C-AŞA-I ROMÂNUL…

Ideea de a se încerca suspendarea şi apoi demiterea lui Traian Băsescu nu mi s-a părut tocmai genială nici prima dată, însă acum, după experienţa din 2007, mi se pare de-a dreptul proastă. Oricât de încurajatoare ar putea părea sondajele care-l arată cu o cotă de încredere sub 15%, eu unul nu sunt deloc convins că după o lună de campanie oficială, cu Băsescu în prim-plan (pe lângă cea deja începută de acoliţii şi pupincuriştii săi, despre moguli, lovituri de stat şi implicarea agenturilor străine în răsturnarea conducătorului iubit) situaţia nu s-ar schimba dramatic.

E limpede că politicienii portocalii şi susţinătorii lor nu mai au de mult (dacă or fi avut vreodată!) scrupule, iar electoratul român e şi el… cum e. N-aş fi câtuşi de puţin surprins ca, aşa cum un miting, la urma urmelor destul de anemic, al poliţiştilor a putut fi transformat de morari, pore şi cristoi în ditamai puciul, mâine-poimâine să se inventeze vreun atentat nu doar pus la cale din umbră, ci şi executat (fără succes, desigur!) de alde Să-ţi-fie-ruşine Dinu Patriciu, Vântu şi Voiculescu. Parcă o şi văd pe Pora explicându-ne cu vocea ei piţigăiată, dar pe un ton grav, că s-a ajuns prea departe, că una este lupta politică şi alta încercarea – fie şi eşuată sau, în fond, imposibil de demonstrat că a existat – de a suprima fizic un adversar. Iar românii, miloşi cum îi ştim, şi cu mare drag de bogătaşi, îşi vor spune la rândul lor: "da, e naşpa că Traian Băsescu ne-a tăiat salariile şi ne-a mărit impozitele, dar nici să ni-l omoare ticăloşii ăştia de moguli!". Şi-l vor mai vota o dată.

WHAT LOVE CAN BE

NICI AL LOR NU E MAI BREAZ!

Pentru că tot vorbeam în urmă cu vreo două zile despre imbecilii care se găsesc în toate partidele – chiar dacă în PD-L sunt mai mulţi şi mai mari – nu pot să nu mă refer din nou şi la senatorul PNL Ioan Ghişe, despre care am mai scris în numeroase rânduri.

De fapt, într-un fel, săracul n-are nicio vină, aşa e el, sau, în cel mai rău caz, asta e misiunea lui… sub acoperire, de a pune partidul într-o lumină proastă în momentele cele mai nepotrivite. Mai supărător este însă că şeful său, Crin Antonescu, cel care altfel se arată chiar mai autoritar decât îi stă bine unui liberal, şi care, din câte am înţeles, şi-a făcut până şi guvernul acela din umbră, cu miniştri care nu sunt tineri, dar sunt obscuri, consultându-se numai cu propria conştiinţă, nu-şi manifestă intransigenţa şi faţă de personajul în cauză, dacă nu interzicându-i, că nu e tocmai democratic, măcar sugerându-i cu fermitate să-şi rărească drastic apariţiile televizate în care debitează enormităţi. Sau, cel puţin, după fiecare iniţiativă de-asta creaţă de-a lui, precum “Legea jurnalistului”, partidul să emită rapid câte un comunicat prin care se desolidarizează de ea. Desigur, dacă într-adevăr se desolidarizează!

A PRICEPUT CÂT A PUTUT

Auzindu-l zilele trecute pe Traian Băsescu spunând că renunţarea la serviciile Poliţiei Rutiere n-are nicio legătură cu siguranţa preşedintelui ţării (care ar fi asigurată exclusiv de SPP), singurul efect fiind că va sta şi el la semafoare şi în blocajele din trafic, asemenea oricărui cetăţean de rând, mi-am amintit de bancul acela cu ceferistul care cu prilejul ieşirii la pensie, într-un cadru festiv, sărbătorit de colegi şi superiori pentru cei 40 de ani de muncă devotată, a vrut şi el să ştie un singur lucru, şi anume care era de fapt rostul acţiunii sale zilnice de a da cu ciocanul în roţile vagoanelor.

După şase ani de mandat atât a priceput şi Băsescu, că rostul poliţiştilor rutieri e doar acela de a-i îngădui lui, de şmecher ce e, să străbată în câteva minute trasee pentru care un bucureştean obişnuit are nevoie uneori şi de câteva ore, astfel încât să-şi poată urmări, de pildă, până la capăt serialul preferat de desene animate, netrebuind să-şi ia marjă de întârziere la întâlnirile oficiale. Nici prin gând nu i-a trecut că adevărata lor menire este tocmai să nu fie blocat în trafic şi expus astfel oricărui nebun care i-ar putea arunca pe fereastra maşinii dacă nu o grenadă sau o sticlă incendiară, măcar un pietroi bine ţintit. Chestie care are o legătură chiar foarte strânsă cu siguranţa preşedintelui!

O LECŢIE

Abia ce mă deprinsesem să nu mă mai consum de câte ori apare la televizor un imbecil nou de la PD-L (sau de la oricare partid, pentru că toate au imbecilii lor, inclusiv tineri, doar că la PD-L sunt mai mulţi şi mai mari), preferând să schimb canalul sau să închid sonorul pentru a-mi regăsi instantaneu tihna, că întâmplarea de ieri, când încă unul dintre şobolanii graşi care au părăsit corabia guvernamentală aflată în derivă a fost înlocuit tocmai cu un reprezentant de seamă al celor menţionaţi mai sus, mi-a demonstrat că din păcate lucrurile nu sunt atât de simple pe cât speram şi că orice astfel de individ, care o vreme nu este dăunător decât la nivel auditiv şi eventual pentru sistemul nervos, poate deveni peste noapte ditamai ministrul, cu un potenţial distructiv cât se poate de concret asupra vieţii cetăţeanului. Chestie care ar trebui să fie învăţătură de minte pentru toată lumea.

DUPĂ PAUZĂ

Săptămâna trecută am aterizat (literalmente!) în mijlocul unor demonstraţii de stradă, nici pe departe atât de ample pe cât ar fi fost de aşteptat, în care peste gardurile de la Palatul Cotroceni n-au zburat deocamdată decât ceva caschete ponosite şi câteva scandări – dar nu şi sticle! – incendiare.

Ceea ce mi-a atras însă atenţia în mod deosebit au fost comentariile pe marginea votului dat în Parlament la Legea pensiilor, în care, dincolo de ilegalităţile subliniate, se vorbea cu multă patimă despre “o lege care afectează generaţiile viitoare”! Păi, oameni buni, grija asta că un tânăr din ziua de azi va fi afectat la bătrâneţe de o lege votată, indiferent cum, în 2010, ar putea să şi-o facă cineva care a lipsit din ţară vreo douăzeci de ani, nu o săptămână, ca mine, şi care n-a aflat că în România orice lege se schimbă şi de trei ori pe an!

TELENOVELE

CEI DE IERI, CEI DE AZI, CEI DE MÂINE

Nu ştiu dacă, obiectiv vorbind, şi presupunând că aşa ceva se poate cuantifica, pedeliştii din ziua de azi sunt mai cretini, mai incompetenţi şi mai corupţi decât feseniştii şi apoi pedeseriştii de la începutul anilor '90, aşa cum aş fi tentat să cred, poate şi fiindcă trecerea timpului a mai estompat amintirea trăirilor mele de atunci, dar cu certitudine cei de odinioară aveau măcar fragila scuză de a fi guvernat o ţară abia ieşită din bezna comunismului, care încă bâjbâia într-o tranziţie spre prea puţini ştiau ce, pe când ăştia de-acum n-o mai au nici pe aceea, fiindcă au ajuns în fruntea unei ţări integrate, cel puţin teoretic, în lumea civilizată, după 20 de ani în care cine ar fi vrut ar fi putut învăţa destul din greşelile trecutului mai apropiat sau mai îndepărtat. Pedeliştii n-au vrut!

Ceea ce mi se pare însă cu adevărat cutremurător este că nu văd cum vom mai ieşi din actuala situaţie, câtă vreme guvernarea portocalie a demonstrat la modul cel mai practic, tuturor politicienilor, indiferent de partid, că se poate fura fără nicio jenă chiar şi într-o perioadă de profundă criză economică, inclusiv băgând efectiv mâna în buzunarele cetăţenilor cărora le-a luat dintr-o singură mişcare un sfert din salariu, mărindu-le şi povara fiscală, fără să fie împiedicată nici de cetăţeni înşişi, care tac şi înghit, docili, tot ce li se serveşte, mai ceva ca în “epoca de aur”, în loc să iasă cu sutele de mii în stradă, nici de presa care, de bine de rău se agită, folosindu-se de toate mijloacele permise şi, uneori, chiar şi de cele nepermise, dar în zadar, şi cu atât mai puţin de “Justiţie”. Şi atunci, pe ce să ne bazăm că şi dacă vom scăpa de guvernuboc, de PD-L şi, cândva, poate, chiar şi de Traian Băsescu, următorii, oricare ar fi ei, se vor comporta altfel, după ce au văzut că se poate – foarte bine şi profitabil pentru ei – aşa? Păi, din păcate, pe absolut nimic altceva decât pe bunul lor simţ şi buna lor credinţă. Elemente în care, când e vorba de politicieni, eu unul nu-mi pun cine ştie ce nădejde.

CA NOAPTEA

Pornind probabil de la ceea ce, cu mintea lui odihnită, nu a priceput că e doar un banc, şi anume că românul atunci când nu mai are bani schimbă o sută de euro, ori, în varianta adaptată de el însuşi, mai scoate ceva din rezerva depusă în bancă anul trecut, când cică economisirea a crescut semnificativ, Adriean Videanu a ajuns la un principiu ce n-am nicio îndoială că va revoluţiona teoriile economice actuale: într-o societate consumul este constant, deoarece e o necesitate. Variabila în această ecuaţie ar fi aşadar taxele, care cu cât sunt mai mari cu atât aduc mai mulţi bani la buget. Pentru o verificare deplină a teoremei lui Videanu ar fi de încercat varianta cu TVA de 98%!

În acest timp, un alt geniu al guvernuluiboc, Gabriel Oprea, primeşte să se revizuiască sistemul de taxe, în sensul introducerii impozitării pensiilor mai mici de 1000 de lei cu 16%, dar numai cu condiţia să nu se schimbe nimic, adică puterea de cumpărare să rămână aceeaşi, fapt pentru care în prealabil pensiile respective vor fi mărite cu procentul corespunzător. Având în vedere că, pe de altă parte, Traian Băsescu se arată alarmat de creşterea deficitului la fondul de pensii, fără să vadă legătura directă cu tăierea salariilor care alimentează fondul, domnul Oprea ar trebui nu doar să-i atragă atenţia, dar, de ce nu?, să-i şi sugereze ca veniturile în sistemul bugetar să fie mărite spectaculos, mult peste cele douăzeci şi cinci de procente tăiate, pentru ca astfel să crească proporţional şi suma vărsată pentru fiecare angajat la CAS. Poate aşa vom avea chiar excedent!

TOT CU EI (II)

Nu atât pentru că am auzit un cunoscut analist idiot spunând că, prin presupusa răzmeriţă de săptămâna trecută, când chipurile Boc i s-ar fi opus cocoşeşte lui Traian Băsescu, creând astfel – vezi Doamne – premisele ca PD-L să devină “un partid frecventabil şi un concurent de temut pentru PSD şi PNL” şi la alegerile viitoare dacă e preluat de onorabilii Berceanu, Videanu şi Blaga, ci dimpotrivă, pentru că mulţi le cântă deja prohodul, ţin să re(amintesc), ori, după caz, doar să subliniez o dată în plus, faptul că, pe lângă talentul efectiv nativ, de la înfiinţare, pe care democraţii îl au de a arunca toate nerealizările guvernărilor la care au luat parte pe umerii partenerilor de coaliţie, au elaborat şi sunt pe cale de a perfecţiona, întru prostirea maselor de alegători… predispuşi, o tehnică şi mai sofisticată, aceea de a da vina – dacă tot nu prea au parteneri şi guvernează ca şi singuri – pe o anumită parte a partidului, care la momentul oportun va fi extirpată şi înfierată cu mânie reformistă ca unica responsabilă. Desigur, ce rămâne va fi o formaţiune Albă ca Zăpada.

