"THE ROAD AGAIN"

UN PRIMAR VESEL

Dacă aş fi fost, la rândul meu, un neobrăzat la fel de mare, i-aş fi spus de la (ne)obraz, pe această cale, actualului primar general al Capitalei – în calitatea mea de bucureştean (get-beget), altminteri (prea) civilizat, care n-am mai plecat cu maşina de când au dat primii fulgi de nea, tocmai de teamă că la întoarcere n-aş mai avea unde s-o parchez, situaţie oricum verificată şi confirmată în urma unei lungi plimbări, pe jos, prin cartier – că “trişti” sunt el cu cine i-a transmis această însuşire pe cale ereditară, şi nu cei care, în haosul alb creat în ultimele zile, inclusiv pe mult invocatele “mari artere” ale oraşului, nu doar pe străduţele lăturalnice lăsate la mila primăverii (singurul instrument cu adevărat eficient împotriva ravagiilor făcute de iernile din România), şi-au lăsat autoturismele pe unde au putut. Cum însă nu sunt, voi face doar constatarea că domnia sa e, dimpotrivă, un tip vesel şi glumeţ, mai ceva ca un clovn de la Circul de Stat, întâmplător aflat la numai o staţie de tramvai (respectiv o jumătate de oră, cu tot cu aşteptatul în staţie) sau zece minute de mers pe jos prin nămeţi de domiciliul meu.

Cât despre dovada clinică irefutabilă de seninătate – fiindcă un mincinos ordinar nici nu îndrăznesc să-mi imaginez că ar putea fi – pe care a dat-o atunci când a afirmat cu senilitate că trotuarele din Bucureşti sunt curăţate de zăpadă (ca şi cum i-ar fi pretins cineva aşa ceva), prefer să nici n-o comentez; doar o consemnez.

E VREMEA LOR

Sincer să fiu, găsesc drept foarte îndreptăţită bănuiala jurnaliştilor de la România TV că toţi telespectatorii lor fideli sunt idioţi, iar pe de altă parte, şi oarecum în altă ordine de idei, sunt pe deplin conştient că uneori şi textele mele cam abundă în adjective pe care nu mă-ndur să le tai, însă după ce astă-vară văzusem titrat, într-una din rarele mele incursiuni pe-acolo, “cod galben de ploi puternice”, exprimare nu doar tautologică, ci şi vădit senzaţionalistă, încât mă şi întrebam, pe de-o parte, cum ar fi fost ca ANM să lanseze un cod galben de ploi slabe, şi, pe de alta, când o să îndrăznească amintiţii jurnalişti să formuleze de-a dreptul “cod galben de ploi catastrofale” sau “devastatoare”, iată că astăzi, ceva mai de-vreme, văzui scris cu litere de-o şchioapă: “cod roşu de viscol violent”.

Încet-încet, băieţii prind curaj, dar, ce-i drept, parcă şi vremea ţine puţin cu ei.

MÂNA SIGURĂ A DESTINULUI

Oricât de grav atins de mania persecuţiei s-ar putea crede că sunt, apar tot mai mulţi observatori neutri, neimplicaţi afectiv ca mine, care să-mi dea dreptate: Arsenal este o echipă formidabil de ghinionistă la tragerile la sorţi!

După ce deja în urmă cu două etape din Cupa Angliei, când în competiţie încă se mai aflau şi echipe de liga a paişpea, “tunarii” au dat peste eternii rivali de (aproape) acelaşi rang de la Tottenham, pe care, din fericire, i-au şi eliminat, în faza următoare (după ce între timp au mai trecut, e adevărat, lejer şi de Coventry City, din liga a treia) îi vor întâlni pe cei de la Liverpool, revelaţia actualei ediţii de Premier League. Oarecum nostim e doar felul în care am aflat eu ieri despre tragerea la sorţi, şi anume văzând o ştire de pe digisport.ro, care suna în felul următor: “Pantilimon (de la Manchester City – n.r.) va da iar piept cu Chelsea în “optimile” Cupei Angliei. Programul complet”.

Primul meu gând, înainte de a citi respectivul “program complet” şi chiar articolul propriu-zis, a fost că, de vreme ce s-a ajuns în “optimi” şi vom avea deja un ditamai derby-ul între actualele ocupante ale locurilor doi şi trei din PL, e într-adevăr foarte posibil să fie programate numai meciuri tari, iar Arsenal e chiar o norocoasă fiindcă a scăpat de cei mai dificili adversari. (Dovadă că nici nu sunt chiar aşa prăpăstios din fire cum spun gurile rele!) Ajungând însă cu lectura la program, am constatat cu o “imensă stupoare”, atât de frecvent încercată, încât, la drept vorbind, a devenit de-a dreptul firească, nicidecum imensă şi aproape nici măcar stupoare, că, în afara celor două mari confruntări, restul partidelor sunt numai între echipe de doi bani – gen Brighton-Hull City, Cardiff City-Wigan, Sheffield Wednesday-Charlton Athletic sau Sheffield United/Fulham-Nothingham Forest/Preston –, oricare dintre ele, inclusiv un Swansea, Sunderland sau Southampton fiind un adversar mult mai facil pentru Arsenal (fără ca asta să însemne şi o calificare automată, fiindcă “tunarii” au mai făcut boroboaţe chiar şi cu echipe de liga a patra!) Sigur, vestea bună e că de data asta au mai murit şi trei capre ale vecinilor – Man. City, Chelsea şi, desigur, Liverpool, care, la urma urmelor, întâlneşte liderul campionatului.

