TOTUL DESPRE TVA

Într-unul din multele momente în care se discuta despre o nouă creştere a accizelor la ţigări, câţiva băieţi ce se credeau deştepţi – printre care mă tem că se prea poate să se fi numărat şi ministrul liberal al Sănătăţii de pe atunci – şi trăiau probabil cu impresia că descoperiseră în sfârşit principiul secret de funcţionare al unui perpetuum mobile, modalitatea practică de realizare a unei utopii sau altceva de genul ăsta, încercau să ne convingă că o astfel de măsură va avea un dublu efect benefic, aducând în acelaşi timp şi o căciulă de bani în plus la bugetul statului şi o ameliorare semnificativă a stării de sănătate a populaţiei, prin renunţarea masivă la dăunătorul viciu, fără să priceapă că aveam de fapt de-a face cu o situaţie de ori, ori, nicidecum de şi, şi.

Acum, cam în acelaşi fel am senzaţia că stau lucrurile în privinţa creşterii TVA, cu esenţiala diferenţă că de data asta alternativele sunt toate proaste: fie ne vom confrunta cu o creştere înfiorătoare a preţurilor şi deci a inflaţiei, dacă în mod miraculos vânzările se vor menţine la acelaşi nivel, fie, mult mai probabil, vânzările se vor prăbuşi, iar statul va avea ocazia să verifice pe pielea… noastră teoria care spune că un TVA mărit înseamnă “mai mult” din mult mai puţin spre deloc, fie preţurile vor fi menţinute la acelaşi nivel de agenţii economici care vor accepta, şi mai ales vor mai avea din ce, să-şi diminueze câştigurile, caz în care statul va încasa poate mai mult din TVA, dar mai nimic din impozitul pe profit.

NIMIC DESPRE TVA

Dincolo de golul perfect valabil care nu li s-a acordat, prestaţia englezilor din meciul cu Germania mi-a reamintit dilema pe care o am încă din vremurile imemoriale în care naţionala noastră mai ajungea şi ea pe la turneele finale, şi anume dacă nu cumva e preferabil să fii eliminat la limită, onorabil, încă din faza grupelor (eventual chiar a celor preliminare!), decât să te faci de râsul întregii lumi într-o fază superioară. Cu amărăciune o spun, dar dintre echipele “mari” (şi poate nu numai!), Anglia mi s-a părut de departe cea mai slabă, mai penibilă până şi decât Franţa sau Italia, care n-au ieşit din grupe, iar singurul lucru care mă scoate din sărite, referitor la meciul mai sus menţionat, este să aud ce grozav au jucat chipurile nemţii – alte beţe!

În altă ordine de idei, m-a bucurat revenirea la sistemul prin care golaverajul şi apoi numărul de goluri înscrise sunt principalele criterii de departajare, la egalitate de puncte, înaintea rezultatului direct. Ca şi în cazul campionatelor interne, acesta stimulează echipele să marcheze cât mai multe goluri atunci când au ocazia, în loc să se mulţumească doar cu victorii la limită, pe principiul că tot trei puncte aduc şi că jocurile decisive sunt numai cele cu principalii rivali.

VLĂDESCU ŞTIE TOT!*

Din tot ceea ce s-a întâmplat în ultimele trei zile, cel mai înspăimântător lucru, pe lângă faptul că geamurile de la palatele Cotroceni şi Victoria sunt încă întregi, nu mi s-a părut nici transformarea ministrului de Finanţe, Sebastian Vlădescu, în cel mai fervent susţinător al măsurilor care NU s-au adoptat, precum înlocuirea cotei unice cu un sistem de impozitare diferenţiată (!), nici ferocitatea şi argumentele irefutabile cu care critică măsura ADOPTATĂ şi pe care va trebui să o aplice, de creştere a TVA la 24%, ci faptul că după profunde analize, minuţioase calcule şi nenumărate simulări – efectuate împreună cu experţi de renume internaţional, inclusiv de la BNR – ale efectelor generate de anunţatele schimbări legislative, domnia sa a declarat, cu seninătate şi deplină încredere în sine, în cadrul unei emisiuni televizate, următoarele: “Sigur că preţurile vor creşte; rămâne să vedem cu cât.”!

* (dar nu înţelege nimic)

SEE YOU IN HELL

DIVERSIUNEA PERFECTĂ

Dacă ar fi vorba doar de mine, zilele astea sunt, ca să zic aşa, uşor de manipulat, cea mai eficientă “diversiune” care să mă distragă de la imbecilităţile şi nelegiuirile cotidiene ale puterii portocalii, ca, de pildă, documentul scos de CSAT privitor la presă (pe care, dacă o să mai am libertatea de a o face, îl voi comenta, poate, cândva), fiind Campionatul Mondial de Fotbal.

Ieri, de exemplu, am urmărit, într-o tensiune frizând apoplexia, patru meciuri, câte două simultan (mi-am instalat numărul corespunzător de televizoare într-o cameră), Anglia-Slovenia şi SUA-Algeria, respectiv Germania-Ghana şi Serbia-Australia, încheiate cam aşa şi-aşa, în sensul că favoriţii mei în absolut, englezii, după un joc exasperant de prost, cu accente de-un ridicol grotesc în privinţa (ne)realizărilor tehnice individuale, s-au calificat într-adevăr, însă – cum am realizat abia la câteva clipe după ce zbierasem de unul singur prin casă de fericire că şi favoriţi-mi numărul doi, americanii, au marcat în minutele de prelungire – doar de pe locul secund, în timp ce, din cealaltă grupă, nu numai că nici sârbii, nici australienii nu s-au calificat, dar antipaticii mei cei mai antipatici dintotdeauna, nemţii, au făcut-o, şi încă de pe primul loc, urmând, colac peste pupăză, să dea în optimi fix peste Anglia (ca să nu mai spun că, în sferturi, câştigătoarea va întâlni cel mai probabil Argentina, dacă Mexicul nu va produce o surpriză de proporţii), doar fiindcă au fost ori prea fair-play (felicitări!), ori prea tolomaci (papagalilor!) să se lase egalaţi pentru a-şi croi un culoar lejer până prin semifinale.

Acum, nu că ar fi meritat o soartă mai bună, dar englezii ăştia “ai mei” spart noroc mai au să dea pe la mai toate turneele finale (atunci când ajung în ele!) de vreo Brazilie, Germanie sau Argentină încă din fazele timpurii, unde mai au şi prostul obicei de a pierde la loviturile de departajare, parcă doar pentru a infirma teoria că jucătorii de origine latină ar fi aceia cu psihicul mai labil. În fine. Le ţin pumnii.

Şi, fiindcă oricât de mare fan al Angliei mă dau, tot un românaş neaoş rămân, sper să moară şi ceva capre ale vecinilor şi să mai vedem în optimi, pe lângă Anglia-Germania, un Olanda-Italia şi/sau un Brazilia-Spania (cu menţiunea că şi mai frumos ar fi ca Italia şi Spania să nici nu iasă din grupe!)

NENOROCIREA OAMENILOR, BUCURIA PEDELIŞTILOR

Mai fac uneori chestia asta: deschid în calculator câte o fereastră de Internet Explorer cu Realitatea TV şi una cu Antena 3, uitându-mă, ori mai des doar trăgând cu urechea (eventual în timp ce urmăresc un meci), alternativ sau chiar simultan, la talk-show-uri. Ieri seară, de pildă, invitaţii ambelor posturi vorbeau despre oficial anunţatele dublări ale facturilor la întreţinere suprapuse în mod criminal tăierilor de pensii şi salarii. Dată fiind componenţa celor două echipe “concurente”, aveam sonorul pornit numai pe Antena 3.

Ei bine, nu ştiu cum dracului se făcea, dar, în timp ce absolut toţi cei prezenţi în platouri aveau feţele încruntate, grave, adesea cu accente de furie şi revoltă în priviri, de câte ori apărea în prim-plan, la Realitatea, Raluca Turcan afişa un zâmbet larg, tip botox, expunându-şi toată dantura, până la ultima măsea, cu fălcuţele cele noi aproape lipite de urechi, de parcă se afla la o emisiune de divertisment sau o gâdila întruna cineva pe sub scaun. Pedeliştii ăştia zău că şi-au pierdut uzul raţiunii!

FĂRĂ COMENTARII

Dacă în prima săptămână de turneu final al Campionatului Mondial de Fotbal, aflându-mă pe meleaguri străine, am fost nevoit, din pricina limbii nu doar neinteligibile, ci şi insuportabile pentru mine, în care se făceau transmisiunile, să urmăresc, atât cât am făcut-o, mai mult moţăind sau ocupându-mă cu altele, meciurile (oricum care mai de care mai prost) cu sonorul dat pe “mute”, ferindu-mi cu ocazia asta urechile şi de stresantul zgomot de fond produs de instrumentele acelea de tortură pe care, invariabil, absolut toţi cei care se referă la ele le numesc “celebrelevuvuzele”, încât chiar şi dacă nu asta e titulatura lor exactă probabil că le va rămâne, reîntors pe pământul sfânt al patriei natale am dat peste vajnicii noştri comentatori – aflaţi, am senzaţia, nu la faţa locului, ci în faţa unor monitoare mici şi alb-negru –, care pe lângă faptul că au grijă să vorbească suficient de încet cât să pună în valoare la maximum vuietul sus-amintit, relatează fiecare gol ca şi cum ar fi marcat de dincolo de centrul terenului, sau direct dintr-un aut, întrerupându-se brusc din cine ştie ce divagaţii doar pentru a-l anunţa zbierând, astfel încât eu, care în continuare n-am răbdare să stau cu ochii pironiţi în televizor, şi desfăşor diverse activităţi prin preajmă, acultând doar, în speranţa că voi fi avertizat la timp pentru a vedea în direct măcar intrarea mingii în poartă, nu am decât la reluare prilejul să realizez că faza fusese totuşi una fierbinte şi elaborată.

AŞADAR, MAI E DE UNDE!

N-am sesizat să fi sesizat cineva, dar, pe de altă parte, e adevărat că am şi lipsit câteva zile din ţară, aşa că dacă totuşi a sesizat chiar şi fără să fi sesizat eu că a sesizat e cu atât mai bine, cum, la un moment dat, în timpul unei conferinţe de presă la Palatul Victoria, un jurnalist surprinzător de inspirat l-a întrebat pe Emil Boc în ce fel va compensa guvernul faptul că nu reduce pensiile şi salariile începând cu 1 iunie, aşa cum a tot anunţat şi cum figurează în acordul cu FMI, ci de-abia din momentul adoptării efective a legilor asumate, după respingerea moţiunii de cenzură, după contestarea la Curtea Constituţională etc., adică pe puţin cu trei-patru săptămâni de întârziere, premierul răspunzând în cele din urmă, după câteva clipe de panică şi luând-o pe ocolite ca unul care ar vrea să ajungă din Dristor în Titan prin Rahova şi Dămăroaia, că pentru sumele astfel “pierdute” se va proceda la tăierea corespunzătoare a fondului de achiziţii publice!

O recunoaştere mai clară a faptului că tăierea salariilor şi pensiilor este pentru guvernuboc opţiunea numărul unu, preferabilă reducerii cheltuielilor cu achiziţiile de tot felul de prostii plătite de zece ori cât valorează, care ar însemna îndepărtarea clientelei portocalii de la borcanul cu (tot mai puţină) miere nici că se putea.

MOŢIUNE FERICITĂ!

Eu mi-am luat lumea-n cap! Revin… peste o vreme...

