LA CONCURENŢĂ

Nu ştiu dacă până la urmă aseară, la Sinteza Zilei, Mihai Gâdea o fi reuşit să scoată şi ceva cu adevărat important sau măcar cât de cât interesant de la premierul în funcţie, Mihai Răzvan Ungureanu, fiindcă după ce în prima jumătate de oră de emisiune efectiv am aţipit de două ori în timpul unor dispute mai degrabă semantice decât de substanţă, am trecut definitiv pe Digi Sport să mă uit la meciul de fotbal din Premier League dintre Liverpool şi Everton, de pe Anfield, care, fără să mă intereseze în mod special, decât poate prin prisma faptului că gazdele se luptă pentru acelaşi cam ultim loc de Champions League cu Arsenal, mi-a dat cel puţin ocazia să asist la încă unul din momentele acelea superbe pentru care – dincolo de considerentele de ordin strict subiectiv – sunt un mare admirator al fotbalului (şi nu doar) din insulă: la 0-0, în urma unei faze ofensive a lui Everton, unul dintre atacanţi s-a dezechilibrat, a părăsit spaţiul de joc trecând dincolo de linia de fund a terenului şi a dispărut într-un soi de fosă ca de orchestră, alcătuită din nişte panouri publicitare şi destinată de fapt fotoreporterilor sau oamenilor de ordine, de unde abia după câteva secunde îngrijorătoare a reuşit să se extragă cu dificultate şi doar ajutat de câţiva suporteri de la peluză ai echipei… adverse, care s-au grăbit să-i întindă mâinile. La noi probabil că l-ar fi linşat.

O GUVERNARE CA-N BANCURI

Vorba unui bun prieten de-al meu: dacă regimul lui Ceauşescu avea măcar meritul că genera tot felul de bancuri originale, cel al lui Băsescu nu e în stare nici de atât, ghidându-se el însuşi după unele vechi, pe care le aplică sub formă de program de guvernare, ca în cazul tăierilor de salarii urmate de “reîntregirea lor parţială” în an electoral, inspirate din cel cu evreul sfătuit de rabin să-şi bage în casă şi vaca, şi capra, şi ce mai avea el prin curte, pentru ca atunci când le va scoate să aibă impresia că trăieşte în ditamai palatul, nu în aceeaşi cocioabă înghesuită în care se sufoca şi înainte să le bage.

De altfel, pedeliştii se află pe punctul de a breveta mandatul perfect: după trei ani de furat ca-n codru, cu un Buget bazat pe “investiţii” dirijate fără scrupule doar către firmele clientelare, în cel de-al patrulea se limitează la a fura şi ei aşa, mai cu măsură, ca toţi cei dinaintea lor, pentru a rămâne câte ceva şi pentru pomenile electorale. În fapt, tot un fel de investiţie, menită să-i menţină la putere şi să le aducă iarăşi profit în primii trei ani ai mandatului următor, după care, în al patrulea… Şi tot aşa. Strategie care, într-o ţară ca a noastră, cu alegători… ca evreul din banc, e foarte probabil să şi reuşească.

ÎNCĂ UN AN RATAT

Este a nu ştiu câta oară în ultimii ani când cea mai bună piesă din finala selecţiei naţionale pentru concursul Eurovision iese fix pe locul doi. Partea şi mai naşpa e că aproape de fiecare dată pe locul întâi a ieşit una dintre cele mai proaste, aşa cum s-a întâmplat acum cu Mandinga şi a lor “Zaleilah” (?!), un fel de “The Balkan Girls” a Elenei Gheorghe, din 2009, cu care şi-atunci ne-am făcut de râs.

Fără să fi fost mare lucru nici de capul lor, de departe cea mai bună prestaţie au avut-o sâmbătă “Electric Fence”, cu piesa “Şun-ta”, preferată de altfel şi de juriu, care însă n-a putut răsturna rezultatul bizarului televoting, unde prin regulament s-a permis ca de pe fiecare număr de telefon să se voteze nici mai mult, nici mai puţin decât de unsprezece ori! Celelalte două piese aproape rezonabile au fost falsate înfiorător de foarte tinerele ilustre necunoscute Ioana Anuţa şi Bianca Purcărea, selectate probabil după modelul Lena, din 2010, fără a se ţine însă cont că, spre deosebire de noi, nemţii, care se numără printre sponsorii competiţiei, îşi pot permite să vină şi chiar să câştige cu astfel de afone.

"STORYTIME"

0-4 (PARTEA A DOUA: RETURUL)

Marea mea supărare după meciul de marţi seară din Liga Campionilor nu e că Arsenal a ieşit din cursa pentru ultimul trofeu la care mai putea spera anul acesta, fiindcă după 0-4 în tur cu Milan eram resemnat şi absolut liniştit, dar ar fi putut măcar s-o facă naibii într-un mod mai puţin dramatic, fără să conducă la pauză cu 3-0, iar în repriza a doua să se stingă şi să dea senzaţia că joacă la conservarea rezultatului, de parcă în tur fusese doar 0-2!

Probabil că pentru un (tele)spectator neutru Arsenal e una din cele mai frumoase şi mai spectaculoase echipe ale momentului în fotbalul european, poate singura pentru care un scor de 4-0, fie în favoarea ei, fie în a adversarilor, nu reprezintă mare lucru, putând fi răsturnat, şi într-un sens şi în celălalt, uneori chiar şi pe parcursul unei jumătăţi de repriză, cum s-a întâmplat anul trecut la Newcastle, când gazdele au revenit de la 0-4 la 4-4. Pentru un fan ca mine însă, e un coşmar.

Nu mai departe de acum o săptămână şi jumătate, în Premier League, după ce la 0-2 acasă cu Tottenham, prin minutul 40, mă împăcasem cu gândul unei noi înfrângeri, eventual la scor, şi mă pregăteam să mă apuc de alte îndeletniciri, emoţiile mele au început să crească progresiv, la pauză fiind deja 2-2, şi au atins apogeul la 5-2 pentru Arsenal, în minutul 68, adică exact acelaşi din care pornise cursa de urmărire a lui Newcastle. De data aceasta, aproape miraculos, nu s-a mai întâmplat aşa, rămânând 5-2 până la final.

În etapa următoare, mai nimic dramatic: de la 1-0 pentru Liverpool, care a ratat, pe lângă un penalty, alte vreo sută de ocazii uriaşe – apărarea tunarilor evoluând penibil ca întotdeauna – meciul s-a încheiat firesc, cu 2-1 pentru Arsenal, golul victoriei fiind marcat în prelungiri de acelaşi unic Van Persie care-l dăduse şi pe cel al egalării.

Ce voiam de fapt să scriu încă de la meciul cu Tottenham, dar m-am luat cu altele, e că, în condiţiile în care încă de-atunci era clar că nici anul acesta echipa nu va pupa vreun trofeu, iar un eventual loc de Liga Campionilor, pentru care să alerge, chinuitor pentru fani, tot restul sezonului, mi se pare oricum o mult prea palidă consolare, ca român sadea ce sunt am ajuns să-mi doresc un final de campionat catastrofal, cu cât mai multe înfrângeri ruşinoase, la scoruri astronomice, inclusiv în faţa unor echipe din coada clasamentului, fiindcă numai aşa poate se vor mişca în sfârşit lucrurile, în sensul unei demisii/demiteri a – cum am mai spus-o – foarte simpaticului, dar deja prea eternului Arsène Wenger, care din păcate nu e nici pe departe Sir Alex Ferguson de la Manchester United şi cu care mi se pare evident că nu se va mai ieşi vreodată din tipul acesta de mediocritate în care s-a intrat, cu câte o jumătate de sezon (indiferent dacă prima, ca anul trecut, sau a doua, ca acum) dătătoare de speranţe şi alta profund dezamăgitoare. Or, rezultatele bune din ultima vreme nu fac decât să-i consolideze artificial poziţia.

Spre deosebire de înţelepciunea populară fotbalistică românească ce spune că e de preferat o înfrângere cu 5-0 decât cinci înfrângeri cu 1-0, eu aş spune că în momentul ăsta prefer pentru Arsenal cinci înfrângeri cu 1-0 decât o victorie cu… 5-2, fie şi în faţa lui Tottenham. Să se spargă odată buba!

PEDEAPSA CU VIAŢA

În contextul emoţiei provocate de atacul criminal de zilele trecute din zona Perla-Dorobanţi, nu se putea să nu se găsească vreun Cristian Tudor Popescu care să (re)lanseze dezbaterea pe tema reintroducerii pedepsei cu moartea în Codul penal.

Trebuie să spun din capul locului că, fără să fiu animat neapărat de cine ştie ce profunde sentimente creştineşti, ba chiar în ciuda unor puseuri de furie oarbă care mă încearcă şi pe mine de câte ori aflu de câte o asemenea faptă abominabilă, sunt un adversar înfocat al pedepsei capitale, principalul meu argument fiind unul catalogat de CTP drept o “marotă a celor care protejează asasinii” (?!), şi anume riscul unor erori judiciare ireparabile, mai ales într-o veselă şi frumoasă ţară ca a noastră, cu o Justiţie... cum o ştim cu toţii. Până şi într-un caz aparent limpede ca lumina zilei, precum cel din Dorobanţi, nu m-ar mira să asistăm la vreo năzdrăvănie de genul cercetării “principalului suspect” în stare de libertate (că în interminabile aresturi preventive sunt ţinuţi oamenii de afaceri şi politicienii din opoziţie) sau că, într-un final, printr-o lovitură de teatru, hodoronc-tronc e arestat, judecat şi condamnat… un vecin de bloc de-al lui Vlădan!

Pe de altă parte însă, sunt absolut de acord cu înăsprirea draconică a condiţiilor de detenţie pentru astfel de sceleraţi. N-o să merg până la a recunoaşte cu deplină sinceritate că m-ar unge pe suflet să-i ştiu schingiuiţi zilnic, după un program riguros stabilit eventual prin lege, şi poate că şi munca silnică pe viaţă, prin minele şi pe şantierele cu risc sporit ale patriei sau executarea întregii sentinţe în condiţii de izolare totală par nişte barbarii anacronice, dar măcar interzicerea unor privilegii pentru care pot fi invidiaţi şi de unii oameni cinstiţi şi liberi, cum ar fi televizorul în celulă, telefoanele (mobile) la discreţie, vizitele conjugale, orele de artă sau sport etc., cred că s-ar impune. Li se poate acorda în schimb un altul: acela de a nu li se mai confisca şireturile şi curelele, lăsând la latitudinea lor dacă şi cum să le utilizeze în caz că nu mai suportă regimul.