Povestea asta îmi aminteşte cum, înainte de relativ recenta tragere la sorţi pentru – coincidenţă – “optimile” Ligii Campionilor, anticipam, cu pesimism, că Arsenal va pica iarăşi, inevitabil, cu Barcelona, un adversar imposibil şi devenit aproape tradiţional în faza asta a competiţiei. Abia după ce tragerea a avut efectiv loc, iar eu am constatat cu oarecare surprindere şi uşurare că de data asta scăpase de catalani, am realizat că nimerise de fapt peste nimeni alta decât însăşi deţinătoarea titlului, Bayern München, adevărata Barcelonă a momentului, echipa europeană cea mai de temut în ultimele sezoane. Aşa că m-am liniştit de tot.

CÂND MAIA JUCA

În urma unei minuţioase răscoliri a vastelor arhive personale, constând în tot soiul de hârţoage împrăştiate prin unghere unde nici nu prea au ce căuta, am descoperit cu stupoare şi o uşoară groază că – deşi chiar şi în anii din urmă am văzut măcar cinci-şase piese de teatru pe an, ceea ce corespunde unei medii de aproape una la o lună şi jumătate, dacă ţinem cont şi de lunga pauză de vară dintre stagiuni – s-au scurs, efectiv pe nesimţite, nu mai puţin de zece ani de când nu mai ajunsesem la Odeon. Săptămâna trecută, urmărind acolo spectacolul “Când Isadora dansa” de Martin Sherman, cu Maia Morgenstern în rolul titlular, aproape că am realizat şi de ce.

În principiu, ideea de la care porneşte autorul e interesantă: imposibilitatea de a descrie în cuvinte arta, în special cea interpretativă, cazul în speţă fiind cel al celebrei dansatoare Isadora Duncan (1877-1927), a cărei măiestrie nu poate fi percepută, şi cu atât mai puţin înţeleasă cu adevărat, decât de cei care au văzut-o cu ochii lor dansând; orice încercare de a “povesti” evoluţia ei pe scenă este sortită eşecului. Mai mult decât atât, din perspectiva posterităţii, există un anumit handicap al artiştilor interpreţi (actori, dansatori...) faţă de cei care creează propriu-zis, observaţie făcută de personajul poetului Serghei Esenin – soţul dansatoarei pentru scurtă vreme – atunci când o deplânge pe Isadora că harul ei tinde să fie uitat odată cu dispariţia sa fizică (dacă nu chiar din momentul retragerii), în timp ce opera unui scriitor, de pildă, îi va supravieţui acestuia. (În paranteză fie spus, problema asta s-a cam rezolvat între timp prin apariţia înregistrărilor video.)

Din păcate, nobilul subiect e, cumva, cam tărăgănat, iar adesea pierdut cu totul printre intrigile secundare, unele tratate într-un registru vag umoristic de regizorul Răzvan Mazilu, cum ar fi “babilonia” iscată între diferite personaje care se înţeleg cu dificultate între ele, fiecare stăpânind (doar) o altă limbă (maternă). În acest context, merită subliniat efortul actorului Mihai Smarandache, interpretul lui Esenin, care-şi susţine întreaga partitură în limba rusă. Asta dacă n-o fi cumva originar din Republica Moldova, caz în care nu i-a venit chiar aşa greu. Şi, apropo de limba rusă, oricât de mult mi-a displăcut dintotdeauna, nu mi-am dat seama pe deplin cât de îngrozitor de oribil sună decât acum, auzind recitată în original o altminteri sensibilă poezie, “Cântecul căţelei”.

Cât despre Maia Morgenstern, domnia sa evoluează în nota obişnuită (din ultimii ani), adică mult prea… teatral. De data aceasta, ce-i drept, are scuza destul de solidă că intrepretează o (altă) artistă, care se prea poate să fi avut un astfel de comportament afectat, pe alocuri chiar cabotin, şi în viaţa de zi cu zi. Tare mi-aş dori însă o piesă în care s-o văd pe Maia şi într-un rol mai “normal”. Mă întreb dacă ar (mai) şti să-l joace.

"KOKKO - EAGLE OF FIRE"

ANOTIMPUL CUTREMURELOR

Pentru că tot am fost să văd, la Teatrul Naţional, “Tectonica sentimentelor” de Eric-Emmanuel Schmitt, îmi propusesem să şi scriu, ca de obicei, câteva cuvinte, cât să nu rămân cu senzaţia neplăcută că am făcut (încă) un drum degeaba până acolo. După o matură chibzuinţă însă, mi-am dat seama că, pe de-o parte, nici nu prea am ce să spun, iar, pe de alta, nici nu prea are rost, de vreme ce piesa se joacă, în mod surprinzător, deja de vreo patru stagiuni, aşa încât pentru o mulţime de oameni e uşor tardiv să încerc să le deschid ochii, iar socotind (pe degete) (după) numărul spectatorilor, oricum nu va mai face mulţi purici în repertoriu. Singurul contraargument la chestiunea din urmă ar fi, poate, rentabilitatea ei, chiar şi cu sala goală, pentru că, de pildă, decorul “minimalist” în care evoluează cei numai cinci actori constă în două canapele albe şi una roşie.