PROFESIA: INVITAT

Tot mai mulţi jurnalişti, analişti şi alţi cetăţeni de profesie “invitat TV”, care n-au nici măcar scuza unor interese politice mai mult sau mai puţin legitime, ca pedeliştii sau simpatizanţii lor sinceri, ori cu simbrie, îmbrăţişează teoria conform căreia, în ciuda discursurilor vehemente şi chiar a moţiunii de cenzură, opoziţia nu urmăreşte cu adevărat să răstoarne guvernul şi să preia conducerea ţării într-un moment atât de dificil, care nu poate aduce nimic bun din punct de vedere electoral, ci preferă să lase regimul portocaliu să se erodeze, eventual până la dispariţia în negura istoriei, teorie care, voluntar din partea unora şi involuntar din partea celor mai degrabă pur şi simplu tâmpiţi decât interesaţi, acreditează ideea că PD-L este de fapt singurul partid responsabil, de vreme ce “îşi asumă răspunderea” de a rămâne la conducerea ţării într-un moment atât de dificil… etc., în loc să dea şi el bir cu fugiţii precum cei din opoziţie.

Şi mai ciudat este că tot cei de mai sus zâmbesc aşa, cu un soi de maliţiozitate, la auzul ideii că Traian Băsescu l-ar putea desemna în această perioadă drept premier pe duşmanul său de moarte, Crin Antonescu, deşi o astfel de ipoteză este perfect compatibilă tocmai cu teoria lor idioată, fiindcă – nu-i aşa? – ar fi metoda cea mai eficientă a preşedintelui de a-i înfunda o dată pentru totdeauna pe liberali!

RELUĂRI DIN VIITOR

Văzând, atât cât m-am uitat, pe sărite şi executând în paralel diverse alte activităţi mai utile, pasajele din discursul lui Emil Boc, de ieri, din Parlament, în care se referea la nenorocirile pe care le-ar aduce creşterea cotei unice şi a TVA-ului în locul tăierilor de pensii şi salarii, m-au trecut sudori reci pentru că am realizat deodată, ca într-un fel de straniu déjà-vu răsturnat, că fix fragmentele acestea voi avea prilejul să le revăd, reluate iar şi iar de Antena 3 şi Realitatea TV, mai pe la toamnă încolo, când, aşa cum prevede multă lume cu care din păcate trebuie să fiu pe deplin de acord, catastrofa asta de guvern va purcede şi la respectivele creşteri de taxe, schimbând, desigur, în mod corespunzător, discursul.

ALO, PA!

Dat fiind faptul că am avut şansa de a veni pe lume într-o locuinţă deja branşată la reţeaua naţională (şi unică pe atunci) de telefonie, nu am trăit decât zeci de ani mai târziu, respectiv în zilele noastre, o dată cu necugetata semnare a unui contract cu firma RCS & RDS, senzaţia unică de a aştepta luni de zile, cu nerăbdare crescândă şi speranţe din ce în ce mai mici, în ciuda nenumăratelor intervenţii la cele mai înalte niveluri, montarea unui amărât de telefon fix.

Sincer vorbind, în clipa de faţă speranţele mele se îndreaptă în sens invers, şi anume să nu-i pună dracu să vină tocmai acum, când mai sunt doar câteva zile până expiră – cu drept de reziliere a contractului – termenul în care se obligau să mi-l instaleze!

FOOLS NEVER DIE

VITEJI LA TELEVIZOR

Cu toate că nu l-am mai văzut în ultima vreme (adică de vreo două-trei zile) şi, cinstit să fiu, nici nu mi-e dor să-l aud iarăşi explicând, de la înălţimea sa de expert fără pereche, cum se face că, deşi România a dus-o bine când toată lumea o ducea bine şi a intrat în criză, culmea, o dată ce toată lumea a intrat în criză, domnia sa ştie sigur că România ar fi intrat în criză chiar şi dacă toată lumea ar fi continuat să prospere – chestie care mie mi se pare că e ca şi cum ai spune despre un cetăţean pe care îl ştiai rotofei, vioi şi roşu în obraji, care a murit într-un cutremur devastator cu mii de victime, că oricum ar fi murit în acelaşi moment şi dacă n-ar fi fost niciun cutremur –, îmi amintesc că acum câteva săptămâni domnul Ilie Şerbănescu (despre el e vorba, ştiu că deveniserăţi curioşi) ne spunea, în contextul discuţiilor despre eventuala demisie a guvernuluiboc şi înlocuirea lui cu un cabinet de tehnocraţi condus de un specialist în economie, că niciun astfel de specialist nu este atât de nebun încât, conştient fiind – nu ca jalnicii politicieni – de situaţia cumplită în care ne aflăm, să-şi asume responsabilitatea de a prelua frâiele ţării. OK, atunci nu ne rămâne decât să aşteptăm ca situaţia economică să redevină înfloritoare de la sine pentru a chema un mare economist de-ăsta plin de vitejie să ne deschidă ochii şi să ne călăuzească paşii!

GUVERNUL CA UN ŞOMER…

În condiţiile în care, ajuns la fundul sacului, guvernuboc a purces voios la ciopârţirea pensiilor şi salariilor, fără însă a veni şi cu vreo măsură concretă, dacă nu chiar de relansare economică, măcar de îndreptare a greşelilor care ne-au adus aici, cum ar fi să renunţe la catastrofalul impozit forfetar, comparaţia care îmi vine în minte este aceea cu un şomer disperat, nevoit să-şi reducă până şi porţia de hrană pentru a o mai duce o vreme de azi pe mâine, dar care nu se apucă dracului să-şi caute o slujbă, aşteptând nu se ştie ce. (Bine, o comparaţie şi mai exactă ar fi cu un şomer care de fapt reduce raţiile de mâncare ale copiilor şi nevestei, păstrându-şi în schimb maşina de lux, telefonul mobil şi abonamentul la sala de sport, dar acum altceva am vrut să subliniez…)

GREVA GREVELOR

După ziua de ieri, în care nici măcar spiritul senzaţionalist al televiziunilor de ştiri n-a izbutit să mai creeze cel puţin iluzia că ne-am afla în faţa “celui mai amplu protest sindical din istoria… bla-bla…”, harnicul bugetar român fiind, iată, în stare să tragă chiulul până şi de la greva cică generală, chiar că încep să-i dau dreptate lui Boc atunci când spune că Tăriceanu a mărit în mod “artificial şi nejustificat” salariile angajaţilor de la stat, fiindcă, pe de-o parte, nişte legume ca astea chiar nu meritau majorările respective, iar pe de alta, e limpede că nici n-aveau nevoie de ele dacă pot asista acum cu atâta nepăsare la reducerea propriilor venituri cu 25%!

UN CONCURS TRUCAT, O CURSĂ INTERESANTĂ ŞI UN TIP, ALTMINTERI SIMPATIC, PE CARE L-A MÂNCAT ÎN FUND

Weekendul acesta, printre multe alte lucruri, care nu m-au interesat, s-a întâmplat un concurs Eurovision la care România a obţinut un nesperat şi nu tocmai pe deplin meritat loc trei, în condiţiile în care au fost totuşi cel puţin zece piese mai bune decât a noastră, începând cu ale Turciei (locul doi) şi Danemarcei (locul patru), printre care însă categoric nu s-a numărat şi a Germaniei, ţară care ar fi putut avea bruma de bun-simţ să trimită măcar o melodie banală, mediocră, în locul uneia catastrofale, dacă tot ştia că lucrurile fuseseră aranjate în aşa fel încât să câştige anul acesta, şi Marele Premiu al Turciei la Formula 1, cursă în care campionul mondial en titre, altfel simpaticul britanic Jenson Button, a ţinut morţiş să demonstreze cine este pilotul numărul 1 în cadrul echipei McLaren, şi a şi reuşit să lămurească, fără putinţă de tăgadă, pe oricine se pricepe cât de cât, că acesta este coechipierul său Lewis Hamilton, în spatele căruia a rulat cea mai mare parte a timpului şi, pentru binele său, ar fi trebuit să rămână liniştit până la final, păstrând distanţa aceea minimă care are menirea de a le transmite spectatorilor impresia (în cazul acesta falsă) că dacă ar dori, şi dacă nu l-ar împiedica ordinele de echipă, ar putea depăşi oricând, în loc să şi treacă efectiv la fapte, surprinzându-l iniţial pe Hamilton, care probabil gândea şi el ca mai sus, şi reuşind chiar să ajungă în faţă, preţ de un viraj, adică exact până în clipa în care Lewis, văzând că nu e de glumit, a forţat numai un picuţ, cât să revină pe prima poziţie şi să câştige apoi lejer.

UN FEL DE PARADOX ŞI O CHESTIE FĂRĂ NICIO LEGĂTURĂ

Deşi îmi menţin părerea că anul acesta, la Eurovision, România se prezintă cu o piesă foarte proastă, pot spune cu mâna pe inimă că reprezentanţii noştri au obţinut o calificare pe deplin meritată în finala competiţiei. Cum aşa? Simplu: covârşitoarea majoritate a celorlalte piese sunt şi mai proaste! Succes în continuare!

Şi iată şi chestia fără nicio legătură cu cele de mai sus:

ERO…RILE NEAMULUI

Atât din nenumăratele apariţii televizate din ultima vreme ale lui Traian Băsescu – într-atât de asemănătoare între ele încât uneori am avut senzaţia că urmăresc nişte reluări –, cât şi din cele ale unor miniştri precum Elena Udrea sau Sebastian Vlădescu s-a desprins cu certitudine un lucru, şi anume că, indiferent nu dacă, ci cât de mult fură aceşti oameni, există cu ei o problemă încă şi mai gravă, de natură patologică, tratabilă, poate, la un celebru spital bucureştean Nr. 9, cu toţii imaginându-şi că sunt nişte personaje providenţiale, venite pe lume special pentru a scoate România dintr-o criză care şi dacă n-ar fi fost în mod normal atât de profundă, au avut ei grijă să o adâncească pentru a-şi deschide un front de lucru suficient de larg cât să se propulseze, la o adică, direct în Cartea de Aur a eroilor neamului, înscrişi cu litere de-o şchioapă alături de Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul, dar mai probabil Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu.

Traian Băsescu cel puţin, după ce ani de zile a suferit amarnic fiindcă soarta-i potrivnică l-a hărăzit preşedinte într-o perioadă istorică liniştită şi relativ prosperă, pe care a căutat cu osârdie să o dinamiteze pentru a-şi putea demonstra aptitudinile de mare “jucător” şi a se ridica astfel în ochii porimii şi morărimii, într-un cuvânt prostimii, la nivelul predecesorilor săi Emil Constantinescu şi Ion Iliescu, sortiţi să conducă, mai bine sau, respectiv, mai foarte prost, în vremuri agitate, îşi vede acum, în sfârşit, visul lui şi coşmarul nostru cu ochii.

JAF CA-N VREMURILE BUNE

Întregul discurs de ieri, de la Realitatea TV, al Elenei Udrea a fost străbătut ca de un fir portocaliu de ideea fixă că actualii guvernanţi n-au înţeles decât acum, în al doişpelea ceas după îngropăciune, cât de adâncă este criza economică în care ne-au aruncat, afirmaţie încărcată de sinceritate, zic eu, deoarece, pe de-o parte, denotă monumentala lor incompetenţă, iar pe de alta, explică nonşalanţa cu care au continuat să fure pe rupte, exact ca într-o perioadă de dezvoltare economică cel puţin normală.

TOT CU EI

Nu doar pentru că românii sunt un popor de oameni paşnici, ospitalieri şi cam tonţi, iar pedeliştii un neam de politicieni dibaci, în felul lor, şi complet lipsiţi de scrupule, dar în principal de-aia, temerile celor care anticipează că în 2012 aceştia din urmă nu vor mai avea nicio şansă de a obţine un rezultat electoral rezonabil, ca să nu mai spun ale celor care le prevăd soarta ţărăniştilor, mi se par exagerate, fiindcă am convingerea că se vor găsi destui dobitoci – chiar printre bugetarii care vor strânge acum cureaua cu un sfert de tură sau printre pensionarii care vor izbuti să supravieţuiască până atunci cu pensiile ciuntite – care să pună botul la anunţul unei subite şi spectaculoase reveniri economice, fix cu câteva săptămâni înainte de alegeri, revenire care să permită chipurile mărirea salariilor cu 25% şi a pensiilor cu 15%!