Marele avantaj faţă de pedeapsa cu moartea este acela că, dacă după, să zicem (că s-a mai întâmplat), 15 ani de încarcerare se constată o eroare judiciară, omul poate fi nu doar imediat eliberat şi reabilitat, dar şi substanţial despăgubit de stat, astfel încât să-şi petreacă restul zilelor în huzur.

DUPĂ MASACRU

În cele cam zece minute cât m-am uitat aseară la Mircea Badea nu l-am văzut decât repetând întruna, când în cuvinte diferite, când nici măcar, ideea fixă că incidentul de ieri din Dorobanţi, soldat cu doi morţi şi şase răniţi, demonstrează doar, fără putinţă de tăgadă, că, în timp ce oamenilor de rând, în principiu normali la cap, cum ar fi, de pildă, el, practic li se refuză dreptul natural la autoapărare şi implicit la viaţă (?!), punându-li-se tot felul de oprelişti, care mai de care mai absurde, atunci când vor şi ei, ca tot americanul, să aibă măcar un pistolaş cu bile prin buzunarele de la haină, descreieraţii ca Vlădan, autorul crimelor, obţin cu lejeritate permis pentru arme letale, cu gloanţe adevărate.

Sigur, la o analiză superficială, specifică amintitului realizator, concluzia pare logică, mai ales că, la drept vorbind – pe lângă faptul că incidentul de ieri nu e tocmai singular, cu adevărat şocante fiind doar proporţiile lui – chiar şi un singur dement din, până la urmă, relativ redusul număr al posesorilor de arme de la noi reprezintă un procent semnificativ spre înspăimântător, însă ar trebui să vedem şi reversul medaliei: cine ştie câţi astfel de monştri ar apărea dacă obţinerea permisului de portarmă ar deveni mai mult sau mai puţin o formalitate, aşa cum şi-ar dori Mircea Badea şi alţii ca el. (În paranteză fie spus, mă înnebunesc după indivizii ăştia care găsesc în capul americanilor toate bubele posibile, probabile şi doar imaginabile ale democraţiei, în schimb le adoră… excentricităţile, cum ar fi liberalismul în privinţa dreptului de portarmă!)

Asta ca să nu mai spun că şi teoria conform căreia posesia unei arme e o mare şansă în plus să scapi cu bine dintr-o asemenea întâmplare mi se pare uşor idioată, câtă vreme n-am auzit venind nici din SUA prea multe ştiri conform cărora un individ înarmat a intrat în vreo şcoală sau într-un restaurant cu gândul de a-i masacra pe cei de-acolo, dar a fost răpus de către una din potenţialele victime, un cetăţean obişnuit, înarmat şi el, înainte de a-şi duce la îndeplinire planul diabolic.

DIGI 24. ŞI GATA!

După ce, la sfârşitul săptămânii trecute, am pomenit (că “salutat” în niciun caz nu se poate spune!) apariţia noului post de ştiri Digi 24, la mai puţin de tot atâtea ore de la lansare am ajuns deja pe punctul de a-l scoate din grila mea personalizată de programe, cu tot cu societatea de cablu căreia îi aparţine, RCS & RDS, pe care şi-aşa mi-am instalat-o, în paralel cu cea veche, doar pentru transmisiunile de Formula 1 şi Premier League de pe Digi Sport, dar s-ar putea să mă lipsesc şi de ele decât să sponsorizez, fie şi cu, ce-i drept, modica sumă dată pe abonament, un canal care îşi face un titlu de glorie din a nu difuza publicitate, plătindu-şi aşadar vedetele eşuate şi adunate de pe la toate Realităţile şi B1/10 TV-urile cu bani fără miros, dar de o culoare ambiguă spre întunecată, şi care n-a găsit alte subiecte cu care să debuteze, chipurile “echidistant”, în forţă decât două spălări de cadavre politice, un interviu cu şeful CNAS, Lucian Duţă – socotit de mai tot restul presei drept unul dintre principalii responsabili pentru criza din sistemul asigurărilor de sănătate –, interviu din care însă, după cum trâmbiţa chiar imparţialul jurnalist Prelipceanu în prezentare (doar la atât m-am uitat, ca să fiu sincer), reieşea că de fapt vinovaţii ar fi, desigur, medicii, şi un de-a dreptul amplu reportaj făcut în Valea Timocului pentru a demonstra ce mare om de stat s-a dovedit a fi ministrul de Externe Cristian Diaconescu atunci când a refuzat să recunoască Serbiei statutul de candidat la intrarea în UE până când ţara vecină şi în general prietenă nu semnează un acord privitor la drepturile minorităţii nici măcar tocmai limpede cât de româneşti de-acolo. Păi, dacă o fi să mă tâmpesc de tot, mai bine mă uit dracului direct la TVR (Info), că la abonamentul ăla tot n-am cum să renunţ nici dacă-mi arunc televizoarele pe fereastră!

"ARCTICA"

“RĂUTĂCISME”

În principiu, astăzi, mai pe seară, se lansează canalul de ştiri Digi 24, un fel de succesor al defunctului 10 TV. Lucrul cel mai cutezător în această întreprindere mi se pare nu acela – frizând nesăbuinţa, dacă am discuta pe criterii de concurenţă cinstită, fără finanţări dubioase – de a intra pe o piaţă în care posturile de ştiri tind să le întreacă numeric pe cele generaliste, ci faptul că va emite (şi) în format HD. Ce vreau să spun cu asta? Păi, uitaţi-vă, de pildă, la eterna şi fascinanta Andreea Esca, pe un televizor compatibil, la ProTV HD. În ciuda şedinţelor de machiaj prelungite presupun cu zeci de minute faţă de acum doar câţiva ani şi a faptului că obiectivul camerei de filmat am senzaţia că s-a dat înapoi cu vreo jumătate de metru şi nici nu mai abuzează de prim-planuri, arată sărmana cam ca bunică-mea – Dumnezeu s-o ierte, că între timp s-a prăpădit – la împlinirea frumoasei vârste de optzeci şi cinci de ani. Sunt convins că în adâncul sufletelor, şi nu numai, foarte mulţi “oameni de televiziune” afurisesc cu frenezie noua eră a transmisiunilor de înaltă definiţie.

În altă ordine de idei şi redevenind ceva mai serios, personal nu întrevăd nicio şansă de a deveni un telespectator (fidel) al Digi 24, chiar şi dacă s-ar rezuma la a rămâne obiectiv (lucru oricum puţin probabil, având în vedere originile), realizând, de exemplu, talk-show-uri în care partidele să fie reprezentate “în mod echitabil”. Fiindcă, dincolo de glume şi ironii, eu chiar văd o legătură directă şi, sper, trainică, între explozia audienţelor de la Antena 3 şi boicotul la care e supus postul din partea insuportabililor reprezentanţi ai PDL.

29 FEBRUARIE

Dacă 2012 n-ar fi fost an bisect, ziua de azi nici n-ar fi existat, aşa că… pe mâine!

DEZERTORI (ŞI) REEVALUAŢI

Dacă nu neapărat absolut previzibil, în orice caz cât se poate de plauzibil, până la urmă (şi) Teodor Meleşcanu, chemat mai degrabă “la” decât “de” datorie, a ajuns, într-un fel sau altul, de bunăvoie sau silit cu ordinul, la concluzia că e mai eficient, şi cu siguranţă mai profitabil, să, chipurile, reformeze sistemul (de informaţii externe) din interior. Să-i fie de bine!

Ceea ce mă întristează însă pe mine, ca vechi simpatizant liberal, este că PNL a ajuns să fie văzut drept un soi de pepinieră de şefi ai serviciilor secrete băsiste. Iar dacă în cazurile lui Ungureanu şi Meleşcanu vina fruntaşilor partidului – mai mică şi poate mai uşor de trecut cu vederea, fiindcă genul acesta de trădări ţin totuşi mai mult de josnicia individuală a protagoniştilor – e aceea că pe primul poate n-au fost în stare să-l identifice ca atare la timp, iar pe celălalt, deşi oarecum identificat în mod public, l-au tolerat atâţia ani, când vine vorba de Claudiu Săftoiu, acceptat în partid DUPĂ ce şi-a satisfăcut cu vârf şi-ndesat stagiul efectiv militar de pupincurist băsist, nu mai au chiar nicio scuză. Pentru că, aşa cum spuneam cândva şi în legătură cu traseiştii “de rând”, orice plecare din partid a unor astfel de lichele reprezintă un act de salubrizare, în schimb primirea cu braţele deschise, în scop electoral sau ca potenţiali finanţatori, a dezertorilor altora e o mare mizerie.

“ARTISTUL” ŞI PREMIILE OSCAR

Într-un an în care Academia Americană efectiv n-a avut de unde să aleagă zece filme pentru a candida la titlul de cel mai bun, găsind cu greu doar nouă, deşi s-ar fi putut opri lejer la cinci, ca “pe vremuri”, adică până prin 2009, bomboana de pe colivă nu putea fi decât încununarea mediocrului “The Artist”, socotit probabil un omagiu…, o evocare…, un prinos… şi aşa mai departe. Singurul lucru cu adevărat bun pe care-l pot spune despre el este că, oarecum împotriva unei idei preconcepute pe care mi-o făcusem, am rezistat în faţa ecranului până la final, şi nici măcar tocmai cu eforturi supraomeneşti, ceea ce nu-i puţin, dar, din punctul meu de vedere, nici suficient pentru a i se acorda o asemenea onoare, fie şi într-un an cinematografic 2011 slăbuţ.