(Despre cealaltă metodă simplă de prostire a electoratului am scris pe scurt, cu ceva vreme în urmă, aici.)

NE-AM LINIŞTIT!

România – Albania 1-1, în preliminariile Campionatului European de Fotbal 2012. Un meci echilibrat, între două echipe de valori apropiate, încheiat cu un rezultat echitabil.

Altădată m-aş fi enervat. Acum n-am de ce; băieţii noştri au avut bunăvoinţă, “au dat totul pe teren”, dar… atât pot ei. Avem la ora actuală un colectiv extrem de omogen: un antrenor care habar n-are ce să facă în faţa unei echipe – fie ea şi Albania! – care se apără, iar când totuşi primeşte un gol din nimereală forţează exact atât cât e necesar pentru a restabili egalitatea (slavă Domnului că albanezii nu “şi-au dorit mai mult victoria”!) şi nişte jucători care habar n-au cu mingea. Bine măcar că ne-am lămurit de la primul meci, să nu mai stăm în tensiune!

VARZĂ

ÎN LOC DE REMANIERE

Sigur, astăzi îmi propusesem să fac o analiză exhaustivă a schimbărilor profunde aduse de remanierea guvernamentală care ar fi trebuit să aibă loc ieri, dar cum din motive obiective, printre care şi misterioasa apariţie a unor pete maronii pe chelia lui Traian Băsescu, crucialul eveniment s-a amânat până la o altă zi “Z”, am să consemnez şi eu o întâmplare similară ca amploare şi importanţă istorică pentru naţiune: apariţia unei noi reclame la un delicios “biscuite”, după ce – lucru remarcabil în felul lui – abia se corectase una mai veche.

Faptul că de data asta expresia îi aparţine unui copil încă adorabil nu scuză atitudinea tatălui, prezent şi el în clip, care în loc să-l corecteze pare mai degrabă preocupat să-şi încurajeze odorul să consume cantităţi cât mai însemnate de dulciuri, pentru a-i asigura un viitor luminos de adult obez şi diabetic.

CE-AR FI DACĂ?

Întâmplător ieri nu, dar în ultima vreme l-am auzit de mai multe ori pe Crin Antonescu spunând că liberalii sunt gata să voteze o moţiune de cenzură iniţiată de PSD, “indiferent de conţinutul acesteia”.

Cu toate că înţeleg foarte bine sensul unui asemenea cec în alb acordat de liderul PNL “partenerilor” de opoziţie din dorinţa de a scăpa cu orice preţ de guvernuboc, nu pot să nu mă întreb ce-ar fi dacă social-democraţii, dând dovadă de un simţ al umorului de prost gust ieşit din comun, şi animaţi de spiritul de frondă impus de la vârful partidului, s-ar apuca să elaboreze o moţiune de cenzură în care toate criticile la adresa actualului cabinet şi eventualele soluţii alternative propuse să se bazeze strict pe elemente doctrinare, demonizând (o dată în plus) valorile dreptei (gen cota unică) şi elogiindu-le pe cele de stânga, fără nicio referire la minciună, corupţie, incompetenţă etc.!

OPT RÂNDURI

În ceea ce mă priveşte, chiar n-a fost nevoie ca domnul consilier prezidenţial Lăzăroiu să se mai facă o dată de basm, invocând tot felul de personaje, oricum mai credibile decât el, cum ar fi Moş Crăciun sau Scufiţa Roşie, pentru a mă convinge că posedă buba mare la cap, însă trebuie spus că oricine s-a apucat să “analizeze” pe mai mult de zece rânduri elucubraţiile sale de ieri are probleme la mansardă încă şi mai grave!

P.S. Observaţi că eu le-am analizat în doar opt rânduri!

ROM(ÂN)II NOMAZI

Se prea poate ca Traian Băsescu, graţie perspicacităţii sale ieşite din comun, să fi înţeles exact cum stă treaba cu romii care ne sunt trimişi, zilele astea, înapoi, nu în tradiţionalele convoaie de căruţe, ci par avion, şi anume că lucrurile sunt cât se poate de fireşti, deoarece este vorba despre ţigani nomazi, numai că eu unul nu pricep cum se face că nomazii ăştia, cât sunt ei de nomazi, nu se dădeau duşi în ruptul capului din taberele ilegale de la periferiile oraşelor din Franţa şi Italia, găsindu-şi ocupaţii cât se poate de stabile pe la colţurile străzilor sau prin metrourile din Paris ori Roma.

Pe de altă parte, aş fi tare curios să ştiu ce ne poate spune domnul Băsescu despre o altă “etnie”, până mai ieri conlocuitoare, ai cărei reprezentanţi au tăiat-o din România cu sutele de mii de îndată ce au prins ocazia, la fel ca şi cei de mai sus, etnie încă neconsemnată ca atare în tratatele de specialitate, dar a cărei populaţie sporeşte necontenit: românii nomazi!

PLOILE NU VIN

NUMAI LUCRURI DE BINE

Din conferinţa de presă pe care jalnicul ministru al Muncii, Mihai Şeitan, a susţinut-o azi-dimineaţă, două idei mi-au atras în mod special atenţia: prima, că aglomeraţia de la ghişee, din ultimele zile, a fost mai degrabă o iluzie, deoarece din cei 500.000 de oameni care ar fi trebuit să-şi achite contribuţiile nu s-au prezentat nici măcar 10% până la termenul-limită prevăzut de lege, ceea ce, din felul în care o spunea individul, părea un lucru de bine şi mai ales o dovadă peremptorie că presa exagerează, iar a doua, că penalităţile pentru întârzieri nu numai că, prin mărinimia lui, nu vor fi aplicate, dar nici nu pot fi, deoarece dacă oamenii nu s-au prezentat, nici nu au cum să fie găsiţi ca să li se aplice! Alt lucru de bine.

În condiţiile astea, vreau şi eu să-i văd pe papagalii care se vor mai înghesui la vreun ghişeu!

ORICE ASEMĂNARE CU ÎNTÂMPLĂRI ŞI PERSONAJE REALE…

Să spunem că, prin absurd, deci absolut plauzibil în România, un guvern imaginar, cum ar fi guvernuboc, ar emite o ordonanţă care prevede că a doua zi toţi cetăţenii ţării trebuie să-şi plătească impozitele datorate în ultimul an, prezentându-se personal la un anumit ghişeu de pe strada Cutare.

Ce om, fie el şi premierul imaginar al acelui guvern imaginar, cum ar fi Emil Boc, ar avea nevoie să aştepte să vadă la televizor, a doua zi, nebunia de la ghişeul de pe strada Cutare, şi nici măcar atunci n-ar fi capabil să stabilească o relaţie de cauzalitate între ce se întâmplă acolo şi ordonanţa cu pricina? Vă spun eu: unul foarte, foarte prost, al cărui coeficient de “inteligenţă” se află sub nivelul detectabil al oricărui test!

ASORTAT

Din toată agitaţia stârnită ieri de noile acuzaţii de comportament agresiv aduse lui Traian Băsescu, cel mai tare mi-a atras atenţia… vestimentaţia lui Mircea Badea în timp ce făcea nu ştiu ce demonstraţie asupra căreia nici nu m-am mai putut concentra.

Astfel, în ciuda uşoarei nepotriviri a sacoului şi cămăşii cu blugii care se prea poate să fi fost de firmă, dar, sincer, nu păreau, am remarcat rafinamentul deosebit cu care cunoscutul realizator TV îşi asortase adidaşii în dungi – unul dintre acele modele pe care de câte ori îmi caut disperat şi eu o pereche simplă, clasică, mă întreb dacă într-adevăr le cumpără cineva – cu cravata! Cine ştie dacă nu cumva, vorbind despre un ţopârlan ca actualul preşedinte al ţării, domnul Badea a simţit nevoia să se îmbrace oarecum în ton cu subiectul? Sau poate pur şi simplu pierduse un pariu.

HAI VICTORIA!

Zilele trecute, când, din întâmplare, am auzit la o rubrică de sport de pe un post de televiziune important ceva despre un meci de fotbal al echipei Victoria Brăneşti, mi-am spus că trebuie să fi început fazele inferioare ale Cupei României. Între timp, m-am dumirit că era vorba chiar de Liga I, unde Victoria este una dintre meritoriile nou-promovate!

Profitând de ocazie că n-am găsit nimic mai interesant despre ce să scriu azi şi pentru că echipa mea favorită, Progresul Bucureşti, nu doar că nu mai e de mult în prima divizie, dar s-a desfiinţat cu desăvârşire, îmi declar public susţinerea pentru băieţii din Brăneşti, cărora le doresc din suflet ca, pe modelul deja consacrat al noilor forţe ale fotbalului românesc, FC Vaslui şi Unirea Urziceni, să prindă un loc de cupă europeană şi să aducă în prestigioasa comună ilfoveană măcar vreun Aston Villa, Atletico Madrid sau Lazio Roma.

DUMNEZEU NU APARE LA ŞTIRI

AMINTIRI DESPRE CANICULĂ

Acum, că am scăpat de lunga perioadă caniculară şi s-a făcut ceva mai “răcoare”, cu temperaturi maxime de 32-33 de grade (la care probabil că în câţiva ani vom ajunge să simţim nevoia unei jachete peste tricou), nu ştiu de ce dar parcă îmi lipsesc momentele acelea încărcate de ridicol dramatism cu care începeau toate buletinele de ştiri, când câte o prezentatoare cu figura descompusă de suferinţă (din păcate, zilele astea chiar au de ce s-o afişeze, dar se mai întâmplă să le umfle râsul!) ne anunţa că “temperatura va ajunge la aproape 40 de grade”, ţinând neapărat să precizeze “la umbră, la soare fiind şi mai cald!”, de parcă s-ar fi adresat unor retardaţi care n-au aflat încă în ce condiţii sunt făcute astfel de măsurători, ori de parcă atunci când maxima anunţată e de numai 30 de grade n-ar fi la fel, adică mai cald în bătaia soarelui!

Culmea imbecilităţii a atins-o însă un reporter de la Realitatea TV, care pentru a ne demonstra ce urgie s-a dezlănţuit, măsura temperatura dintr-un pahar (?) cu nisip de pe plaja din Mamaia cu ajutorul unui termometru medical şi se minuna ca boul că la 44 de grade acesta afişa un mesaj de eroare! Sper că i-au dat şi-o primă!

“NECRUŢĂTORII”

Mărturisesc că, oricât de greu mi-ar fi să înţeleg de ce, în ciuda tuturor criticilor legate de numărul mare al absenţelor sale din Parlament, Crin Antonescu nu e în stare de un minim efort pentru a scăpa odată de eticheta (din păcate, meritată!) de “chiulangiu”, încă şi mai greu îmi vine să mă împac cu ideea că în România până şi mulţi dintre oamenii cu – metaforic vorbind – capul rotund, deci în aparenţă (mai) luminaţi, ascund tot un creier pătrat, aşa cum se întâmplă cu toţi aceia care, deşi împărtăşesc sincer şi de multă vreme opinia de bun-simţ că Băsescu şi ai lui reprezintă o catastrofă naţională, practic îl pun pe acelaşi plan al nemerniciei politice şi pe Antonescu, reproşându-i nimic altceva decât tocmai acest absenteism, care l-ar face nedemn să devină o “alternativă viabilă”.

Cum ar veni – tot metaforic vorbind –, conform standardelor morale ale acestor “necruţători”, criminalii în serie, pedofilii şi violatorii sunt fix la fel de vinovaţi şi merită exact aceleaşi pedepse, legale şi/sau divine, ca un amărât amendat pentru că a parcat în loc nepermis! (În paranteză fie spus, am convingerea că, dacă nu era chestiunea absenţelor, Antonescu ar fi fost oricum condamnat cu aceeaşi vehemenţă pentru că are părul prea lung/prea scurt sau uneori poartă/nu poartă cravată!)

