(CA) DUPĂ DEZASTRU

Ca unul dintre tot mai puţinii români dacă nu neapărat hotărâţi sau, într-un fel sau altul, aproape obligaţi, cel puţin care preferă, fie şi dintr-un soi de comoditate soră cu lenea, să rămână în ţară până la capăt în eventualitatea că va fi cu adevărat nevoie de cineva care să stingă lumina, am fost de-a dreptul revoltat de modul cum au tratat televiziunile de ştiri problema repatrierii pe bani publici a… compatrioţilor noştri care fug din calea radiaţiilor de la Fukushima. Şi nu mă refer nicidecum la cât de oportună, aplicată şi de statele mai civilizate (şi mai bogate) sau pur şi simplu umanitară este o astfel de operaţiune în sine, ci la eternele comparaţii făcute în situaţii de acest fel, când se aduc drept argument în sprijinul ideii că bani ar fi destui investiţiile aberante cu iz de jaf la drumul mare ale guvernuluiboc, gen săli de sport şi parcuri la ţară.

Ce vreau să spun, oricât de cinic ar suna, este că aş prefera ca sumele eventual salvate din ghearele mafiei portocalii să se îndrepte în primul rând nu către sprijinirea unor români care e de presupus că n-au dus-o chiar atât de rău la capătul celălalt al lumii, unde au ajuns din voinţa şi pe banii lor, şi poate mai firesc ar fi să se întoarcă tot aşa, ci a celor mulţi şi oropsiţi de-acasă (cum ar fi, ca un exemplu luat la întâmplare, bolnavii de cancer, nevoiţi tot mai des să-şi întrerupă tratamentele din lipsă de fonduri), care trăiesc de ani de zile ca după un dezastru precum cel din Japonia.