Şi mai nefericită mi se pare desemnarea protagonistului său, francezul Jean Dujardin, drept cel mai bun actor principal. Dincolo de foarte probabilul snobism al celor care decid, invocat de mulţi comentatori, eu cred că, la fel ca şi în alţi ani, principala explicaţie constă în faptul că membrii Academiei au preferat să se concentreze pe o peliculă oarecum neutră, căreia să-i acorde toate premiile (importante) pentru care se puteau naşte rivalităţi şi controverse “interne”. Aşa de pildă, probabil că le-a venit prea greu să opteze între Brad Pitt şi George Clooney, deşi ca “premiu de consolare” pentru ambii o alegere oricum mult mai inspirată ar fi fost Demián Bichir, care n-a făcut deloc un rol rău în “A Better Life”, ca să nu mai spun de favoritul meu (numărul doi, după Brad Pitt, căruia recunosc că i-am ţinut pumnii şi în ideea că se prea poate să nu mai pupe vreodată aşa ocazie) Gary Oldman. Asta îmi aminteşte cum, în clasamentele de popularitate pe care le mai întocmeam prin şcoala generală, deşi jumătate de clasă ţinea cu Dinamo şi jumătatea cealaltă cu Steaua, câştiga întotdeauna detaşat anosta Sportul Studenţesc, doar pentru că şi unii şi ceilalţi o puneau pe locurile fruntaşe, imediat după favoriţi, în timp ce-şi aruncau “duşmanul de moarte” la coada listei.

Oricum, mă gândesc că dacă anul acesta a câştigat un... Artist fără voce, dintr-un film mut, la anul, prin compensaţie, poate s-ar cuveni să câştige, ca să spun aşa, o voce fără artist, adică un ceva narator sau un rol “invizibil”, în genul celui interpretat într-adevăr magistral de Kiefer Sutherland în “Phone Booth”.

PREMIILE OSCAR 2012

Aici e lista completă cu nominalizările pentru ediţia din noaptea aceasta.


Iar aceştia sunt favoriţii mei:

Cel mai bun actor în rol principal: Brad Pitt (“Moneyball”) sau Gary Oldman (“Tinker Tailor Soldier Spy”)

Cel mai bun actor în rol secundar: Christopher Plummer (“Beginners”)

Cea mai bună actriţă în rol principal: Meryl Streep (“The Iron Lady”)

Cea mai bună actriţă în rol secundar: Jessica Chastain (“The Help”) sau Janet McTeer (“Albert Nobbs”)

Cel mai bun regizor: Woody Allen (“Midnight in Paris”)

Cel mai bun film: “Midnight in Paris” sau “Moneyball”

Cel mai bun scenariu adaptat: George Clooney & Grant Heslov şi Beau Willimon (“The Ides of March”)

Cel mai bun scenariu original: Woody Allen (“Midnight in Paris”)

"VOODOO"

NUMĂRUL CONTEAZĂ

Foarte cinstit şi obiectiv vorbind, pe undeva au şi un pic de dreptate. Ba chiar, unele lozinci, cum ar fi aceea cu “România, trezeşte-mă!”, nici nu erau cu totul lipsite de inspiraţie. Totuşi, mi se pare uşor aberant ca într-o ţară făcută praf şi pulbere după trei ani şi jumătate de sinistră guvernare portocalie, amintind mai curând de marile dezastre naturale sau de războaiele de lungă durată, un grup de tineri activişti ai partidului aflat în continuare la putere să demonstreze împotriva unui lider al… opoziţiei – în speţă Crin Antonescu, aflat şi într-un soi de grevă parlamentară – pentru a-i reproşa nu cine ştie ce acte samavolnice sau de corupţie, ci absenteismul. L-or socoti vinovat că n-a fost capabil, printr-o prezenţă mai mare, să-i împiedice pe şefii lor să fure tot ce mai era de furat şi ceva în plus, pe datorie la FMI!

Uite de-aia spuneam cândva, în urmă cu o lună întreagă, pe vremea când protestele din Piaţa Universităţii erau încă la modă şi mai făceau ceva rating la televiziunile de ştiri, că în faţa câtorva sute de manifestanţi, indiferent cât de înverşunaţi şi isteţi ar fi ei, sau pe câte alte milioane s-ar putea presupune că-i reprezintă cu multă îndreptăţire, nu e cazul să-şi dea cineva demisia. Fiindcă dacă ieri s-au găsit douăzeci-treizeci de tembeli (dintre care cel puţin unul era atât de cretin, încât aflat în stradă în mijlocul săptămânii de lucru, la o oră de vârf, se întreba, chipurile retoric şi pilduitor, în faţa camerelor de luat vederi, ce ar păţi el dacă ar lipsi de la serviciu cum face Antonescu!), în România se pot găsi oricând cu lejeritate o sută, şi fără mari probleme o mie, care, fie din proprie iniţiativă, fie… stimulaţi într-un fel sau altul, să ceară orice, oricând. Rămân la părerea că (şi) numărul contează.

DE-ALE TENISULUI

Amatorii de tenis (feminin), printre care nu mă (mai) număr, au observat, poate, că, atunci când pe teren se află Maria Sharapova, dacă se întâmplă să deschizi televizorul în mijlocul meciului, pot trece minute bune până să vezi cu cine joacă, deoarece camerele de luat vederi se concentrează aproape exclusiv pe rusoaică, arătând-o şi din faţă, şi din spate, şi când e la serviciu, şi când e la primire, şi când se bucură că a câştigat punctul, şi când e dezamăgită sau nervoasă că l-a pierdut, şi când stă pe scaun între ghemuri… De ce să nu recunosc, oricât de nedreaptă ar fi această abordare a regizorilor de emisie subscriu în totalitate la ea!

Ei bine, ieri am asistat la un fenomen similar, numai că… de sens diametral opus. La unul dintre meciurile din cadrul turneului de la DUBAI, în sfertul de oră cât m-am uitat şi eu curios s-o văd pe sârboaica Ana Ivanović (foto stânga), despre care auzisem, de la un prieten, numai cuvinte de laudă, n-am reuşit decât să… vorba vine “admir”, filmat din toate unghiurile posibile, trupul vânjos şi masculin al italiencei Francesca Schiavone (foto jos). Chestiune de gust şi diferenţe culturale...

APROAPE GEMENI

Fără să-mi fi propus în mod special, aseară am văzut o bună parte din bizara ediţie a emisiunii “În gura presei”, de pe Antena 3, în care Mircea Badea se certa indirect cu Cristian Tudor Popescu, difuzând şi disecând lungi pasaje dintr-un interviu acordat de acesta din urmă nu ştiu cui. Inedita polemică se învârtea mai mult în jurul cozii şi mai puţin în al statutului de “formator/lider de opinie” al domnului Badea, pe care, de altfel, fără nicio rezervă, CTP i-l recunoştea, contestându-i-l în schimb – nu doar pe bună dreptate, ci şi în deplin acord cu Badea însuşi, care nu s-a pretins niciodată aşa ceva – pe cel de “jurnalist”. Neînţelegerile apăreau în chestiuni de nuanţă cauzate mai degrabă, presupun, de niscai erori de formulare a ideilor, CTP de pildă părând la un moment dat că ar recunoaşte numai jurnaliştilor calitatea de a fi sinceri şi a se exprima “în registrul factual, al probei verităţii”.

Ei bine, singurul termen pe care nu l-am auzit rostit nici în direct de Mircea Badea, nici pe înregistrări de CTP, deşi mi se pare că-i defineşte perfect pe amândoi, punându-i până la urmă pe picior de egalitate (şi între ei, dar şi cu alţi… non-jurnalişti probabil sinceri, ca Mugur Ciuvică, Cristian Pârvulescu, Bogdan Teodorescu etc.) a fost cel de “analist”. Şi unul şi celălalt, care cu mai mult talent actoricesc (fiindcă s-a vorbit la un moment dat şi de asta), făcând pe bufonul, care cu o doză mai mare de cabotinism, făcând pe conştiinţa vie a naţiunii, analizează de fapt nişte “ştiri”, nişte “informaţii” furnizate de adevăraţii jurnalişti. Singura diferenţă, deja măruntă şi oricum din ce în ce mai mică, dintre ei este că unul se exprimă, cel puţin teoretic, mai mult în scris, iar celălalt mai mult verbal, la televizor.

0-4

Într-un (nou) weekend sportiv catastrofal din punctul meu de vedere, cu (încă) o înfrângere pe teren propriu, în NHL, a celor de la Philadelphia Flyers (care încep să aibă emoţii pentru calificarea în playoffs), într-un meci în care gazdele au izbutit, printre altele, fabuloasa contraperformanţă de a încasa, în numai câteva zeci de secunde, un gol în SUPERIORITATE numerică de cinci contra patru şi unul în cinci contra trei (!), chestie aproape nemaivăzută la un asemenea nivel; cu o eliminare prematură a lui Ronnie O’Sullivan de la Openul galez de snooker, câştigat până la urmă de unul dintre cei mai antipatici jucători de top din circuitul profesionist, chinezul Ding Junhui; cu (abia) un loc trei pentru Lindsey Vonn în proba de coborâre de la Soci, câştigată, fireşte, de rivala ei Maria Hoefl-Riesch, care devine din nou o ameninţare în clasamentul general, nu se putea ca Arsenal să nu fie eliminată (şi) din Cupa Angliei, ultima competiţie în care mai putea face o figură onorabilă.

Apropo de onorabilitate, antrenorul tunarilor, Arsène Wenger, continuă să nu dea niciun semn. Că, adică, ar putea demisiona, mai ales după umilinţa şi practic eliminarea din Liga Campionilor de săptămâna trecută, 0-4 cu AC Milan, când londonezii au evoluat în nota obişnuită, etalând în apărare un spectacol de un ridicol grotesc, cu o “tactică”(?!) de echipă de handbal, în care fundaşii parcă nu îndrăzneau să calce linia propriului careu de şaisprezece metri (probabil o viziune aparte a francezului asupra jocului la ofsaid), şi un atac bazat în exclusivitate pe sclipirile lui van Persie, practic singurul jucător capabil să marcheze.

Sigur, multă lume e de părere că Wenger scoate tot ce se poate din lotul subţire cu care a rămas după hemoragia de jucători (buni) de la începutul sezonului. E vorba însă de un cerc vicios: lotul nu are cum să fie mai “gros”, câtă vreme niciun jucător de valoare nu vine, nici măcar pe bani foarte mulţi, la o echipă care nu face performanţă. Iar atunci când totuşi vine, profită de prima ocazie s-o şteargă acolo unde poate obţine şi bani, dar şi trofee. Ceea ce nu se întâmplă la Arsenal.