RĂZBOI CIVIL

PUPINCURISTUL, CELĂLALT MISTREŢ ŞI NORUL DE LĂCUSTE

Ieri, cu prilejul demonstraţiei din Piaţa Victoriei, în timp ce, din fericire pentru el, atenţia mulţimii era îndreptată către alt mistreţ, pe numele lui aproape omenesc “Hoară”, scăpat până la urmă mai ieftin decât ar fi meritat, Robert Turcescu a profitat de ocazie ca să mai ia o poate ultimă gură zdravănă de căcat în calitate de tonomat de bine în slujba mogulului feneist înainte să se facă bugetar sadea, pe banii noştri cum ar veni, ca mare mahăr în TVR, unde va avea şansa unică de a se solidariza cu mult iubitu-i conducător, cedând cu bucurie nemăsurată sfertul de salariu care altora li se ia cu japca. De data asta, pentru variaţie, şi ca să se pună preventiv la adăpost de iubirea poporului, jurnalistul i-a pupat discret în cur pe toţi cei – după unele estimări cam optimiste – 60.000 de manifestanţi, explicând că nu e vina lor pentru faptul că au ajuns la salarii “fabuloase” (fix aşa s-a exprimat), de şapte, poate chiar opt sute de lei pe lună, adică aproape 200 de euro, nesimţiţii!, mult peste cât ar permite economia, şi care trebuie acum tăiate, ci a guvernanţilor, evident liberali, care li le-au dat pe nemeritate.

În acest punct al intervenţiei sale televizate, mie mi-au trecut prin minte două gânduri, şi anume, primul, că nici măcar pe vremea guvernului Tăriceanu salariile nu se măreau aşa, din senin, ci tot în urma unor proteste, poate de mai mică amploare, dar justificate în fond, câtă vreme economia creştea cu 7-8%, iar inflaţia bătea şi ea tot pe-acolo, aşa încât “vina” e, totuşi, cumva şi a sindicaliştilor, iar al doilea, că, pe o logică simplă, preocupaţi cum erau de meschine interese de partid, transpuse în pomenile electorale cu care au aruncat în oameni de le-au făcut salariile şi pensiile astea, nu-i aşa?, astronomice, ai zice că măcar ticăloşilor de liberali populişti nu prea le-a mai rămas ce să fure chiar dacă ar fi vrut, pe când nesătuii ăştia portocalii, după ce au ras tot, mai ceva ca un nor de lăcuste flămânde, au ajuns acum la fundul sacului şi poftesc până şi la pensiile bătrânilor şi alocaţiile copiilor!

CONFESIUNILE UNUI MINISTRU

Aseară, într-o emisiune la Realitatea TV, ministrul Finanţelor, Sebastian Vlădescu, a recunoscut, în sfârşit sincer, de ce s-a ajuns în situaţia actuală, desigur nu chiar cu aceste cuvinte: “pentru că am fost nişte tâmpiţi incompetenţi, care atunci când, cu capetele noastre pătrate, ne-am apucat să întocmim bugetul pentru anul acesta, am făcut nişte calcule aberante, bazate pe previziuni fanteziste, cum că economia va avea, hodoronc-tronc, o oarecare creştere, în ciuda faptului că n-am luat nicio măsură în acest sens, ba mai degrabă dimpotrivă, astfel încât, tot cu capetele noastre pătrate, am estimat că vom avea nişte încasări fabuloase, în paralel cu nişte cheltuieli reduse pe care le-am depăşit deja cu procente inimaginabile, de proşti şi ticăloşi ce suntem, ca să umflăm buzunarele noastre şi pe-ale apropiaţilor noştri, iar acum, ca pedeapsă pentru cât aţi fost şi voi de tembeli că ne-aţi votat, vă tăiem de nu vă vedeţi din pensii şi salarii şi punem taxe şi impozite pe ce nici cu gândul nu gândeaţi că se poate pune vreodată, ca să nu trebuiască să furăm noi mai puţin, sau să ne dăm afară rubedeniile angajate prin ministere, fiindcă astea sunt doar mizilicuri, orice funcţionar de-ăsta pilos concediat neînsemnând, de pildă, decât economia care s-ar obţine din tăierea pensiilor a vreo sută de babe şi moşnegi, sau din reducerea alocaţiilor a vreo mie de prichindei, fir-aţi voi ai dracului!”.

TEORIA RELATIVITĂŢII ÎN ECONOMIE

Auzind eu din gura unora şi altora care apar pe la televizor că ar exista, chiar prin Europa, ţări (deşi s-ar putea să fi fost vorba despre una singură, parcă baltică, dată însă ca exemplu de mai multe ori) care după ce au avut scăderi economice record, de aproape 20%, au început, încet-încet, să-şi revină, chipurile în urma aplicării unor măsuri similare celor propuse de Băsescu şi guvernuboc, m-am gândit că metoda cea mai sigură pentru a ieşi şi noi oficial din recesiune ar fi să implementăm orice fel de măsuri, cu condiţia să fie cât mai stupide (un început timid s-a făcut deja, dar eu sugerez să se meargă şi mai departe, cu tăieri de salarii şi pensii de peste 50%, în paralel cu creşteri spectaculoase, mult peste cele vehiculate în presă, de taxe şi impozite), astfel încât, după câteva luni poate ceva mai dificile, în care economia să scadă, ştiu şi eu?... de ce nu cu 30-40%?!, anul următor, cu excepţia cazului în care peste România ar cădea, Doamne fereşte!, bomba atomică, relaxându-le doar o idee, să nu avem cum să nu înregistrăm măcar un ritm de creştere uşoară, de 0,2-0,3%, pe care, dacă l-am păstra decenii de-a rândul, am putea ajunge, cândva, la nivelul din, să zicem, 1997.

SETEA ŞI FOAMEA

Se poate să fie numai pentru că în România de azi setea de cultură e întrecută de foamea propriu-zisă, ori dintr-o bizară nevoie de socializare cu orice chip, dar mie tot mi se pare de neînţeles, ca să nu spun de-a dreptul absurd, cum la fiecare manifestare de genul “Nopţii Muzeelor” oameni care altfel trec zilnic de câte două-trei ori pe lângă o astfel de instituţie fără s-o bage în seamă când nu e nimeni preferă să se calce în picioare pentru a o vizita stând la coadă ca la Vatican în plin sezon.

Nu că alţii ar fi cu mult mai breji, fiindcă pe undeva chestia asta îmi aminteşte de o scenă petrecută în Barcelona, când cohorte întregi de turişti asiatici rămâneau literalmente cu gurile căscate, iar după un moment de profundă chibzuinţă făceau stânga-mprejur şi o luau aproape la fugă din pragul unei impozante catedrale (ce e drept, alta decât Sagrada Familia), aflând că trebuie să scoată din portofelele cărate juma de glob pământesc împovărătoarea sumă de 4 euro.

APROAPE LINIŞTE

COMUNIŞTII MAI LIPSEAU!

În noianul de veşti proaste venite dinspre guvernanţi, iată în sfârşit şi una foarte proastă dinspre opoziţie: a reapărut Partidul Comunist! Deocamdată, la derută, numele său de scenă politică este PSD. (Cine nu înţelege despre ce vorbesc, dar e curios şi are multă răbdare, să se uite aici.) Şi eu care acu’ vreo două zile tocmai îi spuneam unui prieten că, dacă printr-un sinistru concurs de împrejurări ar trebui să aleg azi-mâine doar între pesedişti şi pedelişti, i-aş prefera pe primii! Mi-a şi trecut! Tot statul acasă ar fi cel mai sănătos.

DINTRE SUTE DE MOTIVE…

Pentru orice om cu un dram de creier rămas la locul lui şi relativ funcţional, nici n-ar mai trebui subliniat, şi cu atât mai puţin explicat că, dacă din urmă cu numai trei-patru luni, când guvernanţii portocalii se întreceau în a ne da asigurări că nu există nicio problemă cu plata integrală a pensiilor şi salariilor ori, şi mai şi, că întreaga economie e pe cale să iasă din recesiune, şi până astăzi, când sunt impuse măsuri de austeritate fără precedent, ar fi putut interveni absolut orice, de la valurile succesive doi, trei… şapte ale crizei mondiale, până la alinierea nefastă a planetelor, un singur lucru nu putea apărea subit, brusc, dintr-o dată şi pe neaşteptate: cheltuielile oricât de “nesăbuite” ale Guvernului Tăriceanu din 2007 şi 2008! Pentru toţi ceilalţi însă, se pare că trebuie.

UN FMI FOARTE ROMÂNESC

Dacă de la guvernuboc n-am avut niciodată vreo pretenţie, m-am convins ieri definitiv că şi domnul Jeffrey Franks, şeful delegaţiei FMI, gândeşte ca şi cum chiar ar suferi de boala pe care fizionomia sa pare să o trădeze. Mi se pare inadmisibil ca la un an şi ceva de când Fondul numai că nu ne-a îndesat pe gât minunatul împrumut de 20 de miliarde de euro să constate subit că toate problemele României se trag de la cheltuielile excesive… din perioada 2006-2008!

Păi, din două una: ori indivizii ăştia de la FMI sunt atât de incompetenţi încât au azvârlit o căruţă de bani fără să ştie ce se întâmplase în perioada respectivă; ori au ştiut, au acceptat situaţia, eventual au şi impus nişte condiţii, pe care însă guvernuboc nu a vrut sau nu a fost în stare să le respecte, şi atunci aceiaşi indivizi de la FMI nu fac decât să mănânce căcat în cel mai pur stil românesc, aruncând şi ei vina pe “greaua moştenire”.

MAI RĂU NU SE POATE!

Principala idee fixă exprimată zilele astea de pupincuriştii băsişti este că înlocuirea actualului regim portocaliu nu ar avea niciun rost, de vreme ce toate partidele politice au trecut deja pe la guvernare şi s-au dovedit la fel de corupte, aservite propriei clientele şi aşa mai departe, conform zicalei populare “toţi au furat”, scăpând însă din vedere amănuntul că, fie şi dintr-un simplu hazard, s-a întâmplat ca guvernele “celorlalţi”, în special cel liberal, să fi făcut toate malversaţiunile de care sunt acuzate, pe drept sau pe nedrept, în perioade poate nu neapărat de înflorire economică, dar cu siguranţă nici de profundă criză, inclusiv mondială, existând aşadar o cât de mică nădejde că liberalii şi chiar pesediştii s-ar putea dovedi o lecuţă mai responsabili măcar într-un moment ca acesta. Aşa că, de ce n-am încerca? Oricum, mai rău de atât nu se poate!

ZIUA JUDECĂŢII DE APOI

Din toată nebunia declanşată ieri pe televizoare o dată cu ieşirea cucului din ceasul Palatului Cotroceni să ne spună cât de bine vom trăi de-acum încolo, am reţinut două momente, zic eu definitorii pentru halul în care suntem:

1. Cel în care Băsescu însuşi, pregătindu-se să anunţe cele mai crâncene măsuri de austeritate din ultimii sigur zece, dacă nu douăzeci de ani, nu s-a putut abţine să nu repete minciuna sa sfruntată favorită, şi anume că întrevede semnele unei reveniri economice, dar mai aşteaptă rezultatele pe trimestrul al doilea (care – ar trebui să-i spună vreun consilier mai în toate minţile – nu e nici la jumătate!).

2. Cel în care madam Tatoiu a dat cea mai fără de cusur şi mai inatacabilă explicaţie a iubirii necondiţionate pe care i-o poartă băsiştii pupincurişti idolului lor, spunând că ne-ar fi fost mult mai rău dacă preşedinte ar fi ieşit Geoană. Oamenii aceştia sunt cu adevărat fascinanţi: dacă ar muri, la propriu, eventual de foame, astăzi din cauza lui Băsescu, ar face-o cu zâmbetele pe feţe, convinşi că ar fi murit deja de ieri dacă ar fi ajuns preşedinte Geoană!

