CU ASUMATĂ IGNORANŢĂ, DESPRE… MUNCĂ

Nu sunt multe lucruri la care să recunosc, cu sinceritate, că nu mă pricep (aşa, cu falsă modestie, ar mai fi câteva şi chiar o fac din când în când). Unul dintre ele este, fără îndoială, munca. Şi cu atât mai puţin la Codul ei, atât de discutat zilele astea, care în plus nu doar că nu mă interesează, dar nici măcar nu mă priveşte în vreun fel. Îl auzeam însă, absolut întâmplător, pe un efectiv mare lider de sindicat (cre’că bate suta de kile!) revoltat că, în conformitate cu noua variantă asumată de guvernuboc, un salariat concediat pe motiv de restrângere a activităţii într-o perioadă de criză nu mai are nu ştiu ce drept de preemţiune pentru a fi reangajat în cazul în care firma îşi revine, putând fi înlocuit cu oricare altul, şi încercam să-mi imaginez cam ce zile fripte i-ar putea face un patron angajatului de care nu poate scăpa fără să încalce legea.

Dacă ar fi după mine, Codul ăsta al Muncii ar avea doar două puncte mari şi late: unul în care să fie stabilit salariul minim pe economie şi celălalt în care să fie specificat numărul maxim de ore de lucru obligatorii; restul să rămână pentru negocierile directe dintre părţi. Iar dacă într-o zi o să mă scol şi mai prost dispus decât azi, s-ar putea ca şi cele două să mi se pară excesive. Oricum, tare aş fi curios să văd varianta la care se laudă că au ajuns liberalii, chipurile de centru-dreapta, şi pesediştii, cică (doar) de centru-stânga.