"FOREVER IN THE DARK"

COD PORTOCALIU, SITUAŢIE ALBASTRĂ

Una dintre cele mai absurde discuţii recurente ale ultimilor ani este cea legată de codurile meteorologice de avertizare. Fie vară, fie iarnă, cum avem parte de vreun fenomen mai deosebit, de la caniculă la ger şi ninsori abundente, politicienii, dar mai cu seamă jurnaliştii îşi găsesc de treabă să le conteste, care după cum îl taie capul, de multe ori referindu-se la ele nu ca la nişte, până la urmă, convenţii, fatalmente arbitrare, chiar dacă teoretic sunt stabilite după criterii ştiinţifice ce se vor şi riguroase, ci ca la un soi de axiome eterne, care ar preceda până şi fenomenele vizate în sine. Doar aşa se explică de ce, de pildă, o jurnalistă trecută binişor de pragul isteriei urla la un moment dat ca din gură de şarpe că ninsorile din ultimele zile “NU AU CUM să nu fie de cod roşu”!

De altfel, acesta a fost laitmotivul săptămânii: de ce nu s-a decretat cod roşu, în loc de portocaliu? Autorităţile au fost primele care s-au plâns că din cauza acestei “erori” a meteorologilor n-au putut interveni cum se cuvine, lăsând să se înţeleagă că ar fi avut cu ce, de parcă prin prefecturi sau primării ar exista câte o magazie cu lopeţi de generaţie mai nouă, pe uşa căreia stă scris: “a se utiliza doar în caz de cod roşu!”. Sau poate ar fi evacuat toţi oamenii din douăzeci de judeţe! La cod portocaliu, s-a intervenit aşa, mai în dorul lelii…

Ei bine, trebuie să spun că eu, spre deosebire de ele, am fost îngrozit din prima clipă când am auzit de codul portocaliu, care, la urma urmelor, este al doilea ca periculozitate pe o scară până la trei, nu până la o sută, şi în condiţiile în care, după niciun cod galben, fie el de caniculă, de ploi, de ger sau de ninsoare nu ne-a fost deloc bine. De altminteri, nici nu-mi amintesc să mai fi existat o avertizare cod portocaliu de viscol şi ninsori până acum, cu care eventual să putem face comparaţie. Iar dacă mă trădează pe mine memoria (ceea ce n-ar fi deloc exclus!), mi-ar fi plăcut să-mi fie împrospătată de o întrebare în acest sens pusă de un jurnalist cuiva de la ANM. În schimb, îl vedeam aseară pe unul întrebând(u-se) obsesiv ce s-ar putea schimba la sistemul de avertizare ca să nu ne mai inducă în eroare, ca acum. Răspunsul mi se pare a fi la mintea ursului: nu trebuie schimbat nimic, doar că (măcar) de-acum înainte, când auzim de cod portocaliu, să ne aşteptăm să vedem zăpezi cât casa! Cum ar arăta un cod roşu mai bine să nici nu ne dorim să aflăm. Mai întâi fiindcă, iată, apropo de arbitrariul acestor coduri, nu contează că zăpada căzută ar fi de cinci sau, prin (şi mai) absurd, o sută de metri, câtă vreme nu s-a stabilit şi vreun cod negru, căcăniu sau cu buline, iar apoi fiindcă, după cum se ştie, întotdeauna e loc de şi mai rău!

(APROAPE) NIMIC

Nu am (aproape) nimic de comentat despre deja scandalul imaginilor cu Emil Boc... lipsit de veşminte. Mă întrebam doar cum ar fi să mă apuc şi eu să fac pe moralistul, dojenind cu o sfântă indignare puritană şi pe cei care le-au realizat, şi pe cei care le-au difuzat, şi pe cei care, fie din proprie iniţiativă, fie provocaţi, au simţit nevoia să-şi dea cu părerea, eventual făcând, la rândul lor, pe moraliştii, iar măreţul articol cu o nemăsurată valoare pilduitoare şi educativă să-l ilustrez, desigur, cu una din imaginile respective. Eu zic c-ar fi de mare porc. Ba, ca să fiu sincer şi totodată (auto)critic până la capăt, tot de porc (chiar dacă unul mai mic) e şi faptul că am pomenit subiectul. Da’ azi n-aveam altul!

A MAI SUCOMBAT UN MIT

După ce, vineri cred, l-am văzut chiar în transmisiune directă pe noul premier Ungureanu – aflat şi el în treabă, chipurile “pe teren”, într-una din zonele calamitate – apostrofând cu subtila replică “încă n-am ajuns şef şi la ANM” pe cineva care-l întrebase dacă la guvern există cumva informaţii despre o iminentă înrăutăţire a vremii, înţeleg, din diferite reluări, că de-a lungul întregului weekend a continuat să-i admonesteze pe bieţii oameni blocaţi de nămeţi, care numai de-ai dracului şi puturoşi ce sunt n-ar fi ieşit din casele confortabile şi supraîncălzite ca să dea voiniceşte la zăpadă, într-un elan de muncă patriotică, în locul celor plătiţi gras, din bani publici, s-o facă.

Ei bine, genul ăsta de prestaţie dovedeşte, fără putinţă de tăgadă, un singur lucru şi anume că, în ciuda legendelor despre fabuloasa lui inteligenţă, Mihai Răzvan Ungureanu este oricum mai prost (cu capul, nu ca premier, că-i prematur să mă pronunţ!) decât Emil Boc. Cel puţin, acesta din urmă, dacă tot a ieşit şi el, la vremea lui, într-o astfel de incursiune eminamente populistă, menită să arate infimei părţi din electorat care încă mai crede o iotă din ce-i serveşte actuala putere portocalie că autorităţile mai şi lucrează în pauzele de furat, a avut, aş zice, aproape bunul simţ şi în orice caz măcar consecvenţa de a merge cu demagogia până la capăt, punând şi mâna pe-o lopată. “Rafinatul intelectual” în schimb, într-o fractură logică specifică unui om cu grave dizabilităţi mentale, s-a apucat să se răţoiască taman la poporul căruia voia să-i câştige bunăvoinţa aburindu-l!

BREAKING NEWS

Cu adevărat dramatic ce se întâmplă zilele acestea în ţară! Atât de dramatic, încât mărturisesc că nu mai suport să mă uit la posturile de ştiri care, ba cu ninsorile “de altădată” (adică din urmă cu două săptămâni sau... tocmai din ‘54), ba cu cele de-acum, ba, între ele, cu demisia lui Boc şi înscăunarea lui Ungureanu la Palatul Victoria, o ţin într-un “breaking news”. Deja, când deschid televizorul pe oricare din ele şi văd tradiţionala bandă galbenă, am şi comutat pe următorul, apoi pe următorul… făcând în nici douăzeci de secunde întregul tur, până ajung iarăşi… nu, nu chiar pe Discovery sau History Channel, ci pe Eurosport, Digi Sport, HBO, Cinemax…

De fapt, adevăratul “breaking news” a ajuns să fie atunci când nu mai e “breaking news”! Doar dacă lipseşte banda galbenă, zăbovesc şi eu cât să văd ce s-a mai întâmplat prin lume. Aşa am aflat, de pildă, încă de ieri dimineaţă – întâmplător cred că de pe RTV – vestea decesului lui Whitney Houston, pe care, abia seara, la Sinteza Zilei, Antena 3 a avut nesimţirea s-o dea tot în regim de “breaking news”! Nebunie curată!

Şi, apropo: o fi făcut oare careva dintre adepţii oricum cretinei idei cu amânarea alegerilor generale până în MARTIE 2013 asocierea cu ce e afară? În sensul că, anul viitor, efectiv pe vremea asta, ne-am cam afla în plină campanie electorală, nu?

"CABALA"

TRĂDARE SAU PROSTIE?

Când scriam azi-dimineaţă că la şedinţa de învestire a guvernungureanului – între timp încheiată cu profund regretabila, dar, în fond, previzibila victorie a demnului urmaş al lui Boc asupra întregului popor – îmi va lipsi discursul lui Crin Antonescu, nici prin gând nu-mi trecea că, dimpotrivă, urma să-mi prisosească, ieşindu-mi pe nas, cel al lui Ponta, doldora de amabilităţi, încurajări şi propuneri de colaborare cu noul cabinet. Nu ştiu dacă printre efectele lui imediate poate fi contabilizat chiar rezultatul final al votului, fiind destul să-i fi “răzgândit” pe câţiva minoritari, independenţi sau pedelişti răsculaţi, care să-şi fi spus că nu e cazul să mai facă pe vitejii taman la spartul târgului, când la orizont se întrezăreşte o nouă largă coaliţie fesenistă suficient de încăpătoare pentru toată lumea, dar cu siguranţă a dat apă la moară adversarilor USL, cel puţin în planul imaginii fiind o lovitură devastatoare.

Eu unul nu găsesc decât două explicaţii posibile pentru atitudinea lui Ponta: fie trădare, fie stupiditate crasă. Adică, ori a crezut sincer în ce a spus şi chiar se simte atras să mai dea o tură pe la guvernare cu pedeliştii, ori a fost o manevră menită să… doar el ştie ce, poate să scape nehuiduit de sală, sau să dea impresia de “opoziţie constructivă”, cum l-am şi auzit spunând, ceea ce e de-a dreptul caraghios, când abia au trecut la măsuri (mai) radicale. Cert este că niciuna din variante nu mi-l face pe Ponta mai simpatic sau mai “votabil”. Chestie valabilă şi pentru USL, câtă vreme continuă să şi-l asume ca viitor premier.

DE LA BOC LA UNGUREANU

În primele zile după demisia guvernuluiboc, oamenii haini la suflet din mass-media au comentat că gestul reprezintă o evidentă asumare a eşecului, în ciuda declaraţiilor ridicol de triumfaliste ale protagoniştilor. Ieri pe la prânz însă, măruntul ex-premier – fie-i numele cât mai degrabă şi pe veci uitat! – a venit cu precizări suplimentare: deşi vechea echipă guvernamentală şi-a făcut într-adevăr pe deplin datoria, ducând la bun sfârşit singurul lucru la care s-a priceput, adică să ciopârţească şi să măcelărească tot, lăsând ţara pe marginea prăpastiei, acum, că s-a intrat într-o etapă nouă, a trebuit să-şi decline competenţa şi să lase locul alteia. E si ăsta un pas înainteee...

