UN SCOP ÎN VIAŢĂ

Am ajuns la o vârstă la care nu mai sunt la fel de preocupat ca odinioară să-mi împlinesc “marile idealuri ale vieţii”; pe care am putut – mai puţine – le-am împlinit deja, pe celelalte – mult mai multe – am înţeles că nu-mi stă în putere să le ating şi m-am cam împăcat cu gândul. Totuşi, printre cele care mi-au rămas se numără şi acela de a apuca ziua în care Arsenal va avea un alt antrenor în locul lui Arsène Wenger. Ştiu că pare imposibil chiar şi de imaginat, dar am să fac tot ce depinde de mine. Pentru început, voi renunţa la excesul de sare, zahăr şi grăsimi, şi voi face zilnic minimum treizeci de minute de sport, în speranţa c-am să trăiesc suficient de mult, indiferent cât de searbădă îmi va fi viaţa de-acum înainte.

Probabil însă că şi mai în siguranţă aş fi dacă nu m-aş mai uita la meciurile londonezilor de genul celui de-aseară, cu Bayern München, de pe Emirates Stadium, încheiat cu victoria aşteptată, meritată şi mult mai clară decât o arată scorul (2-0) a bavarezilor. După un început surprinzător de bun al gazdelor, lucrurile au intrat în normal odată ce… neamţul Özil a ratat penalty-ul acordat în urma unui fault asupra sa, asta contrar tuturor regulilor (demonstrate cu argumente ştiinţifice), a cutumelor şi a simplelor superstiţii, care spun din moşi-strămoşi că niciodată cel care obţine o astfel de lovitură nu trebuie să o şi execute. Nici n-are rost să mai spun că din clipa când l-am văzut pe Özil aranjându-şi mingea pe punctul cu var, şi cu atât mai mult după ce a pornit împleticit şi împiedicat spre ea, mi-a fost clar deznodământul.

Cât despre Wenger, convingerea mea este că pur şi simplu s-a zaharisit. Altfel nu-mi explic, de pildă, ce a văzut el în Sanogo, noua speranţă născută moartă din atacul “tunarilor”, pe care eu l-am remarcat încă de la meciul cu Liverpool din Cupă, când în cele vreo optzeci de minute cât a evoluat nu a reuşit să nimerească… nu poarta adversă, ci mingea, care, la fel ca şi aseară, pare să se ferească de picioarele lui, ţopăind la fel de haotic precum francezul, dar în direcţii diametral opuse, chiar şi când e la doar câţiva centimetri de el. Rar mi-a fost dat să văd ceva mai caraghios la un asemenea nivel! În aceste condiţii, alegerea lui Wenger de a-l păstra pe toată durata partidei, preferând, printre altele, să-l scoată pe unul din foarte puţinii jucători adevăraţi din lot, Cazorla, atunci când a fost eliminat portarul Szczęsny, e cât se poate de absurd de firească.

Sincer să fiu, la un moment dat mi-a trecut prin minte că, în ciuda înfăţişării sale de bătrânel simpatic şi cumsecade, Wenger e, dimpotrivă, unul urâcios şi ranchiunos, astfel încât, din când în când, sub pretextul că întăreşte echipa, aduce câte o catastrofă de-asta apocaliptică, de genul Sanogo sau, mai demult, Chamakh (transferat între timp nu la CFR Cluj sau Concordia Chiajna, cum sugeram eu, ci la Crystal Palace), doar pentru a le demonstra fanilor nemulţumiţi de evoluţia celorlalte catastrofe, oricum mai mici, precum Giroud şi Podolski, că prin comparaţie aceştia din urmă sunt nişte fotbalişti de superclasă. Eu unul chiar am ajuns aseară să-l regret pe Giroud! Colac peste pupăză, eternul tehnician francez are şi mână proastă la jucătorii chiar talentaţi, în număr de fix şapte – Walcott, Wilshere, Oxlade-Chamberlain, Gibbs, Ramsey, Cazorla şi, totuşi, Özil – care parcă nici n-ar fi contemporani între ei, neapucând niciodată să joace împreună din cauza accidentărilor. Cum primii patru ar fi buni şi la naţionala Angliei, Wenger îmi pare vinovat şi de soarta nefericită a acesteia!

Ce mă surprinde pe mine de ani de zile este suspecta răbdare a patronilor de la Arsenal faţă de Wenger, încât uneori mă întreb dacă nu cumva francezul antrenează acolo (aproape) gratis, iar sumele vehiculate sunt doar de ochii lumii. Pe undeva, clubul londonez începe să mă ducă cu gândul la magazinele sau restaurantele acelea cu specific exotic plasate pe câte o străduţă perpetuu întunecoasă şi veşnic necirculată, unde în vecii vecilor n-o să apară vreun muşteriu, dar care nu dau niciodată faliment pentru că de fapt sunt numai de faţadă, adevăratele afaceri ale patronilor fiind altele, pe cât de dubioase pe atât de profitabile, de la trafic de arme la vânzare de droguri. Cu mica diferenţă că Arsenal pare, ce-i drept, o afacere destul de profitabilă chiar şi la suprafaţă: de adus se aduc numai jucători de doi bani (Özil e doar excepţia care confirmă regula), de vândut se vând numai cei buni şi pe sume uriaşe, iar printr-o serie de miracole echipa tot prinde, an de an, Champions League, unde mai şi obţine victorii în faza grupelor, aducând alţi bani frumoşi. În schimb, de performanţele adevărate nu e nimeni interesat. Aşa că nici nu le va obţine.