Dar va veni şi:

NU TRAGEŢI ÎN COTĂ! E UNICĂ!

Tot cetăţeni de genul celor despre care vorbeam ieri, dar încă şi mai numeroşi, cu aceiaşi pesedişti în frunte, au găsit momentul să decreteze “falimentul” cotei unice, şi să propovăduiască reintroducerea impozitării progresive, convinşi în tembelismul lor că, mai ales acum, în plină criză economică, ţara geme de afaceri prospere şi de oameni cu venituri “nesimţite”, care pe principiul “mai bine vă ia statul banii, ca să nu vi-i fure alţii” sunt tocmai buni de muls pentru creşterea veniturilor bugetare, de parcă dacă banii aceia, care de fapt deocamdată nici nu prea mai există, ar rămâne în posesia celor care au fost în stare să-i facă nu s-ar întoarce, fie în consumul purtător de TVA şi deci tot de venituri ale statului, plus alimentarea profiturilor (impozabile şi ele) producătorilor şi comercianţilor, fie, reinvestiţi, direct în dezvoltarea afacerii care i-a generat, fie, în cel mai rău caz, sub formă de economii, în băncile furnizoare de credite, că doar nu e nimeni nebun să şi-i îngroape în grădină, pe când, altminteri, dacă ideile stângiste vor birui, toate afacerile care încă mai supravieţuiesc vor sucomba şi ele cât de curând sau se vor muta vizavi, pe sistemul “dincolo era mai ieftin”, peste mare în Georgia, cum ne tot “ameninţă” Dinu Patriciu, ori doar peste Dunăre, în Bulgaria, ceea ce, în paranteză fie spus, referitor, de pildă, la firma Nokia, al cărei fan eram până când am început să văd pe toate ambalajele înfricoşătorul “made in România” (fostul “made in Germany”, presupun), personal nici nu m-ar deranja prea tare. Deşi nu cred, sper că am fost limpede.

ECHIPA GROAZEI: BĂSESCU-BOC

Este absolut uluitor cum apar în continuare în spaţiul public tot felul de cetăţeni, de la lideri de sindicat şi politicieni din păcate de toate culorile, chiar dacă în special pesedişti (că pedeliştii deocamdată ne scutesc de prezenţa lor), până la mari doctori în economie care vorbesc despre creşterea TVA-ului ca şi cum ar fi doar o “ultimă măsură”, “disperată”, ce e drept “simplistă” şi “la îndemână”, care va arunca asupra oamenilor de rând povara incapacităţii actualilor guvernanţi de a găsi soluţii mai înţelepte, dacă nu pentru a scoate ţara din c…riză, măcar pentru a nu o afunda şi mai adânc, lăsând însă a se înţelege că, dureroasă cum e, va avea totuşi efectul scontat, mărind veniturile bugetare, când pentru orice om cu mintea întreagă ar trebui să fie limpede o dată pentru totdeauna că singura consecinţă concretă va fi scăderea nivelului de trai al fiecărui individ, care, confruntat cu valul creşterilor de preţuri, va opta, de pildă, pentru un abonament mai ieftin la televiziunea prin cablu (eu renunţ la HBO care şi aşa e o porcărie), îşi va trece telefonul mobil pe cartelă, nu-şi va mai schimba pantofii decât când îi vor ieşi degetele prin ei, iar pantalonii când i se va vedea curul, va bea apă de la robinet în loc de cea minerală sau suc etc., astfel încât, în imbecilitatea lui, statul va colecta un TVA mărit de la mai puţine produse şi servicii comercializate, obţinând cel mult aceleaşi venituri. Asta ca să nu mai vorbim de alte efecte negative asupra producţiei, vânzărilor şi în consecinţă şomajului. Prin urmare, un sacrificiu complet inutil, ba chiar dăunător. E ca şi cum, pentru a scăpa de cangrena care ameninţă să i se răspândească în tot corpul, un pacient ar fi nevoit să accepte într-un târziu să i se taie piciorul, numai că o echipă de doctori ai groazei (gen Băsescu-Boc, asistaţi de FMI), care n-au fost în stare să-i administreze un tratament adecvat, i l-ar mai şi tăia pe cel sănătos, singurul rezultat fiind că pacientul va muri mai repede şi în chinuri mai mari.

AŞA ŢARĂ, AŞA JAFURI

Poate doar fiindcă – aşa cum îmi spunea, lăsând să se înţeleagă că ar fi ceva nasol, un fost prieten foarte bun, retrogradat, desigur, între timp la statutul de “amic” – am o gândire uşor divergentă, manifestată printre altele în prostul obicei de a face comparaţii între lucruri de necomparat şi asociaţii de idei dintre cele mai bizare, de câte ori are loc câte un jaf la o bancă, precum cel de ieri, executat cu mult profesionalism, într-un timp record, fie şi cu o şurubelniţă drept armă, fentând camerele de supraveghere şi umplând Poliţia de ridicol numai pentru a se sustrage, în cazurile grave, câteva mii de lei, cu care infractorul deosebit de periculos (vorba altcuiva) abia dacă şi-ar putea aranja nu o viaţă lipsită de griji în Honolulu sau pe Coasta de Azur, ca personajele din filmele de acţiune, ci doar un binemeritat concediu de câteva zile în Bulgaria, îmi vine în minte bancul acela cu cetăţeanul român care, observând un deltaplan izbindu-se de un bloc ceauşist încă nereabilitat termic, îşi şopteşte cu amărăciune în barbă: ţară de căcat, atentate de căcat!

PE TERMEN CÂT MAI LUNG!

De câteva zile, îngrijorat ca nu cumva să-mi fie răpită şi bruma, dacă nu neapărat de plăcere, măcar interes cu care încă mai urmăresc, şi-aşa pe sărite, dezbaterile politice televizate, am început să mă întreb dacă n-ar fi posibil ca, după ce pedeliştilor le va trece moftul acesta cu boicotarea principalelor posturi de ştiri, să vină rândul acestora din urmă să răspundă cu aceeaşi monedă, boicotând apariţiile portocaliilor. Că tare bine e fără ei!

CLASA MUNCITOARE

TOT (CA) ÎNAINTE!

Menţionând în treacăt şi fără niciun fel de legătură formularea cel puţin năstruşnică a unuia dintre cei mai înverşunaţi critici ai gafelor de limbaj ale altora, care vorbea acum vreo două zile despre “afecţiunile cardiatice” – expresie pe care vă asigur că nu o veţi vedea postată pe blogul propriu al autorului şi nici reluată de sute de ori în emisiunea realizată în direct şi la o oră de vârf de către colegul său de trust, care la rându-i vorbea într-o la fel de recentă împrejurare despre criza care a afectat “România, Ungaria şi alte ţări baltice” –, am să trec rapid la ceea ce mă frământă cu adevărat şi anume revelaţia pe care am avut-o în dimineaţa aceasta, când pentru a treia sau a patra oară în interval de două săptămâni şi a nu ştiu câta din ultimele multe luni mi s-a oprit curentul, de data asta preţ de numai o oră, că regimul portocaliu a găsit ca soluţie pentru reducerea cheltuielilor, ieşirea (poate, cândva) din criză şi mai ales plata datoriilor externe metoda experimentată cu mult succes pentru o vreme, şi aproximativ în acelaşi scop, de încă nu chiar de toată lumea, dar în ritmul ăsta nici nu m-aş mai mira, regretatul Ceauşescu.

MIC ŞI ELECTRIC

De ce să mint? Din noianul gogomăniilor “editate perfect” de Emil Boc de-a lungul timpului, propunerea făcută ieri, de a se iniţia nu ştiu ce demersuri pentru introducerea în circulaţie a automobilelor electrice, oricât ar părea de hazlie şi nu tocmai oportună, având ceva din tichia de mărgăritar a chelului, mi se pare printre cele mai inofensive şi aproape raţionale, eu însumi – dincolo de faptul că printre foarte puţinele teorii ale conspiraţiei în care chiar cred se numără şi aceea că întârzierea trecerii la folosirea automobilelor electrice pe scară largă nu are nimic de-a face cu limitele tehnologiei actuale, ci cu interesele constructorilor de maşini şi mai ales ale marilor companii petroliere – fiind în privinţa protecţiei mediului şi/sau a fluidizării traficului urban partizanul unor măsuri atât de radicale încât nu le-am auzit încă sugerate serios de nimeni, cum ar fi, de pildă, interzicerea accesului maşinilor de teren, dacă nu şi al oricăror altora mai mari decât un Tico sau Matiz, în oraş şi, cândva, înlocuirea lor cu astfel de maşinuţe electrice, ori desfiinţarea liniilor de autobuz şi maxi-taxi, dacă nu există soluţii ca măcar vehiculele ce le deservesc pe acestea să fie electrice. Aşa că, de data asta, în propria-mi extravaganţă, îl iert pe bietul mini-premier.

DECÂT O HĂHĂIALĂ TÂMPITĂ, MAI BINE O RECLAMĂ CINSTITĂ

Îmi amintesc – aşa, pur şi simplu, nu cu nostalgie, ci mai degrabă cu o crescândă uimire – vremurile, nici măcar foarte îndepărtate, când o ieşire precum aceea a lui Băsescu de aseară mi-ar fi stârnit un scurt dar dens comentariu, ceva în sensul că uite, frate, cum le potriveşte electoratul de şi-a ales în fruntea unei ţări de tot râsul o caricatură de preşedinte hăhăitor, debordând de un umor de malu’ bălţii, care de la înălţimea tribunei oficiale, cu stemă, tricolor şi toate cele, găseşte de cuviinţă să facă glumiţe pe seama unui lider al opoziţiei, în timp ce acum, în aşteptarea unui eveniment politic cu adevărat ieşit din comun şi demn de luat în seamă, cum ar fi o apariţie publică a realesului în care să NU facă aşa ceva, mi se pare mult mai interesant să consemnez, de pildă, cea dintâi reclamă onestă la o pastă de dinţi, aceea în care un celebru producător recunoaşte că este “prima şi singura care oferă protecţie…”, admiţând implicit că până acum toate celelalte zeci de variante scoase de el pe piaţă erau de… geaba.

“PRIMA” ŞI “PREMIERA”

De câte ori văd şi acum la Prima TV nu ştiu ce promo cu imagini din “Piraţii din Caraibe III: La capătul lumii”, îmi amintesc cum difuzarea filmului a fost prezentată sforăitor în urmă cu vreo două săptămâni drept chipurile “premieră pe ţară”, în condiţiile în care deja rulase prin toate cinematografele şi de fapt nu putea fi încadrat nici măcar la “premieră TV”, câtă vreme până şi eu, deloc pasionat de gen, aproape că am fost forţat să-l văd anul trecut pe HBO într-una din cele circa 143 de reluări. Maximum ce se putea pretinde era “premieră pe ţară ANUL ĂSTA”, cam ca şi seria “BD” reluată de orice televiziune în primele zile ale lui ianuarie.