Apropo de învestirea noului guvernungureanu, programată azi, încă nu reuşesc să-mi imaginez cum se va desfăşura şedinţa din Parlament în absenţa opoziţiei. Ştiu însă că-mi va lipsi discursul lui Crin Antonescu. (Sigur, nu acelaşi sentiment îl au telespectatorii fideli ai unor posturi ca B1 sau TVR (Info), care în ritmul ăsta probabil că până la alegeri vor şi uita cum arată la faţă liderul liberal!) În plus, lipsa unor secretari sau ceva din partea USL îi va uşura şi mai mult Robertei Anastase plăcuta sarcină de a număra voturile cum ştie ea.

În încheiere, salut şi eu demisia tardivă a lui Mihai Răzvan Ungureanu din fruntea SIE, exprimându-mi speranţa că – spre nedumerirea altminteri simpaticului Niels Schnecker de la Antena 3, care însă ieri, în graba de a ajunge la emisiunea matinală pe care o realizează, a uitat să-şi ia şi creierul de-acasă, astfel încât nu înţelegea cu niciun chip, nici măcar după desen, de ce formarea unui guvern înseamnă “activitate politică”! – “rafinatul intelectual” desemnat ca premier – care, iertată să-mi fie comparaţia, pe mine mă duce cu gândul la naziştii ăia stilaţi din filme, care erau în stare să recite din Schiller şi să interpreteze cu mare virtuozitate la pian sonatele lui Beethoven în timp ce în camera alăturată era torturat cu bestialitate un prizonier american – va suporta consecinţele unei (alte) legi care să cuprindă şi sancţiuni (că Legea siguranţei naţionale pare să nu cuprindă!). Asta deoarece, aşa cum bine remarca cineva, niciun hoţ sau criminal nu devine nevinovat a doua zi după săvârşirea infracţiunii doar fiindcă s-a potolit.

COINCIDENŢĂ

Chiar dacă nu ştiu – şi nici nu mă interesează, fiindcă oricum am avut de-a lungul timpului suficiente alte motive să-mi fac o impresie catastrofală despre individă – amănuntele afacerii efectiv de familie a (mamei) Andreei Paul Vass pentru care, în mod totuşi bizar, (ca) la comandă, ANI s-a sesizat în zori de zi, ştiu să identific un “analist” cu desăvârşire cretin. E unul care, pus să comenteze cazul, începe prin a spune ceva de genul: “eu nu i-aş reproşa doamnei Andreea Paul Vass lucrurile făcute de mama sa, pentru că sunt două persoane diferite şi nu cred că are o influenţă malefică asupra ei şi a obligat-o să…”.

Aşadar, retardatului i se pare doar o simplă coincidenţă faptul că – nu-i aşa? – din milioanele de femei de afaceri de mare succes, în vârstă de, probabil, 60-70 de ani, din România, care încheie contracte cu statul, s-a nimerit ca una să aibă şi o fiică pe cale să avanseze dintr-un post frumuşel de consilier al premierului într-unul şi mai gras de ministru plin. Profund!

PRIMĂVARA ROMÂNEASCĂ

Surse care au vrut să-şi păstreze anonimatul, dar care, spre deosebire de mine, s-au uitat ieri la televizor, m-au informat că primul efect benefic spectaculos al demisiei guvernuluiboc s-a resimţit instantaneu: în ciuda faptului că ne aflam la apogeul codului portocaliu de viscol şi ninsori, întreaga zi au lipsit cu desăvârşire de pe micile ecrane şi nesfârşitele imagini de arhivă cu iarna din 1954, şi reporterii dârdâind pe şoselele înzăpezite ale patriei, şi apelurile disperate din satele izolate în care n-au putut ajunge nici ambulanţe, nici utilaje de deszăpezire, ci doar carele de reportaj, şi informaţiile alarmiste despre drumurile naţionale ba închise, ba deschise bezmetic de autorităţile care par să-şi fi suspendat până şi regulatele “comandamente de urgenţă”. Ai fi zis c-a venit subit primăvara!

Altceva despre “bomba zilei” – deja fâsâită şi pârţâită până seara într-un urât mirositor Mihai Răzvan Ungureanu – nu pot spune decât că realmente mi s-a făcut milă de Boc, când, într-o secvenţă difuzată târziu, după ce am ajuns şi eu în faţa unui televizor, l-am văzut plângându-se că din cauza funcţiei ocupate în ultimii trei ani nu şi-a văzut fetiţele crescând. Vreau să spun că asemenea sacrificii merită într-adevăr făcute pentru o cauză nobilă, dar ca să pierzi momente din viaţă care nu se mai întorc niciodată, doar ca să distrugi şi vieţile altor milioane de oameni e absolut deprimant. Mai bine stătea dracului acasă cu familia, spre binele lui şi al întregii ţări!

BOC PESTE BORD!

Dimineaţă, încă de la prima oră, am auzit iarăşi deja aproape cotidiana informaţie “pe surse” despre “iminenta demitere” a lui Boc, care ar trebui chipurile să se întâmple chiar azi, mai pe-nserat.

Din punctul meu de vedere, pe lângă cele exact şapte mii trei sute optzeci şi patru de motive în plus faţă de cele neglijabile, strict constituţionale, pentru care NU cred într-o asemenea fericită debarcare, există şi două, foarte solide, pentru care aş fi tentat s-o fac: mai întâi că, din toate momentele perfect oportune în care s-ar fi putut opera, este ales cel mai prost, când, chiar şi fără să fie ca aia din 1954, iarna îşi face simţită binişor prezenţa, şi, măcar ca o sperietoare pentru autorităţile de rang mai mic, care abia aşteaptă să tragă şi mai abitir chiulul, ar fi necesar un guvern în deplinătatea atribuţiilor (teorie în care, de altfel, credeam şi în 2005, când se vehicula varianta demisiei guvernului Tăriceanu în toiul inundaţiilor), iar apoi faptul – deloc de neglijat, de vreme ce am început fraza cu “din punctul meu de vedere…” – că mai toate mişcările cât de cât spectaculoase din viaţa politică a ultimilor ani s-au petrecut în, cinstit să fiu, nefiresc de rarele momente când nu m-am aflat în faţa unui televizor. Or, azi am treabă şi voi fi pe drumuri mai toată ziua!

"ALL THOSE WORDS"

NIMENI NU SE PIERDE...

Nu ştiu cine ţine socoteala asta, mai ales că Roberta Anastase e la Camera Deputaţilor, şi nici unde mai e contabilizat, de pildă, Mircea Geoană, însă ieri, conform breaking news-urilor de la televiziunile de ştiri, “Puterea a pierdut majoritatea la Senat!” cred că pentru a patra sau a cincea oară doar în ultima jumătate de an. Fireşte că după o asemenea bombă veneau banalele informaţii cotidiene din care aflam că tocmai au mai fost adoptate nişte legi cretine, inclusiv în Senatul ăla chipurile controlat de opoziţie şi care, cu numai două luni în urmă, l-a ales în fruntea lui pe Vasile Blaga fără nici cea mai mică problemă.

Oarecum în aceeaşi ordine de idei, trebuie să spun că, aşa cum mi se pare o veste excelentă orice plecare în timp util a unui imbecil din rândurile PNL, PSD sau PC, dimpotrivă, de câte ori aud că vreun Urban sau Banias părăseşte ca şobolanul corabia puterii mi se strânge inima, fiindcă aştept din buletin de ştiri în buletin de ştiri să aflu că s-a dat de trei ori peste cap (sau nici măcar atât) şi e numai bun să îngroaşe rândurile opoziţiei. Asta deoarece unul din principiile de bază care funcţionează în politica autohtonă este “nimeni nu se pierde, toţi se transformă”.

FIGURI NOI

Chiar şi numai în principiu lăudabilă, îndârjirea cu care televiziunile de ştiri, în frunte cu Antena 3, scormonesc printre protestatarii din Piaţa Universităţii şi de aiurea în căutarea unor “figuri noi”, a unor “posibili lideri”, măcar de opinie sau ai societăţii civile, dacă nu şi politici, are în plus incontestabilul merit de a demonstra că, din nefericire, oricât de jalnici, învechiţi şi antipatici ar fi cei de-acum, sunt oricum de preferat.

Ultimul exemplu a fost cel de-aseară, de la “Sinteza zilei”, când un procuror prezentat drept “invitat special”, fiindcă se trezise să protesteze nu ştiu unde şi împotriva a nu ştia nici el ce, s-a dovedit a fi un fanatic religios cu ambiţii de poet şi toţi boii plecaţi de-acasă. Cu doar câteva ore înainte, tot la Antena 3, un tinerel venit chipurile tocmai de la Budapesta, unde studiază de cinci ani, ca să-şi strige năduful în gerul strămoşesc, se credea un fel de Dan Puric, căruia îi copiase frizura şi gesturile, folosind cuvinte pompoase, gen “democraţie deliberativă” sau “oligopol”, al căror sens nu-i era pe deplin lămurit nici lui, dar din care trebuia să reiasă că întreaga clasă politică românească actuală e naşpa de tot. Ce să mai spun de caricatura aia de locotenent – imitaţia mai dusă cu sorcova şi mai mică în grad a lui Mihai Lupoi, el însuşi un soldăţel de operetă proastă distribuit de ştim noi cine în spectacolul Revoluţiei din ’89 –, care amestecă vagi înclinaţii confuz-regaliste cu tembele, dar periculoase convingeri despre necesitatea unei dictaturi militare sau de cele două fete cucuiete de-acum câteva seri, selectate pentru apariţia în talk-show-uri pe criterii estetice (cel puţin una, că la ailaltă chestiunea e discutabilă), care după ce au vorbit în expresii preţioase ba de Roşia Montană, ba de faptul că “adevărata democraţie se învaţă în stradă” au ajuns tot la povestea cu “toţi politicienii sunt la fel”?

Sigur, nu neapărat ca să mă laud, dar trebuie să spun că în fiecare din cazurile respective eu m-am lămurit cam ce le poate pielea protagoniştilor după primele cel mult treizeci de secunde în care i-am auzit glăsuind, amuzându-mă apoi amar să văd cum debordantul entuziasm iniţial al celor care i-au promovat se preschimbă în furie şi silă. Mă întreb dacă măcar le-au făcut rating.