Foarte pe scurt, voi menţiona, totuşi, că este o (nouă) dezamăgire pentru mine, fiindcă despre autor avusesem chiar o părere destul de bună, cel puţin până am văzut “Oscar şi Tanti Roz”. Se pare însă că avem de-a face cu un caz tipic de scriitor care odată cu trecerea timpului îşi pierde nu doar dinţii şi părul, ca tot muritorul de rând, ci şi harul creator. Judecând nu atât după subţirimea subiectului în sine, cât după maniera serioasă în care e tratat şi mai ales după pompoasele pretenţii mărturisite ale dramaturgului, de a “reprezenta complicaţiile pasiunii în lumea contemporană, unde echilibrul dintre cele două sexe s-a modificat într-o oarecare măsură”, “Tectonica sentimentelor” ar fi putut fi o foarte promiţătoare piesă de debut, scrisă pe la vârsta de 20-25 de ani, nu una dintre ultimele.

Sub bagheta… nu magică, ci mai degrabă cu susan a regizorului Nicolae Scarlat, actorii – în frunte cu veterana Tamara Creţulescu, într-un rol penibiluţ pentru care s-ar putea să nu aibă nicio vină majoră în afara celei de a-l fi acceptat – par proaspeţi, adică abia ieşiţi de pe băncile facultăţii, eventual de teatru, doar că excelent îmbătrâniţi cu ajutorul machiajului. O menţiune specială (în acest sens) pentru Ilinca Goia şi picioarele ei subţiri ca subiectul piesei, dar mult mai incitante, etalate în toată splendoarea lor de-a lungul întregii reprezentaţii.

În concluzie, vă recomand călduros să vă duceţi… la un film.


P.S. Orice asemănare între titlul piesei şi seismul din această dimineaţă, resimţit şi la Bucureşti, este pur întâmplătoare.

NIMIC DESPRE CÂINI

După ce ieri, absolut din întâmplare şi complet împotriva voinţei mele, am dat peste mizeria asta de text, scremut de o stârpitură de manţog bolnav, am simţit nevoia să mă supun la o foarte scurtă, dar intensă şedinţă gratuită de autopsihanaliză, încercând să descopăr dacă în deceniile de vieţuit pe meleagurile carpato-danubiano-pontice şi mai ales mioritice, populate prea din belşug cu astfel de specimene vag umanoide, ar fi cumva posibil să mă fi îndobitocit şi eu în asemenea hal încât nu doar să mă bucur lăuntric de faptul că un om – fie şi dintre cei nenumăraţi pe care i-am antipatizat profund, uneori până la ură, într-un moment sau altul – şi-a dat obştescul sfârşit într-un mod tragic şi, cel puţin strict biologic vorbind, prematur, dar să-mi mai şi trâmbiţez public meschina satisfacţie nemăsurată într-un articol de fiţuică de scandal, indiferent cât de generos remunerat. Concluzia a fost că – slavă Domnului! – nu (încă).

Mult mai interesant şi mai util pentru societate ar fi însă dacă s-ar supune unei şedinţe adevărate însuşi individul în cauză pentru a scăpa – în măsura în care nu este deja prea târziu pentru el – de urmările devastatoare ale unei copilării traumatizante, marcate – n-am nicio îndoială – de abominabile abuzuri (sexuale) din partea tuturor membrilor familiei sale, până la verii de gradul paişpe, şi a majorităţii vecinilor de cartier.

ÎN RELUARE

Se prea poate să existe şi o sofisticată explicaţie ştiinţifică sau măcar tehnică, ori numai patologică, dar eu, din umila mea postură de simplu telespectator plătitor de abonament (pe cale de a fi scumpit tocmai din cauza lui, se pare) la societăţile de cablu care-l preiau, chiar nu înţeleg politica transmisiunilor Eurosport, în special când vine vorba de reluări.

Aşa de o foarte recentă, scandaloasă şi elocventă pildă, în condiţiile în care marea majoritate a meciurilor de la Australian Open se difuzează, în direct, la ore mici ale dimineţii, teribil de nepotrivite pentru amatorul de tenis EUROpean, diriguitorii postului găsesc de cuviinţă să le dea în reluare (uneori şi de câte trei-patru ori!) pe cele mult mai puţine transmise în premieră după ce măcar soarele a răsărit şi pe bătrânul continent. Mai concret, singura şansă de a vedea meciul de la ora 2.00 e să te trezeşti chiar atunci, ca să-l urmăreşti în direct, în schimb pe cel care începe la 10.00 îl mai poţi vedea în reluare şi la 15.00 şi la 18.00…