ŢARA ÎN CARE ÎNTOTDEAUNA E LOC DE MAI RĂU

Fără doar şi poate actualii guvernanţi sunt de departe cei mai optimişti politicieni pe care i-am văzut în ultimii douăzeci de ani, oameni de genul celor care sunt în stare să vadă jumătatea plină chiar şi într-un pahar cu desăvârşire gol.

După ce de aproape doi ani încearcă să ne convingă că oricât de (din ce în ce mai) rău e în ţară, ar fi fost încă şi mai rău dacă nu s-ar fi luat măsurile pe care nimeni altcineva în afară de ei nu le vede, adineaori ministrul Sănătăţii n-a găsit nimic mai potrivit să ne comunice în legătură cu incendiul de la Maternitatea Giuleşti, decât că toată lumea şi-a făcut pe deplin datoria, astfel încât, deşi au murit deja patru nou-născuţi, iar alţi şapte se află în stare gravă, s-a împiedicat o tragedie de şi mai mari proporţii! Şi eu care tocmai mă gândeam că măcar într-o asemenea împrejurare tristă e greu de crezut că vreun reprezentant al autorităţilor poate face o declaraţie atât de imbecilă încât să mă scoată din sărite!

RĂZBOI ŞI MOŞTENIRE

Poate să fie şi din cauză că tocmai m-am întors din concediu, sau fiindcă, oricât de ticăloşi sunt pedeliştii, continuă să mă doară fix în cur şi de PSD – pe care nu-l văd nicidecum drept “o alternativă viabilă la guvernare” –, astfel încât nu sunt la curent cu dedesubturile vieţii lui interne, dar conflictul acesta dintre Ponta şi Geoană mi se pare iscat cam hodoronc-tronc, din senin.

Dincolo de nenumăratele comentarii care s-ar putea face, primul lucru care mi-a venit în minte pe tema asta a fost o întrebare, oarecum retorică, şi anume: cât de înţelept se dovedeşte actualul preşedinte social-democrat să se războiască public, indiferent de motive, într-un context politic complicat, cu un coleg de partid pe care, cum-necum, l-au votat în urmă cu doar câteva luni vreo cinci milioane de cetăţeni, iar între timp, având în vedere ce se întâmplă în ţară, n-ar fi exclus ca alte milioane să fi ajuns să regrete amarnic că nu l-au votat şi ei? Sau Ponta ţine morţiş să moştenească, pe lângă conducerea partidului, şi porecla predecesorului său?!

CENTER OF THE UNIVERSE

DE-AIA!

Aseară, pentru variaţie, şi poate dintr-un impuls de frondă stârnit de evoluţia penibilă, deşi în nota obişnuită, a pupincuristei Rodica Culcer de la TVR – promotoare asiduă, alături de Radu Moraru de la B1TV şi Dan Diaconescu de la OTV, a unei specii jurnalistice mai aparte, interviul omagial –, Robert Turcescu s-a hotărât să ia o scurtă pauză şi să muşte cu delicateţe curul pe care-l băloşeşte şi el de ani de zile, reorientându-se temporar către cele mai rotofeie ale miniştrilor mustraţi de însuşi Traian Băsescu, cărora le-a luat apărarea, spunând că este absolut normal ca, din interese electorale, pentru a stopa prăbuşirea din sondaje, să mintă cu neruşinare un popor întreg că de la anul salariile vor începe să crească.

Uite de-aia – din cauza câtorva milioane ca ăsta, care cad în extaz când sunt minţiţi în faţă – n-are ursul coadă şi Băsescu e iar preşedinte!

MONOPOL TV

Scriam zilele trecute despre felul în care principalele televiziuni de ştiri, Realitatea TV şi Antena 3, îşi împrumută una alteia invitaţii, inclusiv “prospăturile”, probabil în funcţie de audienţa pe care o aduc, dar şi de ceea ce le servesc partidele. Încă şi mai iritant mi se pare modul cvasimonopolist în care cele două posturi tratează informaţiile, ambele abordând aproape întotdeauna acelaşi subiect, oricât de idiot, chiar şi atunci când ar avea de unde alege. Cele mai recente exemple sunt sinuciderea Mădălinei Manole, dezgroparea Ceauşeştilor şi, nu mai departe de ieri, tâmpenia cu CD-ul în care Băsescu lovea un copil.

Urmărindu-le practic în paralel, mi-a devenit limpede că fiecare are un departament special care urmăreşte activitatea celuilalt (ceea ce în fond e ok). Adesea însă câte o ştire de ultimă oră, cum ar fi un accident rutier sau aviatic, e preluată de unii vădit la noroc, după ce au citit-o pe ecranele concurenţei, care întâmplător s-a mişcat mai repede, având vreun corespondent în zonă. Până şi conferinţele de presă sunt transmise la unison, exact până în acelaşi punct (excepţie făcând cele ale PC, care sunt difuzate integral de Antena 3 şi ignorate complet de Realitatea TV), încât n-ai nicio alternativă, fiind condamnat fie să te plictiseşti oriunde comuţi, fie să te enervezi că nici colo nici dincolo nu poţi urmări până la capăt ceva care te interesează.

ANAPODA

Remarca, pe bună dreptate, cineva că, aşa cum din momentul anunţării majorării TVA şi până la intrarea măsurii în vigoare, doar câteva zile mai târziu, oamenii au dat năvală în magazine cumpărând tot ce le-a căzut în mâini, de la alimente şi bunuri de strictă necesitate până la autoturisme, pentru a profita de preţurile încă “mici”, astfel încât consumul a crescut spectaculos, dacă o asemenea măsură ar fi fost anunţată din timp, cum era corect şi, la urma urmelor, legal, acest salt al consumului s-ar fi manifestat nu doar pentru două-trei zile, ca acum, ci pe parcursul a luni întregi.

Bun, să zicem că lucrurile s-au precipitat în urma deciziei Curţii Constituţionale de a respinge tăierea pensiilor, dar, pentru a pune capac la o măsură şi-aşa proastă, reprezentanţi ai autorităţilor, în frunte cu Traian Băsescu au început încă de a doua zi să anunţe că ea este temporară, urmând ca de la începutul anului viitor să se revină la cota de 19%. Aşadar, după ce că oricum consumul primise o lovitură cruntă, i s-a mai aplicat una, letală, fiindcă niciun om normal la cap nu se va apuca să-şi cumpere fie şi o forfecuţă de unghii (dacă achiziţionarea ei nu e, prin cine ştie ce bizară întâmplare, o chestiune de viaţă şi de moarte) până la sfârşitul anului, aşteptând să o ia teoretic cu cinci la sută mai ieftin după 1 ianuarie 2011. Şi chiar dacă, asemenea tuturor promisiunilor din ultimii ani, şi revenirea TVA la 19% se va dovedi o minciună, răul a fost deja făcut. (În treacăt fie spus, este exact pe dos decât a procedat guvernul britanic atunci când a anunţat o SCĂDERE de TVA pe o durată limitată de timp, astfel încât supuşii reginei s-au grăbit ca în acel interval să-şi cumpere tot ce le mai trebuia prin casă, crescând consumul în plină criză economică!)

EXPLORATOR ÎN GRĂDINA CARPATINĂ

Iată explicaţia pentru care (încă) n-am scris şi eu, ca toată lumea, despre aşa-zisul brand turistic al României: în weekendul acesta m-am numărat eu însumi printre “exploratorii” unui cotlon din grădina carpatină, şi anume zona Bâlea.


În condiţiile în care, una peste alta – de ce să mint, căzând în snobism? – m-am simţit bine, trebuie totuşi să menţionez că singurul element de autentică sălbăticie care efectiv m-a izbit la cabana Bâlea Lac a fost acela că noile prevederi legale n-au răzbit până acolo, astfel încât restaurantul ei este probabil unicul din Europa în care, judecând după aerul absolut irespirabil din încăpere, fumatul nu doar că nu a fost interzis, dar am impresia că e şi obligatoriu!


P.S. La capitolul curiozităţi tipic româneşti aş mai putea adăuga că taxa de intrare la Mânăstirea Curtea de Argeş – pe care am vizitat-o în drum – este 2 lei, în timp ce taxa de intrare la closetul din incinta mânăstirii este 1 leu. Bine totuşi că nu e invers!

SLEEP WELL

PEDELIŞTII: GENERAŢIA URMĂTOARE

Abia ce mă deprinsesem cu figurile noi de pedelişti apărute după alegerile din 2008 – pe care, chiar dacă n-am ajuns şi probabil nici nu voi ajunge vreodată să le pot asocia numelor corespunzătoare, măcar le recunoşteam şi puteam să schimb fulgerător programul sau să dau sonorul la zero – când, iată că de vreo câteva săptămâni au început să apară altele şi mai noi. Lucru aproape imposibil de imaginat, şi pe care doar din povestite nici nu l-aş fi crezut, dar posesorii lor, printre care, de pildă, unul e Murg, iar altul nu roib, ci Ialomiţian, sunt încă şi mai imbecili decât, să zic aşa, predecesorii lor.

Cu adevărat fascinant în toată povestea asta este însă altceva, şi anume felul în care o dată descoperit de una dintre televiziunile de ştiri un astfel de specimen, el este imediat valorificat şi de cealaltă, încât îmi şi închipui cum, după fiecare debut de-ăsta fulminant, a doua zi în redacţia concurenţei a intrat val-vârtej câte cineva, spunând următoarele: “Băi, v-aţi uitat aseară la ăilalţi? Au avut un pedelic nou-nouţ. Băi, da’ e unul prost, prost de tot, nene! N-aţi văzut în viaţa voastră aşa ceva. Hoară e Einstein pe lângă el. Toată seara a scos numai tâmpenii, de i-a enervat la culme pe toţi ceilalţi din studio, cu moderator cu tot. Audienţele însă au explodat. Trebuie neapărat să-l invităm şi noi”. Ceea ce s-a şi întâmplat.

ÎNCREDERE ZERO

Când autorităţile noastre, începând, continuând şi terminând cu Traian Băsescu a(u) contractat împrumutul de la FMI, mulţi analişti au spus că poate singurul lucru bun în toată povestea asta este faptul că “România va trece pe pilot automat”, în sensul că guvernuboc (unu, pe-atunci) va fi substituit de un fel de cabinet de tehnocraţi americani care va impune cu mare stricteţe măsurile care să ne scoată din rahatul crizei.

Nu că la vremea aceea aş fi fost câtuşi de puţin de acord cu un asemenea punct de vedere, însă cu trecerea timpului el se dovedeşte tot mai departe de adevăr. Cam ce încredere poţi avea în competenţa unei instituţii, fie ea şi “internaţională”, care în urmă cu nici o lună, dând credit şi încă o tranşă de bani caricaturii de executiv în funcţie, prognoza pentru anul în curs, din care mai rămăsese doar jumătate, o scădere economică de 0,5% din PIB, pentru ca, repet, nici o lună mai târziu, să “prevadă” una de vreo 2% care, oricât de tainice ar fi pentru muritorii de rând legile imuabile ale economiei – acelea care pentru un megaspecialist ca Mugur Isărescu sunt la fel de precise precum legea gravitaţiei, încât presupun că dacă guvernatorul şi-ar pune mintea la contribuţie ar şti, la fel de sigur cum ştie că orice măr desprins de pe cracă va cădea pe pământ, şi ce preţ va avea respectivul măr în piaţă dacă TVA-ul a crescut cu 5%, luna iunie a fost ploioasă, iar ţăranul care l-a transportat a rămas cu Dacia papuc în pană şi a trebuit să facă o investiţie de 50 de lei într-o curea de transmisie nouă –, socotind strict aritmetic ai zice că e de patru ori mai mare, iar acum vine să ne spună că anticipează la fel de precis că, hăt, tocmai în 2011, România va avea o creştere economică de fix 0,3%? Păi, cam tot atât: zero (virgulă trei)!