FIRESC

Mare tevatură s-a stârnit aseară pe la televiziuni odată cu difuzarea unor imagini în care se vedea cum şeful delegaţiei FMI la Bucureşti, Jeffrey Franks, chefuia de mama focului la Buşteni, întâmplare oarecum mondenă pe care mai toţi comentatorii portocalii au socotit-o drept “un lucru cât se poate de firesc”.

Păi cum naiba să nu fie aşa, de vreme ce individul a venit într-o ţară îmbelşugată, cu oameni putred de bogaţi, ca să anunţe o creştere economică de 8-9%, un excedent bugetar fără precedent, înjumătăţiri de taxe şi impozite şi dublări de pensii şi salarii?!

TIME-OUT!

După ce au lăsat-o baltă cu mult trâmbiţata suspendare a lui Băsescu, despre care, zilele trecute, Crin Antonescu îi vorbea chiar cu un soi de arogantă iritare unui jurnalist care, vezi Doamne, spre deosebire de iniţiatorii ei liberali şi pesedişti (?!), nu înţelegea că ideea ca şi o parte din membrii coaliţiei de guvernare să o voteze în Parlament e “iluzorie”, asigurându-l în schimb că s-au adunat deja… habar n-are câte semnături de la populaţie în sprijinul ei; după ce Victor Ponta s-a trezit vorbind despre necesitatea ca şi după eventuala schimbare a puterii şefii serviciilor speciale să fie păstraţi în funcţii, deoarece instituţiile lor funcţionează ca unse şi nu au nicio contribuţie la dezastrul din ultimii ani; după ce au dat cu mucii în fasole şi în privinţa la fel de trâmbiţatelor demisii din Parlament, despre care acelaşi Crin Antonescu a aflat cu stupoare din emisiunile televizate pe la care mai participă că ar putea avea efecte nocive nu doar pentru opoziţie, ci şi pentru democraţie în general, efecte la care nici cu gândul nu gândeau el şi înţelepţii din jurul său; aşadar, după toate acestea şi multe alte gafe mai mărunte, mă întreb dacă nu cumva cel mai bun lucru pe care l-ar putea face copreşedinţii USL, dacă vor să mai aibă şanse măcar cât negru sub unghie să obţină peste 50% din voturi, ar fi să-şi ia nişte lungi pauze de apărut în public. Cam până după alegeri!

"IT SNOWS IN HELL"

GĂINILE ŞI ELICOPTERUL

Conform zicalei româneşti care spune că până şi găina oarbă mai nimereşte câte o grăunţă, judecătorilor de la Curtea Constituţională, după îndelungi deliberări şi nejustificate amânări, le-a venit mintea cocoşului cea de pe urmă la cap şi, cel puţin aparent, au luat în sfârşit şi o decizie de minim bun-simţ, respingând legea care prevedea comasarea alegerilor. Ce “motivare” perfect contradictorie cu decizia şi reparatorie pentru guvernulboc vor fi în stare (că sunt, şi încă de orice!) să screamă în zilele următoare, rămâne de văzut.

În schimb, fiindcă în România două veşti bune într-o singură zi ar reprezenta un adevărat miracol, Băsescu NU şi-a dat demisia în “intervenţia” sa de aseară mai degrabă împotriva românilor decât cu ei. Cred că a venit momentul să-şi pregătească şi ăsta un elicopter şi o căciulă de astrahan!

FANTOMA DE LA COTROCENI

Multora dintre cei care au urmărit aseară fantoma fostului preşedinte în funcţie vorbind cu glasul lui Ceauşescu despre cam aceleaşi pericole închipuite care ne pândeau şi-n urmă cu mai bine de două decenii li s-a părut că Traian Băsescu ar fi fost beat sau cel puţin mahmur. Mie în schimb mi s-a părut că avea doar atitudinea şi înfăţişarea unei bătrâne canalii bolnave de ură!

Sigur, delirul (că discurs nu poate fi numit!) în sine nici nu merită vreun (alt) comentariu. Trebuie observat doar că, în condiţiile în care oricum s-a abătut de la subiectul învestirii noului penibil ministru de Externe, bătând câmpii, Pacientul ar fi putut rosti măcar două vorbe cu sens despre Ziua Unirii.

Pe de altă parte, chiar nu m-ar mira dacă astăzi, la “intervenţia cu românii”, cu care efectiv ne-a ameninţat aseară, şi-ar anunţa, hodoronc-tronc, demisia. Scenariul ar fi aidoma celui din urmă cu două săptămâni, când, tot într-o apariţie intempestivă, după ce a lăudat virtuţile nemaiauzite ale noii Legi a Sănătăţii, a anunţat că o retrage, fiindcă, nu-i aşa?, în nemernicia noastră de popor atât de idiot încât l-am votat de două ori, n-o merităm. Aşa cum, fireşte, nu-l (mai) merităm nici pe el însuşi. Vorba cuiva din Piaţa Universităţii: “Adio şi drum lung!”.

JOCURI MURDARE ŞI “DEMISII MORALE”

Nu că m-aş prăpădi de grija USL, şi cu atât mai puţin de a PSD, în ale cărui bune intenţii n-am crezut niciodată şi nici nu întrevăd cine ştie ce mari motive ca s-o fac prea curând, însă, de când cu demonstraţiile din Piaţa Universităţii, mi s-a părut că “unitatea de nezdruncinat” a opoziţiei s-a clătinat în cel puţin două rânduri, de data aceasta, spre marea şi – de ce să nu recunosc? – neplăcuta mea surpriză, principalii intriganţi fiind liberalii, care mai întâi s-au grăbit să profite de absenţa lui Victor Ponta din ţară pentru a le lua faţa aliaţilor cu mitingul de joia trecută, de la Arcul de Triumf (la care ulterior pesediştii n-au avut încotro şi s-au raliat, dar cam cu scrâşnete din dinţi), iar ieri, într-o manevră şi mai necurată, şi-au anunţat cu surle şi trâmbiţe demisiile din Parlament, sperând probabil că nici nu vor trebui să le pună în practică, fiindcă se vor opune – la drept vorbind, cu argumente destul de solide – pesediştii, pe care va cădea astfel măgăreaţa pentru eşecul celei mai spectaculoase mişcări politice din ultimele două decenii.

De altfel, povestea asta cu retragerea opoziţiei din Parlament tinde într-adevăr să se transforme într-un fiasco de proporţii şi cu consecinţe electorale catastrofale pentru USL. Firesc ar fi fost ca toate discuţiile pro şi contra, care se desfăşoară acum la televizor între pesedişti şi pesedişti, liberali şi liberali, liberali şi pesedişti, analişti şi analişti, să fi avut loc înainte de anunţ, şi mai degrabă în forurile interne ale Uniunii, abia ulterior, dacă s-ar fi luat o decizie în favoarea ei, să fie făcută publică şi pusă IMEDIAT în aplicare. Altfel, putem asista în continuare la scene penibile, cum a fost cea de aseară, de la Antena 3, când, întrebat de o moderatoare dacă personal îşi va da demisia, viteazul deputat PC Sergiu Andon a răspuns prompt şi fără să clipească: “Moral, da!”.

În condiţiile astea, nu-mi rămâne decât să sper că indivizii de teapa lui vor fi votaţi la următoarele alegeri tot “moral”, nicidecum cu ştampila pusă pe buletinul de vot.

DUPĂ ZECE ZILE DE PROTESTE...

Din păcate, deşi nădăjduiam să fie exact pe dos, după zece zile de proteste în Piaţa Universităţii şi, pe ici pe colo, în restul ţării, părerea mea despre ele este tot mai puţin favorabilă, ca să nu spun de-a dreptul proastă. Deja mi se pare că manifestaţiile s-au transformat într-un soi de “exerciţiu democratic firesc” ce acţionează mai degrabă în favoarea regimului portocaliu, ai cărui reprezentanţi, după ce iniţial i-au catalogat pe cei din stradă în fel şi chip, de la o vreme au schimbat strategia şi numai că nu îşi exprimă solidaritatea cu ei, arătându-se care mai de care mai înţelegător faţă de necazurile lor.

Din punctul meu de vedere, principala problemă rămâne numărul mic de participanţi. Înainte de izbucnirea mişcărilor de protest, atât guvernanţii, cât şi adversarii lor îşi puteau imagina – unii cu groază, ceilalţi cu speranţă – că nemulţumirea românilor (oameni în general paşnici şi prea puţin dispuşi la gesturi spectaculoase) mocneşte pe undeva şi abia aşteaptă o scânteie pentru a se transforma într-o vâlvătaie nimicitoare. Ei bine, cum-necum scânteia a apărut, televiziunile şi opoziţia s-au grăbit să sufle în ea pentru a o înteţi, dar vâlvătaia întârzie să apară, dându-se în schimb… apă la moara pedeliştilor, care, cam pe bună dreptate, susţin că o demisie survenită în urma scandărilor a o mie de protestatari cu tot atâtea revendicări mărunte sau absurde (inclusiv cererea de reinstaurare a monarhiei, cu care în principiu sunt de acord, mi se pare că în acest context nu face decât să discrediteze şi mai mult demonstraţiile!) e chiar periculoasă, fiindcă un asemenea număr poate fi strâns de oricine, oricând, pentru a contesta chiar şi un guvern legitim şi proaspăt instalat. Până şi comparaţia cu fenomenul Pieţei Universităţii din 1990 este păguboasă, fiindcă atunci manifestau zilnic cel puţin 10-20.000 de oameni, în condiţiile în care s-a văzut la alegeri că reprezentau doar vreo 15% din populaţie (restul votând cu tovarăşul “Jos Iliescu!”). Or, acum, manifestanţii sunt de zece-douăzeci de ori mai puţini, nu?!

În fine, mărturisesc că sunt absolut fascinat de entuziasmul copilăresc, ca să nu spun pueril, afişat de mulţi dintre jurnaliştii şi analiştii cu mare experienţă şi pe care altfel îi preţuiesc. Nu că voi avea vreo cât de mică satisfacţie, ba dimpotrivă, însă aştept să le văd feţele după anunţarea rezultatelor de la viitoarele alegeri – indiferent când vor fi ele şi cât de comasate sau nu – când partide ca ale lui Dan Diaconescu sau Vadim Tudor vor întruni peste o cincime din sufragii, poate şi ca urmare a propagandei anti-sistem pe care (şi-)o fac din plin zilele astea.