666

CE MĂ SCOATE DIN SĂRITE…

…încă şi mai tare decât o emisiune televizată care începe mai târziu decât ora trecută în program (inclusiv pe teletextul propriu!) este una care începe (mult) mai devreme. Şi nu mă refer aici la posturile de ştiri sau cele sportive, care depind în bună măsură de evenimente transmise în direct, unde pot apărea surprize, ci la cele generaliste, a căror grilă ar trebuie să fie cât se poate de predictibilă. Ba, culmea nesimţirii e atinsă de Pro Cinema, care nici măcar buletine de ştiri nu are, şi cu toate acestea nu o dată mi s-a întâmplat să comut la ora potrivită şi să prind filmul de pe la mijloc! Nu înţeleg ce se putuse petrece. A spus Seinfeld mai puţine glume decât erau prevăzute în episodul dinainte? A salvat Bruce Willis mai repede Pământul de la distrugere, ajutat fiind pe neaşteptate şi contrar scenariului iniţial de Van Damme? Ca să nu mai spun că şi calupurile publicitare, cu care s-ar mai putea “completa” o emisiune terminată mai devreme, adesea nu sunt puse înaintea celei următoare, ci la câteva minute după ce începe, când abia te-ai aşezat şi tu confortabil în fotoliu. Aşa, de-ai dracului ce sunt ei şi mamele lor!

FOTBAL FĂRĂ FOOTBALL

Dragi iubitori ai sportului cu balonul rotund (încă de mic mi-am dorit să găsesc ocazia pentru a folosi această minunată expresie aproape poetică pe care iată că o şi folosesc, deşi nu-i cine ştie ce ocazie, ci mai mult un pretext subţire, aşa cum se va vedea în cele ce urmează), nu-i aşa că semifinalele Champions League fără echipe din Anglia nu au niciun farmec? Nu?! În fine, mie aşa mi se pare. De altfel, singura parte bună a acestei situaţii e că mă pot uita şi eu relaxat la meciuri. Atât cât o fac, sau mai precis am făcut-o, fiindcă după ce că aseară am văzut cel mai prost meci în care s-au înscris patru goluri din viaţa mea (sună bizar, dar la o reluare atentă a lecturii se înţelege ideea), azi se desfăşoară unul (respectiv, celălalt) care deja mă plictiseşte numai când mă gândesc ce echipe se înfruntă, aşa că-mi voi găsi îndeletniciri mai palpitante, cum ar fi să mă culc devreme. Ce vreau să spun cu asta?... Păi… cam atât. Şi să ştiţi că dacă aveţi altă opinie, chiar nu vă port pică.

ACARUL DAVID

Fix ca-n bancurile cu Radio Erevan, după ce că, până la urmă, celebra afacere a Loganurilor de 70000 de euro pentru Poliţie a reieşit că ar fi perfect legală (?!), acum vreo săptămână citeam că iţele scandalului duceau oricum mai degrabă către Partidul Democrat şi nu ştiu ce firmă intermediară ce i-ar fi sponsorizat campania electorală, aşa cum, la vremea respectivă, bietul acar David – care cu figura sa nătăfleaţă fusese decretat de presă un adevărat baby-faced killer, capul mafiei liberale din guvern! – încercase timid să sugereze, amintind că moştenise toată povestea de la predecesorul său pedist Vasile Blaga. Evident că nimeni nu l-a băgat atunci în seamă, iar pentru PNL tărăboiul acela a fost ditamai bolovanul agăţat de gât.

27 DE STUDII

Citeam zilele trecute următoarea ştire: “cele mai recente studii, 27 la număr, au arătat că două pahare de lapte pe zi reduc riscul de cancer de colon cu 22%”.

În lipsa altor precizări, inclusiv ce ar trebui făcut cu cele două pahare de lapte sau cât sunt de mari, întrebarea, zic eu pertinentă, pe care mi-am pus-o a fost dacă patru pahare pe zi, de aceleaşi dimensiuni şi folosite în acelaşi mod, diminuează cumva riscul de cancer cu 44%? Şi, pe acelaşi principiu, ce se întâmplă dacă, să zicem, bei, faci gargară, te speli pe dinţi, îţi torni în cap etc. zece pahare?

WWW

PUMNUL ÎN GURĂ CONTRA RANGA PESTE DINŢI

Oricât ar părea de ciudat, sugestia pedeliştilor Mircea Toader şi Silviu Prigoană de a se modifica Legea audiovizualului astfel încât un post de televiziune care “calomniază” (puterea) să poată fi inclusiv suspendat mi se pare perfect acceptabilă, cu o singură condiţie măruntă: ca şi realizatorii TV să aibă dreptul, consfinţit prin aceeaşi lege, ca atunci când un politician (al puterii) este prins în flagrant cu minciuna, gogomănia sau mitocănia, să-i aplice o lovitură de rangă peste dinţi. Asta şi deoarece, dacă, de pildă, într-o ţară cu adevărat democratică şi civilizată niciodată un prim-ministru nu şi-ar permite să smulgă microfonul din mâna unui reporter incomod, într-una ca a noastră, în care-şi permite, reacţia cea mai adecvată ar fi ca măcar unul-doi dintre martorii oculari să-l bage unde n-a mai fost de mult pe respectivul premier şi eventual să-i dea şi un bobârnac peste ceafă, ceea ce, având în vedere… anvergura omuleţului de stat, i-ar putea fi uşor fatal.

ÎNCHIS NON-STOP

Probabil doar într-un moment de rătăcire, o moderatoare altfel măcar frumuşică şi, la drept vorbind, nu întotdeauna atât de prostuţă de la Antena 3, referindu-se la imbecila propunere a unor parlamentari cu mintea odihnită de închidere a supermarketurilor duminica, sugera că, în fond, atât angajaţii respectivelor magazine cât şi patronii lor ar putea ieşi chiar câştigaţi din povestea asta, primii alegându-se cu o zi liberă pe acelaşi salariu, iar ceilalţi… făcând o economie de la plata utilităţilor. Evident că, pe aceeaşi logică, cel mai mare beneficiu pentru toată lumea ar fi dacă supermarketurile ar rămâne închise nu doar o zi pe săptămână, ci şapte din şapte!

CURAT BOLŞEVIZARE!

N-am urmărit aseară “Naşul”, să-l văd pe Băsescu în direct şi-n largul lui. Sincer, îmi propusesem, am uitat, iar când mi-am adus aminte m-am bucurat că am uitat. Azi-dimineaţă am văzut însă prin ziarele şi pe blogurile de orientare (mai) liberală, la loc de cinste, însoţită de comentarii satisfăcute, gen “păi asta o spunem noi de multă vreme”, o declaraţie a preşedintelui tuturor celor care l-au votat, conform căreia PD-L-ul s-ar fi bolşevizat.

Toate bune şi frumoase, i-o fi venit şi lui la cap un dram din mintea românului cea de pe urmă, numai că la o lectură mai atentă am înţeles că referirea era la modul de alegere, PE LISTE, a conducerii PD-L la viitorul congres. Cum ar veni… ca la PNL! Trist, dar aici cam are dreptate.

ŞI LA CE LE-A FOLOSIT?!

Nu că mi-ar fi dor de feţele unor Videanu, Berceanu, Blaga, Udrea, Boc…, pe care şi dacă ar apărea pe televiziunile la care mă mai uit le-aş evita instantaneu, cu o fulgerătoare apăsare de buton al telecomenzii, dar mă gândeam zilele trecute, cu oareşice nostalgie, la vremurile când la fel de beşteliţii de către presă miniştri liberali aveau măcar bunul simţ de a răspunde tuturor invitaţiilor, arătându-se pe oriunde le trăsnea prin cap realizatorilor TV să improvizeze câte un “ministudio”, pe holurile Parlamentului, prin pieţe, parcuri sau în mijlocul străzii, aşezaţi pe te miri ce taburete sau lăzi de fructe. Acum, nu-i mai puţin adevărat că, dincolo de faptul că nu au mai avut cum să invoce vechea scuză cederistă a “deficitului de comunicare”, cauzator de rezultate proaste în alegeri, te poţi întreba, oarecum cârtitor şi retoric: “şi la ce le-a folosit?!”.

PAŞTE FERICIT!

GREVĂ!

Din solidaritate cu greva spontană de la RATB – faţă de care, la drept vorbind, nu am nici sentimente şi nici păreri bine definite, pentru că sufăr de un soi de fobie faţă de mijloacele de transport în comun de suprafaţă, aşa încât de obicei înjur taximetrişti, confraţi şoferi mai proşti sau, din când în când, Metrorexul – şi de supărare din cauza rezultatelor proaste obţinute de echipele engleze în Liga Campionilor – cu o menţiune specială pentru favorita mea în absolut, Arsenal, care până la urmă a scăpat mai mult decât onorabil cu un 2-2 acasă, după ce în prima repriză a meciului de aseară, cu antipatica FC Barcelona, cea mai periculoasă acţiune a tunarilor a fost prin minutul treizeci şi ceva, când erau gata-gata să treacă de centrul terenului – cele de mai sus sunt tot ce voi scrie pe ziua de azi. În rest, urări anticipate de Paşte fericit ş.a.m.d.


P.S. Ministerul Sănătăţii ar trebui să profite de situaţie şi să declare data de 1 aprilie “Ziua mişcării în aer liber”. Sau ceva de genul ăsta…

CA ŞI CUM N-AR FI

Îmi reproşa cineva de curând că nu prea mai scriu critic la adresa reprezentanţilor puterii portocalii, ba uneori chiar am tendinţa oarecum nefirească de a mă răfui tot cu bieţii rechini pensionari şi cu dinţii tociţi de pe la PSD sau cu – prin comparaţie şi cu unii şi cu ceilalţi – neprihăniţii liberali.

Răspunsul scurt a fost că guvernanţii actuali sunt efectiv sub orice critică, aşa că… Răspunsul o idee mai lung ar fi acela că pur şi simplu nu-i mai pot suporta în nicio dezbatere televizată şi prin urmare nu prea mai am habar ce îndrugă. Chiar şi când mă uit la un talk-show unde sunt invitaţi, în clipa în care se pregătesc să deschidă gura schimb pentru o vreme canalul. Pe cuvânt! Un fenomen similar se întâmplă în privinţa televiziunilor: mustrările mele se îndreaptă numai către Realitatea TV sau Antena 3, şi niciodată spre OTV sau B1, pentru că pe acestea din urmă nu le urmăresc; simpla trecere peste ele în elanul zapării îmi provoacă o profundă stare de disconfort vecină cu scârba.

DEPĂŞIRE 100%

Cu scuze pentru limba în care e făcut comentariul – altfel unul captivant, orice-ar zice nenea ăla acolo, spre deosebire de cele ale trioului de zombi de la TVR – şi reafirmându-mi simpatia faţă de Lewis Hamilton şi deci posibila subiectivitate, mă întreb totuşi dacă există vreun fan Ferrari sau Alonso cu mintea întreagă, care să nu fie convins că în faza cu pricina, desfăşurată în ultimul tur al Marelui Premiu al Australiei, pilotul englez l-ar fi depăşit pe acesta din urmă, prin interiorul virajului, după ce simulase un atac prin exterior obligându-l pe spaniol să frâneze puternic (a se vedea fumul alb) şi să piardă astfel orice şansă de a-şi relua accelerarea destul de eficient cât să reziste. Din nefericire, în acest punct a intervenit catastrofa Webber, un fel de şofer de… duminică al Formulei 1...

ACTUALIZARE: Ei bine, pentru că Formula One Management tot blochează clipurile de pe Youtube pe motiv de ceva drepturi de autor, va trebui să mă credeţi pe cuvânt.

IMPRESIE DE WEEKEND

Printr-un concurs de împrejurări, în weekendul ăsta am putut să văd, după mulţi ani, câteva transmisiuni în direct ale unor meciuri de fotbal din campionatele interne ale Italiei şi Spaniei, aproape în paralel cu unele din campionatul Angliei, pe care l-am urmărit cu regularitate şi până acum, şi al cărui fan recunosc că sunt, astfel încât e foarte posibil ca numai din cauza subiectivităţii mele pronunţate să mi se fi părut că observ o diferenţă izbitoare între modul în care-şi manifestă bucuria marcării fiecărui gol jucătorii (hai să spunem) englezi, cu un entuziasm senin, mai degrabă copilăresc, şi ceilalţi, în special italienii, care se reped disperaţi spre gardurile ce înconjoară suprafaţa de joc, zbierând cu feţele schimonosite parcă de ură la adresa adversarilor din teren şi din tribune, gesticulând de-a dreptul vulgar, cu pumnii strânşi ameninţător, şi cuprinşi de o neţărmurită fericire duşmănoasă, ca şi cum ar fi obţinut deja cine ştie ce trofeu important în detrimentul unor rivali de moarte. Dar, repet, s-ar putea să fie numai impresia mea…

THE DAY THAT NEVER COMES

CARE DIVERSIUNE?!