Nu că transmisiunile în direct ar fi mai inspirat alese. Sâmbăta trecută, de exemplu, s-a preferat preluarea meciului de Premier League dintre Manchester City şi Cardiff, respectiv locurile 2 şi 20 (lanterna roşie!), în locul derby-ului londonez dintre Arsenal şi Fulham, respectiv liderul şi locul – orişicât – 17. Sigur, deoarece m-am declarat în repetate rânduri fan Arsenal, aş putea fi suspectat de subiectivism, chiar şi când îmi exprim impresia, bazată pe lectura diferitelor site-uri autohtone, că “tunarii” ar avea în România mult mai mulţi suporteri decât echipa secundă a provincialului Manchester, cu Pantilimon “al nostru” cu tot, dar, pe de altă parte, recunosc (cu într-adevăr subiectivă bucurie) că în etapele trecute Arsenal a tot fost difuzată în întâlniri cu echipe (aproape) la fel de modeste ca Fulham şi Cardiff, şi încă în detrimentul unor partide mai importante desfăşurate la aceeaşi oră, lucru care însă, deloc paradoxal, nu face decât să-mi dea dreptate tot mie atunci când mă îndoiesc serios de competenţa celor care se ocupă cu alcătuirea programelor Eurosport (România).

Cât despre comentatorii meciurilor din Premier League, cu proxima ocazie.

(IN)ADAPTAT

Aşa cum probabil – în cazul în care vă pasionează chestiunea – ştiţi deja, şi cum aţi fi putut afla chiar din paginile acestui blog dacă, pe de-o parte, aş fi descoperit la timp că pot pune un link de pe canalul de Youtube dedicat transmisiunii în direct a evenimentului şi dacă, pe de alta, ar fi intrat cineva pe-aici (după ce aş fi făcut-o), joia trecută s-au anunţat nominalizările la Premiile Oscar 2014. Unele mai inspirate, altele mai penibile. Printre cele din urmă se înscrie, în opinia mea, candidatura filmului “Before Midnight” (“Înainte de miezul nopţii”) la categoria “cel mai bun scenariu adaptat”.

Dacă în trecut mă scoteau din pepeni mai ales filmele în care practic nu se întâmpla nimic, dar erau nominalizate, hodoronc-tronc, pentru “cel mai bun scenariu ORIGINAL”, categorie care, în viziunea mea, ar trebui să onoreze cea mai bună, interesantă, complexă sau măcar numai frumoasă şi emoţinantă POVESTE născocită şi (tran)(s)pusă direct pe ecran, de data asta avem de-a face cu un film în care doi oameni stau pur şi simplu de vorbă nonstop, în diferite decoruri: într-o maşină, pe o alee, la o masă (cu alţi câţiva prieteni, ce-i drept), într-o cameră de hotel... Cum ar veni, un soi de teatru filmat. Ce-şi spun nici nu contează. Poate ar fi contat, cât de cât, dacă ar fi fost ceva ieşit din comun, iar filmul ar fi fost selectat pentru cel mai bun scenariu original, nu adaptat. Aşa însă, ce măreaţă realizare se poate spune că au înfăptuit cei care au adaptat… un dialog? Nici măcar o piesă de teatru. Doar două ore (şi Dumnezeu ştie câte pagini!) de gargară. Sau care, eventual – deşi acum nu e cazul, fiindcă, dacă am înţeles eu bine, filmul nu are la bază decât… un (alt) scenariu, probabil încă şi mai prost, de vreme ce, cumva, a trebuit să fie refăcut, doar aşa putându-se explica, parţial, ce caută acolo – au transformat o lucrare complexă (un roman-fluviu, de pildă) într-o banală convorbire între un bărbat şi o femeie. Asta în condiţiile în care de-a lungul timpului s-au putut adapta – uneori excelent – pentru marele ecran capodopere ale literaturii, scenariştii reuşind să redea în numai două ore de peliculă intrigi extrem de complicate, scene de lupte epice, decoruri somptuoase, frământări sufleteşti profunde ale personajelor, ş.a.m.d. Adică tot ce NU găseşti în “Before Midnight”.

Cu toate că pe mine filmul m-a plictisit oricum îngrozitor, şi, din punctul meu de vedere, n-ar merita să i se acorde nici măcar simplul statut de film (artistic) propriu-zis, nu spun că n-ar putea concura la oricare (altă) categorie, de la cel mai bun actor şi cea mai bună actriţă, până la cel mai bun film (Doamne fereşte!), trecând prin cea mai bună imagine, regie, cele mai bune decoruri, costume, montaj etc. etc. Singura la care pur şi simplu n-are ce căuta (poate cu excepţia celei pentru efecte speciale) e exact singura la care a fost nominalizat!

"RISE TODAY"

ÎNTREBAREA DE JOI SAU ULTIMA

Dacă după ani şi ani de evoluţie – poate nu neapărat propriu-zis ca specie şi nici măcar ca societate în ansamblu, dar în privinţa reglementărilor din audiovizual – am scăpat, pe rând şi la intervale mari, de reclamele la ţigări, la alcool şi la produsele pe bază de sex, când mama dracului şi a CNA-urilor de pretutindeni o să scăpăm şi de cele la jocurile de noroc, în frunte cu pocherul promovat întruna de canalele Eurosport, de pildă? Că din educaţia primită în tinereţe eu rămăsesem cu impresia că şi astea fac parte din categoria viciilor şi pot fi profund dăunătoare (demnităţii) omului!