… ŞI-UN CÂNTEC VESEL DE LUPTĂ SĂ CÂNTĂM...

Nu ştiu cu ce l-au tratat aseară în studio cei de la Realitatea TV pe Cristian Tudor Popescu să se încălzească după frigul de-afară, dar cunoscutul jurnalist manifesta o adorabilă frenezie, pe care nu doar că n-am mai văzut-o de multă vreme la domnia sa, dar de care nici nu-l mai credeam în stare, la un moment dat năzărindu-i-se că a găsit soluţia de, să zicem, valorificare a mişcării populare din Piaţa Universităţii: transformarea într-o organizaţie civică, intitulată chiar aşa, “Piaţa Universităţii” (nume devenit simbol naţional, după cum a ţinut să sublinieze), în care să se poată înscrie oricine, în afară de membrii diferitelor partide şi care să aibă drept scop sancţionarea abaterilor de la democraţie săvârşite de guvernanţii ţării, oricare ar fi ei la un moment dat. Cum ar veni, un soi de încă un ONG, ca Alianţa Civică, GDS, IPP etc., de care sunt deja cu sutele, marea majoritate băsiste la ora asta. În fruntea căruia, eventual, de ce nu?, cu voia dumneavoastră, să fie pus chiar un anume domn Popescu. Ce-am mai râs…

În altă ordine de idei, halucinantă numărătoarea demonstranţilor făcută ieri de vajnica Jandarmerie Română: din cei chipurile doar 7000 care au participat la mitingul USL de la Arcul de Triumf (cifră “confirmată” şi de “antipatica de la natură” madam Pora, chiar înainte de a fi trimisă de Mircea Dinescu acolo unde îi e locul, la curul băsescului), după plecarea câtorva sute de microbuze şi autobuze pline cu cei veniţi din provincie, au rămas numai… 500, care s-au îndreptat spre Piaţa Universităţii, adăugându-se celor… 300 de-acolo, astfel încât s-au făcut fix… 1500 (?!), care au ocupat întreaga zonă mai abitir decât o făceau odinioară vreo 9-10.000. Probabil că, sub înţeleapta şi prospera ocârmuire portocalie, românii s-au mai îngrăşat. Curat metoda Anastase-Pristanda!

Acestea fiind zise, propun să cântăm cu toţii un cântecel vesel de luptă:

NIŞTE CHESTII MAI DEGRABĂ TRISTE ŞI UN ANUNŢ IMPORTANT

Nu, nu e o glumă şi, la drept vorbind, nu e nici măcar amuzant, ci mai degrabă dramatic: un om de bine din Sibiu, convins pesemne de jandarmi că responsabili pentru violenţele de la mitinguri sunt şefii galeriilor, a purces la o acţiune cu caracter profund civic, după mintea lui înceată, aruncând de la balconul apartamentului cu un ghiveci de flori în capul unui astfel de personaj abominabil. Din nefericire, biata victimă s-a dovedit a fi şeful galeriilor… de artă ale Muzeului Brukenthal.

Între timp, spre deliciul celor care nu sunt în stare să înţeleagă măreţia unui gest cu adevărat sublim, la Baia de Arieş continuă mişcările de încălzire (că-i al naibii de frig!) şi protest ale singurului manifestant din localitate. În fond, nici chestia asta nu e foarte nostimă, fiindcă la o socoteală simplă s-ar putea să reiasă că, raportat la numărul de locuitori, “mitingul” din Baia de Aramă se bucură de o rată de participare net superioară celor din marile oraşe, în, vorba vine “frunte”, că pe acelaşi calcul se prea poate să fie coadă, cu Bucureştiul.

În fine, pentru a încheia într-o notă pe deplin serioasă, vreau să fac un anunţ important: din spirit de solidaritate cu participanţii la mitingurile neautorizate din toată ţara, îi autorizez pe toţi pedeliştii care s-au referit la ei cu vorbe de ocară – cum ar fi ministrul de externe Teodor Baconschi, senatorul Iulian Urban, depuţaţa Carmen Axenie, cotoiul Sever Voinescu sau Pinalty – să mă pupe apăsat fix în curul meu de vierme nevrotic, ciumpalac, total lipsit de cultură şi imbecilizat de televizor. Promit să mă pregătesc în mod adecvat, mâncând o porţie dublă de fasole. Fâssss!

ASEARĂ, ÎN PIAŢA UNIVERSITĂŢII…

Aşadar, seara trecută am fost şi eu prin Piaţa Universităţii, efectuând mai degrabă o vizită după modelul deja consacrat de “studenţii din Regie” (mai puţin, fireşte, mediatizarea intensivă cu ore în şir înainte de a se produce), în sensul că s-a lăsat îndelung aşteptată şi a durat foarte puţin. Practic, n-am lipsit de-acasă mai mult de-o oră, în condiţiile în care drumul dus e de vreo douăzeci de minute, cu tot cu coborâtul din troleibuz o staţie mai devreme, dintr-o precauţie lesne de înţeles pentru orice jandarm zelos, nerăbdător să mă pipăie inutil din cap până-n picioare şi mai ales să-mi imortalizeze mecla în vreo poză sau pe suport video, aspect pe care niciun burtos de-ăla cu grad superior nu s-a ostenit să-l lămurească în conferinţele de presă, pretinzând numai că au dreptul să legitimeze şi, oricum prin abuz, după cum au recunoscut, să percheziţioneze sumar şi corporal.

Tot pentru a nu risca să intru în colimatorul jandarmilor, am avut grijă să mă îmbrac în aşa fel încât să evit combinaţiile de culori de mare risc, gen roşu-albastru, alb-roşu sau galben-albastru (Petrolul), optând pentru o ţinută sobră, în nuanţe de bleu şi albastru, à la Progresul, echipă a cărei galerie, din care aş fi putut face parte, că o simpatizez, e celebră nu atât prin violenţa membrilor cât prin faptul că nu există. De asemenea, am renunţat la încălzitorul de gât (fără de care de când a venit iarna nu ies nici până la chioşcul de ziare din colţul străzii), fiindcă putea fi confundat naibii cu vreo mască de schi, şi n-am îndrăznit nici măcar să-mi trag căciula cum se cuvine pe frunte, de azi-dimineaţă m-am căptuşit cu ditamai guturaiul.

Cu toate astea, o dată scăpat neatins de malacii cu alură de soldaţi universali din filmele SF, am realizat subit că, aşa lup singuratic cum sunt de felul meu (mai ales că au apus vremurile de la începutul anilor ‘90, când la cinci minute după sosirea într-o astfel de manifestaţie îmi întâlneam jumătate dintre prieteni, care acum sunt pe la casele lor din Spania şi Canada cu neveste şi copii) şi cum stăteam cu căştile în urechi ascultând pe radioul telefonului mobil transmisiunile posturilor de ştiri, pot deveni suspect pentru cei din piaţă, care m-ar putea lua drept vreun “securist” infiltrat. De altfel, oricât de puţin am stat, tot am apucat să asist la o scenă penibilă, în care două femei cu aparenţă de doamne, dar comportament de caţe s-au năpustit verbal – cu atâta vehemenţă, încât iniţial am crezut că e o glumă între cunoscuţi – asupra unui individ, care putea să fie, putea să nu fie unul din pedeliştii de mai mică importanţă care apar pe la televizor, cerându-i să se legitimeze sau să părăsească de îndată zona, până nu-l dau pe mâna manifestanţilor. Din fericire, în situaţii de felul ăsta mă scoate din belele faţa mea de băiat cumsecade, care, îmi dau seama acum, m-ar face numai bun de agent sub acoperire. Asta ca să nu mai spun că nu mi-e de niciun folos prin zonele periferice ale oraşului, la vreo ciocnire cu găştile de cartier. În fine.

Una peste alta, am vrut să văd pe viu dacă impresia nu întru totul pozitivă pe care mi-o făcusem privind manifestaţiile la televizor este corectă. Ei bine, singura diferenţă notabilă e că la televizor demonstranţii – cu tot cu bloggeri, jurnalişti, membri obscuri de partid, jandarmi în civil, pedelistul ăla şi Mircea Badea – par mai numeroşi. În plus, de când cu revenirea lui Arafat la Ministerul Sănătăţii, mi s-a confirmat încă o dată, dacă ar mai fi fost nevoie şi dacă ăsta ar fi fost cu adevărat motivul mişcărilor din ultimele zile, faptul că în România vei sfârşi întotdeauna şi foarte curând prin a te face de râs dacă te apuci să militezi “pentru” cineva.

Sigur, multă lume socoteşte întoarcerea la matca portocalie a fiului risipitor şi scuipat, apoi pupat împăciuitor pe creştetul la fel de pleşuv, de Băsescu drept un lucru bun, că-i mare profesionist. În cazul ăsta, mă întreb dacă n-ar fi bine să se mai primenească rândurile guvernuluiboc cu încă vreo doi-trei, plus ceva lideri ai opoziţiei (că tot se văd azi cu premierul!) în posturi-cheie, gen Justiţie pentru Ponta şi, de ce nu?, Tineret şi Sport pentru Antonescu. După care, baremi lozinca “Jos Guvernul!” n-ar mai avea chiar niciun rost.

UN FEL DE REABILITARE A LUI CEAUŞESCU ŞI O REVOLUŢIE LA SCARĂ REDUSĂ

Aproape douăzeci de ani după execuţia lui Ceauşescu şi ceva mai puţini înainte (fiindcă n-am fost nici eu chiar atât de precoce să-mi pun asemenea probleme încă din faşă) am trăit, alături de milioane de alţi români, cu impresia greşită că una din cele mai mari bube la cap ale precedentului dictator era convingerea lui că se pricepe la toate, ca dovadă că în apariţiile sale publice – fie în mişcare, în cele două ore de program de la Televiziunea Română la fel de aservită puterii ca şi acum, fie statice, în pozele din ziarul Scânteia, un fel de Evenimentul Zilei al acelor vremuri – dădea “indicaţii preţioase”, când muncitorilor din cine ştie ce fabrică fruntaşă pe ramură, când constructorilor de pe marile şantiere ale patriei, când ţăranilor responsabili cu producţiile-record la hectar, ba chiar şi mamelor-eroine. Ei bine, adevărul istoric e altul: la fel ca şi Băsescu, care de altminteri o recunoaşte destul de frecvent, Ceauşescu nu se pricepea de fapt la nimic, însă beneficia pesemne de “comisii de specialitate” în toate domeniile, ceea ce-i era de ajuns să se amestece în orice.