Oarecum apropo de faptul că aseară, la Realitatea TV, o tripletă de aur, constituită din Cristian Tudor Popescu, Andreea Pora şi Sever Voinescu-Cotoi, critica vehement teoria conform căreia “cazul Voicu” ar fi o diversiune menită să abată atenţia opiniei publice de la jalea ce domneşte în ţară sub înţeleapta ocârmuire portocalie, mai ţineţi minte fericitele vremuri ale guvernării liberale, când, probabil în lipsă de alte subiecte “mai importante”, fiecare raport al Comisiei Europene pe Justiţie referitor la România (şi Bulgaria) începea să fie comentat cu vreo lună înainte de apariţie, când se dădeau “pe surse” tot felul de variante preliminare ale lui, mai favorabile sau mai catastrofale, disecate apoi cuvânt cu cuvânt, contestate de politicienii de la putere şi aprobate de cei din opoziţie, sau viceversa? Ce breaking news-uri, ce transmisiuni live de la Bruxelles, ce ieşiri furibunde ale lui Băsescu! Ei bine, acum, ocupaţi cu toţii cu incendiarul caz amintit, aşa nediversionist cum e el, mă întreb dacă mai are cineva habar că tocmai s-a dat publicităţii un nou astfel de raport, extrem de critic, în care se spune, de pildă, că în ultimul an “România nu a menţinut ritmul reformei, obţinând doar rezultate limitate”.

VINOVATUL

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, uitându-mă, recunosc, pe sărite, din cinci în şase, şi fără să mă intereseze de fapt câtuşi de puţin, la serialul “Cătălin Voicu”, încep să am senzaţia că “eroul” principal este sau se încearcă să fie făcut responsabil nu numai pentru actuala criză economică internă şi internaţională, ori pentru nereuşitele Guvernului Boc – aşa cum multă lume din presă şi din sfera politică a sesizat, continuând însă, prin nesfârşite comentarii şi bătut apa-n piuă, să facă jocul celor care au pus la cale întreaga diversiune –, ci pentru toate neîmplinirile României postdecembriste, de la nivelul scăzut al salariilor şi pensiilor până la lipsa autostrăzilor, întrecând deja în notorietate şi delicte de care e acuzat personaje şi entităţi până mai săptămâna trecută tradiţionale, cum ar fi Ion Iliescu, Văcăroiu, Adrian Năstase - Dan Ioan Popescu & Micky Şpagă, Convenţia Democratică, Traian Băsescu sau greaua moştenire liberală a lui Tăriceanu. Prin urmare, s-ar zice că orice pedeapsă i se va aplica e binemeritată de el şi de-a dreptul izbăvitoare pentru întreaga naţiune română!

PRIETENI (PREA) BUNI

Săptămâna trecută, într-o ediţie oarecare a unei emisiuni aproape zilnice de la o televiziune de ştiri, un lider al opoziţiei i s-a adresat, mai curând uşor ironic, dar amical, unui jurnalist care-şi face un titlu de glorie din a recunoaşte cu orice ocazie i se iveşte sau pe care şi-o inventează anume că se bate pe burtă cu mai toţi oamenii politici importanţi, cu apelativul “necruţătorul”, obţinând, în mod firesc, doar câteva clipe mai târziu, nemiloasa caracterizare de “om cu onoare”.

Se prea poate ca, într-un fel, şi unul şi celălalt să aibă dreptate, dar eu tot cred că relaţiile dintre politicieni şi jurnalişti ar trebui să fie de cu totul altă natură.

TUPEU DE PEDELIST

La un an şi jumătate de la votarea într-o unanimă tâmpă veselie a măririi salariilor profesorilor cu 50%, unul dintre – culmea! – cel mai puţin duşi cu sorcova dintre fruntaşii pedelişti, Cristian Rădulescu, departe de a găsi de cuviinţă să-şi toarne o basculantă de cenuşă în cap, se răţoieşte la cine-i aminteşte jenantul episod întrebând chipurile retoric dacă-şi imaginează cineva că parlamentarii României ar trebui să fie cumva analişti economici!

Însă partea cea mai tristă în toată povestea asta mi se pare aceea că există oameni (în principiu ceva mai mult de jumătate din electorat!) care să-i dea şi dreptate, fără să se întrebe la rândul lor, tot retoric, la ce bun atunci armatele de consilieri şi te miri ce alţi funcţionari ce înconjoară fiecare ales al neamului, sau măcar la ce naiba se pricep atunci, câtă vreme o replică similară cu a domnului Rădulescu se poate da în legătură cu orice altă lege aberantă privitoare la oricare domeniu de activitate.

FOOLS NEVER DIE

HORROR

După ce li s-a spus că o taxă trebuie plătită la Poştă şi alta la CEC, aşa că dacă sunt băftoşi stau doar câte un sfert de ceas la coadă şi colo şi dincolo, ca să afle abia după aia că de fapt le puteau plăti pe amândouă într-un loc; după ce au surpriza să constate că orele de program cu publicul sunt cu totul altele decât cele în care orice om cinstit şi care are încă un loc de muncă poate să ajungă, aşa că sunt nevoiţi să se învoiască de la serviciu, cu tot cu soţul sau părintele care-i ia în spaţiu şi trebuie să depună mărturie şi semnătură olografă cu martori în acest sens; după ce mai stau încă cel puţin o oră la coada unde se depun actele, iar o dată intraţi în birou li se spune că mai au nevoie de unul care nu era trecut pe lista afişată la avizier şi pe site, aşa că mai fac un drum dus-întors până acasă, în fugă ca să revină înainte de ora închiderii; după ce se ceartă cu toţi cei de la coadă cu care nu se certaseră încă, fiindcă se bagă în faţă; după ce, în sfârşit, nervoşi, răvăşiţi, transpiraţi, gâfâind se aşază pe un scaun şubred, întotdeauna prea jos sau prea înalt, în faţa unui aparat prăpădit şi mânuit de o funcţionară care întâmplător n-avea altceva de făcut în ziua aceea, cum să te mai miri că toţi românii arată ca dracu în pozele de buletin?!

DECLARAŢIE INCENDIARĂ!

“Cu prima ocazie când îl prind, o să-i trag doi pumni în meclă şi-un şut în cur”, a declarat senatorul PD-L Orest Onofrei referindu-se la Mircea Geoană!

Cel puţin aşa am fost eu convins toată ziua de ieri văzând doar comentariile îngrijorate de la televiziunile de ştiri şi imaginile elocvente culese de prin parlamentele o idee mai exotice decât al nostru, din India sau Taiwan, cu aleşi bătându-se ca chiorii. Abia seara, când declaraţia reală, preluată de la un post de radio, a fost difuzată integral, m-am dumirit că individul cu pricina nu făcuse decât o glumă, de care mai şi râdea singur, ca proasta-n târg, propunând scoaterea bietului Geoană din sala Senatului de către chestori pentru a se putea supune la vot revocarea lui din funcţie.

MEANDRELE GÂNDIRII PORTOCALII

Conform logicii mai tuturor pedeliştilor şi analiştilor politici cu la fel de puţină minte ca ei care le reproşează liberalilor şi social-democraţilor că dau dovadă de inconsecvenţă atunci când îşi acuză foştii colegi, deveniţi “independenţi”, de toate racilele morale deşi în urmă cu doar câteva zile se aflau în aceeaşi barcă (fără să priceapă filosofii portocalii măcar că şi reciproca e perfect valabilă şi tot peste noapte au avut şi trădătorii revelaţia că fostele lor partide sunt nedemne de ei), niciun infractor nu-şi merită pedeapsa şi oprobriul celor din jur, câtă vreme cu doar o zi înainte de comiterea crimei era şi el un simplu om cât se poate de paşnic şi cinstit. Păstrând, desigur, proporţiile.

CONSECVENT CA BERCEANU’

Nu ştiu ce credea Radu Berceanu că demonstrează când, mândru nevoie mare, le spunea jurnaliştilor că el susţinea încă din 1990, de pe când, din fericire, nu prea-l băga nimeni în seamă, ideea parlamentului unicameral, dar mie mi-a întărit convingerea că astfel de personaje sinistre ar fi trebuit stârpite (politiceşte) de mici, înainte să-şi dea măsura întregii incompetenţe şi ticăloşii. Iar dacă în 20 de ani unii, de bine de rău, au mai învăţat câte ceva, alţii au perseverat diabolic în greşeală, mai şi fălindu-se cu consecvenţa lor bovină.

BREAKING THE SILENCE

PROST, DA’ SINCER

E adevărat că uneori, pentru simplificarea unei demonstraţii, plec de la premisa – care însă a fost cândva concluzia trasă pornind de la alte premise – că anumiţi oameni sunt proşti, dar apropo de Andrei Gheorghe şi fostul său şef pentru o perioadă caraghios de scurtă, Sebastian Vlădescu, chestiunea e oricum axiomatică şi măcar asumată cu bărbăţie de primul în memorabilele cuvinte rostite ieri la Realitatea TV: “ne-am estimat total greşit”. Atât.

IREZISTIBILA TENTAŢIE DE A NE FACE DIN NOU DE RÂS

Şi totuşi, fără să am, cum am mai spus-o, vreun favorit, fiindcă cele maximum două piese mai puţin proaste decât celelalte erau şi ele atât de îngrozitor de proaste încât nici nu merită menţionate, mai mult dintr-un fel de inerţie şi dintr-o vagă şi neutră curiozitate m-am uitat sâmbătă seară la finala naţională a concursului Eurovision, fiind uluit să constat, într-un final, cu câtă autoritate au dominat câştigătorii, Paula Seling & Nu-ştiu-cine, obţinând cele mai multe voturi şi din partea publicului şi de la mai toate juriile teritoriale, de parcă ar fi fost într-adevăr ceva de capul lor. Da’ zău că n-a fost!

Şi mai caraghioşi mi-au părut cei doi când, după concurs, au început să dea interviuri, vorbind cu seriozitate, gâtuiţi de emoţie şi gâfâind după efortul cică artistic depus despre “zilele de muncă istovitoare…”, “publicul care ne-a fost mereu alături…”, “mulţumirile care se cuvin…”, “speranţa că…” şi alte clişee de genul ăsta. Numai despre faptul că interpretează o porcărie cu care ne vom face de tot căcatul la Oslo n-au simţit nevoia să sufle o vorbă.

ANTONESCU REALES…

A trebuit să treacă 20 de ani, iar Crin Antonescu să fie reales, aşa cum a fost, în fruntea Partidului Naţional Liberal pentru a înţelege în fine şi eu ce vocaţie democratică avea totuşi bătrânul comunist Ion Iliescu în 1990, atunci când a acceptat să “cedeze” firavei şi dubioasei – în ochii covârşitoarei majorităţi a populaţiei – opoziţii jumătate din locurile din CPUN, în timp ce astăzi, cu prima ocazie favorabilă, liderul liberal nu s-a mulţumit să controleze doar un procent similar din Biroul Politic Central al partidului, numindu-şi, de pildă, pe listă numai vicepreşedinţii, ci i-a pus cu mânuţa lui pe toţi membrii, inclusiv supleanţii! Presupun că trebuie văzut drept o mare concesie din partea domniei sale faptul că n-a dorit să procedeze la fel şi cu preşedinţii tuturor filialelor judeţene sau chiar cu delegaţii de la viitoarele congrese, ca să ştim o socoteală! Ce n-am să înţeleg în ruptul capului e de ce a trebuit să recurgă la o asemenea metodă, când şi până acum absolut toate propunerile sale (inclusiv “reconfirmarea” în funcţie, survenită în locul promisei demisii în caz de eşec la alegerile prezidenţiale, rămânerea în opoziţie sau modificarea statutului) au trecut în amintitul for de conducere cu numai câte o abţinere sau un vot împotrivă. Chiar îl încurcau cei doi-trei “duşmani” care-i ştirbeau unanimitatea?