BILEŢEL DESPĂTURIT CĂTRE UN FEL DE NEA PIŢI AL NOSTRU, DE LA NAŢIONALA DE FOTBAL, DOAR CĂ MAI SIMPATIC, MULT MAI PRICEPUT ŞI INFINIT MAI EDUCAT

Săptămâna întrebărilor mai mult sau mai puţin retorice, ziua a treia, zisă şi miercuri:

Auzi, nea Wengi (Arsène Wenger – nota traducătorului), matale cum îţi explici că practic fiecare echipă întâlnită, în special în ultima vreme, de cea pe care o antrenezi, Arsenal (al cărei fan exasperat şi stoic telespectator fidel până prin ultimele minute ale meciurilor, când simt nevoia imperioasă de a stinge televizorul ca să nu risc să cad secerat de un atac de inimă, sunt), ajunge să fie caracterizată de toţi comentatorii avizaţi, dar mai puţin subtili, drept una cu “o defensivă foarte bine organizată”, chiar şi atunci când vine după un lung şir de înfrângeri la scor în faţa unor adversari modeşti? Nu-ţi trece şi matale prin minte că – dincolo de o improbabilă serie nesfârşită de coincidenţe – explicaţia simplă şi de-a dreptul logică a acestui aparent paradox ar putea fi aceea că de fapt Arsenal are, dimpotrivă şi dimpotrivă, o OFENSIVĂ foarte PROST organizată? Că despre propria defensivă nici n-are rost să mai vorbim iar şi iar şi iar…

O CHESTIUNE DE FUND

Dacă tot am purces așa, voi decreta săptămâna aceasta una a întrebărilor mai mult sau mai puțin retorice. Iat-o pe cea de azi:

Oare “stiliștii”, croitorii sau, mai degrabă, cârpacii care au creat ultimul model de costum al echipei feminine de schi alpin a Statelor Unite au realizat de la bun început sau realizează măcar acum, la jumătatea sezonului, după mai bine de două luni și jumătate de la debut, că dunga aceea albă pe fond perfect negru, plasată exact pe, cum ar veni, linia de demarcație dintre fesele sportivelor, respectiv, mai precis și fără perdea spus, de-a lungul crăpăturii curului, îi lasă (tele)spectatorului impresia vie, dacă nu chiar convingerea că, pesemne în urma efortului intens depus de fete, pantalonii li s-au rupt în, desigur, fund, și li se văd pe-acolo chiloțeii? Și dacă da, sau măcar da, chestia asta li s-a părut amintiților cârpaci foarte sexy sau cum? Că mie mi se pare mai mult jenantă.

MĂ UIT PE GEAM, AFARĂ... (2)

Nu vreau să cobesc sau ceva, aşa că nici n-am s-o spun de două ori, ca să nu se-ntâmple ca-n primăvara lui 2012, când în ţară erau inundaţii, după ce meteorologii tocmai avertizaseră că va fi un an secetos, care, totuşi, până la urmă, s-a cam adeverit, dar nu e asta de-acum – cu temperaturi maxime de peste zece grade zile în şir şi minime abia uşor negative – iarna aia care prin toamnă se anunţa că va fi cea mai rece din ultimii nu ştiu câţi (zeci de) ani?

DE URAT I-AŞ MAI URA…

Uitându-mă pe mulţimea de urări, care mai de care mai colorate, ce defilau pe pagina de Facebook în zilele premergătoare Crăciunului, mă şi gândeam cum de într-o ţară veselă şi înfloritoare ca a noastră, doldora de cârcotaşi (ca mine, de exemplu) gata să-şi exprime (public) nemulţumirea în legătură cu absolut orice, de la nuanţa de mov în care şi-a vopsit săptămâna trecută părul cine ştie ce vedetă TV de doi bani, până la numărul prea mare sau, după caz, funcţie de aspiraţiile personale, prea mic de bule din paharul cu sifon de pe masa festivă, chiar nu se trezeşte vreunul să mormăie ceva şi de conţinutul respectivelor mesaje, când am dat peste postarea unuia dintre aşa-zişii mei prieteni de pe-acolo, care tocmai se arăta supărat de mama focului pe toţi cei care îi uraseră “Sărbători fericite!”, întrebându-i retoric şi, mai cu seamă, ironic, ce or fi având ei de sărbătorit, fiindcă el cu siguranţă tocmai se pregătea de Crăciun.

Lăsând la o parte mitocănia – cam tipic românească şi ea, din păcate – de a răspunde cu pârţag unei urări, orişicât, de bine, şi făcând precizarea că nu sunt nici pe departe vreun specialist în (mari) sărbători (religioase), trebuie să-i spun “amicului” şi celor peste treizeci de zevzeci ca el, care s-au grăbit să-i dea “like”, că, întâmplător sau nu, taman în aşa-numita “perioadă a sărbătorilor (carevasăzică la plural!) de iarnă”, pe lângă Crăciun, unii mai au bunul obicei să prăznuiască, în ordine cronologică, şi Sfântul Ştefan, Sfântul Vasile, Boboteaza şi Sfântul Ion. Başca mai laicul, dar şi mai universal răspânditul Revelion. Sigur, într-o lume (ideală) în care nimeni n-ar avea nimic altceva (mai bun) de făcut (în afară de a cârti), s-ar putea scrie câte un mesaj pentru fiecare din ele. În a noastră însă, mai face omul economie de timp. Important e gândul bun, că nu ştiu dacă individul ar fi fost mai încântat să i se ureze – concret, cum pretindea – “Crăciun chinuit!”, de pildă.