ROMÂNIA, O ŢARĂ DE BOGĂTAŞI

Ieri, când am auzit în treacăt ştirea că fantezia pesedisto-uneperistă de impozitare a “bogăţiei afişate”, sub forma unei “taxe de solidaritate”, a fost însuşită, ca orice altă aberaţie, la nivel oficial de guvernuboc, care vrea s-o transforme în lege, m-am gândit ca, pornind de la un principiu à la Murphy, gen “dacă guvernuboc e în stare să aplice o idee bună într-un mod foarte prost, cu siguranţă va aplica o idee proastă într-un mod catastrofal”, să scriu un text în care să-mi exprim teama sinceră că, până la elaborarea variantelor finale ale tuturor “măsurilor anticriză” trâmbiţate zi de zi de premier ca aflându-se în eternul stadiu de “vom face”, ele vor suferi transformări spectaculoase, cum ar fi, de pildă, că în chestiunea cu bonurile fiscale va trebui să strângi câteva sute de kilograme, pentru care vei primi o “recompensă” mai mică decât banii pe care i-ai lua dacă le-ai duce la un centru de colectare a deşeurilor de hârtie, sau că în urma dezbaterilor din guvern plafonul minim peste care “averea” va fi impozitată se va stabili la vreo 10.000 de euro (îl şi văd pe Boc argumentând, în stilu-i inconfundabil, că în România există şi oameni care trăiesc cu doar câteva sute de lei pe lună şi n-au văzut tot bănetul ăsta în viaţa lor), astfel încât orice proprietar de Logan, ca să nu mai vorbesc de garsonieră ceauşistă confort II, va fi socotit un bogătaş şi va fi taxat corespunzător.

Deşi credeam că s-ar putea să cam exagerez, azi-dimineaţă am citit în Evenimentul Zilei că, până şi în stadiul de proiect, bunurile imobile de peste 50.000 de euro (echivalentul unui apartament cu două camere în Ferentari) vor fi taxate cu 0,5%! Însă, cum spuneam, până la eventuala aplicare mai e timp ca plafonul să scadă, iar cota de impozitare să crească!

RELATIVITATE

După ce însuşi Traian Băsescu ne-a comunicat săptămâna trecută că în urma monitorizării pe Justiţie Comisia Europeană a ajuns, printre altele, la concluzia că sistemul judiciar din România ar avea nevoie de o infuzie masivă de personal, deoarece procurorii şi judecătorii nu pot face faţă numărului de dosare, mă întreb unde am fi ajuns dacă ar fi existat şi o monitorizare pe Sănătate, şi ar fi văzut oficialii de la Bruxelles cum o asistentă medicală deserveşte câte trei etaje de spital şi trebuie să schimbe perfuziile şi să golească ţucalele a zeci de pacienţi înghesuiţi până şi pe holuri, sau o monitorizare pe Educaţie, să vadă cum are un profesor de predat la câte două şcoli între care se află un munte! Atunci să te ţii aparat bugetar “stufos”, nu ăsta de-acum, care e supradimensionat numai pentru creierele subdimensionate ale pupincuriştilor portocalii.

AGAINST THE WORLD

CEAUŞESCU ŞI SOLUŢIILE ANTICRIZĂ

Mă gândeam, oarecum apropo de nebunia televizată de ieri cu dezgroparea Ceauşeştilor (care după ce-au lăsat un gol imens în inimile nostalgicilor le-au lăsat acum alte două, mai mici dar adevărate, în cimitirul Ghencea, ceea ce reprezintă totuşi un început...), cât de mult îi încurcă şi pe actualii guvernanţi portocalii, în lupta lor cu criza economică, tot felul de nimicuri de-astea cum ar fi democraţia, drepturile omului, separaţia puterilor, Constituţia ş.a.m.d.

Cât de simplu s-ar fi putut acoperi deficitul bugetar, dacă, de pildă, Curtea Constituţională (căreia Băsescu i-a şi pus gând rău!), judecând după mintea matusalemicului consilier al eternului guvernator BNR, Adrian Vasilescu, ar fi socotit că nu se încalcă niciun drept câtă vreme pensiile sunt păstrate în fond, indiferent de nivel, deci şi cu 15% diminuate, fiindcă este exact ca şi cu casa, adică nu-ţi poate fi confiscată, dar valoarea ei poate fluctua (mai ales în jos!) în funcţie de evoluţia pieţei imobiliare (am încheiat citatul), de unde reiese că o ordonanţă de urgenţă care să stabilească valoarea maximă a oricărei pensii la, să zicem, 20 de lei pe lună ar fi fost încă şi mai grozavă.

Sau cât de repede ar fi rezolvat toate problemele financiare guvernuboc dacă ar fi putut să confişte pur şi simplu banii din conturile bancare ale oricărui cetăţean; păi într-o clipită am fi trecut de-a dreptul pe excedent bugetar, spre invidia tuturor celorlalte ţări.

Ori, dacă pentru a scăpa o dată pentru totdeauna de bugetarii ăştia mulţi şi obezi – care şi daţi afară tot s-ar îngrăşa în continuare pe spinarea bieţilor privaţi, pentru că ar trebui ghiftuiţi cu fabuloasele ajutoare de şomaj – ar putea fi săltaţi din case, duşi prin niscai locuri neştiute, împuşcaţi şi îngropaţi. Scurt pe doi!

Iar lista “soluţiilor” de genul ăsta ar putea continua…

UN FEL DE CHESTIE

După scurta conferinţă de presă susţinută ieri de Adriean Videanu, toată lumea s-a lămurit pe deplin ce anume este “Observatorul preţurilor” propus de acesta: un mare nimic, fără niciun efect (pozitiv) şi care nu se ştie când va fi implementat.

La o dezvoltare deja exhaustivă a subiectului, personal aş mai adăuga doar că, pe de-o parte, aş fi teribil de curios să văd precizia cu care va fi consemnat în “observator” fiecare din miile de produse, pentru că una este, de pildă, ceapa albă cu şapte foi, calitatea I A, provenită din Olanda şi alta cea cu şase foi, calitatea I B, importată din Italia, astfel încât dacă s-ar trece simplu “ceapă albă” diferenţele de preţ de la un magazin la altul ar părea în mod eronat nejustificate, iar pe de alta, mă tem că, departe de a-i determina pe comercianţii care constată că au cele mai mari preţuri la un produs să le scadă, îi va face, dimpotrivă, pe cei cu preţuri ceva mai mici să nu se lase mai prejos văzând că alţii îl pot vinde mai scump. Că România nu e (nici măcar!) Grecia.

INTERVIU

Absolut din întâmplare, aseară mă aflam în faţa micului ecran (am şi unul mai mare, dar e în altă cameră) în timpul senzaţionalului interviu oferit în exclusivitate de Dan Diaconescu – şi aproape refuzat de pricepuţii la orice altceva realizatori – postului Realitatea TV. El a decurs cam în felul următor:

DD: Vă mai dau o ştire în exclusivitate:…

Unul sau altul dintre realizatori: Bla, bla, bla…

DD: L-am sunat încă o dată pe Traian Băsescu, care abia atunci mi-a spus…

Realizator: Bla, bla, bla…

DD: Eu am zis că în arestarea mea este implicată gruparea Blaga-Videanu-Berceanu, dar nu cred să fi fost chiar domnul Videanu, pentru că domnia sa nici nu are o putere în ceea ce priveşte arestările, având în vedere cu ce se ocupă. Era vorba, în special… (ceva îmi spune că era pe punctul de a-l nominaliza pe Vasile Blaga, care, nu-i aşa?... “are o putere în ceea ce priveşte arestările, având în vedere cu ce se ocupă” – nota mea.)

Realizator: Bla, bla, bla…

Până la urmă, micul mogul a reuşit să nu dezvăluie nimic interesant, în schimb şi-a plasat nestingherit toate mesajele electorale de viitor candidat la alegerile prezidenţiale.

ÎNCĂ UN RĂZBOI PIERDUT

Coincidenţă sau, mai degrabă, nu, după un început de vară liniştit din punctul ăsta de vedere, fix de când primarul Capitalei, Sorin Oprescu, a început războiul său de-a dreptul epopeic (milioane de euro cheltuiţi, sute de oameni mobilizaţi, înfiinţarea de "comandamente" ş.a.m.d.) cu hoardele dezlănţuite de ţânţari, eu unul nu mai pot dormi nopţile din cauza lor, în ciuda celor trei aparate de diverse tipuri montate prin dormitor.

Desigur, pe undeva lucrul ăsta nici nu-i tocmai de mirare, câtă vreme una dintre principalele strategii ale acestui adevărat Ghilgameş dâmboviţean pe frontul anti-insectă este alungarea gângăniilor din jurul vaselor cu apă stătută de prin cimitire, unde nu deranjau pe nimeni, direct în casele noastre.

FEMME FATALE

COMUNICAT

În urmă cu vreo trei zile, încă înainte să izbucnească epidemia asta de articole critice la adresa regimului portocaliu din România apărute prin mai toată presa străină – încât, aşa cum sesiza cineva, ai zice că ne confruntăm cu o campanie negativă numai bună să intre sub incidenţa recentului document emanat de CSAT –, îi împărtăşeam unui prieten un fel de viziune de-a mea, în care se făcea că FMI-ul, după ce a marcat atâtea premiere mondiale în relaţia sa cu guvernuboc, cum ar fi alocarea unor tranşe pentru plătirea pensiilor şi salariilor (ca să nu spun direct pentru realegerea lui Traian Băsescu în funcţie!) sau amânarea unei şedinţe de-aia de “board” cu exact atâtea zile de câte era nevoie pentru ca autorităţile de la Bucureşti să vadă pe ce parte a căzut banul şi să adopte nişte măsuri de austeritate, FMI-ul ziceam, înţelegând şi el în al şaişpelea ceas că respectivele măsuri vor duce România de râpă complet, iar contracţia economică, inflaţia şi deficitul bugetar convenite pe hârtie vor fi în realitate depăşite în asemenea hal încât va fi limpede că îşi poate lua adio până şi de la iluzia că-şi va putea recăpăta vreodată banii împrumutaţi, va face încă una nefăcută în istoria relaţiilor internaţionale şi va purcede la redactarea unui comunicat ceva, în care lăsând la o parte ambiguităţile diplomatice va cere cât se poate de tranşant demisia actualului cabinet incompetent şi corupt. Zău că nu m-ar mira!

CALCULE FĂRĂ CIFRE

S-ar putea să-mi fi scăpat mie, însă în toate dezbaterile pe marginea declaraţiei lui Sebastian Vlădescu, conform căreia bugetul de stat de anul viitor nu mai poate fi susţinut decât dacă se înlocuieşte sistemul cotei unice cu unul progresiv, nimeni nu şi-a pus întrebarea pe ce fel de valori ale treptelor de impozitare se bazează calculele sale. Adică ce cifre a învârtit domnul ministru de a ajuns la asemenea concluzie tranşantă, fiindcă impozit progresiv este şi dacă se porneşte de la o treaptă minimă de 1% şi se merge, fie şi în zeci de trepte intermediare, până la, să zicem, una maximă de… 5% (cu 1% pentru veniturile cele mai mici, 1,1% pentru cele mai mărişoare… şi tot aşa până la 5% pentru cele de sute de mii de euro), şi dacă se porneşte de la, de pildă, 16% şi se ajunge pe la 80-90%! La fel cum şi pentru o cotă unică de 16% socotelile pur aritmetice (că de mai mult evident nu e în stare) ale ministrului de Finanţe s-ar putea să dea rezultate diferite decât pentru una la fel de unică de 5% sau una de 25%. Şi atunci de ce problema bugetului ar fi una legată de sistemul de impozitare?!