Vestea bună pentru penelişti este că, teoretic, oricâţi vechi simpatizanţi (ca mine) ar dezamăgi printr-un asemenea comportament (mai apropiat de cel al adversarilor cărora pretind că le opun… “un nou mod de a face politică”), bazinul din care-şi pot recruta alţi votanţi este cu mult mai mai mare (chit că în locul lor eu n-aş miza pe chestia asta!). Cert este că dacă actuala linie va fi menţinută, viitorul meu buletin de identitate categoric nu va mai arăta precum cel de acum, care tocmai expiră (vezi foto).

OSCAR 2010

***

Nominalizări şi câştigători

***

PREMIILE OSCAR 2010

Iată favoriţii mei:

Cel mai bun actor în rol principal: Jeff Bridges în “Crazy Horse”

Cel mai bun actor în rol secundar: Christoph Waltz în “Inglourious Basterds”

Cea mai bună actriţă în rol principal: Carey Mulligan în “An Education”

Cea mai bună actriţă în rol secundar: Anna Kendrick în “Up in the Air”

Cel mai bun regizor: Kathryn Bigelow – “The Hurt Locker”

Cel mai bun film: “Inglourious Basterds”

Cele mai bune efecte speciale: “Avatar”/ "District 9"

Cel mai bun scenariu adaptat: “District 9” – Neill Blomkamp şi Terri Tatchell

Cel mai bun scenariu original: “A Serious Man” – Joel Coen & Ethan Coen

NIMIC LA EUROVISION

Anul acesta, piesele prezentate la selecţia naţională pentru Eurovision sunt atât de proaste, încât mi-a fost absolut imposibil să aleg una cât de cât decentă. Din punctul meu de vedere, mai bine nu ne-am mai prezenta! Aşa că…

LISTA ŞI FREZA

Pare-se că jocurile pentru Congresele(?!) PNL din weekend sunt deja făcute, iar plictiseala şi victoria la scor a lui Crin Antonescu asigurate, da’ mare satisfacţie lăuntrică aş încerca dacă noul Mesia închipuit al partidului ar lua-o-n freza sa îngrijită, cu toate că n-am cine ştie ce simpatie debordantă nici pentru contracandidatul său principal, Ludovic Orban, şi cu atât mai puţin pentru strigoiul lui Cataramă, pe care l-aş vedea mai degrabă trimis cu arme, bagaje şi alţii ca el în şuturi la PD-L. Şi apropo de strigoi: Tăriceanu ce-o mai face?

Cât despre numele vehiculate în legătură cu “lista” liderului liberal, poate mi-a scăpat mie, dar nu l-am regăsit pe cel al Marianei Câmpeanu, de pildă, care de la o vreme e principalul vector de imagine (pozitivă) al partidului; în schimb, vorba cuiva, n-ar fi de mirare să apară doamna soţie a domnului Antonescu, ca la europarlamentare, unde a fost preferată pe o poziţie mai bună decât Renate Weber (şi uite cum îmi amintesc eu câte îi iertasem deja lui Crin!)! De Fenechiu prefer să nici nu mai zic!

DACĂ AZI AR FI PESTE PATRU ANI JUMATE…

Până în 2014, la următoarele alegeri prezidenţiale, mai e un 2012 tot electoral şi, conform unor legende străvechi şi scenarii hollywoodiene recente, catastrofal spre apocaliptic, aşa că, vorba parafrazată a dramaturgului, nu se ştie care vom scăpa şi care veţi da colţu’, ca să nu mai spun că între timp mi-aş putea schimba eu părerile sau el atitudinea, dar dacă astăzi ar fi peste patru ani jumate, cam din exact aceleaşi motive pentru care nu l-am votat în 1996 pe Emil Constantinescu, după ce o făcusem în 1992, preferându-l în primul tur, dacă bine-mi amintesc, pe Nicolae Manolescu şi-n al doilea găsindu-mi de făcut, ca şi anul trecut, treburi ce nu suportau amânare prin casă, fiindcă n-aş fi vrut să-i ofer cu mâna mea ştampilândă ocazia de a-şi perpetua în fruntea ţării comportamentul arbitrar şi aproape tiranic exersat, la scară mai mică, în CDR, în dispreţul unor liberali care s-au văzut astfel nevoiţi s-o şi părăsească, şi cu care întâmplător eram mai mult sau mai puţin întru totul de acord (amănuntele, slavă Domnului, le-am uitat complet), nu l-aş mai vota nici pe Crin Antonescu, intrat direct pe un loc fruntaş în topul personajelor politice postdecembriste cu cea mai mare viteză în a mă dezamăgi o dată cocoţat într-o funcţie de conducere. Atunci s-a dovedit că i-am purtat noroc candidatului “abandonat”, iar el, într-un final oricum mai fericit ca altele, de departe cel mai bun preşedinte de până acum, aşa încât… cine ştie?...

CUTREMUR DEVASTATOR! BĂSESCU (NU) E BOLNAV!

Oricât de idioate mi s-ar părea discuţiile din ultima vreme despre starea sănătăţii lui Băsescu – şi mi se par extrem de idioate! –, încă şi mai idioate mi se par ştirile pe larg, cu imagini şocante şi mărturii sfâşietoare, difuzate de câte ori are loc câte un cutremur prin te miri ce cotlon al lumii, urmate bineînţeles de lungi dezbateri despre inevitabilul cutremur devastator ce va zgudui cât de curând România. Ce rost au toate astea? Să bage spaima de cutremure în mine? Păi nu e nevoie, că sunt deja – la fel, presupun, ca mai toţi oamenii normali la cap – de-a dreptul terifiat. Şi? Ce pot să fac? Să mă arunc preventiv pe fereastră (stau la un etaj superior) ca să curm suspansul? Să mă mut la cort? Să-mi spun rugăciunea în fiecare seară? Nu înţeleg. Sau dacă, dimpotrivă, după câţiva obscuri profeţi ai apocalipsei apare Mărmureanu să se bâlbâie greu inteligibil câte un sfert de ceas, chipurile în încercarea de a ne linişti, spunând (probabil) însă nu că nu va fi cutremur, ci că nimeni n-are de unde să ştie când, e mai bine?! Şi-atunci?

SPORT ŞI… MULTĂ SĂNĂTATE, DOMNULE PREŞEDINTE!

Chiar nici n-aş fi vrut să pomenesc despre subiectul cu analizele lui Băsescu – căruia, sincer, din punct de vedere medical îi doresc numai bine –, fiindcă dacă zilele trecute m-am simţit ca pe vremea lui Ceauşescu n-a fost pentru că şi atunci lumea spera să scăpăm de tiran aşteptând liniştiţi la locurile noastre să fie răpus de vreo boală cumplită, ci pentru că am pierdut două treimi din semifinala turneului olimpic de hochei Canada-Slovacia din cauza unei întreruperi de curent, care nici măcar n-a fost prima, şi, pe de altă parte, momentan nici starea mea de sănătate nu se află tocmai la cote maxime, după două săptămâni de pierdut nopţile în faţa televizorului, de dormit pe sponci, în reprize de câte 15 minute în pauzele meciurilor, şi după ce am crezut că fac stop cardiac aseară, când în finală americanii le-au smuls practic canadienilor medaliile de aur de la gât, egalând (după ce fuseseră conduşi cu 2-0) cu numai 24 de secunde înainte de încheierea timpului regulamentar, astfel încât a fost nevoie de încă opt minute de prelungiri pentru a se face totuşi dreptate, canadienii recăpătându-şi medaliile, iar eu suflul. Pomenesc însă, fiindcă l-am văzut (de Băsescu vorbesc acum) recunoscând public că e ceva în neregulă cu el, atunci când ne-a explicat, cu un zâmbet obosit pe faţă, că boala sa este la fel de (i)reală ca şi tentativele de a sparge partidele de opoziţie pentru a îngroşa rândurile “independenţilor”!

"BYE BYE BEAUTIFUL"

(CA) PE GHEAŢĂ

Bineînţeles că aveam şi eu, ca oricare altul, un comentariu de mare luciditate şi bun-simţ despre ultimele – sau, mai corect spus, cele mai recente – dezertări din PSD şi o teorie absolut inedită, genială aş putea spune, şi oarecum de-a dreptul şocantă despre comportamentul prietenului tuturor ziariştilor, “Cristi” Diaconescu, dar le las pe altădată, când oricum nu vor mai interesa nici atât pe nimeni, pentru că sunt şi nedormit, dar mai ales încă euforic în urma sfertului de finală Canada-Rusia, de azi-noapte, din cadrul turneului olimpic de hochei (masculin, desigur, hocheiul feminin fiind cea mai caraghioasă invenţie în materie de sport – deşi trebuie să admit că unele fete sunt chiar drăguţe –, neputând fi vreodată egalată decât poate de apariţia, tot ca disciplină olimpică eventual, rugbiului feminin), încheiat 7-3, după două reprize excepţionale, cu câte cinci goluri marcate (4-1, respectiv 3-2), şi una de odihnă activă pentru canadieni, care mai au treabă în competiţie şi sper din tot sufletul să o câştige, fiind favoriţii mei dintotdeauna, atât la nivelul echipelor naţionale, cât şi al celor de club, în NHL, aşa cum Anglia şi echipele de club engleze sunt favoritele mele la fotbal. (Asta dacă era cumva careva curios şi nu ştia cum să mă-ntrebe …)

ALT PROVIDENŢIAL!

Dacă zilele astea mi-ar mai păsa măcar cât negru sub unghie de soarta vreunui partid sau personaj politic, inclusiv PNL cu Crin cu tot, m-aş apuca să comentez cu o mâhnire asezonată din belşug cu scârbă şi revoltă despre imbecila idee a mai mult impunerii decât alegerii conducerii liberale pe liste la viitorul Congres, ca-n vremurile de tristă amintire ale stolojanului – care baremi chiar avea scuza momentului foarte delicat al intrării partidului în Parlament ca prin urechile acului! – şi într-un fel de care până şi odioşii pesedişti au avut atâta glagore cât să se ferească, cel puţin deocamdată; ce rahat de partid (“liberal”) mai e şi ăla condus prin şantaj (sentimental) de încă un lider căruia i s-a năzărit că-i de-a dreptul providenţial şi care ameninţă cu demisia şi aferenta criză dacă nu i se face pe plac?! Cum însă nu-mi pasă nici atât, mă abţin.

MAI RĂU CA BOC

După toată bălmăjeala de ieri, cu ideea – indiferent cât de corectă sau nu – impozitării pensiilor, mă întreb şi eu dacă lui Sebastian Vlădescu a apucat cineva să-i explice că de ceva vreme a devenit ministru al Finanţelor şi că orice zice, mai ales cu gura-i proprie şi personală, nu a caraghiosului ăluilalt de Andrei Gheorghe, purtătorul său de cuvânt, are un impact întrucâtva diferit decât pe vremea când era un fel de analist invitat să-şi dea cu presupusul la televizor.

Cert e că nu multe personaje politice sunt atât de penibile încât prin comparaţie Emil Boc să pară uneori, preţ de câteva clipe, aproape rezonabil.