Şi ca întreaga tărăşenie să aibă nu doar un aspect de banc (cu) prost, ci şi un tâlc mai adânc, trebuie să precizez în încheiere că eroul ei se prezină pe Facebook sub un pseudonim cu rezonanţe profund evreieşti, ceva gen Shlomo Abraham sau Iţic Ştrul, încât vă jur că până la postarea cu pricina aveam convingerea că aş fi săvârşit chiar o gafă de proporţii făcându-i urări cu Crăciunul în loc de Hanuca. Iar printre sutele de (ne)cunoscuţi (de-ai mei) de pe FB or mai fi şi budişti, hinduişti, musulmani...

SĂRBĂTORI FERICITE!

“BÂRFE, ZVONURI ŞI MINCIUNI” PLĂTITE SCUMP

Spuneam ieri că, atunci când vine vorba de teatru, nu am o slăbiciune deosebită pentru comedii. Aşa e. Am în schimb una, destul de obişnuită, pentru Neil Simon, autor al multor lucrări de gen, printre care cunoscutele “Desculţ în parc”, “Biloxi Blues”, “Băieţii de aur”, “Un cuplu ciudat” sau “Adio, dar rămân cu tine”, mai toate devenite şi filme de mare succes.

Din păcate însă, “Bârfe, zvonuri şi minciuni” (în original “Rumors”), scris de prolificul dramaturg şi scenarist american în 1988, la deja aproape venerabila vârstă de 61 de ani, adică binişor după ceea ce îndeobşte se înţelege prin “deplina maturitate artistică”, este dacă nu cel mai slab text al său în absolut, că nu-i cunosc atât de bine întreaga operă, cu siguranţă cel mai slab despre care am eu cunoştinţă în calitate de spectator de teatru şi cinema. Iar dacă la unii autori asta poate înseamna oricum o lucrare bună, am constatat acum, cu surprinzătoare dezamăgire, că nu e şi cazul în speţă.

Acestea fiind spuse, nu cred că mai are rost să dau vina pentru nereuşita spectacolului de la Teatrul Naţional (şi) pe jocul mai degrabă mediocru al întregii echipe de actori, în frunte cu unii dintre favoriţii mei, Monica Davidescu şi Marius Bodochi, sau pe regia cel puţin… manieristă a lui Ion Caramitru, care mă îndoiesc serios că va mai atinge “formidabilul succes din precedenta sa montare, Dineu cu proşti”, după cum scria pe un fluturaş distribuit în foaier, chiar dacă lumea s-a distrat copios prosteşte în multe momente, printre care şi la apariţia episodică a unei poliţiste de culoare, zugrăvită (nu ştiu dacă şi în textul original) cu toate clişeele specifice şi incapabilă să rostească altceva decât interjecţii, ceea ce mie mi s-a părut mai curând uşor rasist, nicidecum cât de cât amuzant.

În concluzie, sfatul meu este să faceţi orice altceva cu cei nu mai puţin de 70 de lei pe care ar trebui să-i daţi pe un bilet – de două ori mai mult decât la Teatrul Mic sau Bulandra, lucru ce nu poate fi explicat nici măcar prin nevoia de a stoarce de la iubitorul de artă (atunci când e) banii daţi pe renovare, de vreme ce conducerea TNB se laudă ca a fost realizată cu fonduri europene – pentru a sta chinuit şi cu o vedere perfectă către ceafa celui aflat şi cu două-trei rânduri mai în faţă, într-un soi de semi-, dacă nu chiar sferti- fotoliu foarte jos, cu braţe prea scurte, din Sala Studio, fostă a Operetei, una care, după cum am aflat cu ocazia turului de la acţiunea “porţilor deschise”, organizată în urmă cu vreo săptămână la inaugurarea oficială, poate fi configurată în nenumărate feluri, însă, pesemne, niciunul confortabil pentru spectator.

Asta ca să nu mai spun că n-am să înţeleg niciodată de ce un spectacol care ţine, cu pauză şi cu aplauzele de final, peste trei ore, trebuie să înceapă la 19.30. Nu la 18.00, nu la 18.30, nu la 19.00. Din fericire, nici la 20.00 sau, de ce nu?, la 21.45, ca meciurile de fotbal din Liga Campionilor. Adică, bun, poate că sunt oameni care ies de la serviciu mai târziu, iar în weekenduri preferă să meargă prin cluburi nu la teatru, dar ce vină au toţi ceilalţi, care trebuie să-şi pună problema dacă mai prind ultimul metrou sau trebuie să aştepte autobuzul de noapte către Drumul Taberei? Că şi ei poate au serviciu a doua zi, dimineaţa. Sau se presupune că la 70 de lei biletul oricum îşi permit să vină doar mahării care stau (degeaba) pe Magheru, (de) unde pot ajunge lejer şi pe jos, dar merg tot cu gipanul de neam prost?

