FĂRĂ “PANICĂ”!

Urmărind din scaunul de plastic, inimaginabil de incomod – al cărui singur merit e că nu-ţi dă voie să adormi şi, eventual, să sforăi, făcându-te de râs, la un spectacol plicticos – al sălii George Constantin (fostă Studio) de la Teatrul Nottara (cea despre a cărei “renovare” scriam cândva că e foarte probabil să se fi făcut nu printr-o mare investiţie, ci, dimpotrivă, cu un profit substanţial, după vânzarea vechilor fotolii, infinit mai confortabile şi mai aspectuoase) piesa “Panică” de Mika Myllyaho, în regia lui Theodor-Cristian Popescu, mă gândeam că, fără doar şi poate, decât să văd o piesă de teatru bună jucată prost, prefer oricând să văd una proastă jucată bine. (Asta, fireşte, în condiţiile în care n-am mai văzut cam de multişor pe scenele bucureştene una şi bună şi bine jucată.)

Nu ştiu dacă e tocmai potrivit să spun “din fericire”, dar spectacolul amintit măcar se încadrează în a doua categorie, şi asta numai graţie celor trei tineri actori, Gabriel Răuţă, Alexandru Jitea şi Vlad Zamfirescu, care fac şi ei ce pot pentru a salva un text cel puţin banal, adolescentin (ca să nu spun de-a dreptul pueril), împănat cu un limbaj trivial (în parte justificat de vârsta personajelor, chit că, de pildă, în cercurile în care mi-am petrecut eu tinereţea nu s-a vorbit aşa decât vreo două-trei săptămâni după ce amicii mei şi cu mine ne-am întors din armată), altminteri foarte apreciat de publicul nostru de teatru, asortat mai degrabă cu un stadion de fotbal (tot din România!), şi care text lasă impresia că autorul – un finlandez născut în 1966 – n-a găsit altă modalitate, mai adecvată, ca, de exemplu, nişte cronici de ziar, sau ceva postări pe-un blog, pentru a-şi face cunoscute nepreţuitele opinii despre diverse manifestări, mai mult sau mai puţin artistice, aflate (mai) în vogă la momentul redactării (premiera a avut loc în 2005), printre care filmele “Mar adentro” şi “Hable con ella”, dezbătute (mult prea) pe larg de eroii principali sau prestaţiile pilotului de Formula 1, tizul şi compatriotul autorului, Mika Häkkinen.

Singurul aspect cu adevărat pozitiv al piesei e că nu durează decât vreo nouăzeci de minute, şi-aşa parcă interminabile.