O MINTE CĂLĂTOARE

Presupun că, la o adică, s-ar putea aduce şi unul sau două argumente aproape raţionale şi de bun-simţ împotriva cotei unice de impozitare şi în favoarea celei progresive, însă în niciun caz acela, mai degrabă caraghios, invocat aseară, într-una din exasperant de numeroasele emisiuni televizate la care e invitat în ultimul timp, de pesedistul Alexandru Athanasiu, şi anume că “oamenii cu mai mulţi bani consumă mai multe servicii publice”, pentru că, de pildă… călătoresc mai mult!

Lucrurile stau taman invers. Dincolo de faptul, adesea explicat (dar fără succes se pare), că oricum în valoare absolută banii plătiţi prin impozite de cei cu venituri mari sunt şi ei mai mulţi, chiar la o cotă unică, în principiu tocmai aceşti oameni pe de-o parte beneficiază, dimpotrivă, de mai puţine servicii publice, pentru că-şi pot permite, de exemplu, să apeleze la instituţiile de învăţământ, medicale etc. private, în locul celor subvenţionate, iar pe de alta, consumul lor fiind mai mare (inclusiv cu călătoriile!), contribuie mai mult la veniturile statului din colectarea de TVA şi alimentează profiturile, impozabile şi ele, diferiţilor agenţi economici. Aşa că domni ca Athanasiu ar trebui să se mărginească la argumentele bazate pe “solidaritate”.

VICEVERSA

Zilele trecute, sub titlul “Apel către lichele”, am văzut undeva un capăt de ştire despre un grup de intelectuali care ar fi semnat nu ştiu ce scrisoare de protest împotriva taxării suplimentare a drepturilor de autor.

Cum însă în fruntea grupului era menţionat doar unul dintre cei mai consecvenţi pupincurişti portocalii, Mircea Cărtărescu, mi-am imaginat că nu poate fi vorba decât despre o regretabilă greşeală de tipar, titlul corect fiind mai degrabă “Apel DE LA lichele”.

I WANT OUT

BĂSESCU RECUNOAŞTE!

Partea cea mai interesantă a interviului acordat ieri de Traian Băsescu postului public de radio mi s-a părut aceea în care practic a recunoscut că, după ce în perioada 2007-2008 liberalii au pus la cale ditamai jaful, risipind cele 3 miliarde de euro din privatizarea BCR pe creşteri de pensii şi salarii, guvernuboc (unu), sub atenta sa oblăduire, a făcut un jaf de peste şase ori mai mare şi mai împovărător pentru ţară, împrumutând 20 de miliarde de euro de la FMI pentru a plăti în continuare, şi chiar a le mări şi mai mult pe ici pe colo, ba cu rata inflaţiei, ba după bunul plac, respectivele pensii şi salarii, în loc să le taie în plină campanie electorală prezidenţială şi nu după un an şi jumătate.

În plus, şeful statului a dezvăluit şi strategia prin care PD-L va câştiga şi viitoarele alegeri locale şi parlamentare, din 2012: contractarea unui nou împrumut de la FMI, cu condiţia ca de data aceasta banii să fie investiţi direct în “dezvoltare”; desigur, cea a propriului bazin electoral, intrat serios la apă în urma recentelor măsuri de austeritate.

ŞI MUNCĂ FĂRĂ PÂINE, ŞI PÂINE FĂRĂ MUNCĂ

Dacă şi aşa mai toată lumea, începând – pe undeva firesc – cu îmbuibaţii politicieni de la putere şi terminând – lucru bizar – chiar cu mulţi dintre cei în cauză, îşi exprimă zilele astea convingerea că tăierea salariilor bugetarilor cu 25% nu va atrage după sine o reducere corespunzătoare a calităţii muncii depuse de pompierii, militarii, jandarmii etc. angrenaţi în diversele operaţiuni legate de inundaţii, şi asta datorită “profesionalismului”, “solidarităţii”, “spiritului de sacrificiu”, “abnegaţiei” ş.a.m.d. de care dau dovadă, nu ar fi oare mai bine să li se taie naibii salariile de tot şi să fie chemaţi numai la ore de “muncă patriotică” sau chiar “voluntară”? Măcar să fie limpede spre ce ne îndreptăm!

DIN CONSTRUCŢIE

La căpătul unei lungi intervenţii la Realitatea TV, unde a încercat să explice că imaginile, chipurile rupte din context, în care împărţea sinistraţilor ciocolate pe fereastra unui jeep care probabil încetinise doar la trecerea printr-o băltoacă nu ar fi dovada unui comportament de mitocancă, deoarece abia se urcase în maşină şi i-ar fi venit, prin urmare, greu să-şi mai dea o dată jos, la un interval de timp atât de scurt, ditamai posteriorul de pe bancheta confortabilă, Elena Udrea şi-a exprimat, într-adevăr, şi un amarnic regret: acela că geamul nu se deschidea mai mult! Mama lor de constructori!

PRIN APĂ ŞI PE USCAT

Într-un sfârşit de săptămână în care Traian Băsescu i-a surprins pentru a zece mii două sute treizeci şi patra oară pe pupincuriştii săi neobosiţi – care continuă să-l considere, cu vădită simpatie, “un tip imprevizibil”! –, războindu-se cu jurnaliştii, hăhăind ca proasta-n târg în cele mai nepotrivite momente şi răţoindu-se la sinistraţi, ce-i drept fără a trece încă (şi asta e tot ce mă mai uimeşte şi pe mine) la scuipături şi lovituri cu pumnul aplicate alegătorilor recalcitranţi, mult mai interesante mi s-au părut meciurile de la Campionatul Mondial din Africa de Sud, unde s-a demonstrat fără putinţă de îndoială că fotbalul adevărat se joacă în Europa, aşa încât, după ce m-am bucurat teribil de calificarea Olandei, am ajuns să le ţin pumnii şi “duşmanilor mei de moarte”, nemţii, pentru a le da cât mai multe goluri şi a le scoate şi ultimul fum de vedetă din cap argentinienilor, care ca şi brazilienii au dovedit un talent inegalabil doar în a se certa cu arbitrii la fiecare decizie. Una peste alta, oricât de mult mi-aş dori să văd Olanda triumfând, presimt că iarăşi vom fi nevoiţi să-l cităm cu toţii pe Gary Lineker…

ROMÂNIA, 1 IULIE 2010: BINE AŢI VENIT ÎN JUNGLĂ!

TOTUL DESPRE TVA

Într-unul din multele momente în care se discuta despre o nouă creştere a accizelor la ţigări, câţiva băieţi ce se credeau deştepţi – printre care mă tem că se prea poate să se fi numărat şi ministrul liberal al Sănătăţii de pe atunci – şi trăiau probabil cu impresia că descoperiseră în sfârşit principiul secret de funcţionare al unui perpetuum mobile, modalitatea practică de realizare a unei utopii sau altceva de genul ăsta, încercau să ne convingă că o astfel de măsură va avea un dublu efect benefic, aducând în acelaşi timp şi o căciulă de bani în plus la bugetul statului şi o ameliorare semnificativă a stării de sănătate a populaţiei, prin renunţarea masivă la dăunătorul viciu, fără să priceapă că aveam de fapt de-a face cu o situaţie de ori, ori, nicidecum de şi, şi.

Acum, cam în acelaşi fel am senzaţia că stau lucrurile în privinţa creşterii TVA, cu esenţiala diferenţă că de data asta alternativele sunt toate proaste: fie ne vom confrunta cu o creştere înfiorătoare a preţurilor şi deci a inflaţiei, dacă în mod miraculos vânzările se vor menţine la acelaşi nivel, fie, mult mai probabil, vânzările se vor prăbuşi, iar statul va avea ocazia să verifice pe pielea… noastră teoria care spune că un TVA mărit înseamnă “mai mult” din mult mai puţin spre deloc, fie preţurile vor fi menţinute la acelaşi nivel de agenţii economici care vor accepta, şi mai ales vor mai avea din ce, să-şi diminueze câştigurile, caz în care statul va încasa poate mai mult din TVA, dar mai nimic din impozitul pe profit.

NIMIC DESPRE TVA

Dincolo de golul perfect valabil care nu li s-a acordat, prestaţia englezilor din meciul cu Germania mi-a reamintit dilema pe care o am încă din vremurile imemoriale în care naţionala noastră mai ajungea şi ea pe la turneele finale, şi anume dacă nu cumva e preferabil să fii eliminat la limită, onorabil, încă din faza grupelor (eventual chiar a celor preliminare!), decât să te faci de râsul întregii lumi într-o fază superioară. Cu amărăciune o spun, dar dintre echipele “mari” (şi poate nu numai!), Anglia mi s-a părut de departe cea mai slabă, mai penibilă până şi decât Franţa sau Italia, care n-au ieşit din grupe, iar singurul lucru care mă scoate din sărite, referitor la meciul mai sus menţionat, este să aud ce grozav au jucat chipurile nemţii – alte beţe!

În altă ordine de idei, m-a bucurat revenirea la sistemul prin care golaverajul şi apoi numărul de goluri înscrise sunt principalele criterii de departajare, la egalitate de puncte, înaintea rezultatului direct. Ca şi în cazul campionatelor interne, acesta stimulează echipele să marcheze cât mai multe goluri atunci când au ocazia, în loc să se mulţumească doar cu victorii la limită, pe principiul că tot trei puncte aduc şi că jocurile decisive sunt numai cele cu principalii rivali.

VLĂDESCU ŞTIE TOT!*

Din tot ceea ce s-a întâmplat în ultimele trei zile, cel mai înspăimântător lucru, pe lângă faptul că geamurile de la palatele Cotroceni şi Victoria sunt încă întregi, nu mi s-a părut nici transformarea ministrului de Finanţe, Sebastian Vlădescu, în cel mai fervent susţinător al măsurilor care NU s-au adoptat, precum înlocuirea cotei unice cu un sistem de impozitare diferenţiată (!), nici ferocitatea şi argumentele irefutabile cu care critică măsura ADOPTATĂ şi pe care va trebui să o aplice, de creştere a TVA la 24%, ci faptul că după profunde analize, minuţioase calcule şi nenumărate simulări – efectuate împreună cu experţi de renume internaţional, inclusiv de la BNR – ale efectelor generate de anunţatele schimbări legislative, domnia sa a declarat, cu seninătate şi deplină încredere în sine, în cadrul unei emisiuni televizate, următoarele: “Sigur că preţurile vor creşte; rămâne să vedem cu cât.”!

* (dar nu înţelege nimic)

SEE YOU IN HELL

DIVERSIUNEA PERFECTĂ

Dacă ar fi vorba doar de mine, zilele astea sunt, ca să zic aşa, uşor de manipulat, cea mai eficientă “diversiune” care să mă distragă de la imbecilităţile şi nelegiuirile cotidiene ale puterii portocalii, ca, de pildă, documentul scos de CSAT privitor la presă (pe care, dacă o să mai am libertatea de a o face, îl voi comenta, poate, cândva), fiind Campionatul Mondial de Fotbal.

Ieri, de exemplu, am urmărit, într-o tensiune frizând apoplexia, patru meciuri, câte două simultan (mi-am instalat numărul corespunzător de televizoare într-o cameră), Anglia-Slovenia şi SUA-Algeria, respectiv Germania-Ghana şi Serbia-Australia, încheiate cam aşa şi-aşa, în sensul că favoriţii mei în absolut, englezii, după un joc exasperant de prost, cu accente de-un ridicol grotesc în privinţa (ne)realizărilor tehnice individuale, s-au calificat într-adevăr, însă – cum am realizat abia la câteva clipe după ce zbierasem de unul singur prin casă de fericire că şi favoriţi-mi numărul doi, americanii, au marcat în minutele de prelungire – doar de pe locul secund, în timp ce, din cealaltă grupă, nu numai că nici sârbii, nici australienii nu s-au calificat, dar antipaticii mei cei mai antipatici dintotdeauna, nemţii, au făcut-o, şi încă de pe primul loc, urmând, colac peste pupăză, să dea în optimi fix peste Anglia (ca să nu mai spun că, în sferturi, câştigătoarea va întâlni cel mai probabil Argentina, dacă Mexicul nu va produce o surpriză de proporţii), doar fiindcă au fost ori prea fair-play (felicitări!), ori prea tolomaci (papagalilor!) să se lase egalaţi pentru a-şi croi un culoar lejer până prin semifinale.