În fine, dacă tot m-am stârnit, îl anunţ pe această cale – altminteri total ineficientă, având în vedere numărul mic de cititor(i) – , şi cu acest prilej – la fel de prost ales ca oricare altul – , pe domnul director Caramitru că, în ciuda investiţiei de cine ştie câte (zeci de) milioane de euro din banii contribuabilului neamţ, francez, italian etc., harnicul şi ultracalificatul muncitor român (că aşa ne lăudăm când vrem să atragem marii investitori occidentali) tot n-a izbutit să monteze la cel puţin una din cabinele de toaletă pentru bărbaţi o uşă care să se închidă. Nu, nu să se şi încuie, dar măcar să încapă dracului în propriul toc! Nici nu vreau să mă gândesc cum o fi fost făcută structura de rezistenţă a clădirii!

Despre cât de monstruos mi se pare, cel puţin pe-afară, “noul” sediu al Teatrului Naţional voi scrie, (mai) pe larg, cu altă ocazie, cel mai probabil la anul. Până atunci, vă urez tuturor celor care vă nimeriţi pe-aici “Sărbători fericite!”.

“PENSIUNE COMPLETĂ” CU DISTRACŢIE GARANTATĂ

După ce am scris despre primele două comedii văzute la teatru în această stagiune lucruri foarte rele, mă şi gândeam că un cititor mai cârcotaş ar putea să-mi sugereze o soluţie simplă pentru a-mi curma chinurile, trimiţându-mă să mai văd şi tragedii. Coincidenţa (fericită) face însă că următoarele două piese la care m-am nimerit au fost tot comedii, una mai reuşită decât alta şi ambele – culmea – (tot) la Teatrul Mic, semn că Teatrul de Comedie, pe scena căruia, în urmă cu câţiva ani, când am fost eu ultima oară, se jucau câteva drame de mare succes, şi-a găsit un concurent serios. După “Volpone”, despre care deja am scris, aseară am fost la “Pensiune completă” de Pierre Chesnot, în traducerea Maricăi Beligan şi regia lui Gelu Colceag.

Acum, să nu credeţi că am eu o slăbiciune deosebită pentru comedii, mai ales când o să vedeţi şi următoarea… să-i zicem, forţând termenul, “cronică”, a spectacolului la care sunt invitat diseară. Ba chiar, aş zice, dimpotrivă, de câte ori mă duc la câte una – mai ales bulevardieră, precum cea de ieri – aşteptările mele sunt destul de scăzute şi arareori se întâmplă să-mi fie depăşite. De data asta însă, chiar s-a întâmplat, cu vârf şi îndesat.

Ce-i drept, poate că textul în sine nu mi s-ar fi părut atât de inspirat, dacă nu ar fi fost excepţionala punere în scenă a unui – în sfârşit, după atâţia regizori cam de conjunctură – profesionist adevărat, care a ştiut să scoată, sau pur şi simplu să permită să iasă la iveală, ce e mai bun din fiecare actor. Pe lângă Cristian Iacob, titularizat în rolul principal, şi care, oarecum ciudat, mi s-a părut mai puţin stăpân pe partitură, cu mai multe bâlbe şi chiar uşoare rateuri decât alte dăţi, mi-au plăcut în mod deosebit Claudiu Istodor – absolut magistral în rolul soţului înşelat, care nu-şi înţelege nici până la sfârşitul poveştii condiţia – , Vitalie Bantaş – un sinucigaş cu “ştaif” şi umor negru nebun –, dar şi câţiva actori nu neapărat mai tineri, cum am crezut iniţial, citindu-le, pe programul de sală, numele care nu-mi spuneau (mai) nimic, însă mai puţin văzuţi (de mine) (în ultima vreme), pentru că figurile îmi erau totuşi relativ cunoscute: Ruxandra Enescu (în rolul energicei, dacă nu de-a dreptul bătăuşei soţii înşelate), Andreea Grămoşteanu (prostituata fâşneaţă) şi Sergiu Fleşner (aiuritul şi speriosul turist elveţian).

Cum şi durata spectacolului este una rezonabilă, sub două ore (ca să nu mai spun că, în mod absolut miraculos, a început la fix!), element important într-o vreme în care parcă “timpul înseamnă bani” mai mult ca oricând, eu spun că merită văzut.

LUCRURI MĂRUNTE CARE NE (SAU, ÎN ORICE CAZ, ÎMI) FAC VIAŢA GREA (I)

Niciodată nu ştiu pe dinafară în ce parte trebuie să rotesc un robinet ca să curgă apă caldă şi în care (cealaltă) parte pentru apă rece. Colac peste pupăză, într-una din băi am la chiuvetă o baterie de mare firmă, nemţească, însă pesemne unul din produsele rebut, pentru că, spre deosebire de baia ailaltă, unde am una identică şi cumpărată în acelaşi timp şi din acelaşi loc, nu există pe ea însemnele acelea cu roşu, respectiv albastru, puse pentru copii şi pentru cei fără ţinere de minte, ca mine, iar la cabina de duş – că aici voiam să ajung –, tot de (altă) mare firmă, austriacă, însemnele există, numai că sunt amplasate, cumva, SUB robinet, în sensul că nu le poţi vedea decât cu mari eforturi de aplecare şi torsionare a corpului (propriu, adică) sau dacă bagi acolo o oglindă, caz în care ai putea să înţelegi exact pe dos.

