PĂCĂLICII

Era minutul 89 şi vreo patruzeci de secunde al meciului dintre Arsenal şi Swansea (locul 15), pe care, în mod cât se poate de natural – de vreme ce sunt abonat la o mie de posturi de sport româneşti mari, mici şi insignifiante, dintre care două, însumând nu mai puţin de 6 (şase) canale pretind că transmit Premier League “în exclusivitate” (bag însă de seamă că în privinţa partidelor desfăşurate la aceeaşi oră parteneriatul dintre Eurosport şi Dolce cam scârţâie, probabil pe motiv de concurenţă directă), aşadar, în mod cât se poate de natural… îl urmăream pe un “stream” preluat de pe internet, cu întreruperile şi blocajele de rigoare, londonezii conduceau cu 2-1, şi, de asemenea în mod cât se poate de natural, de vreo două-trei minute mă tot pregăteam să închid laptopul, aşa cum fac de fiecare dată (sau, după caz, televizorul), dintr-un soi de superstiţie, pentru că nu suport tensiunea finalurilor pe muchie de cuţit, însă, de data asta, nu găsisem un moment propice, mai de acalmie, când, în fine, încă şi mai natural decât tot ce am înfăţişat până acum, galezii au egalat, printr-un autogol caraghios al lui Flamini.

Acum, sincer, n-am auzit (despre) declaraţiile de după meci ale lui Wenger, însă îmi imaginez că, păstrându-şi acelaşi aer senin cu care, de pildă, şi-a asumat “întreaga răspundere” pentru eşecul cu Chelsea (0-6), dar şi prelungirea pe termen încă nedefinit a contractului, o fi spus că echipa se află pe un vădit trend ascendent, elevii săi reuşind, spre deosebire de precedenta întâlnire, să înscrie două goluri, faţă de niciunul şi să primească tot două, dar faţă de şase.

Cinstit şi obiectiv vorbind, scorul final de-aseară este echitabil. Inechitabile sunt toate victoriile obţinute de Arsenal exact în maniera în care ar fi obţinut-o pe cea de-aseară dacă ar mai fi rezistat câteva minute, cu tot cu prelungiri. Mă şi gândeam că, dacă ar fi să fac o socoteală, însumând toate minutele în care “tunarii” au jucat cu adevărat fotbal în cele treizeci şi una de etape desfăşurate până acum, nu ies de două-trei meciuri întregi. Cred că au ajuns la vreo zece rezultate de 2-1 (după 0-1) sau 2-0, cu ambele goluri marcate într-un interval de câteva zeci de secunde, în jurul minutului 70, după ce practic au absentat de pe teren întreaga primă repriză. Cu Tottenham în schimb, au jucat tot un singur minut, doar că primul, când au înscris unicul gol al meciului, după care niciuna dintre echipe n-a mai arătat nimic.

Nu e că mi-aş lua neapărat un angajament solemn în sensul ăsta, dar am ajuns şi eu la concluzia că e nu doar zadarnic, ci şi nedrept faţă de mine însumi să mai consum atâta timp, energie şi spaţiu “tipografic” pentru o echipă care încearcă să păcălească fotbalul, aşa cum, la drept vorbind, am încercat să păcălesc şi eu ziua de blogărit, cu un articol despre… nimic, doar din comoditate, pentru că nu m-am încumetat să abordez subiectele mai serioase pe care le am în vedere.