IREZISTIBILA TENTAŢIE DE A NE FACE DIN NOU DE RÂS

Şi totuşi, fără să am, cum am mai spus-o, vreun favorit, fiindcă cele maximum două piese mai puţin proaste decât celelalte erau şi ele atât de îngrozitor de proaste încât nici nu merită menţionate, mai mult dintr-un fel de inerţie şi dintr-o vagă şi neutră curiozitate m-am uitat sâmbătă seară la finala naţională a concursului Eurovision, fiind uluit să constat, într-un final, cu câtă autoritate au dominat câştigătorii, Paula Seling & Nu-ştiu-cine, obţinând cele mai multe voturi şi din partea publicului şi de la mai toate juriile teritoriale, de parcă ar fi fost într-adevăr ceva de capul lor. Da’ zău că n-a fost!

Şi mai caraghioşi mi-au părut cei doi când, după concurs, au început să dea interviuri, vorbind cu seriozitate, gâtuiţi de emoţie şi gâfâind după efortul cică artistic depus despre “zilele de muncă istovitoare…”, “publicul care ne-a fost mereu alături…”, “mulţumirile care se cuvin…”, “speranţa că…” şi alte clişee de genul ăsta. Numai despre faptul că interpretează o porcărie cu care ne vom face de tot căcatul la Oslo n-au simţit nevoia să sufle o vorbă.