NU-I CHIAR BANC, DAR E C-O BANCĂ

Încă de pe la sfârşitul anului trecut, am primit notificare – adicătelea scrisă –, într-un plic trimis printr-un soi de poştă (privată), de la o bancă al cărei nume îl voi trece deocamdată sub tăcere deoarece încă mai am un cont acolo, dar e în curs de rezolvare (a se citi lichidare), că începând cu data de 15 ianuarie 2014 sunt invitat să-mi ridic noul card (obişnuit, de debit), menit să-l înlocuiască pe cel vechi, care expira la sfârşitul lunii. Operaţiune pe care am făcut-o deja de mai bine de zece ori, de-a lungul timpului, la diferite bănci.

Ca să scap de-o grijă, după ce-mi notasem – că altfel sunt degrabă uitător – în toate noile agende pe 2014 şi-n cea a telefonului, m-am înfiinţat cred că deja pe-un 16-17, maximum 18 (ba nu, că ar fi fost sâmbătă!) la sediul unde-mi făcusem iniţial cardul, aflat la dracu-n praznic faţă de mine, cu tot cu persoana fizică a titularului de cont (că-n fapt al meu era un duplicat) şi cu actele de identitate respective. După ce am predat vechiul card şi am completat un vraf de hârţoage, de parcă aş fi făcut un credit ipotecar sau pentru un IMM cu obiect de activitate ambiguu şi puţin profitabil, atrăgându-i între timp atenţia toantei care până la venirea noastră ardea gazul pe-acolo şi am impresia că o întrerupsesem din făcutul manichiurii, că împreună cu mine se află şi titularul, cum se menţiona expres în notificare, aşa că poate are să-l întrebe ceva de sănătate, fiindcă până atunci îl ignorase cu desăvârşire – observaţie la care mi-a oferit răspunsul liniştitor “nu-i nevoie, totul e în regulă” –, am primit noul duplicat, frumos colorat şi plin de facilităţi de ultimă oră de care n-am nicio nevoie, ba pe alocuri mă şi încurcă, l-am activat de faţă cu toanta, să ne convingem (reciproc) că merge şi că PIN-ul a rămas valabil, şi m-am dus acasă, mulţumit că pot bifa o corvoadă, aşa cum e pentru mine orice contact cu diverşii funcţionari de genul ăsta.

Ei bine, n-a trecut o săptămână, că primesc telefon pe mobil, pesemne de la aceeaşi toantă, sau de la alta (poate Turcescu de la B1TV, cu urechea lui oareșce muzicală ar fi fost mai lămurit în privinţa asta), că n-am completat nu ştiu ce formular, al patru sute doişpelea, şi trebuie să revin cât de curând la bancă. Doar pentru că se întâmpla să fiu într-o pasă bună am răspuns cu calm că voi veni negreşit, râzându-mi apoi în barbă şi spunându-mi că vor înflori mai întâi magnoliile până să ajung pe-acolo, mai ales că între timp se abătuse peste oraş un curcubeu întreg de coduri de viscol şi ninsoare.

Conform unui principiu care şi dacă nu e încă al lui Murphy, ar trebui să devină, şi anume că e mai bine să amâni cât poţi de mult rezolvarea unei probleme fiindcă până la urmă poate se rezolvă de la sine, peste alte câteva zile am primit încă un telefon, de la aceeaşi toantă, care putea să fie şi cea cu care mă şi văzusem sau doar cea care mă sunase prima oară, anunţându-mă că nu mai trebuie să mă prezint la bancă, fiindcă totul e OK.

Toate relativ bune şi aproape frumoase, până ieri, când m-am pomenit cu o tanti poştăriţă la uşă, de mi-a sărit şi inima din piept, fiindcă în afară de amenzi de circulaţie n-am primit de ani şi ani de zile vreo scrisoare recomandată, înmânându-mi un plic, prin care atât eu cât şi titularul suntem notificaţi (IARĂŞI!!!) că trebuie să ne prezentăm la sediul băncii, deoarece, în urma unor verificări, s-a constatat că există o problemă cu documentele şi dacă nu venim în două luni se anulează cardul (şi-or mai dispărea şi banii din cont, că nu m-ar mira!). Data de pe plic: cam o săptămână DUPĂ ultima convorbire cu toanta aia, care putea să fie sau nu aceeaşi… aţi prins ideea, şi care mă asigurase că nu mai e cazul să fac deplasarea.

Deja enervat la culme, m-am pus pe dat telefoane la numerele din înştiinţare, unde mai întâi m-am conversat cu o roboţică foarte avansată din punct de vedere tehnologic şi prin urmare mai competentă decât cele în carne şi oase, care mi-a luat datele de identificare, apoi şi cu o, de astă dată sigur, altă toantă (poate chiar mai puţin decât precedenta/ele), cum ar veni adevărată, cu ruj pe buze şi pudră pe nas, care, după ce m-a asigurat că nu sunt victima unei glume proaste de un 1 aprilie timpuriu şi prelungit al funcţionarilor de bancă, şi nici n-am tras vreun pai scurt sau nu sunt ghinionistul client cu numărul 131313 (cum sugerasem) şi după ce a făcut o scurtă verificare, mi-a spus că e totul în regulă, nici de data asta nu mai trebuie să merg la sediu, ci doar să-mi (re)activez cardul, băgându-l într-un bancomat. Ceea ce am şi făcut câteva minute mai târziu, cu succes, la un aparat din cartier.

Sper din suflet că NU va urma.

P.S. Caraghios lucru, încă de la prima notificare – cea de rutină, care mă chema să-mi ridic noul card – mă şi gândeam cât de civilizat ar fi fost ca el să-mi fie adus acasă de un funcţionar al băncii, eventual dotat cu o valiză doldora de hârtiile pe care trebuia să le semnez (că de completat oricum n-am completat eu nimic, totul a ieşit la imprimantă). Mai ales că în ziua de azi se fac tranzacţii cu mult mai importante direct pe internet şi, în plus, aşa cum mi-au trimis recomandata (pe care n-am pus mâna decât după ce-am arătat buletinul şi am semnat) puteau să-mi trimită şi cardul.

Sigur, şi mai bine ar fi fost să mi-o trimită acasă direct pe toantă. (Nu vă gândiţi la prostii, că sunt bărbat însurat!). Asta doar ca să nu se mai plictisească şi să-nţepenească pe un scaun de birou, la căldurică, ci să înoate naibii prin nămeţi ea, nu eu. Aşa poate şi-ar merita, măcar pe sfert, şi salariul de mii de lei, traşi, în fond şi la urma urmelor, tot din contul meu şi al celorlaţi fraieri de clienţi ca mine.