DOI PRIETENI ŞI-UN DUŞMAN

Pentru că pomeneam ieri despre cât de fidel telespectator al TVR am devenit eu preţ de două săptămâni, cu prilejul Olimpiadei de iarnă (acum deja mi-a trecut, fireşte!), să mai spun că tot aşa am ajuns să fiu la curent cu noutăţile din “grila de primăvară” a postului public, printre care emisiunile (zilnice?) al lui Mircea Dinescu, respectiv Ion Cristoiu.

Întâmplarea face că iniţial, în vreo pauză de hochei sau de schi, am văzut doar promo-ul pentru cea dintâi (după care, pesemne, am plecat brusc din faţa televizorului, pentru cine ştie ce treabă de… mare însemnătate), şi abia mai târziu şi pe celălalt, care de fapt se difuza în același calup publicitar, aşa că între timp apucasem să-mi spun, în mintea mea predispusă la gânduri urâte despre persoanele publice cu tangenţe politice, inclusiv cele altminteri relativ simpatice, că foarte probabil ideea emisiunii domnului Dinescu s-a născut în urma unor demersuri amicale ale acestuia (adicătelea, în baza recomandării făcute de vocea şi talentul său) către prietenul de-o viaţă, Stelian Tănase, ajuns în circumstanţe rămase neclare, cel puţin pentru mine, în fruntea TVR. După care, aflând eu că, tam-nisam, nici domnul Cristoiu n-a rămas pe dinafara grilei, am dezvoltat puţin subiectul, ajungând la următoarea scenă (ca) de teatru, întru totul plăsmuită de imaginaţia mea, însă perfect plauzibilă, desfăşurată într-un decor familiar celor doi scriitori, la o cafenea (literară) sau poate la conacul poetului, în faţa câte unui pahar din Poşirca… pardon, Vinul acestuia din urmă:

Mircea Dinescu (aparent într-o doară, pe ton de glumă): Auzi, băi, Stelică, acum, dacă tot te pricopsişi, ca ditamai hatman peste oastea de pupincurişti ai lui Băsescu, nu-mi faci rost şi mie de-un ceas-două de emisie pe zi? M-aş mulţumi şi cu trei. Să dau şi eu puţin cu înţelepciunea în popor. Că am… adică are mare nevoie.

Stelian Tănase (luat prin surprindere, cam fâstâcit): Ăăă… Îîîî… Păi… Măi, Mircea… Ştii cum e… Ce-ar zice ăştia?... Abia m-au pus, şi gata, îmi aduc pilele… Prea bate la ochi… Tocmai tu, cel mai anti-băsist dintre prietenii mei cei mai buni, în instituţia unde atâta amar de vreme au călcat numai Turturici, Pore şi Liiceni… Aşteaptă şi tu să mai treacă ceva timp… O zi, două… Să vedem şi noi cum stăm…

Mircea Dinescu (întrerupându-l, străfulgerat de o idee): Da, băi, te înţeleg, ai perfectă dreptate şi nu ţi-o iau în nume de rău cum ai merita, dar uite ce zic: dacă pe lângă mine aduci şi-un pupicurist de-al lor, dar unul din ăia mari, băloşi, cu spume?… Cum ar veni, pentru echilibru: unu’ un cur, unu’ alt cur. (Se opreşte câteva clipe, simţind că-i scapă ceva, dar renunţă să-şi bată capul, prea entuziasmat de propria-i idee:) Să se vadă clar că s-a schimbat calimera în Televiziunea aia de căcat, ‘tu-i mama mă-sii de televiziune. Nu mai e ca pe vremea lui Ceauşescu, să se cânte osanale doar marelui conducător. Opoziţia are şi ea dreptul la tămâieri, nu?

Stelian Tănase (convins): Să ştii că asta e o idee! Te-ai gândit la cineva anume?

Mircea Dinescu (după o clipă de reflecţie): Păi, cel mai ordinar lătrău băsist care-mi vine instantaneu în minte e Cristoiu. Cu ăsta mergi la sigur. Închizi gura oricui. Plus că, la o adică, poate se dă pe brazdă, mai are o epifanie, îi vorbeşte iarăşi Sfântu’ Duh într-o noapte, şi trece înapoi, de partea bună a popo…ului.

Stelian Tănase (frecându-şi mâinile de satisfacţie): Atunci, aşa rămâne: Cristoiu. Uite-acum, îl şi sun! (Îşi ia cu înfrigurare telefonul mobil şi apasă una din tastele de apelare rapidă): Alo, maestre…

CORTINA