La asta mă gândeam văzând demonstraţiile din ultimele zile, care – chiar dacă numai atât cât o machetă la scară foarte redusă şi cam şuie cu originalul – seamănă cu mişcările din decembrie ‘89 prin faptul că oamenii din aceeaşi Piaţă a Universităţii nu ştiu precis nici ce vor şi nici ce-i aşteaptă după eventuala izbândă, însă ştiu precis că aşa nu se mai poate. Pe lângă faptul că eterogenitatea merge de la cei care sunt pentru sau împotriva (că niciodată n-am înţeles mesajul) proiectului ori zonei Roşia Montană până la cei care vor doar alegeri necomasate, trecând prin susţinătorii monarhiei şi… cel al “metodei Cojocaru” (!) ca singură soluţie de scoatere a ţării din impas, atât cât mă pricep eu la fizionomii şi tipologii de oameni, nu m-ar mira ca majoritatea să nu fi votat niciodată în viaţa lor, sau niciodată cu altcineva decât Vadim Tudor, sau să fie fani înrăiţi ai Partidului Poporului – Dan Diaconescu, aşa cum cei din decembrie ‘89 erau (chiar dacă nu aveau cum s-o ştie încă) în marea lor majoritate “fesenişti”, dar şi “liberali”, “ţărănişti”, “ecologişti”, “liber-schimbişti” ş.a.m.d.

Băsescu şi-a băgat nu atât nasul, cât mai degrabă coada şi picioarele în toate – justiţie, minerit, economie, învăţământ, sănătate, podul de la Mărăcineni… – şi a reuşit să facă totul praf, astfel încât e firesc să devină inamicul public numărul unu al vremurilor sale, la fel cum a fost Ceauşescu în urmă cu mai bine de două decenii.

CE A FOST (SAU N-A FOST) ŞI CE O SĂ MAI FIE

Vineri seară, după vreo douăzeci de minute din discursul mai curând isteric decât istoric al lui Băsescu, tocmai mă gândeam că individul face un abil joc dublu caracteristic, dorindu-şi de fapt cu orice chip ca Legea Sănătăţii să NU fie adoptată, de vreme ce o promovează cu atâta (prefăcută?) îndârjire ştiind că peste 90% din români nu l-ar mai crede nici dacă ar mărturisi că posedă chelie şi o privire neparalelă, când, surpriză-surpriză, şi dovadă cât se poate de limpede că omul e dus definitiv cu pluta în sensul cel mai patologic cu putinţă, anunţă că o retrage. Din acel moment lucrurile au început să se precipite, în ultimele zile întâmplându-se şi mai ales spunându-se atâtea, încât următoarele s-ar putea să reprezinte mai degrabă un soi de sinteză decât o contribuţie proprie şi originală la limbuţia generală:

1. Uriaşa mea temere este că în România de astăzi nu se mai poate întâmpla nimic relativ bun (cum ar fi retragerea Legii Sănătăţii) fără să urmeze ceva îngrozitor, ca parte a strategiei demente a actualilor guvernanţi. Prin urmare, mă aştept ca în următoarele luni să se producă (intenţionat!) cele mai mari nenorociri în sistemul sanitar – falimente de spitale, o criză (şi mai) acută de medicamente, (şi mai multe) cazuri de oameni lăsaţi să moară cu zile – pentru ca, pe undeva prin vară, să iasă Băsescu şi să spună, rânjind cu cinism, în stilu-i caracteristic: “eu v-am atras atenţia că sistemul e în colaps şi trebuie privatizat de urgenţă, dar nu m-aţi ascultat; iată ce s-a întâmplat!”

2. Dincolo de conţinutul imbecil al discursului de vineri, când Băsescu n-a contracarat absolut niciuna din temerile adversarilor legii altfel decât încercând să demonstreze că şi acum se petrec lucruri la fel de rele, pe care legea doar le va consfinţi ca atare, l-am auzit pe preşedinte spunând că, deşi în 2011 s-au alocat, pe hârtie, cu două sute şi nu ştiu cât la sută mai mulţi bani pentru Sănătate decât în 2005, nu s-a văzut absolut nicio diferenţă. Din punctul meu de vedere, şi în absenţa unor date care să ateste şi diferenţa de PIB între 2005 şi 2011, cifra respectivă arată doar, cu exactitate, cât a furat anul trecut guvernulboc numai din sistemul medical!

3. Nu ştiu ce sfătuitori au rămas în jurul lui Băsescu şi ce date i-or fi furnizat serviciile secrete ca să-l convingă să retragă proiectul noii Legi a Sănătăţii înainte de izbucnirea unor manifestaţii de protest, însă părerea mea este că a făcut o greşeală “neforţată” şi neobişnuită pentru el, dovadă a degringoladei în care se află. Foarte probabil că şi dacă n-ar fi retras legea, demonstraţiile ar fi fost la fel de anemice în privinţa numărului de participanţi, numai că acum opoziţia şi presa ostilă pot justifica subţirimea rândurilor tocmai prin această retragere, pe principiul: “vă daţi seama ce s-ar fi întâmplat şi câţi oameni ar fi ieşit dacă NU retrăgea legea”?

4. Văzând ce s-a întâmplat, în special aseară, pe străzile Capitalei, convingerea mea este că, fie, mai probabil, autorităţile au fost de-a dreptul complice cu huliganii, acţionând în asemenea mod încât să producă maximul de pagube posibile prin vânturarea lor prin tot Centrul, de la Piaţa Universităţii până pe la restaurantul Budapesta, “pierzându-i” temporar şi prin Centrul istoric, unde ar fi trebuit cu orice preţ să evite să-i mâne, fie avem de-a face cu o crasă incompetenţă a conducătorilor militari ai jandarmilor, care n-au fost în stare să elaboreze o strategie de luptă adecvată, astfel încât ori să-i înconjoare şi să-i izoleze pe turbulenţi, ori măcar să-i lase în plata Domnului când au văzut că “atacându-i”, mai mult la plesneală, nu fac decât să-i întărâte. Oricum ar fi: demiteri, demiteri, demiteri…

5. O menţiune specială în legătură cu imbecilitatea acelor bucureşteni care în astea trei zile, când era fierberea mai mare, se trezeau să circule cu autoturismele fix prin zona Pieţei Universităţii. De ce să mint, tare mi-ar fi plăcut să văd atunci ploaie de cărămizi şi bolovani în direcţia lor!

Cât despre absenţa unor autorităţi care ar fi trebuit să apară public (şi nu mă refer numai la alde Boc şi Băsescu, ci şi la primarul Sorin Oprescu, care putea să lanseze aseară un apel la calm, văzând ce se întâmplă cu oraşul păstorit de el) şi apariţia unor lideri politici care ar fi trebuit să NU o facă, poate cu altă ocazie.

"PUBLIC ENEMY NO. 1"

“BĂTRÂNUL” ŞI GOLUL

Meciul de Cupa Angliei, de la începutul săptămânii, dintre draga mea Arsenal şi Leeds United, echipă aflată acum pe la mijlocul clasamentului… ligii secunde, a demonstrat că uneori şi în fotbal cine n-are “bătrâni” trebuie să-i readucă, fie şi sub formă de împrumut pe termen scurt, de pe unde se retrăseseră să-şi rotunjească agoniseala.

După ce timp de o repriză şi jumătate londonezii simpaticului, reputatului, dar demult fumatului Arsène Wenger au etalat absolut toate procedeele tehnice şi schemele tactice prin care o formaţie poate să NU marcheze, trăgând de la orice distanţă mică pe lângă bara din stânga, pe lângă bara din dreapta, peste bara transversală, în apărătorii adverşi, în atacanţii proprii, ba călcându-se pe picioare între ei în careu, ba nefiind niciunul acolo, încât la un moment dat nu-mi mai doream decât să-i văd primind un gol fulgerător pe contraatac care să le curme naibii odată suferinţa şi să-i lase să-şi vadă de agonia cealaltă, din campionat, şi de poate ultimele două meciuri din Champions League (cu Milan, fireşte, cel mai tare adversar posibil în afară de Barcelona, care însă era şi ea cap de serie, ca Arsenal, şi n-aveau cum să se întâlnească deja), aşadar după toate astea, la mai puţin de zece minute şi două atingeri de minge de la intrarea pe teren, francezul Thierry Henry a reuşit o preluare şi un şut de… nici n-aş spune “mare”, ci doar Fotbalist, înscriind golul victoriei şi al calificării. Pur şi simplu.

UN CHIOMB

Ce n-am înţeles eu urmărind emisiunea de umor negru transmisă astăzi de mai toate canalele de televiziune pe tronsonul orar 17.30-18.30 este de ce mama dracului despre o Lege a Sănătăţii aflată în dezbatere publică n-are voie să-şi spună părerea “un doctor cu ochii bulbucaţi”, dar îşi poate da cu presupusul un fost marinar urât cu spume, chiomb şi chelios?!

PE DRUMUL CEL BUN

Tot ce a avut de spus, ieri dimineaţă, în favoarea noii Legi a Sănătăţii insignifiantul ministru udemerist de resort – care ceva mai târziu aproape a recunoscut că e doar un fel de pielea… ursului din pădure pe-acolo, neintrând în atribuţiile sale să-şi aleagă singur, fără consultarea cuiva de la Cotroceni, nici măcar cravata de la gât, d-apăi colaboratorii din minister – a fost că nu crede că va produce chiar dezastrul preconizat de Raed Arafat, admiţând aşadar, voalat, că e numai pur şi simplu foarte proastă, existând încă loc de şi mai rău, scop în care a fost adus de (la) urgenţă, în calitate de consilier ororific, cel mai caraghios personaj cu patalama de medic avut la-ndemână după ce s-a reevaluat singur în oglinda de la baie şi a constatat că a fost ani de zile un dobitoc până când, în urmă cu vreo două luni, a văzut şi el Lumina portocalie de la Cotroceni, devenind unul şi mai mare, rect e Tudor Ciuhodaru de la Iaşi, mare specialist în scris sloganuri penibile pe propriile tricouri. De-acum nu mai încape nicio îndoială că suntem pe drumul cel bun. Spre cimitir.