“LECŢIA DE VIOLONCEL”: TOTUL LA VEDERE

În mod normal, nici titlul piesei, “Lecţia de violoncel”, şi cu atât mai puţin numele autoarei, Mona Radu – pe care, în paranteză fie spus, a trebuit să-l caut cu îndârjire pe internet, pentru că, din raţiuni misterioase, poate de teamă să nu-i sperie pe spectatorii (ca mine) reticenţi faţă de dramaturgia românească de azi, nu figurează nicăieri pe site-ul teatrului (Metropolis), unde în schimb poţi găsi absolut toate celelalte informaţii despre spectacol, de la regizor (Felix Alexa) şi actori (Radu Beligan, Lamia Beligan, Marius Manole şi Rodica Ionescu), până la scenografă (Nina Brumuşilă), inclusiv un amplu rezumat al subiectului – nu m-ar fi determinat să investesc 43,20 lei într-un bilet şi să-mi aloc aproape două ore din timpul meu, oricât de puţin preţios ar socoti unii că e, ca s-o văd. Singurul motiv pentru care am făcut-o a fost prezenţa în fruntea distribuţiei a maestrului Radu Beligan, de a cărui evoluţie pe scenă am zis să profit cât se mai poate, pentru că domnia sa, la 95 de ani, este atât de plin de vitalitate, încât n-am nicio îndoială că va mai juca până la 150, ceea ce-i şi doresc din suflet, pe când eu, ca orice muritor de rând, pot să-mi dau obştescul sfârşit din clipă în clipă.

Acum, din acelaşi motiv tocmai amintit, nici n-am regretat că m-am dus, dar nici nu pot să spun că am fost martorul vreunui spectacol de gală, o capodoperă a dramaturgiei universale, încununată de un recital actoricesc fără pereche… şi aşa mai departe. Nu vreau să fiu mai rău decât e cazul (sau decât sunt de obicei), însă n-am putut să nu mă întreb de unde şi până unde, respectiv ce sfori s-au tras şi de către cine, pentru ca un astfel de text subţirel, scris pesemne de o autoare aproape adolescentă sau în orice caz cu stângăciile (mai ales de limbaj) specifice acestei vârste, în care, de pildă, personaje de 45 de ani şi chiar de 85 vorbesc sau “filosofează” în multe momente ca nişte elevi de liceu, a ajuns să fie pus în scenă de un regizor atât de renumit şi cu o distribuţie într-adevăr de excepţie, care, în linii mari, se descurcă onorabil, cu o menţiune în plus pentru Lamia Beligan, aproape credibilă într-un rol mai degrabă neverosimil.

Să nu fiu înţeles greşit: una peste alta, piesa e mai puţin proastă decât multe altele ale unor autori români, şi nu numai, (contemporani) chipurile consacraţi, gen Mimi Brănescu (prezent în ultimii ani cu vreo patru-cinci piese în teatrele bucureştene), Lia Bugnar (şi ea cu vreo două-trei), Ana-Maria Bamberger sau Radu F. Alexandru, dar asta nu înseamnă mare lucru. Nici succesul de casă nu poate fi un barometru, de vreme ce covârşitoarea majoritate a celor care aproape că se bat la propriu pe bilete, epuizându-le din primele minute după ce se pun în vânzare (eu însumi încerc să ajung la piesa asta de câteva luni, dar n-am reuşit decât acum, când se ţin câte două reprezentaţii pe zi!) vin foarte probabil din acelaşi motiv ca mine.

În încheiere, aş mai vrea doar să fac o remarcă legată de… cortină, care presupun că s-a inventat şi ea cu un scop, sau chiar mai multe, printre care o fi fost şi acela ca spectatorii să nu fie nevoiţi să asiste stânjeniţi la schimbările de costumaţie sau chiar numai de poziţie, adesea umilitoare, necesitând ajutor din partea colegilor sau personalului auxiliar, ale unor actori trecuţi totuşi de primele cinci tinereţi, aşa cum este maestrul Beligan, a cărui vioiciune de spirit o întrece, fatalmente, pe cea în mişcări. În condiţiile în care, aşa cum s-a dovedit la sfârşitul reprezentaţiei, Teatrul Metropolis dispune totuşi de un soi de perdea, altminteri destul de uşor manevrabilă, trag nădejde – spre deosebire de cei care NU au tras nici măcar respectivul surogat de cortină – că lăsarea ei nefolosită în timpul scurtelor pauze dintre scene nu a fost un lucru premeditat din partea realizatorilor spectacolului, pentru a se obţine un şi mai mare impact emoţional asupra asistenţei.