ZIUA CEA MARE

Astăzi voi încerca să fiu scurt, pentru că e o zi cu adevărat importantă şi simt nevoia să mă implic! A, nu vorbesc de promisele transmisiuni televizate fabuloase de la (ne)votarea moţiunii de cenzură, la care poate o să-mi arunc, din când în când, mai curând câte o ureche, decât un ochi, ci la finalele Cupei Mondiale de schi alpin, din Elveţia, care încep azi cu probele mele favorite, de coborâre (difuzate, din fericire, pe canalul principal Eurosport, astfel încât nu trebuie să-i suport pe caraghioşii ăia doi de la secţia română), şi la care trebuie neapărat să-i ţin pumnii strânşi lui Lindsey Vonn şi degetele încrucişate, a zbârcă, rivalei sale, Maria Riesch (cu toate că la probele de viteză s-ar putea să o cruţ pe aceasta din urmă, fiindcă e periculos).

Nu râdeţi, că să ştiţi c-a funcţionat! Chiar săptămâna trecută, când nemţoaica a ratat complet la slalom, abandonând, şi a greşit decisiv la slalom uriaş, astfel încât americanca a recuperat vreo şaptezeci de puncte, apropiindu-se la douăzeci şi trei în clasamentul general pentru marele Glob de Cristal! Asta ca să nu mai spun că sunt… în mână. După eliminarea, la drept vorbind previzibilă, a lui Arsenal, de către Barcelona, din Liga Campionilor la fotbal, celelalte favorite ale mele, reale sau de conjunctură, au reuşit să se califice. Inclusiv Inter Milano, cu care am o relaţie mai specială: îmi doresc să bată atunci când joacă Chivu şi să o încaseze când nu joacă (par ditamai patriotul, nu?, dar să ştiţi că tot în fund mă doare că nu ştiu ce bozgor dement a spânzurat o păpuşă de paie, indiferent ce-o fi crezut el că simbolizează). În plus, aseară aş fi ţinut oricum cu italienii, fiindcă jucau cu nişte nemţi. În fine.

Constat că n-am fost deloc scurt, deşi am vorbit despre mai nimic. Şi când mă gândesc că nu mai departe de ieri cineva mă lăuda pentru concizie, obiectivitate şi faptul că… nu divaghez de la subiect! Probabil că se referea la situaţiile în care chiar am unul.