DACĂ AR FI FOST RUGBY…

Chelsea - Arsenal 6-0 (cu un singur eseu transformat, “tunarii” ar fi putut întoarce rezultatul).

A fost o vreme când Arsenal juca frumos, dar pierdea (onorabil). A venit apoi una, mult mai scurtă, când juca urât, dar câştiga. Acum joacă urât şi pierde (ruşinos).

După un asemenea meci – din care trebuie să recunosc că n-am văzut decât primul sfert de oră, până la 0-3 şi un jucător mai puţin pe teren – n-ar fi mare lucru de spus (în plus). Este o chintesenţă perfectă a mai tuturor articolelor mele pe temă: am scris şi despre faptul că “tunarii” au căpătat obiceiul de a omorî derby-urile din faşă, primind o căruţă de goluri şi/sau rămânând în inferioritate numerică din primele minute, astfel încât fanii ca mine, cu o doză totuşi limitată de masochism, îşi pot vedea liniştiţi de alte treburi; am scris (în repetate rânduri) şi despre structura ultimelor sezoane ale lor, când o jumătate (fie prima, fie ultima) este entuziasmantă, iar cealaltă dezastruoasă; am scris, încă de pe vremea când păreau mai puşi pe treabă ca oricând, şi erau daţi ca favoriţi la titlu, că, personal, la cum joacă, nu sunt deloc sigur că anul acesta vor prinde baremi un loc de Champions League; am scris (chiar în nenumărate rânduri) şi despre absolut penibila lor apărare (“fragilă” e, în context, un eufemism de-a dreptul hazliu); am scris până şi despre faptul că arbitrajele în Anglia sunt aproape la fel de jalnice precum cele din România, dovadă gafa incredibilă a întregii brigăzi, în urma căreia Gibbs a fost eliminat în locul lui Oxlade-Chamberlaine; am scris şi despre convingerea mea că, judecând după atitudinea inexplicabil de tolerantă manifestată de conducere, investitori ş.a.m.d. faţă de staful tehnic, în frunte cu Wenger, clubul londonez nu poate fi decât o afacere de faţadă la adăpostul căreia se desfăşoară activităţi mult mai bănoase şi pesemne ilegale, şi, în fine, am scris (întruna) despre Wenger, care indiferent cât de bun şi potrivit, dacă nu de-a dreptul “salvator al echipei” o fi fost în urmă cu 10-15 ani, de-atunci s-a zaharisit, s-a învechit (nu ca vinul, ci ca un autoturism devenit rablă, un telefon mobil cu antenă telescopică şi tastatură fizică sau un cal ajuns mârţoagă), cu metode cu tot, şi s-a transformat într-un mare bolovan atârnat de gâtul ei, iar convingerea mea din ce în ce, şi încă şi mai fermă decât cea/cele de mai sus e că, atâta vreme cât va rămâne în funcţie, Arsenal nu va mai lua niciun trofeu, nici măcar anul acesta Cupa, în ciuda “culoarului extrem de favorabil”, cum zic unii (optimişti sau necunoscători ai “fenomenului”). Despre titlu (oricum infinit mai prestigios decât Cupa) sau ceva pe plan european (în afară de vreun turneu amical sau vreo Cupă Intertoto dacă mai trăieşte sau va învia) nici n-are rost să mai pomenesc, în vecii vecilor, cu Wenger în rol de popă care ne îngroapă pe toţi. Amin.

P.S. Printre confuziile pe care le mai fac uneori, în orice domeniu, auzind câte o informaţie cu jumătate de ureche, se numără şi aceea că Wenger şi-ar fi tot negociat în ultima vreme prelungirea contractului până în 2017, ajungând deja la o înţelegere cu conducerea aia… excentrică a clubului, despre care aminteam mai devreme.

Ei bine, dacă nu fac de-abia acum o altă confuzie, de-a dreptul sinistră, înţeleg că era vorba de fapt despre prelungirea DUPĂ 2017, când expiră noua înţelegere, abia semnată. Noi să fim sănătoşi, că el se crede nemuritor!