentru postul de viceguvernator al BNR, mă gândeam că, dincolo de idei, principii şi valori – care şi-aşa din păcate nu au fost întotdeauna puse în practică, inclusiv atunci când ar fi existat ocazia – simpatia mea pentru PNL este întreţinută de mai puţin de zece politicieni, Olteanu fiind în primii trei.

Ce vreau să spun, şi foarte probabil nu s-a înţeles din paragraful anterior, este că în condiţiile în care partidul a început să piardă câte doi-trei parlamentari pe zi, în condiţiile în care, nu ştiu din vina cui, peneliştii cei mai mediatizaţi continuă să fie Relu Fenechiu şi Ioan Ghişe (măcar nu mai e Lupoi!), iar în următoarea perioadă sunt de dus bătălii decisive, precum alegerile prezidenţiale, revizuirea Constituţiei şi, presimt eu, tentative de modificare a Legii electorale în sensul cel mai nefavorabil pentru PNL, dispariţia practic din peisaj a lui Bogdan Olteanu şi dosirea lui prin birourile Băncii Naţionale, de unde, şi dacă va mai ieşi când şi când, va trebui să afişeze o echidistanţă rece şi competentă, mi se pare o pierdere enormă. La nivel personal, este, desigur, o realizare importantă, pentru care de altfel merită felicitări.

VOI, CEI DE IERI: AVEŢI ŞI ALTERNATIVĂ!

Cum multă lume a remarcat, pentru un personaj, şi-aşa bizar, care se declară independent şi absolut scârbit de clasa politică din care făcea parte până mai an, Sorin Oprescu are toate racilele acesteia: mănâncă rahat fără să clipească, povestind cui n-are altceva mai bun de făcut decât să-l creadă şi să-l mai şi voteze pe chestia asta, despre autostrăzi suspendate şi minte senin că, de pildă, nu va candida la prezidenţialele la care tocmai şi-a anunţat candidatura, răzgândindu-se, cu naturaleţea tipică oricărui politician sadea, înainte de a-şi încheia fraza.

Şansele lui cele mai mari sunt de a-i încurca pe ceilalţi adversari ai lui Traian Băsescu, dar într-o ţară în care, aproape freudian, electoratul pare să caute în orice candidat figura paternă a unui Ceauşiliescbăsescu, fiind incapabil să se desprindă de imaginea arhetipală a liderului pe cât de populist şi demagog, pe atât de autoritar, n-ar fi de mirare ca o bună parte dintre cei “dezamăgiţi” de actualul preşedinte să-i prefere copia ceva mai estompată.


P.S. Lovitura cea mai mare dată lui Crin Antonescu de candidatura lui Oprescu este că mulţi dintre jurnaliştii (de pe la Antena 3) care până acum se manifestau ca simpatizanţi şi chiar susţinători activi ai liderului liberal şi-au găsit un nou favorit.

APEL CĂTRE CRETINI, IDIOŢI, TÂMPIŢI ŞI ALŢI RETARDAŢI

Dragilor, momentele voastre de panică şi confuzie au luat sfârşit: Traian Băsescu candidează pentru al doilea şi, din păcate pentru voi, ultimul mandat de preşedinte permis de actuala Constituţie, care şi de-aia ar trebui revizuită, nu? Aveţi acum nu doar ocazia, ci şi datoria sfântă de a vă prezenta cu toţii la urne pe 22 noiembrie şi, foarte probabil, 6 decembrie, unde doar împreună, voi şi numai voi între voi puteţi reuşi. Nu vă lăsaţi amăgiţi de oamenii cu mintea la cap şi cu bun-simţ din ţara asta minunată acum şi, prin votul vostru, măcar încă cinci ani de-aici înainte, care vor să vă convingă că greşiţi realegându-l pe domnul Preşedinte! Sunteţi cei mai numeroşi, aşa că nu puteţi fi voi cei care se înşală!

Aşa să v-ajute Dumnezeu să vă ia dracu!

UN BANC CU BOC PROST

În tinereţea mea circula un banc. Cică o echipă mixtă, alcătuită din oameni de ştiinţă americani şi sovietici, se afla într-o expediţie la Polul Nord, când deodată e atacată de un urs polar. După câteva clipe de panică, unul dintre sovietici face un pas înainte, rostind pe un ton solemn: “Pentru succesul acestei expediţii istorice, în numele cooperării dintre marile noastre naţiuni, mă sacrific!”; şi se aruncă în ghearele ursului. Mai merg ei ce mai merg, când apare un alt urs. Scenariul se repetă, încă un explorator sovietic se sacrifică, şi tot aşa până la ultimul. Când, rămaşi singuri, americanii sunt atacaţi din nou, şeful expediţiei, văzând că nu se mai oferă nimeni, se uită în jur şi spune: “Nu mai e niciun sovietic? OK. Atunci scoateţi armele!”

El mi-a venit în minte ieri, când după retragerea pesediştilor din guvern Emil Boc a ieşit şi a început să spună tot felul de chestii de genul: “începând de azi avem bani pentru salarii”; “începând de azi avem bani pentru majorarea pensiilor”; “începând de azi vom investi 20% din veniturile bugetare”; “începând de azi am deblocat fondurile pentru administraţiile locale”...


ERATĂ: Dintr-o regretabilă eroare, titlul prezentului articol a apărut în altă formă decât cea dorită de autor. El se va citi astfel: UN BANC PROST: BOC.
Menţionăm că vinovatul a fost aspru sancţionat.


ERATĂ 2: Dintr-o şi mai regretabilă eroare, erata anterioară a fost eronată greşit. Forma corectă şi finală a titlului articolului este: UN BANC PROST CU BOC.
Menţionăm că vinovatul a fost împuşcat.

MUŞCĂ ŞI PLÂNGI!

Mă-nnebunesc după reclama aia la nu’ş ce pastă de dinţi care cică întăreşte smalţul, de poate, în sfârşit, aproape tânărul şi fermecătorul actor care-l interpretează pe aproape tânărul şi fermecătorul pacient să-şi înfigă dinţii cu nesaţ... într-un măr!

Păi bine frate, dacă pasta aia era bună de ceva, să-l fi văzut dracului pe zâmbăreţul ăla înfigându-şi caninii, cu incisivi cu tot, într-o bucată de halviţă, nu? Sau măcar în nişte covrigei de-ăia inventaţi parcă în complicitate cu asociaţia “Dentişti fără scrupule”. Că aşa, cu mărul se descurcă şi mătuşă-mea de nouăj’ de ani, care nici măcar nu-şi lipeşte proteza cu Fixodent sau Corega...