Acum, nu că ar fi meritat o soartă mai bună, dar englezii ăştia “ai mei” spart noroc mai au să dea pe la mai toate turneele finale (atunci când ajung în ele!) de vreo Brazilie, Germanie sau Argentină încă din fazele timpurii, unde mai au şi prostul obicei de a pierde la loviturile de departajare, parcă doar pentru a infirma teoria că jucătorii de origine latină ar fi aceia cu psihicul mai labil. În fine. Le ţin pumnii.

Şi, fiindcă oricât de mare fan al Angliei mă dau, tot un românaş neaoş rămân, sper să moară şi ceva capre ale vecinilor şi să mai vedem în optimi, pe lângă Anglia-Germania, un Olanda-Italia şi/sau un Brazilia-Spania (cu menţiunea că şi mai frumos ar fi ca Italia şi Spania să nici nu iasă din grupe!)

NENOROCIREA OAMENILOR, BUCURIA PEDELIŞTILOR

Mai fac uneori chestia asta: deschid în calculator câte o fereastră de Internet Explorer cu Realitatea TV şi una cu Antena 3, uitându-mă, ori mai des doar trăgând cu urechea (eventual în timp ce urmăresc un meci), alternativ sau chiar simultan, la talk-show-uri. Ieri seară, de pildă, invitaţii ambelor posturi vorbeau despre oficial anunţatele dublări ale facturilor la întreţinere suprapuse în mod criminal tăierilor de pensii şi salarii. Dată fiind componenţa celor două echipe “concurente”, aveam sonorul pornit numai pe Antena 3.

Ei bine, nu ştiu cum dracului se făcea, dar, în timp ce absolut toţi cei prezenţi în platouri aveau feţele încruntate, grave, adesea cu accente de furie şi revoltă în priviri, de câte ori apărea în prim-plan, la Realitatea, Raluca Turcan afişa un zâmbet larg, tip botox, expunându-şi toată dantura, până la ultima măsea, cu fălcuţele cele noi aproape lipite de urechi, de parcă se afla la o emisiune de divertisment sau o gâdila întruna cineva pe sub scaun. Pedeliştii ăştia zău că şi-au pierdut uzul raţiunii!

FĂRĂ COMENTARII

Dacă în prima săptămână de turneu final al Campionatului Mondial de Fotbal, aflându-mă pe meleaguri străine, am fost nevoit, din pricina limbii nu doar neinteligibile, ci şi insuportabile pentru mine, în care se făceau transmisiunile, să urmăresc, atât cât am făcut-o, mai mult moţăind sau ocupându-mă cu altele, meciurile (oricum care mai de care mai prost) cu sonorul dat pe “mute”, ferindu-mi cu ocazia asta urechile şi de stresantul zgomot de fond produs de instrumentele acelea de tortură pe care, invariabil, absolut toţi cei care se referă la ele le numesc “celebrelevuvuzele”, încât chiar şi dacă nu asta e titulatura lor exactă probabil că le va rămâne, reîntors pe pământul sfânt al patriei natale am dat peste vajnicii noştri comentatori – aflaţi, am senzaţia, nu la faţa locului, ci în faţa unor monitoare mici şi alb-negru –, care pe lângă faptul că au grijă să vorbească suficient de încet cât să pună în valoare la maximum vuietul sus-amintit, relatează fiecare gol ca şi cum ar fi marcat de dincolo de centrul terenului, sau direct dintr-un aut, întrerupându-se brusc din cine ştie ce divagaţii doar pentru a-l anunţa zbierând, astfel încât eu, care în continuare n-am răbdare să stau cu ochii pironiţi în televizor, şi desfăşor diverse activităţi prin preajmă, acultând doar, în speranţa că voi fi avertizat la timp pentru a vedea în direct măcar intrarea mingii în poartă, nu am decât la reluare prilejul să realizez că faza fusese totuşi una fierbinte şi elaborată.

AŞADAR, MAI E DE UNDE!

N-am sesizat să fi sesizat cineva, dar, pe de altă parte, e adevărat că am şi lipsit câteva zile din ţară, aşa că dacă totuşi a sesizat chiar şi fără să fi sesizat eu că a sesizat e cu atât mai bine, cum, la un moment dat, în timpul unei conferinţe de presă la Palatul Victoria, un jurnalist surprinzător de inspirat l-a întrebat pe Emil Boc în ce fel va compensa guvernul faptul că nu reduce pensiile şi salariile începând cu 1 iunie, aşa cum a tot anunţat şi cum figurează în acordul cu FMI, ci de-abia din momentul adoptării efective a legilor asumate, după respingerea moţiunii de cenzură, după contestarea la Curtea Constituţională etc., adică pe puţin cu trei-patru săptămâni de întârziere, premierul răspunzând în cele din urmă, după câteva clipe de panică şi luând-o pe ocolite ca unul care ar vrea să ajungă din Dristor în Titan prin Rahova şi Dămăroaia, că pentru sumele astfel “pierdute” se va proceda la tăierea corespunzătoare a fondului de achiziţii publice!

O recunoaştere mai clară a faptului că tăierea salariilor şi pensiilor este pentru guvernuboc opţiunea numărul unu, preferabilă reducerii cheltuielilor cu achiziţiile de tot felul de prostii plătite de zece ori cât valorează, care ar însemna îndepărtarea clientelei portocalii de la borcanul cu (tot mai puţină) miere nici că se putea.

MOŢIUNE FERICITĂ!

Eu mi-am luat lumea-n cap! Revin… peste o vreme...

PROFESIA: INVITAT

Tot mai mulţi jurnalişti, analişti şi alţi cetăţeni de profesie “invitat TV”, care n-au nici măcar scuza unor interese politice mai mult sau mai puţin legitime, ca pedeliştii sau simpatizanţii lor sinceri, ori cu simbrie, îmbrăţişează teoria conform căreia, în ciuda discursurilor vehemente şi chiar a moţiunii de cenzură, opoziţia nu urmăreşte cu adevărat să răstoarne guvernul şi să preia conducerea ţării într-un moment atât de dificil, care nu poate aduce nimic bun din punct de vedere electoral, ci preferă să lase regimul portocaliu să se erodeze, eventual până la dispariţia în negura istoriei, teorie care, voluntar din partea unora şi involuntar din partea celor mai degrabă pur şi simplu tâmpiţi decât interesaţi, acreditează ideea că PD-L este de fapt singurul partid responsabil, de vreme ce “îşi asumă răspunderea” de a rămâne la conducerea ţării într-un moment atât de dificil… etc., în loc să dea şi el bir cu fugiţii precum cei din opoziţie.

Şi mai ciudat este că tot cei de mai sus zâmbesc aşa, cu un soi de maliţiozitate, la auzul ideii că Traian Băsescu l-ar putea desemna în această perioadă drept premier pe duşmanul său de moarte, Crin Antonescu, deşi o astfel de ipoteză este perfect compatibilă tocmai cu teoria lor idioată, fiindcă – nu-i aşa? – ar fi metoda cea mai eficientă a preşedintelui de a-i înfunda o dată pentru totdeauna pe liberali!

RELUĂRI DIN VIITOR

Văzând, atât cât m-am uitat, pe sărite şi executând în paralel diverse alte activităţi mai utile, pasajele din discursul lui Emil Boc, de ieri, din Parlament, în care se referea la nenorocirile pe care le-ar aduce creşterea cotei unice şi a TVA-ului în locul tăierilor de pensii şi salarii, m-au trecut sudori reci pentru că am realizat deodată, ca într-un fel de straniu déjà-vu răsturnat, că fix fragmentele acestea voi avea prilejul să le revăd, reluate iar şi iar de Antena 3 şi Realitatea TV, mai pe la toamnă încolo, când, aşa cum prevede multă lume cu care din păcate trebuie să fiu pe deplin de acord, catastrofa asta de guvern va purcede şi la respectivele creşteri de taxe, schimbând, desigur, în mod corespunzător, discursul.

ALO, PA!

Dat fiind faptul că am avut şansa de a veni pe lume într-o locuinţă deja branşată la reţeaua naţională (şi unică pe atunci) de telefonie, nu am trăit decât zeci de ani mai târziu, respectiv în zilele noastre, o dată cu necugetata semnare a unui contract cu firma RCS & RDS, senzaţia unică de a aştepta luni de zile, cu nerăbdare crescândă şi speranţe din ce în ce mai mici, în ciuda nenumăratelor intervenţii la cele mai înalte niveluri, montarea unui amărât de telefon fix.

Sincer vorbind, în clipa de faţă speranţele mele se îndreaptă în sens invers, şi anume să nu-i pună dracu să vină tocmai acum, când mai sunt doar câteva zile până expiră – cu drept de reziliere a contractului – termenul în care se obligau să mi-l instaleze!

FOOLS NEVER DIE

VITEJI LA TELEVIZOR

Cu toate că nu l-am mai văzut în ultima vreme (adică de vreo două-trei zile) şi, cinstit să fiu, nici nu mi-e dor să-l aud iarăşi explicând, de la înălţimea sa de expert fără pereche, cum se face că, deşi România a dus-o bine când toată lumea o ducea bine şi a intrat în criză, culmea, o dată ce toată lumea a intrat în criză, domnia sa ştie sigur că România ar fi intrat în criză chiar şi dacă toată lumea ar fi continuat să prospere – chestie care mie mi se pare că e ca şi cum ai spune despre un cetăţean pe care îl ştiai rotofei, vioi şi roşu în obraji, care a murit într-un cutremur devastator cu mii de victime, că oricum ar fi murit în acelaşi moment şi dacă n-ar fi fost niciun cutremur –, îmi amintesc că acum câteva săptămâni domnul Ilie Şerbănescu (despre el e vorba, ştiu că deveniserăţi curioşi) ne spunea, în contextul discuţiilor despre eventuala demisie a guvernuluiboc şi înlocuirea lui cu un cabinet de tehnocraţi condus de un specialist în economie, că niciun astfel de specialist nu este atât de nebun încât, conştient fiind – nu ca jalnicii politicieni – de situaţia cumplită în care ne aflăm, să-şi asume responsabilitatea de a prelua frâiele ţării. OK, atunci nu ne rămâne decât să aşteptăm ca situaţia economică să redevină înfloritoare de la sine pentru a chema un mare economist de-ăsta plin de vitejie să ne deschidă ochii şi să ne călăuzească paşii!

GUVERNUL CA UN ŞOMER…

În condiţiile în care, ajuns la fundul sacului, guvernuboc a purces voios la ciopârţirea pensiilor şi salariilor, fără însă a veni şi cu vreo măsură concretă, dacă nu chiar de relansare economică, măcar de îndreptare a greşelilor care ne-au adus aici, cum ar fi să renunţe la catastrofalul impozit forfetar, comparaţia care îmi vine în minte este aceea cu un şomer disperat, nevoit să-şi reducă până şi porţia de hrană pentru a o mai duce o vreme de azi pe mâine, dar care nu se apucă dracului să-şi caute o slujbă, aşteptând nu se ştie ce. (Bine, o comparaţie şi mai exactă ar fi cu un şomer care de fapt reduce raţiile de mâncare ale copiilor şi nevestei, păstrându-şi în schimb maşina de lux, telefonul mobil şi abonamentul la sala de sport, dar acum altceva am vrut să subliniez…)

GREVA GREVELOR

După ziua de ieri, în care nici măcar spiritul senzaţionalist al televiziunilor de ştiri n-a izbutit să mai creeze cel puţin iluzia că ne-am afla în faţa “celui mai amplu protest sindical din istoria… bla-bla…”, harnicul bugetar român fiind, iată, în stare să tragă chiulul până şi de la greva cică generală, chiar că încep să-i dau dreptate lui Boc atunci când spune că Tăriceanu a mărit în mod “artificial şi nejustificat” salariile angajaţilor de la stat, fiindcă, pe de-o parte, nişte legume ca astea chiar nu meritau majorările respective, iar pe de alta, e limpede că nici n-aveau nevoie de ele dacă pot asista acum cu atâta nepăsare la reducerea propriilor venituri cu 25%!

