O ANALIZĂ… CA PE VREMURI (DOAR CĂ MAI LUNGĂ)

Să tot fie vreun an şi jumătate, dacă nu de-a dreptul doi, de când nu mă mai uit, nici cât negru sub unghie, la posturile (sau măcar buletinele) de ştiri, şi cu atât mai puţin la talk-show-urile de orice fel, implicit, sau mai ales, politice. Singura mea sursă de informare a rămas… Facebook-ul, fiindcă pe vremea când, dimpotrivă, mă dădeam în vânt după ele şi le mai şi comentam în draci pe blog, am făcut imprudenţa de a mă “împrieteni” cu o mulţime de pasionaţi ca mine, care continuă să mă bombardeze cu linkuri către titluri de genul “Antonescu a declarat că…”, “Ponta neagă orice implicare în…” (de unde eu deduc că e implicat până peste cap) sau “Băsescu bate din nou câmpii”. În plus, în ultimele două săptămâni, cu ocazia Jocurilor Olimpice de iarnă, am devenit un telespectator fidel al TVR, aşa încât, nu o dată, în aşteptarea unei transmisiuni sportive (care între timp începuse de mult, fără nicio avertizare prealabilă, pe unul din celelalte canale!), am fost nevoit să înghit ba un fragment din vreo conferinţă de presă de mare importanţă pentru ţară, precum aceea în care s-au anunţat neînchipuitele performanţe economice de anul trecut (dacă nu mă înşel, ăsta a fost chiar un soi de “breaking news”, în mijlocul unui meci de hochei, alungat de pe TVR 1 pe TVR 3!), ba un promo la următorul buletin de ştiri, cu înşirarea “titlurilor ediţiei”, ba altceva asemănător. Una peste alta însă, se poate spune că nu mai sunt la curent cu evenimentele de pe scena politică (internă şi internaţională), şi cu atât mai puţin cu dedesubturile lor, motiv pentru care demersul de a schiţa, în cele ce urmează, un soi de “analiză”, ca pe vremuri, e întru totul hazardat. Totuşi, mi-l asum.

Aşadar, dacă am înţeles eu bine din fragmentele de ştiri şi din cuprinzătoarele titluri ale unor articole pe care de fapt n-am avut niciodată curiozitatea să le citesc, ce mi-au ajuns la urechi şi dinaintea ochilor, se pare că România s-a întors, cumva, prin anii 2005-2006, sau 2008-2009, când marea alianţă (contra naturii) de guvernare, abia instalată, se pregătea, hodoronc-tronc, de destrămare, cu ameninţări de ieşire sau scoatere de la guvernare ale, respectiv a, unui/unor partide componente şi aşa mai departe. (Bine, eu m-am întors şi mai mult, prin anii 2000-2001, în timpul Guvernului Năstase, când, de pildă, nu ştiam şi nici nu mă interesau numele miniştrilor în funcţie!). De data asta, protagoniştii sunt liberalii, sătui de atâta bine făcut ţării de guvernul care, volens nolens, poartă numele mai marelui social-democrat. Pe undeva, de înţeles. Mai de neînţeles e cum de domnul Antonescu s-a prins atât de târziu că nu putea ieşi nimic bun (pentru domnia sa) din toată povestea asta. Sau dacă ştia din capul locului, înseamnă că ne-a minţit cu bună-ştiinţă atâta amar de vreme, de la înfiinţarea USL şi până… mai vedem noi când.

De altfel, stând eu şi reflectând ieri – când, întâmplător, tocmai văzusem două astfel de fragmente de ştiri, başca un fel de editorial, din care dedusesem (poate eronat, cum deja am declarat că-mi asum riscul) că domnul Antonescu e ăla năbădăiosul, care vrea sânge de pesedist pe pereţi, în timp ce domnul Ponta joacă rolul înţeleptului împăciuitor – realizam în ce postură ingrată e preşedintele liberal.

La o privire superficială, de suprafaţă, atitudinea sa pare una de om (politic) plecat cu sorcova de-acasă în plină vară: dinamitează o alianţă de mare succes, care tocmai a obţinut (vorba vine, că doar n-or fi muncit cu cârca domnii miniştri în IMM-urile patriei) o creştere economică record în UE, a ieşit aproape victorioasă din greaua iarnă de aproape o săptămână întreagă şi presupun că a inaugurat deja şi primii centimetri din sutele de kilometri de autostradă promişi până în deceniul următor.

La una mai aprofundată însă, de adâncime şi… dedesubturi, se prea poate ca domnul Antonescu să fi înţeles ce-i pregătesc vajnicii aliaţi social-democraţi, de pildă (aşa cum mă gândisem eu cu mintea mea încă de-acum vreo doi-trei ani, când mă mai interesau chestiile astea) o (contra)candidatură surpriză la preşedinţia ţării, anunţată cu vreo trei zile înaintea închiderii perioadei de înscrieri, din partea unui personaj important, cum ar fi… să luăm un nume la întâmplare… Victor Ponta. Cum ar veni, domnul Antonescu latră acum preventiv, din timp, cât mai sunt încă luni bune până la alegeri, ca să nu urle a pagubă când va fi tardiv, în oricum prea scurta (pentru aşa ceva) campanie electorală.

Partea cu adevărat proastă pentru sărmanul domn Antonescu e că, oricum ar da-o, tot el pică de diliu. Pesediştii pot juca până în ultima clipă cartea binevoitorilor uluiţi, chipurile, de crizele sale, astfel încât, atunci când buba se va sparge – poate chiar la iniţiativa lor, ca oameni care, vezi Doamne, au răbdat cât au putut atacurile şi ameninţările aşa-zisului aliat, dar e firesc să existe un capăt al răbdării, aşa că se văd nevoiţi să-şi vadă singuri (la guvernare) de drum, cu un candidat propriu la preşedinţie şi-aşa mai departe – electoratul nu are cum să nu le dea dreptate.

Asta ca să nu mai spun că e oricum iluzorie speranţa domnului Antonescu de a-şi atrage (prin indiferent ce mijloace, fie şi perfect cinstite şi legitime) voturi… de unde nu le-a avut nicicând, adică nici măcar pe vremea când adversarii săi la prezidenţiale erau Traian Băsescu şi… (râsete în delir) Mircea Geoană.