DÉJÀ VU

N-am să merg chiar atât de departe încât să mă angajez solemn şi să jur pe roşu că n-o să mă mai uit în viaţa mea, oricât de matusalemică, la aşa-zisele selecţii naţionale pentru concursul Eurovision, însă după mascarada de sâmbătă seara, când, pentru a enşpea oară în ultimii ani, piesa aleasă cu o majoritate covârşitoare de public a fost penalizată de votul (secret) al “juriului” exact cât a trebuit ca să iasă (iarăşi) alde Paula Seling & Nu-ştiu-cine, cu o lălăială încă şi mai penibilă decât cea de data trecută (care, graţie pervertirii universale a gusturilor muzicale, ne-a pricopsit cu un nesperat şi complet nemeritat loc trei în urmă cu, iată, deja patru ani şi de vreo două ori pe-atâtea kile în minus pentru solistă) m-am convins definitiv că nu merită să-mi mai pierd timpul (şi) cu aşa ceva.

Acum, nu e vorba că melodia interpretată de Vaida (despre care personal am auzit pentru prima oară!) şi, în mod cam bizar, preferată (şi) de telespectatori, ar fi fost cine ştie ce capodoperă, dar, de bine, de rău, era, alături de cea a Ancăi Florescu (care însă în interpretarea “live” a falsat îngrozitor), singura pe care am putut s-o ascult până la capăt. Cu alte cuvinte, deşi foarte slabă, a fost cea mai bună. Sau invers. Că tot n-a mai contat.