UN CONCURS TRUCAT, O CURSĂ INTERESANTĂ ŞI UN TIP, ALTMINTERI SIMPATIC, PE CARE L-A MÂNCAT ÎN FUND

Weekendul acesta, printre multe alte lucruri, care nu m-au interesat, s-a întâmplat un concurs Eurovision la care România a obţinut un nesperat şi nu tocmai pe deplin meritat loc trei, în condiţiile în care au fost totuşi cel puţin zece piese mai bune decât a noastră, începând cu ale Turciei (locul doi) şi Danemarcei (locul patru), printre care însă categoric nu s-a numărat şi a Germaniei, ţară care ar fi putut avea bruma de bun-simţ să trimită măcar o melodie banală, mediocră, în locul uneia catastrofale, dacă tot ştia că lucrurile fuseseră aranjate în aşa fel încât să câştige anul acesta, şi Marele Premiu al Turciei la Formula 1, cursă în care campionul mondial en titre, altfel simpaticul britanic Jenson Button, a ţinut morţiş să demonstreze cine este pilotul numărul 1 în cadrul echipei McLaren, şi a şi reuşit să lămurească, fără putinţă de tăgadă, pe oricine se pricepe cât de cât, că acesta este coechipierul său Lewis Hamilton, în spatele căruia a rulat cea mai mare parte a timpului şi, pentru binele său, ar fi trebuit să rămână liniştit până la final, păstrând distanţa aceea minimă care are menirea de a le transmite spectatorilor impresia (în cazul acesta falsă) că dacă ar dori, şi dacă nu l-ar împiedica ordinele de echipă, ar putea depăşi oricând, în loc să şi treacă efectiv la fapte, surprinzându-l iniţial pe Hamilton, care probabil gândea şi el ca mai sus, şi reuşind chiar să ajungă în faţă, preţ de un viraj, adică exact până în clipa în care Lewis, văzând că nu e de glumit, a forţat numai un picuţ, cât să revină pe prima poziţie şi să câştige apoi lejer.

UN FEL DE PARADOX ŞI O CHESTIE FĂRĂ NICIO LEGĂTURĂ

Deşi îmi menţin părerea că anul acesta, la Eurovision, România se prezintă cu o piesă foarte proastă, pot spune cu mâna pe inimă că reprezentanţii noştri au obţinut o calificare pe deplin meritată în finala competiţiei. Cum aşa? Simplu: covârşitoarea majoritate a celorlalte piese sunt şi mai proaste! Succes în continuare!

Şi iată şi chestia fără nicio legătură cu cele de mai sus:

ERO…RILE NEAMULUI

Atât din nenumăratele apariţii televizate din ultima vreme ale lui Traian Băsescu – într-atât de asemănătoare între ele încât uneori am avut senzaţia că urmăresc nişte reluări –, cât şi din cele ale unor miniştri precum Elena Udrea sau Sebastian Vlădescu s-a desprins cu certitudine un lucru, şi anume că, indiferent nu dacă, ci cât de mult fură aceşti oameni, există cu ei o problemă încă şi mai gravă, de natură patologică, tratabilă, poate, la un celebru spital bucureştean Nr. 9, cu toţii imaginându-şi că sunt nişte personaje providenţiale, venite pe lume special pentru a scoate România dintr-o criză care şi dacă n-ar fi fost în mod normal atât de profundă, au avut ei grijă să o adâncească pentru a-şi deschide un front de lucru suficient de larg cât să se propulseze, la o adică, direct în Cartea de Aur a eroilor neamului, înscrişi cu litere de-o şchioapă alături de Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul, dar mai probabil Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu.

Traian Băsescu cel puţin, după ce ani de zile a suferit amarnic fiindcă soarta-i potrivnică l-a hărăzit preşedinte într-o perioadă istorică liniştită şi relativ prosperă, pe care a căutat cu osârdie să o dinamiteze pentru a-şi putea demonstra aptitudinile de mare “jucător” şi a se ridica astfel în ochii porimii şi morărimii, într-un cuvânt prostimii, la nivelul predecesorilor săi Emil Constantinescu şi Ion Iliescu, sortiţi să conducă, mai bine sau, respectiv, mai foarte prost, în vremuri agitate, îşi vede acum, în sfârşit, visul lui şi coşmarul nostru cu ochii.

JAF CA-N VREMURILE BUNE

Întregul discurs de ieri, de la Realitatea TV, al Elenei Udrea a fost străbătut ca de un fir portocaliu de ideea fixă că actualii guvernanţi n-au înţeles decât acum, în al doişpelea ceas după îngropăciune, cât de adâncă este criza economică în care ne-au aruncat, afirmaţie încărcată de sinceritate, zic eu, deoarece, pe de-o parte, denotă monumentala lor incompetenţă, iar pe de alta, explică nonşalanţa cu care au continuat să fure pe rupte, exact ca într-o perioadă de dezvoltare economică cel puţin normală.

TOT CU EI

Nu doar pentru că românii sunt un popor de oameni paşnici, ospitalieri şi cam tonţi, iar pedeliştii un neam de politicieni dibaci, în felul lor, şi complet lipsiţi de scrupule, dar în principal de-aia, temerile celor care anticipează că în 2012 aceştia din urmă nu vor mai avea nicio şansă de a obţine un rezultat electoral rezonabil, ca să nu mai spun ale celor care le prevăd soarta ţărăniştilor, mi se par exagerate, fiindcă am convingerea că se vor găsi destui dobitoci – chiar printre bugetarii care vor strânge acum cureaua cu un sfert de tură sau printre pensionarii care vor izbuti să supravieţuiască până atunci cu pensiile ciuntite – care să pună botul la anunţul unei subite şi spectaculoase reveniri economice, fix cu câteva săptămâni înainte de alegeri, revenire care să permită chipurile mărirea salariilor cu 25% şi a pensiilor cu 15%!

RĂZBOI CIVIL

PUPINCURISTUL, CELĂLALT MISTREŢ ŞI NORUL DE LĂCUSTE

Ieri, cu prilejul demonstraţiei din Piaţa Victoriei, în timp ce, din fericire pentru el, atenţia mulţimii era îndreptată către alt mistreţ, pe numele lui aproape omenesc “Hoară”, scăpat până la urmă mai ieftin decât ar fi meritat, Robert Turcescu a profitat de ocazie ca să mai ia o poate ultimă gură zdravănă de căcat în calitate de tonomat de bine în slujba mogulului feneist înainte să se facă bugetar sadea, pe banii noştri cum ar veni, ca mare mahăr în TVR, unde va avea şansa unică de a se solidariza cu mult iubitu-i conducător, cedând cu bucurie nemăsurată sfertul de salariu care altora li se ia cu japca. De data asta, pentru variaţie, şi ca să se pună preventiv la adăpost de iubirea poporului, jurnalistul i-a pupat discret în cur pe toţi cei – după unele estimări cam optimiste – 60.000 de manifestanţi, explicând că nu e vina lor pentru faptul că au ajuns la salarii “fabuloase” (fix aşa s-a exprimat), de şapte, poate chiar opt sute de lei pe lună, adică aproape 200 de euro, nesimţiţii!, mult peste cât ar permite economia, şi care trebuie acum tăiate, ci a guvernanţilor, evident liberali, care li le-au dat pe nemeritate.

În acest punct al intervenţiei sale televizate, mie mi-au trecut prin minte două gânduri, şi anume, primul, că nici măcar pe vremea guvernului Tăriceanu salariile nu se măreau aşa, din senin, ci tot în urma unor proteste, poate de mai mică amploare, dar justificate în fond, câtă vreme economia creştea cu 7-8%, iar inflaţia bătea şi ea tot pe-acolo, aşa încât “vina” e, totuşi, cumva şi a sindicaliştilor, iar al doilea, că, pe o logică simplă, preocupaţi cum erau de meschine interese de partid, transpuse în pomenile electorale cu care au aruncat în oameni de le-au făcut salariile şi pensiile astea, nu-i aşa?, astronomice, ai zice că măcar ticăloşilor de liberali populişti nu prea le-a mai rămas ce să fure chiar dacă ar fi vrut, pe când nesătuii ăştia portocalii, după ce au ras tot, mai ceva ca un nor de lăcuste flămânde, au ajuns acum la fundul sacului şi poftesc până şi la pensiile bătrânilor şi alocaţiile copiilor!

CONFESIUNILE UNUI MINISTRU

Aseară, într-o emisiune la Realitatea TV, ministrul Finanţelor, Sebastian Vlădescu, a recunoscut, în sfârşit sincer, de ce s-a ajuns în situaţia actuală, desigur nu chiar cu aceste cuvinte: “pentru că am fost nişte tâmpiţi incompetenţi, care atunci când, cu capetele noastre pătrate, ne-am apucat să întocmim bugetul pentru anul acesta, am făcut nişte calcule aberante, bazate pe previziuni fanteziste, cum că economia va avea, hodoronc-tronc, o oarecare creştere, în ciuda faptului că n-am luat nicio măsură în acest sens, ba mai degrabă dimpotrivă, astfel încât, tot cu capetele noastre pătrate, am estimat că vom avea nişte încasări fabuloase, în paralel cu nişte cheltuieli reduse pe care le-am depăşit deja cu procente inimaginabile, de proşti şi ticăloşi ce suntem, ca să umflăm buzunarele noastre şi pe-ale apropiaţilor noştri, iar acum, ca pedeapsă pentru cât aţi fost şi voi de tembeli că ne-aţi votat, vă tăiem de nu vă vedeţi din pensii şi salarii şi punem taxe şi impozite pe ce nici cu gândul nu gândeaţi că se poate pune vreodată, ca să nu trebuiască să furăm noi mai puţin, sau să ne dăm afară rubedeniile angajate prin ministere, fiindcă astea sunt doar mizilicuri, orice funcţionar de-ăsta pilos concediat neînsemnând, de pildă, decât economia care s-ar obţine din tăierea pensiilor a vreo sută de babe şi moşnegi, sau din reducerea alocaţiilor a vreo mie de prichindei, fir-aţi voi ai dracului!”.

TEORIA RELATIVITĂŢII ÎN ECONOMIE

Auzind eu din gura unora şi altora care apar pe la televizor că ar exista, chiar prin Europa, ţări (deşi s-ar putea să fi fost vorba despre una singură, parcă baltică, dată însă ca exemplu de mai multe ori) care după ce au avut scăderi economice record, de aproape 20%, au început, încet-încet, să-şi revină, chipurile în urma aplicării unor măsuri similare celor propuse de Băsescu şi guvernuboc, m-am gândit că metoda cea mai sigură pentru a ieşi şi noi oficial din recesiune ar fi să implementăm orice fel de măsuri, cu condiţia să fie cât mai stupide (un început timid s-a făcut deja, dar eu sugerez să se meargă şi mai departe, cu tăieri de salarii şi pensii de peste 50%, în paralel cu creşteri spectaculoase, mult peste cele vehiculate în presă, de taxe şi impozite), astfel încât, după câteva luni poate ceva mai dificile, în care economia să scadă, ştiu şi eu?... de ce nu cu 30-40%?!, anul următor, cu excepţia cazului în care peste România ar cădea, Doamne fereşte!, bomba atomică, relaxându-le doar o idee, să nu avem cum să nu înregistrăm măcar un ritm de creştere uşoară, de 0,2-0,3%, pe care, dacă l-am păstra decenii de-a rândul, am putea ajunge, cândva, la nivelul din, să zicem, 1997.

