UN BLESTEM

Nu cred că sunt un om din cale-afară de superstiţios, chiar dacă, desigur, am şi eu micile mele apucături, cum ar fi, de pildă, că în fiecare dimineaţă cobor din pat punând jos mai întâi piciorul drept – ceea ce nici nu e atât de uşor, având în vedere că dorm pe partea stângă a patului, şi, în ciuda impresiei pe care şi-a făcut-o multă lume despre mine, arareori mă trezesc, cel puţin la propriu, cu faţa la cearşaf – dar, în măsura, extrem de mică, în care mă mai interesează ce se întâmplă cu echipa naţională de fotbal, despre care, de altfel, n-am nimic de adăugat la cele spuse deja săptămâna trecută, mă bucur nu atât că meciul, oricum doar de (stricat) palmares, cu Luxemburg este transmis diseară anume de TVR, cât că e transmis de oricare alt post decât Pro TV, deoarece vă jur că, atunci când vine vorba de acesta din urmă, am dobândit un reflex de-a dreptul pavlovian în privinţa meciurilor în care sunt implicate formaţiile româneşti, fie ele de club sau reprezentative: de cum aud vocile celor doi comentatori (Mironică şi Mocanu cred că-i cheamă), ştiu că nimic bun nu se poate întâmpla! Au ei un fel aparte de a cobi, de a spune întruna, gâtuiţi de disperare, chestii de genul: “Numai de nu ne-ar da gol la această fază fixă!” (şi ne dau) sau “Trebuie să fim atenţi că mai sunt treizeci de secunde din această partidă şi multe se mai pot întâmpla!” (după care Steaua lua gol de la Napoli şi era eliminată) ori “Să nu uităm ce s-a întâmplat în meciul… când…!” (şi nu uităm, că tocmai se întâmplă din nou) etc. Aşa se şi explică de ce sâmbătă n-am avut nici cea mai mică nădejde, fiind absolut convins de ruşinosul deznodământ chiar şi la 1-0 pentru noi.