CHE LICHEA

Chiar dacă de mai bine de o săptămână n-am citit niciun ziar şi nu m-am uitat aproape deloc la posturile de ştiri, am aflat şi eu de alegerea lui Victor Ponta în fruntea PSD. Tot ce pot să spun deocamdată este că, oricât de proastă ar fi părerea mea – mărturisită în dese rânduri – despre Mircea Geoană, nu pot avea una mai bună despre un individ sprijinit făţiş de alde Mitrea, Năstase şi Ion Iliescu (da, în context chiar şi Vanghelie mi se pare mai breaz!), un fan declarat al lui Che Guevara (!), şi un tânăr care n-are nici scuza de a fi trăit prea puţin sau deloc în regimul comunist, nici pe aceea de a fi trăit, dimpotrivă, prea mult în el, pentru a se făli cu opţiunile sale de stânga şi pentru a se fi înscris în, totuşi, partidul politic cu cea mai directă descendenţă din PCR după ce – aşa cum pretinde – a mai şi luat parte la demonstraţiile din 1990 din Piaţa Universităţii!

CORABIA NEBUNILOR

TITLU

Nici nu-i de mirare că expresia plină de înţelepciune şi la drept vorbind perfect valabilă în şi pentru orice limbă “traduttore, traditore” provine din italiană, câtă vreme – după cum am aflat şi eu întâmplător zilele trecute, aşa cum aflase românul din banc doar de curând că Mihai Viteazul a fost omorât de unguri – titlul extrem de sugestiv şi reprezentând practic chintesenţa întregului conţinut al capodoperei lui J.D.Salinger “The Catcher in the Rye”, tradus genial în româneşte “De veghe în lanul de secară”, la fraţii noştri de peste mări şi ţări e… “Il giovane Holden” (Tânărul Holden)!

RUBRICA METEO-SPORT

Încă una dintre întrebările (mele) fără răspuns – dar care spre deosebire de multe altele probabil că nici nu merită neapărat unul – este cum se face că la posturile noastre de televiziune absolut toţi prezentatorii rubricilor meteo îşi rostesc textele cu o deosebită expresivitate, doldora de accente şi sublinieri ale unor cuvinte cum ar fi “minus”, “în depresiuni”, “vântului”, “jumătatea de sud”, de cele mai multe ori caraghioase şi nepotrivite e adevărat, dar orişicât, în timp ce marea majoritate a comentatorilor sportivi au voci plate, de roboţi, mormăind cu o intensitate egală şi atunci când oferă informaţii statistice şi când relatează fazele fierbinţi. N-ar fi mai bine să facă schimb între ei?

INFLAŢIE ŞI TUTUN

Cu câteva zile în urmă l-am auzit pe guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, spunând de vreo cinci ori într-un interval de zece minute că ţinta de inflaţie de anul trecut a fost ratată din cauza scumpirii ţigărilor, situaţie ce se poate repeta şi anul acesta. Cică dacă n-ar fi fost păcătoasele de ţigări, inflaţia noastră ar fi arătat şi ea omeneşte, ca-ntr-o ţară civilizată.

Acum, dincolo de faptul că se cam ştie de multă vreme în ce ritm trebuie să crească accizele la tutun pentru a ajunge la nivelul din UE, deci BNR n-avea de ce să fie surprinsă, şi e mai probabil că alte preţuri au evoluat diferit decât se anticipase, mă tot întreb şi eu, şi nu de azi de ieri, cât de corect e la noi sistemul de calcul al inflaţiei, dacă un singur produs, şi nu tocmai de primă necesitate, are o asemenea pondere în coşul de consum încât poate da peste cap un parametru economic atât de important!

CA LA NEBUNI

La Realitatea TV s-a împământenit straniul obicei ca pentru orice fel de ştire să fie invitat câte un psiholog care s-o comenteze; dacă ninge, dacă plouă, dacă se scumpesc gazele, dacă pierde naţionala de fotbal, dacă Mutu trage pe nas, hop şi “specialistul” în studio.

Chiar adineauri, imediat după un reportaj despre acţiunile de deszăpezire totuşi mult mai prompte ca de obicei ale Primăriei Capitalei, l-am văzut pe unul pus să explice de ce autorităţile sunt luate “de fiecare dată” pe nepregătite de venirea iernii. Bun, interesant şi asta, dar eu aş fi şi mai curios să aflu resorturile psihologice care-i determină pe jurnalişti să-şi înceapă absolut orice relatare despre căderile abundente de zăpadă cu acest clişeu care, oricât de cârcotaşi am fi şi oricât de firesc ni s-ar părea ca iernile din România să arate ca-n Siberia, nu întotdeauna e acoperit de realitate.

PUTERE

GHICITOARE

Parafrazând, oarecum, un fel de ghicitoare din vremurile parcă de tot mai puţin tristă amintire prin comparaţie cu astea în care trăim, şedeam şi eu şi mă întrebam şi-mi răspundeam: ce e mai penibil şi mai penibil decât un politician penibil?; un jurnalist isteric.

Cine a văzut în special finalul emisiunii “Sinteza zilei” de-aseară, de pe Antena 3, va înţelege, poate, la ce mă refer. Cine nu… n-a pierdut nimic!

SOCOTEALA DE-ACASĂ…

Acum, că tot nu prea mă mai preocupă problemele grave ale ţării, de care au grijă (să nu se rezolve) alde Băsescu, Boc & Co., ale căror feţe chiar am ajuns să nu le mai suport prin televizorul meu, am şi eu timp să mă relaxez cu măruntele necazuri cotidiene.

De pildă, o chestiune care mă frământă de vreo două zile – de când şi încerc să-i prind la telefon pe cei de la UPC (!) – este cum se poate ca, trecând la sfârşitul unei luni (pe 28) de la un abonament mai scump la unul mai ieftin, prima factură venită după schimbare să fie mai mare decât contravaloarea noului serviciu. Din deducţiile mele reiese că mi s-a calculat abonamentul (nou) pe o lună… plus cele 2-3 zile în care am beneficiat de el în luna anterioară, numai că respectiva lună anterioară fusese deja achitată de mine integral, aşa încât pentru cele aceleaşi 2-3 zile în care n-am mai avut vechiul abonament (mai scump, repet), ar fi trebuit de fapt să mi se restituie nişte bani (evident mai mulţi decât cei care mi s-au pretins). Greşesc eu pe undeva?!

O DOAMNA MAI ÎN VÂRSTĂ, DAR NICI CHIAR AŞA…

Mi se întâmplă uneori ca dintr-o dezbatere televizată de mare seriozitate să nu reţin decât un moment sau o replică aproape fără nicio legătură cu subiectul.

Acum vreo două zile de exemplu, în toiul unei discuţii aprinse despre destituirile şi numirile abuzive, pe criterii politice, din învăţământ, jurnalistul Val Vâlcu, dând dovadă de un tact cu totul aparte, s-a exprimat cam în felul următor: “aşa cum vă poate spune şi doamna Zoe Petre, politizarea este o problemă a învăţământului românesc de pe la 1700…”. Trag totuşi nădejde că se referea doar la calitatea de istoric a distinsei doamne!

ATUNCI ŞI ACUM

Invitată şi ea, într-o emisiune la Realitatea TV, să-şi dea cu presupusul despre Mutu (că tot nu rămăsese mai nimeni care să n-o facă) o doamnă psiholog s-a apucat la un moment dat să ne explice, cu un aer savant, cum în lumea toxicomanilor (!) se întâmplă frecvent ca un individ despre care se credea că s-a vindecat să recidiveze chiar şi după câţiva ani buni, sugerând că, din nefericire, cam ăsta ar fi cazul atacantului Fiorentinei.

Fără să mă prea pricep la diferenţele dintre substanţele dopante şi stupefiantele propriu-zise, am totuşi sentimentul că atunci când a prizat cocaină Mutu nu încerca în mod special să-şi îmbunătăţească performanţele sportive (sau să-şi menţină silueta), aşa cum, invers, luând acum acele medicamente pe bază de sibutramină nu a făcut-o ca să “zboare” şi să viseze frumos. Prin urmare, nu neapărat despre dependenţă ar fi vorba…

PIRAŢII DIN TVR

Ce-mi place mie la filmele difuzate pe TVR – 1, 2, 3, Cultural… nu contează – e că-mi aduc aminte de tinereţe. Nu atât fiincă sunt vechi, cât pentru că subtitrările lor par a fi făcute de aceiaşi “mutunache”, “dora14”, “vasilix” etc. care traduceau DivX-urile şi CD-urile piratate de prin anii ‘90, pe care – trebuie să mărturisesc, în speranţa că faptele s-au prescris – le vedeam şi eu din când în când pe la prieteni.

Nimic nu lipseşte: greşeli gramaticale şi de ortografie (cu o menţiune specială pentru… TVR Cultural, unde chestiuni mărunte, precum deosebirile dintre “s-au” şi “sau”, “ne-am” şi “neam”, ori acordul dintre subiect şi predicat nu frământă pe nimeni), litere mâncate, altele în plus, dialoguri decalate, nenumărate replici sărite complet sau înlocuite cu unele care par din alt film, ca să nu mai spun de traduceri complet idioate ale unor cuvinte sau expresii din engleză a căror interpretare corectă o ştie astăzi orice preşcolar. Singura diferenţă majoră e că în timp ce furăciunile de odinioară erau gratis, pentru TVR plătim abonament!

UN VETERAN MAI VETERAN DECÂT CEL MAI VETERAN VETERAN

Secţia în limba română a postului de televiziune Eurosport a reuşit o (contra)performanţă greu de imaginat: înlocuirea celui mai catastrofal comentator de schi alpin cu unul… şi mai catastrofal*. N-am ştiut vreodată cum îl chema pe primul şi nu ţin morţiş să aflu cum îl cheamă nici pe ăsta de-acum, care printre altele are o pronunţie atât de originală a numelui legendarului Ingemar Stenmark, încât iniţial m-am îndoit că vorbeşte despre aceeaşi persoană.

Desigur însă că problema lui principală nu e suedeza, ci româna. Nu-mi dau seama ce-şi imaginează el că înseamnă cuvântul “veteran”, dar după ce la un moment dat i-a informat pe telespectatorii avizi de amănunte statistice că pe pârtie evoluează “cel mai veteran dintre concurenţi”, ceva mai… la vale pe parcursul aceleiaşi transmisiuni şi-a dat seama că la start se află adevăratul “cel mai veteran”, aşa că, fără să se corecteze în mod explicit, ne-a comunicat doar că respectivul este chiar mai veteran decât precedentul. Din fericire, până la final n-au mai apărut decât sportivi mai puţin veterani.

* formulare intenţionată, dat fiind contextul.

UN PROST ŞI O PROASTĂ

N-are rost să mă ascund după cei şapte ani de-acasă: Andreea Pora este pur şi simplu o femeie proastă; cu accent pe “proastă”, care întâmplător este femininul de la “prost”, fiindcă altminteri misoginismul meu cred că se încadrează în limite rezonabile. Dar de o prostie atât de mare, încât uneori devine paralizantă pentru interlocutor, dovadă că într-o oră de emisiune în care a criticat guvernarea… PNL din vremea lui Tăriceanu, Crin Antonescu n-a fost în stare să-i spună măcar o dată, clar şi răspicat, că indiferent cât de rău o fi fost predecesorul său, pur şi simplu a plătit cu funcţia, ceea ce nu s-a întâmplat nici în PD-L şi cel puţin deocamdată nici în PSD, cu care cucoana amintită făcea întruna comparaţie, încercând să demonstreze că toate partidele de la noi sunt o apă şi-un pământ.

Şi, fără nicio altă legătură decât că vorbim despre oameni foarte proşti, am să-mi exprim speranţa sinceră, dar cu siguranţă deşartă, ca printre consilierii lui Emil Boc să nu mai existe unul la fel de ca un oarecare domn Lazăr, care săptămâna trecută spunea, tot într-o emisiune televizată, că principala măsură anticriză (şi de altfel cam singura pe care a fost în stare s-o “enumere”) luată de cabinetul şefului său este… menţinerea TVA-ului la 19%!