Spuneam că aici vreau să ajung, pentru că treaba asta cu bulinuţele roş-albastre puse aiurea face parte dintr-un şir întreg de lucruri bizare, din punctul meu de vedere, pe care le-am întâlnit chiar şi la cei mai mari producători. Deoarece lista este lungă şi în perpetuă completare, doar voi spicui:

1. Capitolul “Praf şi pulbere”. În ciuda faptului că şi până acum (câţiva ani) toate aparatele mele electronice, de la PC până la DVD recorder/player-e şi toate decodoarele HD sau numai digitale ale operatorilor de cablu se umpleau ochi de praf, încât îmi era şi groază să le demontez când se defectau (şi cu atât mai jenă să las pe altcineva, mai priceput în ale depanării, s-o facă), pentru că riscam să mă îmbolnăvesc instantaneu de astm, de la o vreme producătorii par să fi ajuns la concluzia unanimă că respectivele divaisuri nu se aerisesc în mod corespunzător dacă nu se pun găurelele acelea de ventilaţie fix pe latura superioară, respectiv sus, pe – să-i zicem – capac, în loc să fie amplasate ca până atunci, pe laturile verticale. Noua configuraţie, pe lângă că nu-ţi mai permite să pui şi tu acolo un ceva milieu de pildă, sau un bibelou cu ciobănaşul şi ciobăniţa sărutându-se pasional, asigură o cantitate înzecită de praf, pe care nici măcar nu-l mai poţi şterge din/la timp, fiindcă se depune direct pe diode, tranzistori şi ce-o mai avea măgăoaia prin măruntaie. Mă întreb dacă nu cumva asta a fost şi intenţia producătorilor, în scopul scurtării timpului de viaţă; nu doar al aparatului.

2. Capitolul “Obiecte tăioase”. Cu precizarea că sunt pe deplin conştient că, pe de-o parte, am o piele (a mâinilor) cam prea sensibilă nu doar pentru un reprezentant al sexului meu (masculin, pentru cititorul ocazional), dar pesemne că şi al spiţei umane în general, iar pe de alta sunt un tip uşor căscat, care face multe lucruri oarecum automat, fără să le dea atenţie, tot nu cred că se justifică opţiunea diferiţilor fabricanţi, inclusiv de produse alimentare destinate copiilor, pentru ambalajele extrem de tăioase. De-a lungul vremii m-am rănit (până la sânge) în diverse astfel de folii şi caserole, începând cu cele de plastic, în care sunt ambalate mezeluri ce ar putea fi chiar tranşate cu ele şi terminând cu cele din aluminiu (?) de la napolitane şi, mai ales, croasanţi (cu ciocolată sau cremă de şampanie). Despre cât de greu se deschid cele mai multe dintre ele – chiar şi când sunt prevăzute cu zone speciale – nici nu mai vorbesc, că de-aia şi ajung să mă tai. Trag nădejde că puştii sunt nu neapărat mai îndemânatici (deşi e foarte posibil), dar măcar mai versaţi în astfel de activităţi.

Tot aici aş mai putea adăuga un minunat tensiometru medical pe care-l am eu acasă şi care stă într-o foarte aspectuoasă cutie de plastic albă, ornată cu sigla concernului de renume mondial care l-a conceput, dar pe care cutie n-am reuşit s-o închid decât de cel mult două sau trei ori fără să-mi prind degetele în ea. Nici măcar atunci când realizez la timp pericolul şi execut operaţiunea cu maximă băgare de seamă nu scap întotdeauna, astfel încât trebuie să apelez şi la trusa de prim-ajutor căpătată ca bonus la achiziţionarea aparatului! Concluzia o trageţi mai bine singuri, să nu par eu paranoic.

3. Capitolul “Chestii lipicioase”. Mă refer acum la chestiile care de fapt n-ar trebui să fie (chiar atât de) lipicioase, ca, de pildă, etichetele aplicate pe diverse alte produse, cum ar fi ciorapii. Sau farfuriile. Sau un set de umeraşe luate de mine de la IKEA şi care chiar şi acum, la vreo doi ani de la achiziţie, şi după ce am folosit în repetate rânduri şmirghelul pentru a îndepărta resturile de adeziv rămase după scoaterea etichetei cu sigla producătorului şi codul de bare, tot mi se mai lipesc de haine. În privinţa ciorapilor, dacă nu e direct eticheta cu preţul cea care se ia cu câteva fire de ţesătură, sigur le tai cu forfecuţa în încercarea de a scăpa de cealaltă, cartonată şi cusută, care ţine perechea împreună. Să tot fie o juma’ de duzină de perechi stricate astfel.

Într-unul din numerele viitoare promit să (re)vin (şi) cu (alte) exemple, grupate pe (mari) branduri.