SETEA ŞI FOAMEA

Se poate să fie numai pentru că în România de azi setea de cultură e întrecută de foamea propriu-zisă, ori dintr-o bizară nevoie de socializare cu orice chip, dar mie tot mi se pare de neînţeles, ca să nu spun de-a dreptul absurd, cum la fiecare manifestare de genul “Nopţii Muzeelor” oameni care altfel trec zilnic de câte două-trei ori pe lângă o astfel de instituţie fără s-o bage în seamă când nu e nimeni preferă să se calce în picioare pentru a o vizita stând la coadă ca la Vatican în plin sezon.

Nu că alţii ar fi cu mult mai breji, fiindcă pe undeva chestia asta îmi aminteşte de o scenă petrecută în Barcelona, când cohorte întregi de turişti asiatici rămâneau literalmente cu gurile căscate, iar după un moment de profundă chibzuinţă făceau stânga-mprejur şi o luau aproape la fugă din pragul unei impozante catedrale (ce e drept, alta decât Sagrada Familia), aflând că trebuie să scoată din portofelele cărate juma de glob pământesc împovărătoarea sumă de 4 euro.

APROAPE LINIŞTE

COMUNIŞTII MAI LIPSEAU!

În noianul de veşti proaste venite dinspre guvernanţi, iată în sfârşit şi una foarte proastă dinspre opoziţie: a reapărut Partidul Comunist! Deocamdată, la derută, numele său de scenă politică este PSD. (Cine nu înţelege despre ce vorbesc, dar e curios şi are multă răbdare, să se uite aici.) Şi eu care acu’ vreo două zile tocmai îi spuneam unui prieten că, dacă printr-un sinistru concurs de împrejurări ar trebui să aleg azi-mâine doar între pesedişti şi pedelişti, i-aş prefera pe primii! Mi-a şi trecut! Tot statul acasă ar fi cel mai sănătos.

DINTRE SUTE DE MOTIVE…

Pentru orice om cu un dram de creier rămas la locul lui şi relativ funcţional, nici n-ar mai trebui subliniat, şi cu atât mai puţin explicat că, dacă din urmă cu numai trei-patru luni, când guvernanţii portocalii se întreceau în a ne da asigurări că nu există nicio problemă cu plata integrală a pensiilor şi salariilor ori, şi mai şi, că întreaga economie e pe cale să iasă din recesiune, şi până astăzi, când sunt impuse măsuri de austeritate fără precedent, ar fi putut interveni absolut orice, de la valurile succesive doi, trei… şapte ale crizei mondiale, până la alinierea nefastă a planetelor, un singur lucru nu putea apărea subit, brusc, dintr-o dată şi pe neaşteptate: cheltuielile oricât de “nesăbuite” ale Guvernului Tăriceanu din 2007 şi 2008! Pentru toţi ceilalţi însă, se pare că trebuie.

UN FMI FOARTE ROMÂNESC

Dacă de la guvernuboc n-am avut niciodată vreo pretenţie, m-am convins ieri definitiv că şi domnul Jeffrey Franks, şeful delegaţiei FMI, gândeşte ca şi cum chiar ar suferi de boala pe care fizionomia sa pare să o trădeze. Mi se pare inadmisibil ca la un an şi ceva de când Fondul numai că nu ne-a îndesat pe gât minunatul împrumut de 20 de miliarde de euro să constate subit că toate problemele României se trag de la cheltuielile excesive… din perioada 2006-2008!

Păi, din două una: ori indivizii ăştia de la FMI sunt atât de incompetenţi încât au azvârlit o căruţă de bani fără să ştie ce se întâmplase în perioada respectivă; ori au ştiut, au acceptat situaţia, eventual au şi impus nişte condiţii, pe care însă guvernuboc nu a vrut sau nu a fost în stare să le respecte, şi atunci aceiaşi indivizi de la FMI nu fac decât să mănânce căcat în cel mai pur stil românesc, aruncând şi ei vina pe “greaua moştenire”.

MAI RĂU NU SE POATE!

Principala idee fixă exprimată zilele astea de pupincuriştii băsişti este că înlocuirea actualului regim portocaliu nu ar avea niciun rost, de vreme ce toate partidele politice au trecut deja pe la guvernare şi s-au dovedit la fel de corupte, aservite propriei clientele şi aşa mai departe, conform zicalei populare “toţi au furat”, scăpând însă din vedere amănuntul că, fie şi dintr-un simplu hazard, s-a întâmplat ca guvernele “celorlalţi”, în special cel liberal, să fi făcut toate malversaţiunile de care sunt acuzate, pe drept sau pe nedrept, în perioade poate nu neapărat de înflorire economică, dar cu siguranţă nici de profundă criză, inclusiv mondială, existând aşadar o cât de mică nădejde că liberalii şi chiar pesediştii s-ar putea dovedi o lecuţă mai responsabili măcar într-un moment ca acesta. Aşa că, de ce n-am încerca? Oricum, mai rău de atât nu se poate!

ZIUA JUDECĂŢII DE APOI

Din toată nebunia declanşată ieri pe televizoare o dată cu ieşirea cucului din ceasul Palatului Cotroceni să ne spună cât de bine vom trăi de-acum încolo, am reţinut două momente, zic eu definitorii pentru halul în care suntem:

1. Cel în care Băsescu însuşi, pregătindu-se să anunţe cele mai crâncene măsuri de austeritate din ultimii sigur zece, dacă nu douăzeci de ani, nu s-a putut abţine să nu repete minciuna sa sfruntată favorită, şi anume că întrevede semnele unei reveniri economice, dar mai aşteaptă rezultatele pe trimestrul al doilea (care – ar trebui să-i spună vreun consilier mai în toate minţile – nu e nici la jumătate!).

2. Cel în care madam Tatoiu a dat cea mai fără de cusur şi mai inatacabilă explicaţie a iubirii necondiţionate pe care i-o poartă băsiştii pupincurişti idolului lor, spunând că ne-ar fi fost mult mai rău dacă preşedinte ar fi ieşit Geoană. Oamenii aceştia sunt cu adevărat fascinanţi: dacă ar muri, la propriu, eventual de foame, astăzi din cauza lui Băsescu, ar face-o cu zâmbetele pe feţe, convinşi că ar fi murit deja de ieri dacă ar fi ajuns preşedinte Geoană!

Dar va veni şi:

NU TRAGEŢI ÎN COTĂ! E UNICĂ!

Tot cetăţeni de genul celor despre care vorbeam ieri, dar încă şi mai numeroşi, cu aceiaşi pesedişti în frunte, au găsit momentul să decreteze “falimentul” cotei unice, şi să propovăduiască reintroducerea impozitării progresive, convinşi în tembelismul lor că, mai ales acum, în plină criză economică, ţara geme de afaceri prospere şi de oameni cu venituri “nesimţite”, care pe principiul “mai bine vă ia statul banii, ca să nu vi-i fure alţii” sunt tocmai buni de muls pentru creşterea veniturilor bugetare, de parcă dacă banii aceia, care de fapt deocamdată nici nu prea mai există, ar rămâne în posesia celor care au fost în stare să-i facă nu s-ar întoarce, fie în consumul purtător de TVA şi deci tot de venituri ale statului, plus alimentarea profiturilor (impozabile şi ele) producătorilor şi comercianţilor, fie, reinvestiţi, direct în dezvoltarea afacerii care i-a generat, fie, în cel mai rău caz, sub formă de economii, în băncile furnizoare de credite, că doar nu e nimeni nebun să şi-i îngroape în grădină, pe când, altminteri, dacă ideile stângiste vor birui, toate afacerile care încă mai supravieţuiesc vor sucomba şi ele cât de curând sau se vor muta vizavi, pe sistemul “dincolo era mai ieftin”, peste mare în Georgia, cum ne tot “ameninţă” Dinu Patriciu, ori doar peste Dunăre, în Bulgaria, ceea ce, în paranteză fie spus, referitor, de pildă, la firma Nokia, al cărei fan eram până când am început să văd pe toate ambalajele înfricoşătorul “made in România” (fostul “made in Germany”, presupun), personal nici nu m-ar deranja prea tare. Deşi nu cred, sper că am fost limpede.

ECHIPA GROAZEI: BĂSESCU-BOC

Este absolut uluitor cum apar în continuare în spaţiul public tot felul de cetăţeni, de la lideri de sindicat şi politicieni din păcate de toate culorile, chiar dacă în special pesedişti (că pedeliştii deocamdată ne scutesc de prezenţa lor), până la mari doctori în economie care vorbesc despre creşterea TVA-ului ca şi cum ar fi doar o “ultimă măsură”, “disperată”, ce e drept “simplistă” şi “la îndemână”, care va arunca asupra oamenilor de rând povara incapacităţii actualilor guvernanţi de a găsi soluţii mai înţelepte, dacă nu pentru a scoate ţara din c…riză, măcar pentru a nu o afunda şi mai adânc, lăsând însă a se înţelege că, dureroasă cum e, va avea totuşi efectul scontat, mărind veniturile bugetare, când pentru orice om cu mintea întreagă ar trebui să fie limpede o dată pentru totdeauna că singura consecinţă concretă va fi scăderea nivelului de trai al fiecărui individ, care, confruntat cu valul creşterilor de preţuri, va opta, de pildă, pentru un abonament mai ieftin la televiziunea prin cablu (eu renunţ la HBO care şi aşa e o porcărie), îşi va trece telefonul mobil pe cartelă, nu-şi va mai schimba pantofii decât când îi vor ieşi degetele prin ei, iar pantalonii când i se va vedea curul, va bea apă de la robinet în loc de cea minerală sau suc etc., astfel încât, în imbecilitatea lui, statul va colecta un TVA mărit de la mai puţine produse şi servicii comercializate, obţinând cel mult aceleaşi venituri. Asta ca să nu mai vorbim de alte efecte negative asupra producţiei, vânzărilor şi în consecinţă şomajului. Prin urmare, un sacrificiu complet inutil, ba chiar dăunător. E ca şi cum, pentru a scăpa de cangrena care ameninţă să i se răspândească în tot corpul, un pacient ar fi nevoit să accepte într-un târziu să i se taie piciorul, numai că o echipă de doctori ai groazei (gen Băsescu-Boc, asistaţi de FMI), care n-au fost în stare să-i administreze un tratament adecvat, i l-ar mai şi tăia pe cel sănătos, singurul rezultat fiind că pacientul va muri mai repede şi în chinuri mai mari.

AŞA ŢARĂ, AŞA JAFURI

Poate doar fiindcă – aşa cum îmi spunea, lăsând să se înţeleagă că ar fi ceva nasol, un fost prieten foarte bun, retrogradat, desigur, între timp la statutul de “amic” – am o gândire uşor divergentă, manifestată printre altele în prostul obicei de a face comparaţii între lucruri de necomparat şi asociaţii de idei dintre cele mai bizare, de câte ori are loc câte un jaf la o bancă, precum cel de ieri, executat cu mult profesionalism, într-un timp record, fie şi cu o şurubelniţă drept armă, fentând camerele de supraveghere şi umplând Poliţia de ridicol numai pentru a se sustrage, în cazurile grave, câteva mii de lei, cu care infractorul deosebit de periculos (vorba altcuiva) abia dacă şi-ar putea aranja nu o viaţă lipsită de griji în Honolulu sau pe Coasta de Azur, ca personajele din filmele de acţiune, ci doar un binemeritat concediu de câteva zile în Bulgaria, îmi vine în minte bancul acela cu cetăţeanul român care, observând un deltaplan izbindu-se de un bloc ceauşist încă nereabilitat termic, îşi şopteşte cu amărăciune în barbă: ţară de căcat, atentate de căcat!

PE TERMEN CÂT MAI LUNG!

De câteva zile, îngrijorat ca nu cumva să-mi fie răpită şi bruma, dacă nu neapărat de plăcere, măcar interes cu care încă mai urmăresc, şi-aşa pe sărite, dezbaterile politice televizate, am început să mă întreb dacă n-ar fi posibil ca, după ce pedeliştilor le va trece moftul acesta cu boicotarea principalelor posturi de ştiri, să vină rândul acestora din urmă să răspundă cu aceeaşi monedă, boicotând apariţiile portocaliilor. Că tare bine e fără ei!